Moartea este triumfătoare în Iisus Hristos
 

Moartea este binefăcătoare. Multe sunt bunătățile ei. Este bucurie și libertate, sfârșitul păcatului, pregătire pentru înviere ... că de la Răstignire noi suntem cu adevărat chemați să murim în mod dumnezeiesc.

Moartea este binefăcătoare. Multe sunt bunătățile ei. Este bucuria și libertatea, sfârșitul păcatului, pregătire pentru înviere, este o ocazie și un obiect de eroism sublim, este intrare în adevărata Patrie.
Moartea este eliberare de necazurile noastre, de rele noastre (...) Dar dacă, precum ne forțează experiența, noi admitem că viața este plină de nemulțumiri și de suferințe, de unde vine groaza noastră față de moarte? (...) De unde vin lacrimile noastre, plânsurile noastre, lupta noastră împotriva morții celor ce ne părăsesc? Dacă noi credem cu adevărat în altă viață și că acea viață ar fi cea adevărată, cum îl vom mai convinge noi pe necredincios de realitatea credinței noastre? Și cum ne vom pune noi de acord cu credința noastră? Sau mai bine ne place să suferim totdeauna aici jos, sau mai bine să primim moartea ca o fericită eliberare; este evident sau una sau alta.
Moartea în al doilea rând, este eliberare. Singurul om cu adevărat liber în lume este acela care trăiește pentru Dumnezeu și în Dumnezeu, scăpare de necazurile vieții, eliberare din sânul robiei pe care o suferă toți ceilalți (...)
Viața care în realitate nu este decât o lungă și continuă moarte, nu devine cu adevărat viață decât prin moartea care o eliberează. Atunci noi părăsim valea lacrmilor, pentru Patria fericirii. Noi lăsăm locul neliniștilor și a pericolelor pentru siguranța și pacea veșnică.
Un al treilea bine al morții este de neprețuit între toate: moartea este sfârșitul păcatului. Și această binefacere este multiplă. Moartea pentru păcătosul nepocăit, oprește cursul blestemat al păcatelor sale și micșorează pe atâta suma chinurilor sale. Pe toți ceilalți moarte îi eliberează de ocazii, de pericole, de înșelăciuni, de căderi și prin aceea pune comoara virtuții lor într-o siguranță veșnică (...)
În al patrulea rând să vedem cum în moarte ni se transformă în binefacere ceea ce nouă ni se părea de nesuportat și ca o lovitură. Nu este oare subită nesimțirea, tăcerea, inerția morții? Dar să ne gândim că somnul este lipsit de mișcare ca și moartea pentru suflet. Și apoi prin moarte sufletul este mai viu de mii de ori ca și cum era în viață. Dacă glasul este stins, buzele mute, gândește-te că acolo unde este el , sufletul are mai mult glas și mai mult cuvânt ca și cum el n-a avut niciodată pe pământ (...)
Să nu uităm să avem în vedere, în al cincilea rând, să nu uităm cea mai frumoasă binefacerea morții. Din tot eroismul nostru, moartea ni-l procură pe cel mai frumos. Căci se poate spune acum după literă, după carte, că de la Răstignire noi suntem cu adevărat chemați să murim în mod dumnezeiesc. Moartea devine un act sfânt; cea mai înaltă expresie acultului, ea este suma celor mai sublime virtuți. Prin ea noi îi dăn lui Dumnezeu într-o singură clipă, mai multă slavă decât i-am fi putut da de-a lungul întrgii noastre vieți cu ani plini de virtute. Priviți martirii, priviți sfinții (...)
Moartea este triumfătoare în Iisus Hristos. Eu vreau să vă arăt slava morții. Dar slava ei supremă, frumusețea ei și prețul ei strălucit noi nu l-am descoperit încă. Moartea nu este slăvită decât de la Iisus Hristos și de către Iisus Hristos. Și nu numai că Iisus Hristos a făcut moartea slăvită, ci El a făcut slăvit chiar instrumentul acestei morți, crucea. Biruința crucii, biruința morții.

(Sf. Ioan Gură de Aur, din vol. Bogățiile oratorice, pp. 266-269)

Cuvant de invatatura
 

Cuvant de invatatura in Sfanta si Marea Duminica a Sfintelor Pasti, al Sfantului Ioan Gura de Aur

De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându‑se, întru bucuria Domnului său. De s‑a ostenit cineva postind, să‑şi ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să‑şi primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, cu mulţumire să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nicidecum să nu se îndoiască, pentru că de nimic nu se va păgubi. De a întârziat cineva până la ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu‑se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci, darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel care a lucrat din ceasul întâi; şi pe cel din urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte, şi gândul îl ţine în seamă; şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă. Pentru aceasta intraţi toţi în bucuria Domnului nostru; şi cei dintâi şi cei de‑al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii, împreună bucuraţi‑vă. Cei care v‑aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei care aţi postit şi cei care n‑aţi postit, veseliţi‑vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi‑vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi‑vă toţi din bogăţia bunătăţii. Nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s‑a arătat împărăţia cea pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că ne‑a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins‑o pe dânsa Cel ţinut de dânsa. Prădat‑a iadul Cel ce S‑a pogorât în iad; umplutu‑l‑a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând‑o, Isaia a strigat: Iadul, zice, s‑a amărât, întâmpinându‑Te pe Tine jos. S‑a amărât pentru că s‑a stricat. S‑a amărât pentru că a fost batjocorit. S‑a amărât pentru că s‑a omorât. S‑a amărât pentru că s‑a surpat. S‑a amărât pentru că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit; a primit pământ şi s‑a întâlnit cu cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde‑ţi este, moarte, boldul? Unde‑ţi este, iadule, biruinţa? Înviat‑a Hristos şi tu ai fost nimicit. S‑a sculat Hristos şi au căzut demonii; a înviat Hristos şi se bucură îngerii; a înviat Hristos şi viaţa veşnică stăpâneşte; a înviat Hristos şi nici un mort nu este în groapă, căci Hristos, sculându‑Se din morţi, începătură învierii celor adormiţi S‑a făcut. A Lui este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...r-b1-p1995.htm

Masa este plină, nimeni să nu iasă flămând!
 

Intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând.

De este cineva creştin bun şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest Praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său.
De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi răsplata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, că de nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până la ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se.
De a ajuns cineva abia în ceasul ai unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, că darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel de pe urmă, miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.
Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi, şi cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte.
Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertarea răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul cel ce s-a coborât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o Isaia a grăit: iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-te pe tine jos; amărâtu-s-a, că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că a fost omorât; s-a amărât, că s-a surpat; s-a amărât că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea.
Unde-ţi este, moarte, acul? Unde-ţi este iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-s-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu aste în groapă; căci Hristos, sculându-se din morţi, începătorul celor adormiţi s-a făcut.
Lui i se cuvine mărirea şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de învățătură pentru Sfânta și Dumnezeiasca învierea a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos)

Invierea - nasterea omului in inima lui Dumnezeu
 

Lucrarea Mantuitorului pe pamant a fost de a aduce vindecarea si de a realiza in umanitatea Sa dumnezeirea.
Versetul programatic si profetic pe care Hristos il rosteste la inceputul activitatii Sale pe pamant:"Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns sa binevestesc saracilor;M-a trimis sa vindec pe cei zdrobiti cu inima; sa propovaduiesc robilor dezrobirea si si celor orbi vederea; sa slobozesc pe cei apasati, si sa vestesc anul placut Domnului"(Luca4, 18)

Bunavestirea, vindecarea, propovaduirea, eliberarea, toate acestea sunt lucrari ale lui Hristos pentru a vesti anul placut Domnului, adica inaugurarea unui nou eon, unul hristologic, in care Hristos Se extinde in viata lumii prin Biserica si daruieste creatiei puterea de a deveni Biserica, transforma lumea in "atelier al nemuririi"(tusasthrion thjaqanasi/aj), in "laborator al invierii"in care cei iubiti devin fii ai lui Dumnezeu.Toate invataturile si mai ales minunile savarsite de Hristos sunt convergente spre Inviere. Orice vindecare este o mica inviere, pentru ca restaureaza temporar puterea vietii in omul cazut.Invierea(cea de apoi) este o vindecare absoluta si definitiva, pentru ca poarta pe om spre un stadiu nou si innoitor al existentei, in care omul nu mai patimeste nici o durere din partea naturii sale slabite de pacat. Hristos a vindecat toata boala si neputinta in popor, pentru a arata ca Dumnezeu nu poate suferi durerea oamenilor, infirmitatea, suferinta si moartea. El este Viata lumii, si daruieste viata tuturor oamenilor. Invierea Sa din morti este asadar expresia suprema a vietii daruite umanitatii, desavarsita si vesnica intre Dumnezeu si Om si izvorul nemuririi omului si impreuna cu el universul sau interior.
Minunile sunt profetii ale Invierii finale a oamenilor.In acest sens, Theodor de Mopsuestia afirma:"Invierea imprima marca sa tuturor minunilor pe care Hristos le-a savarsit in timpul iconomiei Sale mantuitoare.Caci toata opera mantuitoare a lui Hristos isi gaseste implinirea in Inviere. Ea constituie lucrul cel mai important printre toate lucrarile restaurarii, caci prin ea moartea a fost invinsa, sticaciunea stricata, durerea distrusa, slabiciunea nimicita, focul pacatului stins, puterea lui satan zdrobita...Ceea ce e promis acum este viata vesnica si incoruptibila".
Orice minune si orice vindecare este o inviere partiala, o ridicare din robia mortii continue care se manifesta prin durere si boala, iar Invierea Domnului Hristos este vindecarea finala, plenara, sfanta si sfintitoare a omului de moarte si de stricaciune. Asadar ridicarea din morti a lui Hristos este inceputul unui nou eon, eon-ul Invierii, guvernat de iubirea infinita a lui Dumnezeu care ne daruieste puterea de a vietui vesnic impreuna cu El.Pastile sunt trecerea omenirii de la moarte la viata si de pe pamant la cer, Da-ul suprem spune vietii oamenilor de catre Dumnezeu Creatorul si Invietorul, semnul si prezenta iubirii Sale negraite si infinite in oameni, nasterea din nou a umanitatii in raiul inimii lui Dumnezeu.
Sursa :
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...u-b1-p1998.htm

