Depinde.
Daca erau o mana de oameni si aceia cu probleme de sanatate undeva la marginea unei regiuni deseterice, probabil ca nu.

Daca vorbim de o manastire cu zeci poate sute de calugari si o manatire cu hectare de terenuri agricole in proprietate, probabil ca da, desi tu probabil ai sugera ca ar fi mai bine sa aiba tigani robi sau iobagi care sa lucreze pamantul.

Apropo, credinta este si afect, nu doar rationament.
Cu rationamentul uman, orice poate fi logic, chiar si genocidul.

"Lumea-i moarta pentru mine, eu sunt mort pentru cei vii."

Poti sa fii si mort si proprietar?

p.s. Celelalte mizerii pe care incearca duhul rau sa mi le atribuie mie, nici nu le pot lua in seama.

NU calugarii au terenuri in proprietate, ci manastirea.
E o diferenta intre cele doua, stii..?

Nici calugarii din Athos nu traiesc cu aer si apa iar manastirile aleaimpunatoare le-au construit cineva, nu s-au materializat din aer la rugaciunea dreptcredinciosilor.

Apropo, si mastirile de acolo au terenuri in propritetate si beneficii (cat se poate de materiale) de pe urmele lor.

Pe la ce manastire am fost in pelerinaj, am primit de mancare, venind de pe drum sau plecand la drum. Despre ce discutati?!?

Despre faptul ca dandu-ti tie de mancare calugarii, ai rapit sau nu minute pretioase de rugaciune cu mainile ridicate la cer (nu pe coada sapei - care cum bine se stie, scurtcicuiteaza energiile duhovnicesti) minute care puteau schimba soarta lumii.

Da. Calugarii despre care vorbesc eu sunt ingeri in trup, iar manastirile despre care vorbesti tu sunt ONG-uri cu personalitate juridica si cod fiscal.

Acum ca s-a lamurit neintelegerea sper sa ne punem de acord ca fratele nostru Tomita sa nu ajunga pe mana unor presedinti de ONG-uri cu denumiri duhovnicesti (morminte varuite cum i-a numit Hristos).

