Domnule Cristian, imi vin in minte cuvintele Mantuitotului:"din prisosul inimii graieste gura." Asadar consider ca tot ce rostim, scriem sunt izvorate din strafundurile noastre. Si de multe ori ma ingrozesc de ce zace in adancuri.
De suparat, nu m-am suparat. Dar m-am intristat. Si ma doare vazand ca multi din apropiati trec prin momente de tensiune maxima si se comporta nevrotic. Imi dau seama ca timpurile se apropie. Si oamenii sunt tot mai vulnerabili. Si nu sunt suparata pe ei, ci trista ca suntem cu totii asa slabi si cadem asa usor.
Iar cand citesc de sfintii inchisorilor, ma cuprinde rusinea...
Domnul sa ne ajute, sa mergem chiar daca taras. dar sa nu deviem...

Ia aminte la tine cu amanuntime si sileste-te sa te deprinzi cu tacerea ca sa-ti dea Dumnezeu puterea sa lupti si sa te deprinzi cu ea. De ti se iveste trebuinta sa graiesti, sa faci intai proba in tine insuti ca este o trebuinta binecuvantata si voita de Dumnezeu, ca mai degraba decat sa taci; deschide gura cu frica de Dumnezeu si cu cutremur avand fata in jos, cuvantul cinstitor si supus. Astfel, de te intalnesti cu cineva, sa vorbesti putin, din motive de iubire si sa taci repede, iar de esti intrebat despre ceva, asculta apoi spune cat e nevoie si nu grai nimic mai mult. (Foarte mult recomanda avva Isaia tacerea deoarece aceasta inseamna reflexie la tainele lui Dumnezeu si la taina propriei persoane. Persoana umana se comunica si prin vorbire, dar si prin tacere. Prin amandoua traieste si face sa fie traita lumina si taina ei. Ajunge sa o vad reflectand ca sa-mi dau seama nu numai de taina ei, ci si in lumina ei si a lui Dumnezeu. Cine vorbeste tot timpul neintrerupind vorbirea de reflexie, cade intr-o vorbarie superficiala facand niste conexiuni intamplatoare - care gand ii vine primul, acela il spune. In tacere se arata simtirea prezentei lui Dumnezeu ca lumina si taina inepuizabila. Unde nu e Dumnezeu nu e nici taina, nici lumina inepuizabila. Se are impresia ca totul se poate intelege, ca totul se poate margini la mintea proprie.) (Filocalia XII)

La o usa cu pacate
(cum sunt toate...)
A batut încetisor
mâna cea cu sfânt izvor.
A batut cu bunatate.
Însa omul cu zavor
era prins de Asmodeu
Într-un somn adânc si greu.

Si-a batut din nou la usa
bratul dragostei divine.
-Cine bate? Cine bate?
-Eu sunt, Leul care vine;
astazi Mielul blând si mut,
dat la moarte pentru tine.
-Pentru mine? Cum se poate?
Dar ce crima am facut?
Eu nu mint, nu fac trafic,
casa nimanui nu stric,
nu ma-mbat, nu trag tutun,
nu ma cert, nu ma razbun...
Eu sunt omul cel mai bun.
La biserica ma duc...
si la Pasti si al Craciun...
Biblia ...am rasfoit-o...
hat, pe când eram un tânc...
Si zicând acestea, gazda
adormi si mai adânc.

Si-a batut în alta parte
Calatorul milenar
coborât de pe Calvar.
-Este cineva la usa?
zice-o voce cu tepusa.
-Eu, Cuvântul ce da Har.
-Cum? Aici? La mine-n casa?
Eu sunt foarte ocupat.
Treburile nu ma lasa.
nici macar sa stau la masa.
Ma iertati, dar nu descui.
Cine are timp de sfaturi,
treaba lui!

Si-a batut Iisus la usa
unui om la fel de rau.
-Cine-i?
Salvatorul tau.
-Salvator?! Eu n-am nevoie!
Daca-n cer, în tot înaltul,
la Iehova sau la Joe.
E un Rai mai sus de stele,
nu ma duc purtat de altul,
ci cu aripile mele!