Praznicele bisericeşti ne explică purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi
 

De nu ar fi praznicele creştineşti, creştinii ar uita că ei sunt anume creştini, chemaţi la patria cerească.
De nu ar fi praznicele creştineşti, creştinii ar uita că ei sunt anume creştini, chemaţi la patria cerească, şi nu ar şti de ce trăiesc, de ce au fost înscrişi în obştea creştinească, altfel spus, în Biserica lui Dumnezeu, care e ţelul vieţii lor, pentru ce este nevoie să credem în Hristos, să ne rugăm lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi să-i chemăm pe sfinţi. Praznicele bisericeşti ne explică toate aceste lucruri şi ne pun întru cunoştinţă cu privire la purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi, ne învaţă să Îl iubim pe Dumnezeu, să-I mulţumim totdeauna şi să avem în vedere viaţa viitoare, care nu va avea sfârşit, şi să ne pregătim de ea.


(Sf. loan de Kronstadt)

Iubirea, semn distinctiv al ucenicilor lui Hristos
 

Căci în nici o altă virtute sau plinire unei porunci a Domnului nu poate fi cunoscut cineva ca ucenic al Domnului, fiindcă El zice: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă vă iubiți unii pe alții” (Ioan 13, 35).
Căci în nici o altă virtute sau plinire unei porunci a Domnului nu poate fi cunoscut cineva ca ucenic al Domnului, fiindcă El zice: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă vă iubiți unii pe alții” (Ioan 13, 35). Căci pentru ea S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi (Ioan 1, 14); pentru el făcându-Se om a răbdat de bunăvoie Patimile cele făcătoare de viață, ca pe făptura Lui cea plăsmuită de El, adică pe om, să o elibereze din legăturile iadului și, luând-o pe umeri, să o înalțe la ceruri. Pentru ea au alergat Apostolii acea alergare fără odihnă și, pescuind în toată lumea locuită cu cârligul și năvodul cuvântului, au scos din adâncul idolatriei și au mântuit-o ducând-o la limanul Înpărăției ceurilor. Pentru ea mucenicii și-au vărsat sângele ca să nu piardă pe Hristos.



(Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, p. 26)

Cum ajungem la starea de înviere?
 

Nu putem despărţi desăvârșirea noastră de iubirea de oameni, de compătimirea cu ei. Pe amândouă le câștigăm pe crucea pe care ne suim împreună cu Domnul.
Hristos s-a suit pe cruce atât pentru eliberarea firii Sale omeneşti de afectele ei de pe urma păcatului lui Adam şi pentru ridicarea ei la starea de înviere, cât şi pentru a ne-o împărtăşi şi nouă în această stare, deci pentru noi. Deci El s-a suit pe cruce pentru noi, pentru a ne arăta prin aceasta iubirea Lui, împreuna Lui pătimire cu noi.
N-a dezlegat iubirea ce ne-a arătat-o prin durerile, crucii, de suportarea acestor dureri pentru a ridica firea noastră luată de El la starea de nestricăciune pentru a ne-o da şi nouă astfel. Pentru aceste două lucruri ne suim şi noi pe cruce împreună cu El: să întărim firea noastră prin răbdarea durerilor şi să ajutăm şi altora prin iradierea acestei puteri din firea noastră ajunsă la desăvârșire.
Deci nu despărţim nici noi desăvârșirea noastră prin cruce, de iubirea arătată altora prin ea. De aceea ne slăvim şi noi în firea noastră întărită împreună cu El şi ne ridicăm la viaţa curată şi nestricăcioasă la care s-a ridicat El. Nu putem despărţi desăvârșirea noastră de iubirea de oameni, de compătimirea cu ei. Pe amândouă le câștigăm pe crucea pe care ne suim împreună cu Domnul.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 729 la Sfinții Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, Roman, 1990, p. 604)

Cât de mult iubește Dumnezeu viața noastră?
 

Dumnezeu este răsplata păcătoşilor, căci în loc de răsplătirea cea dreaptă, El îi răsplăteşte cu învierea; şi trupurile lor, care au călcat legea Lui, le îmbracă cu slava nestricăciunii.

„O, voi cei cu dreaptă socoteală! Veniţi şi vă minunaţi! Cine are o cugetare înţeleaptă şi minunată, ca să se minuneze după vrednicie de harul Făcătorului nostru?
El este răsplata păcătoşilor, căci în loc de răsplătirea cea dreaptă, El îi răsplăteşte cu învierea; şi trupurile lor, care au călcat legea Lui, le îmbracă cu slava nestricăciunii. Acest har, care ne-a înviat după ce am păcătuit, e mai mare decât acela prin care, când nu eram, ne-a adus la fiinţă.
Slavă Ţie, Doamne, pentru harul Tău nemăsurat! Undele harului Tău mă fac, Doamne, să tac. Căci nu mai este în mine vreun gând pe măsura mulţumirilor ce Ţi se cuvin. Cu ce gând ne vom mărturisi Ţie, împărate prea bun, Cel ce iubeşti viaţa noastră?
Slavă Ţie pentru cele două lumi ce le-ai făcut spre creşterea şi bucuria noastră, ridicându-ne prin toate cele ce le-ai făcut spre cunoştinţa slavei Tale, de acum şi până în veci”.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. X, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, pp. 315-316).

Toma vede starea trupurilor noastre după înviere
 

Le-a arătat lor mâinile şi coasta şi i-a întins-o lui Toma să o pipăie. Nu sunt oare de ajuns acestea pentru ca să fie crezută învierea trupurilor?

Este clar că învierea Domnului a fost unirea trupului, devenit nestricăcios, şi a sufletului — căci trupul şi sufletul au fost despărţite în moartea Domnului — căci a zis: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi zidi”.
Şi este martor vrednic de credinţă sfinţita Evanghelie că vorbea de trupul Lui. „Pipăiţi-mă şi vedeţi, spune Domnul ucenicilor Săi, care credeau că văd duh, că Eu sunt şi nu m-am schimbat, că duhul n-are carne şi oase, după cum vedeţi că am Eu”.
Şi spunând aceasta, le-a arătat lor mâinile şi coasta şi i-a întins-o lui Toma să o pipăie. Nu sunt oare de ajuns acestea pentru ca să fie crezută învierea trupurilor?


(Sfântul Cuvios Ioan Damaschin)

Ai grijă şi teme-te, fugi de pacat
 

Această permanentă grijă şi dorinţă neîncetată de a-L căuta Îl vor atrage şi va veni singur ca să te vadă şi va izvorî în inima ta un izvor de apă rece care va striga neîncetat : "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ma"! Atunci te vei bucura fără întrerupere de vocea şi dulceaţa Stăpânului Hristos.

Este viu Domnul Dumnezeu!
Eşti foarte bine, dragul meu copil; de aceea te-a îndrăgit Hristos. Semn că te iubeşte este dumnezeiescul har care te cercetează încă de când erai copil şi te povăţuieşte.
Ai grijă de tine, ca nu cumva prin puţinul plăcerii celei amare să amărăşti atât pe Bunul Dumnezeu. Este pizma satanei, care urăşte pe cel căruia Hristos îi deschide ochii sufletului.
Trezeşte-te deci, dragul meu copil, şi ai grijă de tine.
Acela vede ceea ce tu nu vezi. Hristos, Cel Multmilostiv, încearcă sa-ţi deschidă ochii sufletului.
O, cât de bun este!
Iar cel viclean, care vede aceasta, încearcă sa-ţi inchidă ochii prin plăcerea cea amară.
Nu înceta să strigi numele lui Hristos. La fiecare răsuflare a ta rosteşte dumnezeiescul nume, chiar dacă mintea iţi umblă aiurea. Nu te nelinişti.
Această permanentă grijă şi dorinţă neîncetată de a-L căuta Îl vor atrage şi va veni singur ca să te vadă şi va izvorî în inima ta un izvor de apă rece care va striga neîncetat : "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ma"! Atunci te vei bucura fără întrerupere de vocea şi dulceaţa Stăpânului Hristos.
Ai grijă numai şi teme-te, fugi de pacat; păcatul cade ca mana şi topeşte totul.
Cele despre care îmi scrii sunt semne că te cercetează Dumnezeu. Este prima cercetare a lui Dumnezeu pentru orice pacatos care se pocaieşte, care se întoarce la Dumnezeu. Îngrijeşte-te să te curăţeşti cu spovedanie curată. Nu lăsa înlauntrul tău nici un fel de necuraţie a păcatului, pentru ca să nu mai aibă vrajmaşul motiv să te biruie.
Omul, fiul meu, nu poate sa facă nimic singur; nu a avut, nu are şi nu va avea niciodată puterea sa săvârşească ceva bun fără să fie umbrit cu putere de sus de Dumnezeu. Orice gând bun, orice mişcare bună a cugetului este lucrare a harului lui Dumnezeu. Dacă ai putea lucra ceva fără trupul tău, atunci ar însemna că acela este lucrul tău, dar dacă săvârşeşti cu trupul, trupul este creat de Dumnezeu. Dăcă poti gândi ceva fără minte, este al tău gândul, dar dacă o faci cu mintea, mintea este creată de Dumnezeu.
Prin urmare, omul nu are nimic; toate încep de la Dumnezeu şi sfârşesc la Dumnezeu.
(Gheron Iosif Isihastul - Mărturii din viaţa monahală)

Lucrarea duhovnicului în suflete- Parintele Paisie
 

Este trebuinţă de discernământ şi chiar de foarte mult discernământ, atunci când cineva are de-a face cu suflete. In viaţa duhovnicească nu există o reţetă, o regulă. Fiecare suflet are propria sa calitate şi capacitate.

