"Soborul Sfinţilor Brâncoveni" de Sorin Dumitrescu
http://ziarullumina.ro/sites/default...dumitrescu.jpg

Pentru Mirela
 

Cel Care urma să calce pe mare, arătîndu-i şi lui Petru cum se face, avusese parte la rândul Său de deprinderea mersului, de la Mama Sa. Cuvântul Întrupat avea să cuprindă în sine omenitatea, cu toate ale ei, învăţînd ca orice alt copil să meargă, să alerge, să vorbească, să plângă, să mănânce... Pentru ca deprinzînd cu smerenie pe cele omeneşti să poată mântui omenitatea noastră, să ne răscumpere prin Jertfă.
Tulburător că Dumnezeu Întrupat, precum vedem, învaţă cele ale omului de la om... Cele pe care Însuşi le pusese în om, la Facere. Deocamdată vedem cum o mamă îşi învaţă copilul să meargă omeneşte. Vom afla mai târziu că Acest Copil, înaintînd şi întărindu-se cu Duhul, ajutat de Mama şi de Tatăl Său, va ajunge să meargă şi pe mare, să aibă şi un alt fel de mâncare, să învie şi morţii...
Un drum al desăvârşirii, care a avut începutul lui, "primii paşi" - precum vedem în icoană.
Din slăbiciune şi cu poticniri pornesc toate. Dar cum Dumnezeu lucrează în slăbiciune, omul smerit poate înainta pe drumul hărăzit lui dintru început, până la a deveni deplin, îndumnezeit.
Icoana mă emoţionează şi îmi dă nădejde.
Este o icoană atât de tulburătoare încât abia de am scâncit nişte frânturi de gând, desigur nu pe măsura icoanei. Dar pe măsura prostiei şi grosolăniei minţii mele care, totuşi, nu poate rămâne complet nesimţitoare la întâlnirea acestei icoane.
Iartă-mă Mirela că nu pot să-ţi transmit mai bine modul în care mă "atinge" icoana.
Cred, totuşi, că are rostul ei şi că ne-ar face bine să îl căutăm, cu răbdare şi cu mintea/inima deschise.

Ei, da, Cezar, ai scotocit tu bine până i-ai găsit tu nis™te sensuri s™i icoanei ăsteia. :)

Dacă era crucială, se picta înainte de a trece 2000 de ani de la nas™terea lui Hristos. Apoi, vezi că în toate icoanele Iisus copil este reprezentat ca fiind matur la chip; atunci asta cu învătatul mersului e un pic în contra timp. Măcar bine că "iconarul" a avut bunul simt› să nu-L reprezinte mergând de-a bus™ilea. :) În fine, nu mai comentez, poate unora chiar le place să admire icoana asta.

Să ştii că nu m-am forţat prea mult cu scotocitul...:) Mi-a venit aşa, dintr-o privire.
Acum serios, chiar mi se pare relevantă icoana întrucât mă duce cu gândul şi cu emoţia la împletirea dintre omenesc şi Dumnezeiesc, la viaţa Mântuitorului, la minunea trăită de Maica Domnului (de a fi într-un plan mamă pământească şi Maică Cerească).
Din câte am păţit prin biserici, am rămas cu învăţătura că icoanele nu reprezintă nimic doar omeneşte. Adică, nu ştiu cum să-ţi zic, timpul nu e doar timp de-al nostru, spaţiul nu e doar spaţiu de-al nostru, mâna nu e doar mână omenească, piciorul nu e doar picior omenesc... Coexistă terestrul cu cerescul sau, parcă, pornind dacă vrei de la un element pământesc icoana te poartă undeva departe, mai precis în lumea de taine ale celor revelate şi în Scripturi. De ce? Printre altele, ca să vezi în mod transfigurat omenescul, ca să întrezăreşti într-o altă perspectivă, în altă lumină, omenescul. Nu e vorba de originalitate ci, poate, de originar...
Eu cred că ratăm întâlnirea cu o icoană, cum ar fi aceea a lui Sorin Dumitrescu pusă de Mihail, dacă o vedem doar prin lentilele percepţiei şi interpretării pământeşti. Ceea ce e şi ceresc nu poate fi privit şi primit doar pământesc. Iar omul sfinţit e deja transfigurat.

Nu asimilăm icoana la schema pământească ci deschidem pământul minţii la duhul ceresc, cu ajutorul icoanei. Pentru ca astfel să ne originăm, să ne întrezărim pe noi înşine în ceea ce suntem dincolo de ce am pierdut ori stricat.

Ei, dar ce-o fi cu munţii aceia din icoană? Hîm... şi culorile... Şi de ce priveşte Maica în altă parte, iar nu la Copil? Oare nu Îi poartă de grijă? Oare nu Îl iubeşte?....:) Ce îi atrage oare atenţia, ce caută?

Mirela, mă cam încurc în cuvântul ăsta - "crucială".
Totuşi eu cred că Revelaţia nu s-a încheiat cu sute ori mii de ani în urmă ci ea este deschisă şi reînnoită, posibil cu fiecare suflet de creştin, fie şi în mod tainic - de nespus, de necântat ori de nearătat.
O descoperire, o insuflare nouă, o vibraţie a sufletului îmbrăţişat de Logos are loc oriunde e un suflet năzuind spre Cer. Duhul coboară unde şi când voieşte, ca să ne aducă aminte, ca să ne împrospăteze, ca să reînvie ceva din ce era, ok, adormit în noi. Ne vorbeşte altfel, în altă cheie, tot despre noi. Iar icoana poartă spre asta.