Si-a batut Iisus la alta usa
mâna marelui proscris.
Usa s-a ...întredeschis.
-Cine-i si cu ce dorinta?
-Sunt de Tatal Meu trimis
ca sa va aduc salvare
prin credinta,
cum profetii au prezis.
-Da, credinta nu e rea...
Dar, de-i vorba de cainta,
eu nu las credinta mea!
Datina cea batrâneasca!
Pastele cu miel, cu pasca,
anul nou cu baclava,
peste la Buna Vestire.
Uite, asta-i mântuire!
Sa ma las ca ratacitii
de atatea vechi traditii,
de petreceri bunaoara,
de minciuna... necesara...
de o gluma... de-o tigara
si... de tot ce se iveste?...
Sa se lase cine-o vrea!
Îl priveste.
Eu nu las credinta mea!

Si, din nou, Acel ce-imbie
a batut la alt camin.
-O, Stapânul meu divin,
ce înalta bucurie!
Ai venit din Empireu
ca sa vizitezi în treacat
pe-un nevrednic cum sunt eu.
Uite, Îti sarut sandala
ca Maria din Magdala,
dupa cum Ti se cuvine.
Si-acum...du-Te si imparte
Vestea buna mai departe.
Si...mai vino pe la mine...

Si Iisus S-a dus sa bata,

cu acelasi dor in piept,
la o usa departata.
-Domnul meu, de când Te-astept!
Vino, caci Ti-am pregatit

o odaie-nmiresmata,
cea mai buna încapere,
cu fotolii si laicere,
ca sa stam mai mult, mai mult...
Tu sa-mi tâlcuiesti mistere,
eu sa stau sa Te ascult.
intra dar, Lumina vie,
fagure de mângâiere!
Însa...n-atinti prin casa
ochii Tai din alte sfere,
caci...e-atâta murdarie
prin unghere...

Iar la urma Calatorul a batut la un pridvor.
Prin paienjenisuri sumbre si prin fum ametitor,
Se stârni un joc de umbre
si se auzi un geamat:
"Ajutor! Ajutor!"
Si deodata
se cutremura pridvorul
de o lupta-nversunata.
Ca naluci în vai desarte,
umbrele loveau de moarte.
Zanganira geamuri sparte.
Apoi usa a fost data
la o parte.

-Doamne, hotii ma sugruma.
Uite-ma cum ma legara.
Casa mea...era un templu,
un Eden, odinioara.
Dar prietenii cu masca
au stiut sa ma-mbrânceasca
în orgie si inviciu-
si din templul meu facura
o taverna si-un ospiciu.
Vino, Doamne, da-i afara!

Si Isus, luând în mâna
bici de funii si curele,
iata-L...face-un pas cu ele.
sare usa din tâtâna.
Cade lantul pe podele.
Fug ca serpii prin tarâna
toti prietenii de rele.
Fuge pofta si minciuna,
furtisagul si betia,
îmbuibarea si trufia;
fug...fug pe totdeauna.
-Doamne, sunt salvat! Sunt liber!
Casa mea a Ta e toata!
Nu mai pleci de-aici Isuse,
niciodata!
Intra ca Stapân pe veci.
schimba totul cum Îti place,
fa ce vrei, dar nu mai pleci!...

Fericit si plin de pace,
Domnul iute Isi sumete
mânecile Lui de in.
zboara sticlele de vin,
vestejitele buchete,
scrumiere si brichete,
toata spuma de venin.

Da. A fost învins dusmanul!
Se înalta-n soare schele...
Cu luciri de baionete,
bate, bate târnacopul
în perete.

Lumea plina de mirare,
trecatori, prieteni, rude,
toti se-ntreaba: Ce-o fi oare?
Iar Zidarul le raspunde:

"deocamdata, demolare!"
C. Ioanid

frumos cuvant...
Poate ca fara sa vreti, mi-ati confirmat o banuiala veche.
Domnul sa ne aiba in paza!