- Părinte, cum vor putea fi ajutate unele caractere dificile, sucite?
- Eu ca tâmplar am lucrat şi cu lemne sucite. Dar trebuie răbdare, pentru că lemnele răsucite dacă le rindeluieşti dintr-o parte ridică fibră, iar dacă le rindeluieşti din cealaltă parte, iarăşi ridică fibră. Le luam atunci cu rindeaua cu lamă dublă, puţin contra dintr-o parte, puţin din cealaltă, şi aşa le aduceam la socoteală. Deveneau chiar şi foarte frumoase, deoarece au şi ape plăcute şi nu crapă uşor; au multă rezistenţă. Dacă nu ştiai aceasta, se poate să te fi uitat la ele şi să le fi aruncat. Vreau să spun prin acestea că şi oamenii care au un caracter dificil, au înlăuntrul lor şi calităţi, şi dacă se lasă să-i lucrezi, pot face salturi mari în viaţa duhovnicească; însă trebuie să staruieşti destul timp.
Apoi, niciodată nu am folosit cuie mari ca să strâng două scânduri strâmbe, ci mai întâi le rindeluiam, le îndreptam şi apoi le uneam cu un cuişor. Nu le forţam să se strângă, pentru ca atunci când încercăm să unim două scânduri strâmbe cu cuie mari, se vor crăpa şi iarăşi vor ieşi din strânsoarea lor forţată. Şi atunci ce am câştigat?
Este trebuinţă de discernământ şi chiar de foarte mult discernământ, atunci când cineva are de-a face cu suflete. In viaţa duhovnicească nu există o reţetă, o regulă. Fiecare suflet are propria sa calitate şi capacitate. Există vase de mare capacitate şi vase de capacitate mică. Unele sunt din plastic, nu rezistă mult, iar altele sunt metalice şi rezistă. Atunci când duhovnicul ştie calitatea şi capacitatea sufletului, va acţiona potrivit cu posibilităţile şi cu moştenirea ereditară ce o are, precum şi cu sporirea ce a realizat-o. Purtarea lui va fi potrivită cu starea în care se află cel ce se spovedeşte, cu păcatele pe care le-a făcut şi cu o mulţime de alte elemente. Faţă de cel obraznic va lua aminte ca să nu-i dea drepturi de obrăznicie. Sufletul celui sensibil va căuta cum să-l ajute ca să înfrunte cu bărbăţie problemele lui.
De asemenea trebuie luare aminte să nu se bazeze cineva pe ceea ce vede la exterior la un om şi să nu creadă uşor cele pe care i le spun unii şi din aceasta să tragă concluzii, mai ales dacă nu are harisma de a vedea mai în profunzime. Unele scânduri, deşi se văd foarte tari pe dinafară, pe dinăuntru însă sunt numai fibre. După ce rindeluieşti puful ce îl au pe deasupra, atunci se arată ce sunt. Altele iarăşi, pe dinafară se văd a fi nefolositoare, însă pe dinăuntru sunt rezistente.
Mânuirea sufletului cere fineţe. Nu trebuie să se facă greşeli în reţete. Vedeţi, fiecare organism are nevoie de vitamina care îi lipseşte, iar fiecare boală de medicamentul potrivit.

Mireasma smereniei
 

“Vei afla ușor într-un om lucrările parțiale ale multor altor virtuți, dar căutând în el mireasma smereniei, abia dacă o vei găsi. De aceea, este nevoie de multă smerenie pentru a dobândi acest lucru.”
Dacă-i analizezi pe oameni, la toți vei găsi cu ușurință unele virtuți sau unele nevoințe duhovnicești. Dacă vei căuta însă mireasma smereniei, abia de o vei găsi. Câte fapte bune avem fiecare dintre noi! Dar smerenie, câti avem?
De aceea este nevoie de multă smerenie. Varianța corectă este “silință” în loc de smerenie. Ca să dobândești smerenia, e nevoie să-ți zdrobești sinele, sa-l jertfești. Să te smerești înaintea oamenilor. E nevoie să-ti pui în acțiune existența ta cu silire, să o iei în serios și să spui: “Gata, smerenia este unealta mea!” Când vei face aceasta, smerenia va deveni proprietatea ta.


(Arhim. Emilianos Simonopetritul - Cuvânt despre trezvie. Tâlcuire la Sfântul Isihie)

"Făina" duhovnicească Articol
 

Până când, Dumnezeul meu, vom rămâne leneşi şi nesimţitori faţă de marea noastră menire? Trimite-ne nouă puţină lumină!

Moara lucrează întotdeauna, ca şi mintea noastră. Vrei să ai o o producţie bună de faină? Aruncă, pune înăuntrul acestei mori grânele cele bune. Vrei să dobândeşti lacrimi, priveghere, bucurie, pace, etc.? Pune în moara minţii gânduri bune! De exemplu: gânduri despre suflet, despre amintirea morţii, despre judecată etc. şi atunci vei scoate o "făină" duhovnicească pe măsură. Dacă omul pune însă în moara minţii lui gânduri păcătoase, neapărat va avea ca rezultat păcatul. Să ne străduim întotdeauna să avem gînduri mântuitoare în mintea noastră, imagini folositoare, ca să nu-i facem loc satanei să le arunce pe-ale lui, să nu ne aducă gândurile şi închipuirile păcătoase. Acum depinde de intenţia omului, ce material îi va da minţii. Şi intenţia aceasta sau îl va umple de slavă, sau îl va osândi.
Ascultarea, tăierea voii, propria osândire, răbdarea în general, acestea întăresc sufletul, păstrează râvna şi lacrimile fierbinţi.
Să luăm aminte la viaţa noastră, să avem iubire şi răbdare în toate, să nu osândim, să alungăm gândurile cele rele, să ne smerim, să ne amintim de greul ceas al morţii şi al Judecăţii.
Până când, Dumnezeul meu, vom rămâne leneşi şi nesimţitori faţă de marea noastră menire? Trimite-ne nouă puţină lumină!
(Avva Efrem Filotheitul - Sfaturi duhovniceşti)

Dorul după Dumnezeu
 

Un om în care nu există nici o mişcare şi acţiune a duhului nu se află la nivelul demnităţii umane.


Acesta se exprimă în universala dorinţă pentru binele suprem şi se vede şi mai clar în nemulţumirea universală faţă de tot ceea ce este creat de om. Ce arată această nemulţumire? Ea arată faptul că nimic din ceea ce a fost creat nu este în stare să mulţumească duhul. Duhul vine de la Dumnezeu, el Îl caută pe Dumnezeu, el vrea să Îl guste şi, rămânând în legătură vie şi supus faţă de Dumnezeu, se odihneşte în el. Când ajunge la aceasta, el se află în pace, pe care nu a putut-o avea anterior. Oricât confort şi fericire omenească are o persoană, ea are foarte puţin. După cum ai observat deja. fiecare caută permanent. Oamenii caută şi găsesc ceva, dar după ce au găsit, ei dau la o parte şi încep să caute totul din nou, ca să poată arunca din nou ceea ce găsesc. Şi se continuă aşa la nesfârşit. Aceasta înseamnă că ei caută ceea ce este rău, în locul cel rău, şi nu ceea ce ar trebui ei să caute şi în locul potrivit. Nu este aceasta o dovadă clară că există o forţă în noi care ne trage spre Cer de la pământ şi de la durerile pământeşti?
Nu-ţi dau o explicaţie detaliată a tuturor acestor manifestări ale duhului, ci doar îţi îndrept gândurile către prezenţa duhului în noi şi îţi cer să mai meditezi puţin, ca să te convingi pe deplin că se află un duh în noi. Pentru că trăsătura specifică omului se află în duh. Sufletul uman ne ridică puţin deasupra nivelului animalelor, în timp ce duhul ne plasează puţin sub nivelul îngerilor. Desigur că înţelegi sensul diferitelor expresii ca „spiritul scriitorului”, „spiritul unui popor” şi aşa mai departe. Este suma totală a caracteristicilor distinctive reale, dar într-o anumită măsură ideale, care au înţelesul de ceva sigur, evaziv şi intangibil. La fel este şi „duhul uman”, „spiritul unui scriitor”, pe de altă parte, este văzut pur şi simplu ca ceva idealizat, pe când duhul uman este prezent într-un om ca o forţă vie, cu mişcări viabile şi senzoriale care îi atestă prezenţa.
Din ceea ce s-a spus, sper că vei ajunge la următoarea concluzie: Un om în care nu există nici o mişcare şi acţiune a duhului nu se află la nivelul demnităţii umane.


(Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața duhovnicească și cum o putem dobândi, p. 58-59)

Fără medicament să nu aştepţi vindecarea
 

În toate şi pentru toate aşează Numele lui Iisus ca temelie, acoperământ, şi podoabă, şi nu te teme de vrajmaşi! Să te înfricoşezi doar dacă le faci pe toate fără Iisus.