Din „Sfântul Paisie de la Neamţ,” vol. 1, pp. 259-262
 

http://www.predania.ro/intemeieri-sofronie.html

Unul dintre ucenicii Cuviosului Paisie, care avea o viaţă îmbunătăţită (Sofronie cu numele), a avut într’o noapte o vedenie înfricoşată. Se făcea că era dimineaţă şi el ieşise în poarta Mănăstirii. Căutând în faţa porţii spre locul unde se află astăzi Aghiasmatarul, vede un arap înfricoşat la chip, care era îmbrăcat în haine de ofiţer şi se răstea strigând, întocmai cum dau comandă la oaste. Chipul lui era groaznic: faţa lui neagră ca păcura, ochii lui străluceau ca văpaia focului, gura lui era ca de maimuţă cu dinţii ieşiţi în afară. În loc de cingătoare aveau un balaur încolăcit la mijloc, care îşi atârna capul cu limba scoasă în chip de sabie la şoldul ofiţerului. În loc de epoleţi avea pe umeri numai capete de viperă. Iar pe capul lui avea o cască de sub care spânzurau numai capete de şerpi veninoşi, care se încolăceau la grumaz cu părul încolăcit.
Văzând aceasta, stareţul a rămas înlemnit de frică. Apoi, venindu-şi puţin în fire, a întrebat pe arap ce caută la vremea aceea în Mănăstire.
„Nu ştii că eu sânt comandant de oaste în Mănăstirea voastră?,” a răspuns arapul.
„Dar unde avem noi oaste aici, când ţara se află în bună pace?”
Atunci îi răspunse acela stareţului:
„Vei şti că eu sânt rânduit cu oastea cea nevăzută, a întunericului, ca să ne luptăm cu ceata călugărilor. Că voi, atunci când depuneţi jurământul călugăriei, nouă ne declaraţi război nevăzut, şi multe răni ne pricinuiţi cu armele voastre cele duhovniceşti. De multe ori noi ne depărtăm ruşinaţi, fiind arşi ca de para focului de rugăciunile voastre. Însă acum nu mai avem atâta frică de voi, de când a murit Stareţul Paisie, care ne era înfricoşat nouă. De la el am suferit noi multe şi grele răni. Încă de când a venit el cu 60 de călugări din Sfântul Munte, eu am fost rânduit cu 60.000 de ostaşi spre a lupta cu soborul lui. Cât a trăit el, noi nu am avut odihnă. Câte ispite, câte necazuri şi intrigi n’am uneltit noi împotriva lui şi a călugărilor, spre a-i împuţina la suflet şi spre a-i surpa, dar n’am izbutit! Cât a trăit Stareţul, atacurile noastre rămâneau mai totdeauna zadarnice, căci el îi conducea la luptă pe monahi cu multă iscusinţă, întărindu-i cu pilda vieţii lui şi cu sfaturi duhovniceşti în toate zilele.
După moartea lui, războiul nostru s’a uşurat. Pentru asta, am scos atunci din front 10.000 de ostaşi care nu mai aveau treabă, rămânând cu 50.000 în oaste. N’a trecut multă vreme şi rânduielile Stareţului Paisie n’au mai fost păzite cu scumpătate. S’au ivit certuri şi despărţenii în sobor, iar belşugul din Mănăstire şi grijile lumeşti pentru case şi metoace au început să vâneze tot mai mult pe călugări; pentru asta şi războiul nostru s’a uşurat simţitor. Deci am mai strămutat atunci de pe scara raiului, frontul din Mânăstirea voastră, încă alţi 10.000 de luptători, trimiţându-i în altă parte. Aşa am rămas numai cu 40.000. Când li s’a dat deplină slobozenie mirenilor să petreacă vara la voi în Mănăstire, dimpreună cu femeile, atunci s’a făcut bucuria noastră – căci, slăbind frontul călugărilor, am fost şi noi mai uşuraţi. Pentru asta am mai scos din front alţi 10.000 de ostaşi. Am rămas deci numai cu 30.000. În cele din urmă, când s’a deschis şcoala pentru copiii mirenilor aici, în Mănăstire, războiul nostru s’a apropiat de sfârşit, aşa că am putut strămuta încă 10.000 de luptători şi am rămas până azi numai 20.000 în front. Aceştia stau totdeauna în Mănăstire, dând război zi şi noapte călugărilor!”
Auzind acestea, stareţul a oftat cu durere, întrebând iar cu mirare:
„Dar ce mai aveţi nevoie să staţi acum în Mănăstire, căci, după cum mărturiseşti singur, azi călugării nu mai au râvna aceea de mai înainte ca să vă lupte, ci fac mai mult pe placul vostru, prin îndeletnicirile cele lumeşti? Ce rost mai aveţi voi în Mănăstire?”
Atunci urâtul acela, silit fiind de puterea lui Dumnezeu, a descoperit taina pentru care mai luptă pe călugării din veacul nostru, zicând către stareţ:
„Adevărat că nu se mai află azi nimeni care să ne lupte ca înainte, căci dragostea voastră s’a împuţinat, iar grijile lumeşti şi tulburările mirenilor au răcit râvna călugărilor, dar mai avem încă ceva care ne mai dă de lucru în Mănăstire. Sânt terfeloagele celea de cărţi, arză-le-ar focul, care încă nu ne lasă să ne liniştim! Ne îngrozim de călugării cei noi, care au venit cu râvnă fierbinte din lume şi ne pricinuiesc multe răni grele. Căci, cum iau în mână vechiturile acelea de cărţi, îndată încep a se sălbătici împotriva noastră. Ei află cum creştinii din vechime, mireni şi călugări, au uneltit fel de fel de arme ce-s pentru noi usturătoare, precum postirile, privegherile, osteneli grele şi mai ales rugăciunile cele umilincioase, trăind ca şi cum ar fi străini şi trecători în lumea aceasta. Apoi, slabi la minte cum sânt, se apucă de pun în faptă nebuniile celea. Ba şi încă iau toate Scripturile în seamă! Acestea toate sânt pentru noi săgeţi aprinse, care ne pârjolesc şi nu ne putem apropia de dânşii, căci se fac cu noi la fel de neîmpăcaţi şi neîngăduitori precum Stăpânul vostru cel ucis (Mântuitorul). Am ajuns la mare pace şi înţelegere cu voi, dar aşa-zisele cărţi duhovniceşti ne sânt prilej necontenit de vrăjmăşie şi vrajbă. Pentru ce nu putem avea pace? Pentru ce nu citiţi cărţile noastre? Oare nu sânt şi acestea duhovniceşti? Căci oare nu sântem şi noi duhuri, care insuflă pe oameni să scrie cărţi? Dar ajunge un singur nebun fără de minte să pună mâna pe terfeloagele acelea de izvoade şi tot războiul începe din nou, şi ne sileşte să fugim ca să ridicăm iar armele împotriva voastră.”
Atunci bietul stareţ nu s’a răbdat până ce nu l-a întrebat şi aceasta:
„Dar cu ce luptaţi voi mai mult pe călugării din veacul acesta?”
„Toată osârdia noastră de acum este ca să îndepărtăm pe monahi şi pe monahii de la îndeletnicirile cele duhovniceşti şi mai ales ne sârguim ca să-i dezbărăm de la rugăciune şi citirea cărţilor sfinte. Căci nimic nu aţâţă mai mult pe călugări împotriva noastră precum citirea afumatelor celea de cărţi! De aceea, şi noi ne străduim în tot chipul ca să-i depărtăm pe călugări de la năravul cititului, dându-le de lucru la altele şi încurcându-i cu tot felul de griji pe la metoace, cu viile şi grădinile, cu pescuitul, cu vânzarea vinului; iar în Mănăstire cu învăţarea copiilor şi cu găzduitul mirenilor care petrec vara la aer. Toţi aceia care se încurcă cu acestea sânt prinşi de noi ca şi muştele în pânza de păianjen. Până nu vom vedea ori părăsite cu desăvârşire, ori arse vechiturile acelea de cărţi, noi nu ne putem linişti. Ele sânt totdeauna ca nişte bolduri ascuţite împotriva noastră!”
Când a sfârşit şi vorbele acestea, a bătut toaca de utrenie şi îndată s’a stins ca fumul ofiţerul diavolilor, iar stareţul s’a trezit cu o mare durere la inimă din pricina celor descoperite.
Adunându-se tot soborul la biserică, el a povestit cu lacrimi această înfricoşată vedenie. A poruncit apoi să se scrie şi o carte de mână despre aceasta, spre cunoştinţa şi folosul urmaşilor.