Referitor la naşterea Domnului într-un staul, tind să cred că oamenii din Bethleem nu le-au întors spatele lui Iosif şi Mariei, nedorind să-i găzduiască, dar localitatea era supra-aglomerată din cauza recensământului care se desfăşura în acea perioadă şi nu s-a găsit loc într-o casă. Apoi, câţi dintre noi primim în casă un om necunoscut, care nu are unde să stea? Sau o familie?

Referior la fastul veşmintelor preoţeşti, dacă poate fi numit aşa - şi nu mă refer aici la pozele postate anterior - s-a mai discutat pe forum. Pe mine mă doare când unii oameni comentează că în anumite zile de sărbătoare (Naşterea sau Învierea Domnului) văd la televizor un sobor de preoţi îmbrăcaţi cu "fir de aur" şi cu "coroane poleite", veşminte considerate scumpe şi inutile, căci mai bine s-ar folosi banii pentru ajutorarea săracilor etc. Mă doare mai mult că nu sunt eu în stare să le răspund, că aceste veşminte au anumite semnificaţii şi nici nu cred că sunt atât de scumpe...

Abia acum inteleg la ce se referea Cristi. Ai perfecta dreptate, doar ca eu nu ma refeream la boala, probabil nu am folost cuvantul adecvat. Ma refeream la ce scria si Eugen in topicul sau si in mesajul meu de la acel topic: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...9&postcount=58 Pentru ca dadeam explicatia pentru userul catolic care intreba de ce exista Iadul, fraza respectiva era legata de propozitia dinainte: Se poate observa ca, spre deosebire de teologia vestica, la noi cauza problemelor nu sunt efectul pedepsei vazute din punct de vedere juridic.
Si ma gandeam in primul rand la caderea lui Adam si despartirea noastra de Dumnezeu. Nu ma gandeam la "suferinta" in sensul bolii.
Citez din ce am spunea preotul fost iudeu: "În contrast cu această doctrină juridică a Căderii, Ortodoxia susţine că atunci când Dumnezeu i-a spus lui Adam că va muri dacă va mânca fructul oprit, a fost o simplă declaraţie de fapt. Domnul spunea de fapt: „Dacă te îndepărtezi de Mine, singurul izvor al vieţii, atunci moartea te va birui”
"Este trist faptul că unii creştini ajung să aibă această concepţie despre Treime: Dumnezeu-Tatăl este văzut drept un personaj total inaccesibil specific Vechiului Testament, vechi-de-zile, cu o barbă albă lungă – fioros, dur, răzbunător şi lipsit de compătimire. El este Dumnezeul dreptăţii şi al judecăţii, precum zeul viking Odin care trimite trăsnete asupra oamenilor firavi, fragili, muritori. În contrast cu acesta, Iisus Hristos este considerat drept Mielul lui Dumnezeu, iubitor, plin de compasiune, blând, Care, în calitate de Fiu caută să-L îmblânzească pe Tatăl Său mânios. Duhul Sfânt este acea Persoană ciudată şi prin urmare El nu este băgat în seamă.
Spre deosebire de această viziune, învăţătura Ortodoxiei despre Cădere este centrată pe starea noastră, sau condiţia noastră, în loc să fie axată pe o lege încălcată sau pe mânia îndreptăţită a lui Dumnezeu.
În cei optsprezece ani ai mei ca protestant ajunsesem să văd mântuirea ca fiind fiinţa noastră salvată de la urgia lui Dumnezeu şi din iadul pe care El îl crease pentru cei pierduţi. Practic, mântuirea nu însemna decât să eviţi iadul şi să mergi în rai. Acum, ca ortodox, eram învăţat că mântuirea înseamnă a fi salvat nu de la urgia lui Dumnezeu, ci din puterea celor trei mari duşmani: păcatul, moartea şi diavolul. "

Abia acum am inteles la ce te refereai, a fost o neintelgere legata de cuvantul pe care l-am folosit. Vezi si mesajul adresat lui Lore. Ea da si raspunsul corect pentru boala, cele trei cauze.
Mergand inainte de cadere Adam nu era facut sa moara si nici sa fie bolnav. Boala a venit dupa cadere. In unele cazuri boala nu are legatura cu pacatele, cum a mentionat si Lore, avem exemplul Sf. Iov. Sau un caz mai recent, Sfantul Nectarie, unul din cei mai iubiti sfinti in zilele noastre, la sfarsitul vietii a avut cancer.