Pomeneşte-L în tot locul pe Iisus, ca să găseşti în toate neputinţele medicamentul potrivit. Ai durere? Prin chemarea Numelui lui Iisus, vei găsi uşurare şi lumină! Ai mâhnire? Cheamă-L pe Iisus, şi mângâierea se va arata înlăuntrul inimii tale! Te cuprinde deznădejdea? Nu şovăi, pune-ţi nădejdile în Iisus, şi sufletul tău se va umple de îndrăzneală! Te năcăjesc gândurile trupeşti şi te atrag plăcerile simţurilor? Primeşte focul mistuitor al Numelui lui Iisus, şi aruncă neghina în cuptor! Te tulbură grijile lumeşti? Grăieşte: "Luminează-mă, Iisuse, cum să îmi rezolv problema, şi fă să mă port după voia Ta sfântă!" Şi degrabă te vei linişti, şi vei păşi cu nădejde.
În toate şi pentru toate aşează Numele lui Iisus ca temelie, acoperământ, şi podoabă, şi nu te teme de vrajmaşi! Să te înfricoşezi doar dacă le faci pe toate fără Iisus. Fără medicament să nu aştepţi vindecarea şi înlăturarea putreziciunii.


(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti)

Sapă şi tu în tine însuţi!
 

Sapă şi tu în tine însuţi şi rânduieşte-ţi viaţa în aşa fel, încât să nu trebuiască apoi să o schimbi.

Sapă şi tu în tine însuţi şi rânduieşte-ţi viaţa în aşa fel, încât să nu trebuiască apoi să o schimbi. Nu este corect ca omul lui Dumnezeu, care are luminarea Sfântului Duh, să facă greşeli. Păcat înseamnă greşeală, scăpătare, în timp ce a regreta înseamnă pocăinţă. Nu schimb, nu corectez, nu fac greşeli, am ajuns invulnerabil. Atât cât îmi este mie cu putinţă, sunt dator cu adevărat să nu păcătuiesc, să nu dau greş, să nu fac greşeli. "A păcătui de două ori nu e a bărbatului înţelept" (Aforism al lui Menandru). E nevoie să devin înţelept, un om statornic, pentru ca viaţa mea să fie întărită, astfel încât Dumnezeu să nu fie în pericol să cadă la picoarele mele.




(Arhim. Emilianos Simonopetritul - Cuvânt despre trezvie. Tâlcuire la Sfântul Isihie)

Vrăjmaşul omului
 

Vrăjmaşul omului spune acestuia că Dumnezeu e iubitor de oameni şi dă iertare pentru păcate, dar să luăm seama că aceasta e viclenia dracilor.

Vrăjmaşul omului, ocrotitorul curviei, spune acestuia că Dumnezeu e iubitor de oameni şi dă iertarea pentru patima aceasta, ca una ce e naturală. Dar de vom lua seama la viclenia dracilor, vom vedea că după săvârşirea faptei, ei îl numesc Judecător drept şi fără milă. La început au făcut aşa, ca să ne îndemne la păcat; iar acum, ca să ne scufunde în deznădejde. Născându-se astfel întristarea şi deznădejdea, nu ne putem plânge pe noi, sau ocărî, sau căi pentru păcat. Iar când aceasta se stinge, ne ia iarăşi în primire tiranul cu motivul iubirii de oameni.



(Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Filocalia volumul al IX-lea, Cuvântul XV, pag. 229-230).

Părinte, intru în panică atunci când am cădere în nevoinţa mea!
 

Nu te teme. Este luptă şi vom avea şi răni. Acestea se vindecă prin spovedanie.

- Părinte, intru în panică atunci când am cădere în nevoinţa mea!
- Nu te teme. Este luptă şi vom avea şi răni. Acestea se vindecă prin spovedanie. Iată, soldaţii aflaţi în război, atunci când sunt răniţi într-o luptă, aleargă imediat la medic, îşi leagă rana, şi contiuă să se lupte cu mărime de suflet. Între timp dobândesc şi experienţă din rănire şi se păzesc tot mai bine, aşa încât să nu mai fie răniţi. Aşa şi noi, atunci cînd suntem răniţi în nevoinţa noastră, nu trebuie să ne pierdem curajul, ci să alergăm la medic – la duhovnic -, să-i arătăm rana să ne vindecăm duhovniceşte şi să continuăm din nou “lupta cea buna”. Rău este atunci când nu căutăm să-i aflăm pe vrăjmaşii cei înfricoşători ai sufletului, patimile, şi nu ne nevoim ca să-i omorâm.


(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţa duhovnicească, p. 259)

Vorbele rănesc mai mult decât pietrele
 

sursa: soundingblog.com

Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.

Preot fiind, aud multe la spovedanie. De fapt, lumea mi se spovedește tot timpul, nu doar când sunt la Taina Spovedaniei. Din păcate însă, de cele mai multe ori oamenii cred că se spovedesc lui Dumnezeu, când de fapt nu fac altceva decât să îmi povestească o întâmplare nefericită ce continuă să le întunece viața. Mai precis, nu îmi spun că au făcut ceva greșit, ci mai degrabă că au fost victimele unei nedreptăți care încă îi mai afectează.
Pentru frații preoți, precizez că nu este vorba despre cei care mărturisesc păcatele altora pentru a le justifica pe ale lor, sau despre cei care fac asta pentru a îi înjosi. Știu cazul unui preot care a oprit pe cineva care se spovedea și și-a dat jos epitrahilul. Enoriașa începuse să povestească momente în care soțul ei a păcătuit și cât de afectată a fost. Uimită de gestul părintelui l-a întrebat de ce s-a ridicat și a încheiat spovedania. Acesta i-a spus să îl trimită pe soțul său pentru a auzi restul spovedaniei și pentru ca el să poată primi iertarea păcatelor de la Dumnezeu.
Aici este vorba despre cei care vin la spovedanie fără încredere în sine, care nu mai au speranțe pentru viitor, în ciuda darurilor cu care au fost înzestrați, sau chiar care vin la spovedanie cu gânduri sinucigașe, deznădăjduiți, preotul fiind singurul care îi mai poate face să se răzgândească. De cele mai multe ori când îi pun persoanei în cauză câteva întrebări, descopăr că altcineva din trecutul său i-a spus câteva lucruri despre el. În mod inevitabil, acele lucruri au fost negative și depreciative. Din păcate, credinciosul le-a ascultat și a început să le creadă, schimbându-și părerea despre sine. Chiar și după trecerea anilor, încă mai trăiesc în agonie din cauza răului adus asupra psihicului.
Se pare că zicala copiilor poate că pietrele mă lovesc dar cuvintele nu mă rănesc este chiar greşită. Dacă un copil are un accident minor, ca de exemplu îşi fracturează un os în timp ce se joacă, acesta se va vindeca la loc şi nu va rămâne cu o amintire legată de evenimentul respectiv. Însă realizez că nu e și cazul accidentelor mai traumatizante, de aceea nu generalizez. Atunci când ne fracturăm un os în timpul unui joc, amintirea rămâne o simplă poveste pe care o spunem peste ani, despre cum am căzut, cum ne-am sucit glezna etc. Relatarea este lipsită de încărcătură negativă, ci mai degrabă însoțită de un zâmbet și o ridicătură din umeri urmată de un asta-i viaţa.
Asta nu se întâmplă în cazurile cuvintelor ce au fost repetate de-a lungul anilor sub o formă sau alta. Fie că au fost spuse în copilărie, adolescență sau în timpul căsătoriei, ele rămân și cauzează răni deschise ce nu se vindecă. Spre deosebire de osul fracturat care s-a vindecat sau încheietura sucită ce și-a revenit, aceste răni rămân și cauzează dureri chinuitoare. Chiar după trecerea anilor, încă mai aud poveștile și văd cum rănile s-au deschis din nou, distrugând viața persoanei care mi se spovedește.
Astfel, cu timpul am început să înțeleg învățătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu ucizi”; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului. Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Mt. 5, 21 -24).
Aceasta nu este o declaraţie spirituală menită să ne arate cât de sfânt este Dumnezeu ci mai degrabă ne arată efectul cuvintelor adresate altora, mai ales celor apropiați, precum frații. Spuse în mod repetat de-al lungul anilor ele pot constitui de-a dreptul o crimă. Una lentă și subtilă care începe să distrugă psihicul persoanei asupra căreia sunt îndreptate aceste cuvinte răuvoitoare. Iar rezultatul la care ajungem este că, nu mai avem șansa să vedem ce ar fi putut să devină persoana în cauză. Ceea ce vedem este doar răul făcut şi orizontul închis al acesteia odată devenită adult.
Într-un fel, cel care a adresat acele cuvinte l-a ucis pe credinciosul care se spovedeşte acum în faţa mea. De multe ori acesta nu are multe păcate ce trebuiesc iertate. Acela care trebuie chemat la judecată şi care are nevoie să vină urgent la preot dacă nu vrea să meargă şi să dea socoteală în faţa Domnului purtând în suflet greutatea acestui păcat este cel care a făcut acest rău. Așadar, nu este de mirare că Iisus îi spune să-și lase lucrul și să meargă la fratele său pentru ca darul lui să fie primit de Domnul. Când imitați fapta lui Cain, care și-a omorât fratele, prin cuvintele pe care le rostiți, ar fi bine să fugiți și să căutați iertarea de păcate.
Să încercăm cu toții să punem strajă gurii și să nu facem rău altora prin cuvintele noastre. Iar dacă ați făcut-o deja, DAȚI FUGA, la fratele vostru și împăcați-vă cu el, pentru ca darul vostru să fie acceptat de Domnul.
soundingblog.com

Care este legătura dintre curaj şi credinţă?
 

În greutăţile neputinţelor şi ale schimbărilor firii noastre, care ne chinuiesc, şi în cele provocate de însuşi dioavolul, care ne războieşte neobosit, ne rămâne o singură armă şi un singur ajutor, curajul.