Icoana nu e obiect (doar) de admiraţie, ci prilej şi vehicul de ... aviaţie.
Nu zbori cu ea în Cer? Apăi.. degeaba stai şi o admiri la sol. O rachetă cosmică nu trebuie să fie admirabilă, ci capabilă să te poarte în nu ştiu ce galaxii. Desigur, dacă ştii şi tu să te ţii în şa...
Dar racheta asta nu e doar în icoană ci, cumva, are două părţi: una e icoana, alta eşti tu. Dacă ambele părţi sunt valide pentru zbor, intri dintr-odată în Cer. Şi le vezi chiar pe cele omeneşti transfigurate, prin altă lumină.... Ţi se întâmplă şi asta, uneori.

Sincera sa fiu pe mine ma socheaza anumite picturi sau/si icoane si am ajuns de mai mult timp la concluzia ca in mare parte arta de fapt nu exista decat poate in autorul unei lucrari.
Daca el nu pune macar o nota explicativa, ca sa intelegi ce si cum a vazut el, atunci nu o intelegi (cum trebuie), nu iti place si atunci nu se mai cheama arta.

Spunea Ioan-Cezar mai sus si sunt de acord cu el, ca icoana nu este (numai) o opera de arta ci mai ales un mijloc de a ne uni cu Cerul.
Si atunci daca nu-ti place si in loc sa te faca simti ceea ce trebuie, te ingrozeste, nu poti sa "zbori la cer cu ea". Sa ma ierte Dumnezeu.

De aceea mie multe dintre icoane nu-mi plac si nu inteleg de ce sunt facute asa. Mie nu-mi spun nimic, nu-mi trezesc nici fiori (placuti), nici credinta, ci dimpotriva.
Mi se pare cumva si o lipsa de respect la adresa persoanelor pictate sa le reprezinti disporportionate, cu figuri strambe, patratoase, etc.

Poate ma lamureste de ex. cineva de ce icoana cu Brancovenii (cea de mai sus) este asa? Oamenii patratosi, chei, culorile, etc. Singura mai reusita este doamna. Asa aratau ei? Asa era imbracati (sau goi)?
Sa inteleg si eu simbolistica.

Nu-mi plac nici mare parte din icoanele cu Maica Domnului si pruncul. Sunt prea diforme. Asa ii vad oamenii? Eu nu ii vad asa si ma doare...

Nici icoana cu pruncul mergand nu-mi place.

In alta ordine de idei, nu prea stiu sa existe icoane cu Iisus copil mai marisor.
Una mai este cu Iisus in templu.
Nici nu prea exista in scripturi nimic despre viata lui de la pruncie, pana la adult. Este o bucata necunoscuta...

Icoana care pe mine ma duce cu adevarat la cer, este cea de la Sihastria, cu Maria care se roaga indurerata. Este superba cu adevarat. Oare acel autor cum de a putut s-o vada/simta asa si altii nu?

Spunea cineva odata ca icoanele sunt asa pentru ca nu trebuie sa conteze infatisarea, ci simbolul. Dar cum sa fie pictat simbolul, fara ca totusi sa lipsesti de respect persoana reprezentata si sa sochezi pe cel ce priveste?

Am descoperit de curand aceasta Icoana. Mi-a umplut inima de bucurie.. Mantuitorul prunc in burta Maicii Domnului binecuvantand pe Sf Ioan in burta Sf Elisabeta facand metanie Stapanului!

Asta da! Imi place!

" ...o artă a veşniciei"
 

Sigur că te şochează (mysterium tremendum), că doar Dumnezeu nu Se întrevede, nu răzbate ca să ne simţim noi confortabil şi confirmaţi în cele lumeşti. Nu ne e factor de confort, ci de cutremur, de reaşezare, măcar de nu cumva de re-înfiinţare. E bine, deci, dacă te şochează, întrucât aşa te şi poate preface, reînnoieşte.
Dacă spui că icoana de la Sihăstria te-a purtat în Cer, ei bine, îţi propun un criteriu de evaluare: orice călătorie în Cer are un efect transformativ. Omul e transfigurat când "vizitează" Cerul. Nu mai eşti ca înainte, după ce ai fost prin Cer. Între parcul Herăstrău şi Cer e următoarea diferenţă: primul relaxează şi delectează, al doilea învie, transformă, înveşniceşte. Pune altă lumină în ochi, vezi lumea cu străveziul câştigat ori deschis de har în tine.
Spui că nu prea înţelegi cum e treaba cu Brâncovenii. Nici eu, deocamdată. Dar mă gândesc că omul îndumnezeit nu mai este ca înainte. Schimbă ceva în om, pe ici pe colo, îndumnezeirea asta... Aşa că nu te aştepta să găseşti o fotografie a unui om într-o icoană. Icoana nu redă fidel, realist-naturalist, chipul pământesc al unui om ci deschide accesul la lucrarea îndumnezeitoare a harului în omul respectiv. Nu ne dă simţământul de recunoaştere a familiarului nostru omenesc, confirmîndu-ne limitele egoului, măgulindu-l astfel pe acesta - ci ne poartă în mirarea cutremurătoare de dincolo de confortul eului nostru, dezvrăjindu-ne.
Dacă ai fost prin Cer, nu se poate să nu fii familiarizată cu oamenii înveşniciţi. Ca urmare, mă aştept să întrezăreşti cu prilejul perceperii icoanei sfinţilor ceva ce nouă ne scapă, nouă celor de pe pământ... Sau să vezi altcumva. Prin străveziul, câştigat în Cer, al minţii tale.