Am mai pus această întrebare şi niciun adventist nu mi-a răspuns.

Dumnezeu a spus, clar şi neechivoc: "În ziua în care veţi mânca din el veţi muri"

Atenţie, nu a spus: veţi deveni muritori, vă veţi pierde nemurirea etc.

A spus: Veţi muri. În acea zi, veţi muri.

Deci, a minţit Dumnezeu ?

La această întrebare eu am răspuns şi nu o dată... Dumnezeu n-a minţit, căci în acea zi chiar au început să moară. Şi nu doar din punct de vedere spiritual, ci şi fizic. Procesul de degradare fizică a fiinţei umane a început în acel moment cu moartea primelor celule, finalizându-se câteva sute de ani mai târziu cu "moartea sufletului"- ca să zic aşa. Adică ţărâna a intrat în ţărână, suflarea de viaţă a mers la Dumnezeu, iar sufletul (fiinţa umană vie) a... murit.

Dumnezeu a spus "clar şi neechivoc" (în originalul ebraic): "în ziua în care veţi mânca din el, veţi muri murind".

Cred ca trebuie sa ne dati unele lamuriri, la urmatoarele probleme, generate de afirmatia dvs.:
- Adam si Eva, desi mai aveau viata in ei, aveau suflete moarte;
- mortii din zilele noastre, desi sunt morti, au "suflete" (in intelesul dvs.) vii.

Incercati, va rog, sa lamuriti acest paradox. Unde isi continua fantomele ("sufletele") de morti existenta?

P.S. Cred ca cel mai bine ar trebui sa incepeti prin a cerceta ce inseamna "suflet", in acceptiunea biblica. Ideea ca "sufletul" este ceva precum o fantoma a mortului, va baga in multe incalceli si fundaturi.

Dimpotrivă, ideea dumneavoastră că sufletul ar fi "ceva precum o fantomă a mortului", vă bagă în diverse aiureli.

Ortodoxia nu învaţă că sufletul este "ceva precum o fantomă a mortului", iar dumneavoastră, cel puţin din respect pentru ortodocşii şi catolicii care cred în nemurirea sufletului, aţi face foarte frumos dacă aţi înceta să utilizaţi asemenea expresii caraghioase şi insultătoare.

Sensul la care mă refer eu este la fel de valabil în cazul protopărinţilor şi în cazul contemporanilor noştri.

Sufletul, deşi a fost zidit de către Dumnezeu să nu dispară, ci să existe veşnic, poate fi rupt din starea de graţie sfinţitoare care îl îndreptăţeşte să se afle alături de Dumnezeu.

Această rupere o numesc "moarte a sufletului", ea se întâmplă cu voia noastră, prin păcat, şi poate fi remediată, tot cu voia noastră, dar şi cu, mai ales, pocăinţa noastră, de către Dumnezeu, prin harul lui Isus Cristos.

Morţi sufleteşte şi separaţi de Dunezeu au fost Adam şi Eva când au ales să-L creadă drept mincinos şi să Îi încalce porunca; morţi sufleteşte suntem şi noi atunci când păcătuim.

Nu-l putem face mincinos pe Dumnezeu (sau, mă rog, putem, cu consecinţele de rigoare): Adam şi Eva au murit în ziua în care au mâncat din fructul oprit, şi întreaga spiţă umană împreună cu ei.

Nu au "început să moară", cum susţine domnul Trice, ci "au murit", cum a spus Dumnezeu.

Spuneti-mi dvs. ce termen sa folosesc pentru a desemna acea entitate, care paraseste trupul mortului si traieste, in continuare, independent, constient si activ. Eu ii zic fantoma. Oferiti-mi dvs. un alt termen (exclus "suflet nemuritor", pentru ca as contrazice Biblia).



Conform teoriei dvs., eu (pacatosul) sunt in starea de"moarte a sufletului". Paradoxal, dar daca voi muri (deadevaratelea - cu ingropaciune), sufletul meu va fi viu (se va plimba prin purgatoriu, va fi intins de diavoli, etc).

Este ca in poezia lui Eminescu ("La steaua"). Azi traiesc dar sufletul este mort. Maine sunt mort dar sufletul va fi viu.

P.S. Am remarcat un singur adevar din spusele dvs.: sufletul moare (nu este "suflet nemuritor").

Ce inseamna "suflet" in contextul afirmatiei de mai sus? Se poate intelege ca este vorba de fiinta umana in intregime?

Este vorba despre latura spirituală a fiinţei umane, acea latură care a fost creată "după chipul şi asemănara lui Dumnezeu".

Urmare a unirii cu materia din care este alcătuit corpul uman, avem "fiinţa umană în întregime", trup şi suflet, acea fiinţă umană a cărei restaurare completă o aşteptăm la Judecata de Apoi, urmare a învierii trupurilor.

Bineînţeles că au murit şi din punct de vedere spiritual, în sensul pe care-l dă Scriptura: "morţi în greşeli şi păcate". Dar ei au început să moară şi la modul cel mai concret, fizic. Aşa cum le-a spus Dumnezeu: [מוֺת תָּמוּת] "murind tu vei muri" (Geneza 2,17).

Despre această moarte spunea versetul postat mai devreme de mine:

"Spune, rogu-te, că eşti sora mea, ca să-mi meargă bine din pricina ta, şi sufletul meu să trăiască datorită ţie." (Geneza 12,13 - versiunea Cornilescu).

verset interpretat de dumneavoastră în ciuda evidenţei ca fiind moarte spirituală a sufletului. Nu, stimate domn... aici e vorba literalmente de posibilitatea ca sufletului să moară.

Na, dacă nu puteţi să-i spuneţi suflet, sau spirit, laolaltă cu restul creştinătăţii, puteţi să-i spuneţi şi balabulalolubu, din punctul meu de vedere. Eu vorbeam strict despre respect când v-am făcut sugestia. Aţi mai putea să-i spuneţi "sufletul, în accepţiunea ortodoxă". Încă o dată, este chestiune de respect.

Dumneavoastră ce termen vă place să auziţi din gura unui ortodox: "Aberaţiile adventiste", sau "învăţătura adventistă" ?

În primul rând, eu nu mă încumet să judec starea sufletului dumneavoastră. Dar, Biserica ne învaţă că dacă aveţi păcate de moarte, adică dacă aţi încălcat în mod liber şi conştient o poruncă a Domnului, atunci, după moarte, vă aşteaptă o eternitate în separaţie de Dumnezeu. Deaorece noi considerăm o asemenea stare ca fiind chiar mai rea decât moartea, încercăm, în general, să facem ce putem pentru a ne feri de ea.

Domnule, faceţi aceeaşi nefericită confuzie ca şi fraţii noştri ortodocşi... "Fiinţa umană în întregime" zidită la început de Creator era trup şi suflare de viaţă, nu "trup şi suflet". Sufletul viu a rezultat în urma acestei uniri. Căci chiar aşa spune Scriptura (Gen 2,7): "suflet viu", asta presupunând că poate exista şi un suflet mort.