Domnul nostru atrage atenţia că “toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Toţi cei ce au nevoie de curaj în lupta pe care o avem de săvârşit să-şi impulsioneze mai profund propria credinţă. Credinţa este izvorul curajului, iar pe aceasta iarăşi curajul o sprijină.
În greutăţile neputinţelor şi ale schimbărilor firii noastre, care ne chinuiesc, şi în cele provocate de însuşi dioavolul, care ne războieşte neobosit, ne rămâne o singură armă şi un singur ajutor, curajul. Produs al personalităţii noastre, el ne ridică la luptă şi veghere. Noi credem că nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu, care ne-a chemat în oastea Sa. Cu voia noastră am luat hotărârea de a ne supune voii dumnezeieşti, pe care o punem în practică şi o considerăm îndatorire.
Unelte ale voinţei şi forţe motrice sunt zelul şi curajul. Diavolul, întrucât cunoaşte acest lucru, încearcă să le paralizeze sub pretextul greşelilor şi al erorilor noastre. El mustră pentru fărădelegile săvârşite şi-l înfricoşează pe om ca un “avocat”: “Iată! Eşti călcător de lege! Iarăşi te-ai arătat trădător! Nu eşti bun de nimic! De ce te mai străduieşti, de vreme ce eşti neputincios?”
Tot acest ciclu al vicleniei diavoleşti, mai cu seamă la cei necercaţi, provoacă decăderea fizică şi apatia, care este produsul descurajării. De aceea nevoitorul are nevoie de multă luare aminte ca să nu cadă în cursa “avocatului” diavol şi să-i fie paralizată activitatea prin pretexte înşelătoare.


(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, p. 86-87)

Astfel, daca citim carti ortodoxe sau suntem interesati de ortodoxie numai pentru a fi informati – sau ca sa ne aratam cunostiintele celorlalti, inseamna ca nu i-am inteles scopul; daca invatam poruncile lui Dumnezeu si legea Bisericii Sale doar pentru a fi „corecti” si pentru a judeca „incorectitudinea” celorlalti, inseamna ca nu i-am inteles scopul. Aceste lucruri nu trebuie sa ne influenteze doar ideile, ci trebuie sa ne atinga in mod direct vietile si sa le schimbe. In orice vreme de mare criza a treburilor omenesti – la fel ca si vremurile critice ce ne asteapta in lumea libera – cei cei isi vor pune nadejdea in cunoasterea exterioara, in legi si canoane si in corectitudine, nu vor putea rezista. Cei puternici vor fi atunci cei a caror educatie ortodoxa le-a dat un simt pentru ceea ce este cu adevarat crestinesc, cei a caror ortodoxie se gaseste in inima si este capabila sa atinga alte inimi.
( Par Serafim Rose )


O ortodoxie care este prea exaltata si prea mult cu capul in nori apartine unei sere si este incapabila de a ne ajuta in viata cotidiana, fara a mai spune ceva de mantuirea celor din jurul nostru. Lumea noastra este extrem de cruda si raneste suflete cu asprimea ei; trebuie sa raspundem inainte de toate cu dragoste crestina si intelegere, cu picioarele pe pamant, lasand isihasmul si formele avansate de rugaciune celor capabili sa le primeasca.
( Par Serafim Rose )


Prin urmare, sa nu ne fie frica sa fim socotiti un pic „nebuni” de lume, si sa continuam a practica iubirea si iertarea crestina pe care lumea nu le va putea intelege niciodata, dar dupa care tanjeste in inima.
( Par Serafim Rose )

Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică
 

Omul care crede, ştie că Dumnezeu îl va apăra, sau că, dacă va pierde în cele pământeşti, chiar viaţa sa, o va avea pe aceasta plină de toate bunătăţile în cer.

Precum mormolocii îi înfricoşează pe prunci, aşa şi umbrele pe cei mândri. Nu e cu putinţă ca cel ce se teme cu adevărat de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică laşă de ceva de pe pământ.
Pe lângă aceasta, frica de Dumnezeu nu e propriu-zis o frică, nici de El, că-i va face vreun rău; cu atât mai puţin de orice altceva, ştiind că Dumnezeu îl va apăra, sau că, dacă va pierde în cele pământești chiar viaţa sa prezentă, o va avea plină de toate bunătăţile în cer.
Cel ce se încrede în Dumnezeu, deci, nu se teme. Dimpotrivă,cel ce are frică de cele pământeşti şi nu se bizuie decât pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eul propriu, nici cele ale lumii nu-l asigură împotriva necazurilor şi nenorocirilor.

(Părintele Dumitru Stăniloae, notele 55-553 la Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, pp. 255-256)

Lupţi, ca să ai parte mereu de biruinţă
 

Cu războirea patimilor se începe viaţa cea nouă, şi cu ea se sfârşeşte. De se şi va curăţi de patimi - Domnul ştie! -, ispite de la draci tot va avea. Ai de luptat până la ultima suflare.


Se înşeală cel ce crede că-i neîntinat de patimi. (Numai sfinţii ajung curaţi cu harul lui Dumnezeu, prin mare nevoinţă). Neştiutor şi orb, lipsit de lumina ce-o dă traiul duhovnicesc, nu-şi cunoaşte boala. De voieşte însă să vieţuiască în Domnul, patimile i se arată sub chip de ispite; căci dracii ne ispitesc cu patimile noastre.
Cu războirea patimilor se începe viaţa cea nouă, şi cu ea se sfârşeşte. De se şi va curăţi de patimi - Domnul ştie! -, ispite de la draci tot va avea. Ai de luptat până la ultima suflare. "Te lupţi nu ca să scapi de luptă, că nu încetează lupta. Lupţi, ca să ai parte mereu de biruinţă."
Du, dar, război în fiecare clipă cu gândurile rele care-ţi vin, cu poftele şi patimile tale, ca să scapi de ele.


(Jean-Claude Larchet, Ţine candela inimii aprinsă. Învăţătura Părintelui Serghie, p. 69-70)

Stăpânitor patimilor este cugetul evlavios
 

Stăpânitor patimilor este cugetul evlavios - cuvânt al Sfântului Cuvios Simeon, cel din Muntele Minunat, la doar şase ani




Căci Dumnezeu creându-l la început pe om a pus în el drept vizitiu mintea conducătoare, ca un judecător al întregului car, cercând toate gândurile bune și rele care se nasc în noi.
Zicea copilul bătrânului și monahilor că: „Stăpânitor patimilor este cugetul evlavios și este legat de trup așa cum o moară menține adunate vânturile care o mișcă și este menținută de ele, la fel și trupul și patimile mișcate în trup apar stăpânite de cugetul evlavios. Căci Dumnezeu creându-l la început pe om a pus în el drept vizitiu mintea conducătoare, ca un judecător al întregului car, cercând toate gândurile bune și rele care se nasc în noi. Căci nimeni nu este atât de fără de minte încât să ignore cele de folos, ci cunoaștem că cei ce fac cele rele nu vor scăpa de judecata viitoare. Căci dacă poftele plăcerilor ne biruie și noi suntem robiți de ele și nu luptăm mai degrabă cu bărbăție împotriva momelilor lor, ne aflăm călcători ai propriilor făgăduințe și pe bună dreptate vom fi osândiți.
Căci nimeni dintre noi nu poate să nu dorească căci această aplecare spre poftă este naturală în noi, dar a nu cădea în plăcere din pricina cugetului evlavios care stăpânește și din frica de judecată, ține de alegerea noastră liberă. Asemenea și mânia, prin același cuget, putem să o potolim. Lăcomia pântecelui și toate dezmierdările ce se nasc din ea putem să o înfrânăm prin rugăciune și postiri aspre.
Lăcomia, nu numai să o respingem ca fiind interzisă, ci să o și urâm. Acest lucru mărturisindu-l mai înainte dumnezeiasca lege zice: „Nu vei pofti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici toate câte sunt ale lui”, învățându-ne pe noi prin acestea nici să fim biruiți de pofta de femeie, nici de slavă deșartă sau fățărnicie, nici să fim stăpâniți de mânie, nici să fim robiți de lăcomia pântecelui sau iubirea de arginți sau de alte pofte rele. Ci Domnul pentru aceasta a arătat două căi, una strâmtă, care duce la viață pe cei ce umblă pe ea și care se străduiesc să viețuiască bine în această viață, și una largă, ce duce la pierzanie pe cei care disprețuiesc virtuțile pentru aceea îndeamnă: „Ceea ce vă spun vouă în întuneric, spuneți la lumină. Căci faptul de a cugeta și a face cele rele poartă chipul întunericului, condamnându-i pe cei ce au păcătuit, iar a alege binele și dreptatea printr-o aplecare/dispoziție bună, conduce la viitoarea, veșnica lumină.
Să ne stăpânim așadar patimile prin cugetul evlavios și să ne întoarcem de la orice poftă rea și iubitoare de păcat, râvnind viețile sfinților, ostenelile și slava cea gătită lor și nepovestita făgăduință, pentru care suntem datori să priveghem și să ne rugăm pururea, liberi, fraților, prin libertatea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne va păzi pe noi, pe toți spre slava măreției Lui, Amin. Acestea le-a spus bătrânului și monahilor. A zis bătrânul: „Nu acesta vorbește unele ca acestea, ci Preasfântul Duh părintesc și desăvârșitor, căci scris este: „din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă”.


(extras din cartea Sfântul Simeon, cel din Muntele Minunat, Omilii, traducere de Laura Enache, în curs de apariţie la Editura Doxologia)

Să ne cunoaştem, creştine, sărăcia...
 