In legatura cu parul lung eu am incercat sa gasesc cateva motivatii. Respectiv: poate ca ei au luat exemplul lui Iisus care avea parul lung, nu? Se poate. Ca sa se asemene cu El. Pe de alta parte barba si parul lung semnifica faptul ca nu exista preocupare pentru cele lumesti in ceea ce priveste estetica; este o simplitate. De asemenea as putea sa spun ca acestea doua sunt si pentru a nu atrage atentia sexului opus iar in cele din urma ca sa se diferentieze de ceilalti oameni.

Da? Pot sa faca studii? Si nu o sa fie ispite atunci cand merg la studii?

Si pentru ca are legatura cu, calugaria si implicit manastirea. As avea si eu o intrebare; nevoie de un sfat. In curand, peste o luna va fi ziua mea si pe langa alte fapte bune pe care as vrea sa le fac as dori sa fac ceva si pentru manastirea unde merg eu des. Si ma gandeam, sa fac o donatie spre exemplu? Bineinteles anonima. Sa cumpar ceva? Ce anume? O sticla de vin si un colac? Nu stiu, as vrea sa fie ceva care sa stiu ca foloseste tuturor din aceea manastire. Nu as vrea sa fie ca atunci cand mergi la orfelinat si cumperi fructe dar le dai ingrijitoarelor sa le imparta, si cine stie unde ajung acele fructe, numai la bietii copilasi nu. Ce ma sfatuiti? dar cu privire la ce am spus, va rog. Multumesc.