Vedem in lume ca exista multi cersetori. Cersetor este acela care nu are nimic: nici mancare, nici imbracaminte, nici casa, nici bani, nici celelalte necesare traiului, ci toate le cere de la oameni si le primeste de la ei. Intr-o asemenea saracie se afla toti oamenii, de la cei distinsi pana la cei nevoiasi, de la cei bogati pana la cei sarmani, de la stapani pana la robi; si, intr-adevar, cersetor este tot omul, chiar daca nu-si cunoaste lipsa.
Oricat de multe ar avea, nimic nu este al lui, ci al lui Dumnezeu, nimic nu are de la el insusi, ci primeste de la Dumnezeu (vezi I Cor. 1:7).
Crestine, noi toti suntem cersetori, nemernici si ticalosi. In saracia noastra, cu atat mai mult in cea duhovniceasca, nu ne poate ajuta nimeni, in afara de Hristos. Noi stim ca El este bogat, ca Dumnezeu, si Indurat, si Milostiv, si Iubitor de oameni. El poate si vrea ca toate sa ni le daruiasca noua. El, „bogat fiind, pentru noi a saracit, ca noi cu saracia Lui sa ne imbogatim” (II Cor. 8:9). El a luat asupra Sa saracia noastra, ca sa ne daruiasca noua bogatia bunatatii Sale. El este pentru noi, cei saraci, cei necajiti si sarmani, Limanul si Imbogatitorul. Catre El s-au intors stramosii si parintii nostri in saracia, lipsa, mizeria si ticalosia lor si au primit ajutor in tot ceea ce duceau lipsa, si s-au imbogatit prin mana Lui cea atotindurata. Spre El alearga si astazi toti care il cunosc, primind cele necesare.
Sa ne apropiem si noi si sa ne alipim acestei adunari cucernice, sa alergam catre El cu credinta si cu nadejde, ca sa primim si noi de la El mila si sa ne imbogatim cu harul Sau. El nu alunga pe nimeni de la El.

http://www.ortodoxia.md/images/stori...s-stavro31.jpg

„Pe cel ce vine la Mine, zice Domnul, nu-l voi scoate afara” (Ioan 6: 37)…
In primul rand, ne cheama la El pe noi, cei saraci si necajiti„Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi” (Matei 11: 28). El daruieste tuturor bunatatile cele materiale, vremelnice, deopotriva celor care Il cunosc si celor care nu-L cunosc. Ei toate le primesc din Mana Sa cea atotdarnica. Ne va darui si noua cele necesare, iar noi le vom primi. Slava bunatatii Sale!
Se cade insa noua ca toate sa le cerem de la Hristos, precum cersetorii si saracii, sa ne cunoastem si sa ne recunoastem saracia noastra si comoara bunatatii Lui, pe care ne-o deschide noua, celor necajiti, si sa-I multumim. Bunatatile duhovnicesti le daruieste insa numai celor care Il cunosc, care ii sunt credinciosi si care cer de la El cu credinta. Sa cunoastem si noi necheltuita Sa comoara, precum si pe El Rascumparatorul nostru, Mantuitorul si Imbogatitorul. Tatal Ceresc L-a trimis la noi, ca sa ne imbogateasca pe noi, cei saraci si necajiti. Intru El se afla toata comoara fericirii noastre.
Sa alergam la Hristos cu credinta, sa-I marturisim saracia si lipsa noastra, ca El sa priveasca la noi si sa ne daruiasca, dupa cererea noastra, in locul saraciei noastre bogatia bunatatii Sale. Se cere insa de la fiecare ca neincetat sa-si cunoasca si sa-si marturiseasca propria saracie, caci altfel nimic nu va primi. „Pentru ca Dumnezeu celor mandri li se impotriveste, iar celor smeriti le da har” (I Petru 5:5). Fara cunoasterea si marturisirea saraciei si lipsei, nu poate fi smerenie. O, cersetorilor si saracilor, cu ce ne mandrim si ne proslavim? Saraci suntem cu trupul, saraci suntem si cu duhul. Chiar daca avem bogatie materiala si vremelnica, ea tot o avutie straina este, iar nu a noastra. Toate sunt ale lui Dumnezeu, caci „al Domnului este pamantul si plinirea lui” (Psalm 23:1). Nu detinem comoara duhovniceasca si suntem cu atat mai nenorociti, cu cat nu ne asumam saracia. Suntem orbi si nu ne cunoastem orbirea, suntem nenorociti si nu ne recunoastem nenorocirea, suntem necajiti si nu ne recunoastem mizeria, suntem ticalosi si nu ne recunoastem nemernicia. Bogatia, prin harul lui Dumnezeu, este pregatita pentru toti si fiecaruia se deschide vistieria, iar omul nu vrea sa-si cunoasca si sa-si accepte saracia, sa se smereasca si astfel sa primeasca harul lui Dumnezeu. Numai celor smeriti li se da har.
O, cat de cumplit l-a molipsit si l-a orbit pacatul pe sarmanul om! In ce netrebnicie a cazut chipul lui Dumnezeu! Nenorocit este omul care nu-si cunoaste si nu-si asuma nenorocirea – de aceea nu primeste nimic. Dumnezeu vrea sa-l imbogateasca, dar el nu vrea sa-si recunoasca saracia lui.
Crestine, intreaga izbanda sta in a ne cunoaste si a marturisi saracia si nenorocirea, inaintea lui Dumnezeu; numai astfel ne este chezasuita noua bogatia harului Sau. Noua ne apartine vina de a nu fi dobandit comoara duhovniceasca. Sa ne cercetam si sa ne cunoastem saracia, pentru ca Domnul sa umple lipsa si neajunsul nostru cu harul Sau. „Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta” (Luca 18:14).
Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată

Suferința are și beneficii…
 

Când s-a apropiat inima voastră de cei faţă de care eraţi până atunci atât de distanţi şi de reci? În suferinţă!

Un medic misionar creştin, înşirând o parte din binefacerile suferinţei, scria: „Amintiţi-vă de acele ceasuri din viaţă care au trecut în linişte şi în mulţumire ... Dacă întreaga voastră viaţă ar fi fost o înşiruire de asemenea momente, ştiţi ce aţi fi devenit? Aţi fi devenit egoişti, nesimţitori, singuratici, fără nici un interes pentru lucrurile mai înalte, pentru cele curate, pentru Dumnezeu - şi niciodată nu v-aţi fi simţit binecuvântaţi.
Când aţi înţeles pentru prima dată că noi, oamenii, nu trăim pentru noi înşine? Când v-a adus mângâiere binecuvântarea compasiunii? În suferinţă!
Când s-a apropiat inima voastră de cei faţă de care eraţi până atunci atât de distanţi şi de reci? În suferinţă!
Când aţi întrezărit destinul superior al vieţii voastre? În suferinţă!
Când aţi simţit că Dumnezeu vă este aproape? În suferinţă!
Când aţi înţeles pentru prima dată binecuvântarea de a avea un Tată în ceruri? În suferinţă!"

(Anthony M. Coniaris, Vitamine duhovniceşti pentru inimile rănite, traducere de Maria Băncilă, Ed. Sofia, Bucureşti, 2010, p. 29)

De ce există durere?
 

Durerea nu este o răzbunare a lui Dumnezeu faţă de om, pentru că Dumnezeu nu pedepseşte niciodată. El săvârşeşte numai binele.

Durerea este rezultatul neascultării primului om şi al căderii sale, ce a atras după sine alungarea din Paradis. Omul a fost zidit nemuritor, sănătos, necunoscător al durerii, al stricăciunii şi al suferinţei, dar pentru că a încălcat prima poruncă a lui Dumnezeu, consecinţa neascultării sale, a folosirii greşite a libertăţii de care dispunea, a fost aceea că durerea a intrat în viaţa sa.
Durerea nu este o răzbunare a lui Dumnezeu faţă de om, pentru că Dumnezeu nu pedepseşte niciodată. El săvârşeşte numai binele. Durerea a fost consecinţa firească a nesupunerii primului om. Ea avea rolul de a-l ajuta pe om să-şi revină, să se ajute pe sine, să se smerească şi încet-încet să regăsească Paradisul pierdut.
Dar pentru că omul, în ciuda durerii profunde, a necazurilor a sclaviei şi a nenorocirilor din viaţa sa, nu s-a smerit suficient de mult, însuşi Dumnezeu a fost nevoit să Se smerească şi, prin durerea Sa, să vindece durerea noastră prin jertfa Sa de pe Cruce, să răstignească durerea şi patimile noastre.


(Părintele Moise Aghioritul, în Klitos Ioannidis, Patericul secolului XX, Ed. Cartea Ortodoxă, Galați, p. 87)

Există legătură între păcat și boală?
 

„Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ție ceva mai rău”

Păcatul se săvârşeşte în suflet şi îl face bolnav de-a dreptul; însă dacă trupul îşi trage viaţa de la suflet, fireşte că un suflet bolnav nu poate oferi trupului o viaţă sănătoasă.
Singur faptul că păcatul aduce după sine întuneric sufletesc şi urât are o înrâurire nesănătoasă asupra sângelui, care este temeiul sănătăţii trupeşti; dar dacă stai să te gândeşti că el ne desparte de Dumnezeu, Care este Izvorul vieţii, şi îl pune pe om în potrivnicie faţă de toate legile care lucrează atât în el, cât şi în natură, te vei minuna cum de rămâne viu păcătosul după ce a păcătuit.
Pricina este numai mila lui Dumnezeu, care aşteaptă pocăinţa şi întoarcerea lui. Prin urmare, bolnavul este dator, mai înainte de orice, să se grăbească a se curăţi de păcat şi să se împace în conştiinţa sa cu Dumnezeu.
Acest lucru netezeşte şi drumul lucrării binefăcătoare a medicamentelor. Am auzit că era un doctor de seamă care nu se apuca de tratament până ce bolnavul nu se spovedea şi nu se împărtăşea cu Sfintele Taine; şi cu cât era mai anevoie de vindecat boala, cu atât cerea mai stăruitor acest lucru.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Ed. Sofia, București, p. 75)

De unde începe slăbănogirea?
 

Dacă oamenii şi-ar potrivi purtările după poruncile lui Dumnezeu, care sunt poruncile firii, şi n-ar face din legi fărădelegi, ar ocoli, ar preveni toate pacostele necazurilor.

De unde începe slăbănogirea? De la socoteala trufaşă a minţii.
I se pare ei că e mai bine să nu se conducă după poruncile lui Dumnezeu, ci după capul ei, mai bine zis după păcat. Iar păcatul dă cu omul drept în plata păcatului cum ai da cu oiştea-n gard.
Tot minte slabă dovedesc şi aceia ce nu vor să vie la ştergerea păcatelor; aceia n-au ce aştepta tămăduirea bolilor. Ajută doctorii, dar minţii îi ajută Dumnezeu.
Dacă oamenii şi-ar potrivi purtările după poruncile lui Dumnezeu, care sunt poruncile firii, şi n-ar face din legi fărădelegi, ar ocoli, ar preveni toate pacostele necazurilor; dar aşa, drept în ele-şi sparg capul; şi apoi umblă plângând...
Lasă-te frate condus de un sfat dumnezeiesc, că de nu, capul care n-ascultă odată se sparge şi n-are cine-l lega.


(Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006, p. 57)

Nu uitaţi că trecem prin vremuri grele şi este trebuinţă de multă rugăciune. Să vă gândiţi la marea nevoie pe care o are lumea astăzi şi la marea pretenţie pe care Dumnezeu o are de la noi pentru rugăciune.
Să vă rugaţi pentru situaţia generală cu totul ieşită din comun a întregii lumi, ca să se milostivească Hristos de făpturile Sale, pentru că merg spre catastrofă. Să intervină dumnezeieşte în epoca complicată în care trăim, pentru că lumea se îndreaptă spre zăpăceală, nebunie şi impas.
Dumnezeu ne-a chemat să facem rugăciune pentru lume, care are atâtea probleme. Unii sărmani nu apucă să-şi facă nici măcar o cruce. Dacă noi, monahii, nu facem rugăciune, cine va face? Militarul în vreme de război este în stare de alarmă, gata încălţat. In aceeaşi situaţie trebuie să fie şi monahul. Ah, Macabeu aş fi ajuns de aş fi făcut aşa! Aş fi fugit în munţi, ca să mă rog mereu pentru lume.
Trebuie să ajutăm toată lumea cu rugăciunea, ca să nu facă diavolul orice vrea. Diavolul a dobândit drepturi. Iar aceasta nu pentru că îl lasă Dumnezeu, ci pentru că El nu vrea să silească libertatea nimănui. De aceea noi să ajutăm cu rugăciunea. Când pe cineva îl doare pentru starea ce stăpâneşte azi în lume şi se roagă, atunci oamenii sunt ajutaţi fără să se fie silită libertatea voinţei lor. Dacă veţi mai spori încă puţin cu harul lui Dumnezeu, vom încerca să intrăm într-o rânduială nouă de rugăciune. Vreau să vă faceţi “radar”, pentru că lucrurile se precipită. Vom organiza un atelier de rugăciune. Să vă bateţi în război folosind şiragul de metanii. Rugăciunea să se facă cu durere. Ştiţi ce putere va avea atunci rugăciunea?
Mult mă rănesc când văd monahi care acţionează omeneşte, iar nu cu rugăciunea spre a mijloci la Dumnezeu în lucrurile greu de izbutit omeneşte. Dumnezeu le poate aranja pe toate. Când cineva face o lucrare duhovnicească în chip corect, atunci chiar numai şi cu rugăciunea poate zidi mănăstiri, le poate înzestra cu toate cele absolut necesare şi poate ajuta toată lumea, nu este trebuinţă nici să lucreze, ajunge numai să se roage. Monahul trebuie să încerce să nu aibă dureri de cap pentru cutare sau cutare greutate, fie a sa personală, fie a unui semen de al său, fie privind situaţia generală, ci să alerge la rugăciune şi să trimită multe puteri dumnezeieşti prin mijlocirea lui Dumnezeu. De altfel, aceasta este lucrarea monahului, iar dacă monahul n-a înţeles-o, viaţa lui nu are nici un sens. De aceea, să ştie că orice nelinişte a sa, care îl sileşte să caute cu chinuială şi durere de cap soluţii omeneşti la diferite probleme, este de la diavolul. Atunci când vedeţi că vă preocupă lucruri pentru care omeneşte nu există rezolvare şi nu le încredinţaţi lui Dumnezeu, să ştiţi că aceasta este o măiestrie a diavolului, ca să lăsaţi rugăciunea prin care Dumnezeu poate trimite nu numai, simplu, putere dumnezeiască, ci puteri dumnezeieşti. Iar atunci ajutorul nu va fi un simplu ajutor dumnezeiesc, ci o minune a lui Dumnezeu. Dar din clipa în care începem să ne neliniştim împiedicăm pe Dumnezeu să intervină. Punem logica înainte şi nu pe Dumnezeu şi voia Sa dumnezeiască prin care să fim îndreptăţiţi a primi ajutorul dumnezeiesc. Diavolul încearcă, furând cu măiestrie dragostea monahului, să-l ţină într-o dragoste lumească, într-o înfruntare lumească a lucrurilor şi într-o slujire lumească a semenului său. In timp ce el, ca monah, are posibilitatea să se mişte în spaţiul lui propriu, în specialitatea sa de transmisionist, pentru că aceasta este şi ascultarea ce i-a dat-o Dumnezeu. Toate celelalte, pe care le facem prin străduinţe omeneşti, sunt pe un plan inferior.
De asemenea, este mai bine ca monahul să ajute pe ceilalţi cu rugăciunea sa decât cu cuvintele sale. Dacă nu are puterea să oprească pe cineva care face rău, să-l ajute de departe cu rugăciunea, pentru că altfel se poate chiar vătăma. O rugăciune bună, din inimă, are mai multă putere decât mii de cuvinte, atunci când ceilalţi nu ascultă de cuvinte. Cu toate că unii spun că ajut lumea care vine şi mă află, eu văd însă că mai eficace slujesc lumea citind o oră şi jumătate la Psaltire. Cealaltă lucrare o văd ca o recreaţie, să-şi spună sărmanii durerea lor şi eu să le dau un sfat. Dar nu socot că-i ajut prea mult slujindu-i astfel. Rugăciunea este aceea care ajută. Dacă tot timpul meu l-aş fi dat rugăciunii, aş fi ajutat mai mult lumea. Să spunem că văd pe zi 200 de oameni. Oare numai 200 de necăjiţi există în lume? Dacă n-aş vedea pe nimeni şi m-aş ruga pentru toată lumea, atunci aş primi toată lumea. De aceea spun lumii: “Eu vreau să vorbesc lui Dumnezeu despre voi şi nu vouă despre Dumnezeu. Aceasta este mai bine pentru voi, dar nu mă înţelegeţi”.
Să-ţi faci ascultarea şi să spui: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi”, ca astfel să fie ajutaţi toţi oamenii. In “miluieşte-ne pe noi” sunt cuprinşi toţi.
Să nu neglijăm subiectul rugăciunii în aceşti ani grei. Rugăciunea este o asigurare, este comuniunea cu Dumnezeu. Aţi văzut ce spune Avva Isaac? “Dumnezeu nu ne va întreba pentru ce n-am făcut rugăciune, ci de ce n-am avut legătură cu Hristos şi ne-a chinuit diavolul“.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire Duhovniceasca

O zi din viața unui bolnav. . .
 

O zi din viața unui bolnav credincios valorează în ceruri cât un an din viața unui necredincios

Binecuvântat este omul care nu cleveteşte când se află în suferinţă, ci cercetează pricinile suferinţei cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu.

Binecuvântat este omul care, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, îndură toată suferinţa din viaţa aceasta. Fiecare zi a lui prețuiește în ceruri cât o lună și cât un an al unui necredincios, care se veseleşte fără să aibă suferinţă, ori suferă fără să aibă răbdare şi nădejde în Dumnezeu.
Binecuvântat este omul care nu cleveteşte când se află în suferinţă, ci cercetează pricinile suferinţei cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Unde va găsi pricinile suferinţei sale, cel care se află în suferinţă? Le va găsi în sine, sau în părinţi sau în cei din preajma lui - aici va afla pricinile suferinţei cel care este în suferinţă. Împăratul David a suferit pentru păcatele sale; Ieroboam a suferit pentru păcatele tatălui său, împăratul Solomon; proorocii au suferit pentru păcatele celor din preajma lor.
Dacă cel ce se află în suferinţă ar căuta mai departe şi mai adânc pricinile suferinţei sale, unde le-ar găsi? El le va găsi în necredinţa cea dintâi a omului faţă de Dumnezeu sau în duhul răului celui întunecat şi rău, într-un întuneric otrăvit fără zi, sau în iubirea lui Dumnezeu şi rânduiala lui Dumnezeu, cea tămăduitoare - aici va găsi pricinile suferinţei sale, cel care se află în suferinţă. Adam şi Eva au suferit pentru lipsa lor de credinţă faţă de Dumnezeu; dreptul Iov a suferit din pricina duhului celui rău întunecat şi pizmaş; şi bărbatul născut orb, ai cărui ochi au fost deschişi de Domnul Cel milostiv, a suferit spre slava lui Dumnezeu şi răsplata sa veşnică.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, București, 2006, p. 248)

Omule, de ce nu ai om?
 

Aşa este, Doamne; se află mulţi preoţi în Templu, dar "Eu nu am om". Sunt mulţi iudei, mii şi mii de iudei, care s-au adunat în Ierusalim pentru sărbătoare. Dar pe ei nu-i interesează un suferind trist şi fără glas.

"Doamne, nu am om!" Orbii au călăuză, ologii au rudenii, neputincioşii au prieteni, dar eu nu am pe nimeni nicăieri în lumea asta mare, care să simtă milă faţă de mine şi să mă ducă la apă atunci când primeşte putere vindecătoare. Când eu mă ostenesc să ajung în apă, altul a fost ajutat înaintea mea să intre în apă şi a fost vindecat, şi eu trebuie să mă întorc în patul meu mişcându-mă cu dureri mari. Şi asta se tot întâmplă de treizeci şi opt de ani!
Iată, Templul este doar peste drum! Preoţi fără de număr citesc Legea lui Dumnezeu şi învaţă pe oameni să facă milostenii - dar nu-i nimeni care să vină, sau să trimită pe cineva care să te ajute?
Aşa este, Doamne; se află mulţi preoţi în Templu, dar "Eu nu am om". Sunt mulţi iudei, mii şi mii de iudei, care s-au adunat în Ierusalim pentru sărbătoare. Dar pe ei nu-i interesează un suferind trist şi fără glas; pe ei îi preocupă sâmbăta. Au venit mii şi mii, numai ca să aducă slavă sâmbetei, aşa cum strămoşii lor preamăreau viţelul de aur din pustiu. Mii şi mii de iudei pot spune, dar "Eu nu am om".
Iată un om - singurul om! Este Domnul - mai milostiv decât o rudenie sau un prieten, mai lucrător decât o slugă. El nu S-a pornit pe această cale lungă şi ostenitoare din Galileea până la Ierusalim pentru ziua de sâmbătă şi de sărbătoare, ci pentru acest om în suferinţă. El a venit astfel ca, prin fapte iar nu prin vorbe, să pună întru arătare lipsa de milă a oamenilor ale căror simţăminte sunt învârtoşate. Şi Omul a venit pentru om.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, București, 2006, p.254)

Nu renunţaţi la nevoinţă . . .
 

Nu renunţaţi la nevoinţă, chiar dacă întreg iadul s-ar ridica împotriva voastră!

Veniţi mai des la biserica lui Dumnezeu, mai ales când aveţi necazuri este bine să stai undeva, într-un colţ întunecos, să te rogi şi să plângi din tot sufletul.
Îmbărbătaţi-vă în nevoinţă, nu renunţaţi la ea, chiar dacă întreg iadul s-ar ridica împotriva voastră şi lumea întreagă ar fierbe răutate şi ameninţare şi credeţi: "Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr (Ps. 144, 18)". Amin!
Veniţi mai des la biserica lui Dumnezeu, mai ales când aveţi necazuri este bine să stai undeva, într-un colţ întunecos, să te rogi şi să plângi din tot sufletul. Şi te va va mângâia Domnul, cu siguranţă te va mângâia. Şi să spui: "Doamne, dar eu am crezut că nu mai am nici o ieşire din situaţia mea gravă, dar Tu, Doamne, mi-ai ajutat".


(Stareţul Varsanufie de la Optina, Colecţia Cuvioşi stareţi de la Optina, Editura Doxologia, p. 281;2284)

Am si eu o intrebare...este un citat in biblie sau al sfintilor parinti in care zicea asa: sa ne lepadam de tot ce ne desparte de Dumnezeu, ceva de genul asta mi-l poate da cineva in forma corecta?

Sunt mai multe "variante", iata una !
 

,,Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri.
Iar de cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu Ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri.
Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie.
Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa.''
Sfanta Evanghelie dupa Matei 10 (32-35)

Cauta in predica Sfantului Nicolae Velimirovici la Duminica Crucii, predica din Marcu 8:34-38 si 9:1.Iti va fi de folos pentru ce ai intrebat. http://www.sfintiiarhangheli.ro/pred...uminica-crucii

Tu, care te lupți cu valurile acestei vieți. . .
 

Tu, care te lupți cu valurile acestei vieți, ai nevoie de mângâierea Sfintelor Scripturi


Săgeţile vrăşmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de peste tot. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi. Te rog să le citeşti, fie că ştii, fie că nu ştii puterea cuvintelor lor.

Tu, care în fiecare zi te lupţi cu valurile mării acestei vieţi cuprinse de furtună şi eşti încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanenţă de mângâierea Sfintelor Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supravieţuire şi eşti rănit în permanenţă. Femeia ta te mânie, fiul tău te supără, angajatul tău te enervează, duşmanul tău îţi face necazuri, prietenul te invidiază, vecinul te înjură, asociatul te sapă, iar judecătorul te ameninţă.
La acestea se adaugă multe situaţii şi împrejurări care te tulbură, te neliniştesc, te mâhnesc şi te întristează, ducându-te până în pragul deznădejdii. Săgeţile vrăşmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de peste tot.
De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi. Te rog să le citeşti, fie că ştii, fie că nu ştii puterea cuvintelor lor. Dacă le citim de multe ori, cele ce învăţăm acolo nu se mai şterg din mintea noastră. Şi adesea, ce nu putem înţelege astăzi, dacă citim şi mâine, înţelegem imediat, pentru că bunul Dumnezeu ne luminează mintea în chip nevăzut. Pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi nu este nevoie de înţelepciune omenească,ci de descoperirea Duhului Sfânt.
Dacă cercetăm Scriptura cu atenţie şi nu în fugă, vom dobândi mântuireapropovăduită în ea. Căci dacă ne umplem sufletele de învăţăturile sale, vom afla adevărurile dogmatice şi vom păşi spre viaţa desăvârşită.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, p. 354)

Când afli pace neschimbată în calea ta, teme-te!
 

Cu cât păşeşti mai sigur pe calea ce duce spre cetatea împărăţiei şi te apropii de cetatea lui Dumnezeu, cu atâta să ai mai mult ca semn tăria necazurilor ce te întâmpină.

Când afli pace neschimbată în calea ta, teme-te, pentru că eşti departe de cărarea pe care păşesc picioarele obosite ale sfinţilor.
Căci cu cât păşeşti mai sigur pe calea ce duce spre cetatea împărăţiei şi te apropii de cetatea lui Dumnezeu, cu atâta să ai mai mult ca semn tăria necazurilor ce te întâmpină. Și cu cât te apropii şi înaintezi, cu atât se înmulţesc încercările împotriva ta.
Când simţi deci în sufletul tău încercări mai felurite şi mai mari, să ştii că în acele timpuri sufletul tău a primit cu adevărat în ascuns o altă treaptă mai înaltă şi i s-a adăugat la starea în care se află un har nou.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. X, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, pp. 241-242)

Cine luptă împotriva lui Dumnezeu nu sfârşeşte niciodată bine
 

Prin pedeapsa pe care o va primi, va fi pildă celorlalţi, care vor vedea astfel că nu este bine să lupţi împotriva lui Dumnezeu.

Cine luptă împotriva lui Dumnezeu nu sfârşeşte niciodată bine. Poate că pentru multă vreme nu păţeşte nimic, căci milostivul Dumnezeu îi dă acestuia prilejul să îşi revină şi să se pocăiască.
Dar dacă el nu se foloseşte din păsuirea lui Dumnezeu şi rămâne în răutatea sa, va fi pedepsit fără îndoială. Iar prin pedeapsa pe care o va primi, va fi pildă celorlalţi, care vor vedea astfel că nu este bine să lupţi împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu este cu putinţă ca cineva să scape de atotputernica Sa mână.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, p. 357)

Secerisul este mult, dar lucratorii sunt putini. (Matei 9, 37)

Ce minunate sunt zilele de vara, cu campii bogate, presarate cu flori, cu lanuri acoperite cu grane care dau in copt si ce bine se potriveste acest anotimp cu viata omului!
Fiecare zi care ne este data de Dumnezeu ne ofera o infinitate de posibilitati de a sluji Domnului in fiecare clipa. Daca vom fi atenti si grijulii cu ea, ar putea fi o splendida floare deschisa ochilor nostri. Frumusetea si mireasma ei ar trebui sa ajunga in acele cotloane intunecate unde iubirea lui Dumnezeu nu patrunde.
Holda vietii noastre este incarcata de spice care nu s-au copt inca, dar care promit o recolta bogata; sa-i purtam de grija, sa nu irosim nicio clipa, niciun prilej de a fertiliza pamantul, pentru a face ca recolta sa dea in parg cat mai repede. Taramul de activitate care ni se deschide in fata este netarmurit, depinde doar de noi sa muncim, sau sa ramanem cu mainile incrucisate.
Fiecare sa se intrebe astazi: Cum mi-am folosit ziua de ieri? Iar la sfarsitul saptamanii, ajunsi in Ziua Domnului, sa privim in urma si sa ne intrebam cum ni se prezinta campul: infloritor, cu roade coapte, sau lasat in paragina, nelucrat, neingrijit, napadit de buruieni? Sa ne aducem aminte cat de scump este timpul, sa nu irosim nicio clipa si atunci campul vietii noastre ni se va infatisa infloritor, plin de frumusele. Secerisul este mult peste tot, sa ne grabim sa fim lucratori harnici pe ogorul Domnului, sa fim gata sa ne dam si viata pentru a-l lucra cum se cuvine.

(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“,