Jenantă tentativă de deturnare a atenţiei şi a focalizării, domnule Poteraşu' Celestial, dar cred că era evident că nu la vestimentaţia slujitorilor şi obedienţilor papişti mă refeream, ci la compania selectă în care se aflau: franchişti, fascişti, nazişti, ustaşi, şi cum stăteau toţi cu mâinile pe sus pe acolo. La un moment dat chiar m-am întrebat dacă era vorba despre biserica romano-catolică sau despre biserica fascisto-catolică.

Nu m-am gândit să număr menţiunile despre iad din Sf. Evanghelie pentru a vedea dacă ele sunt mai multe decât cele referitoare la rai. :)
Oricum, expresiile evanghelice pe care le-aţi menţionat ("scrâşnirea dinţilor" etc) sunt alegorice, fiind rostite în parabole. Chiar îmi vine-n minte acum titlul celei mai noi cărţi a domnului Andrei Pleşu: "Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste"... Vedeţi, în unele parabole cei care merg în iad sunt înfăţişaţi ca 5 fecioare cărora li se refuză intrarea la nunta Mirelui ceresc (deci, o privare de comuniunea cu Dumnezeu), în alte locuri este vorba de un foc (evident, spiritual: chinurile cauzate de mustrările conştiinţei etc) şi o sete veşnică (setea de Hristos), fiind evidenţiate astfel diverse laturi ale suferinţei pe care o trăiesc, încă din viaţa aceasta, cei care nu vor să iubească.
Gândiţi-vă la cei care se sinucid (nu mă refer la bolnavii psihic care n-au discernământ şi nici nu aduc în discuţie situaţia celor care-şi iau viaţa din cauza unor suferinţe fizice aproape imposibil de îndurat, ci îi am în vedere pe cei care aleg să încheie conturile cu lumea asta doar pentru că i-a părăsit iubitul/iubita, au pierdut în afaceri etc). Oare cine i-a dus pe aceştia în pragul disperării? Oare nu tocmai lipsa lui Dumnezeu din mintea lor?
Oare nu cumva dorul lor cel mai profund, neconştientizat nici chiar de către ei înşişi, este tocmai acela de a trăi bucuria veşnică a comuniunii cu Dumnezeul iubirii?? Cine i-a împins pe aceştia în adâncul deznădejdii? Dumnezeu? Nicidecum! Atunci, nu ne-am putea gândi, oare, că adevăratul motiv al disperării acestor persoane este iadul lor lăuntric, al cărui autor, evident, nu este Tatăl Cel ceresc?...
Da, iadul este o pedeapsă veşnică, în sensul în care se poate spune şi despre consecinţele negative ale alegerilor noastre mai puţin importante că sunt resimţite ca pedepse ale propriei lipse de responsabilitate. Iadul este o stare spirituală, nu un loc şi se află... în inimile celor care se închid, se izolează de Dumnezeu şi de semeni, se degradează spiritual până-ntr-atât încât nu mai găsesc în ei înşişi puterea de a trăi iubirea. De aceea, iadul este, aşa cum aţi scris dvs, o veşnică agonie sau, cum spunea părintele Stăniloae, "o moarte conştientă". Este "o moarte conştientă" şi - îndrăznesc să adaug - aleasă în mod liber.
Spuneaţi că este incorect să suferim veşnic pentru păcate comise în timp?
Da, sunt întru totul de acord. Acesta a fost, cred, unul dintre motivele pentru care Fiul lui Dumnezeu a coborât la iad, eliberându-i de acolo pe toţi cei ce I-au acceptat prezenţa şi iubirea. Cred că Dumnezeu vrea şi poate să-i elibereze pe oameni şi de acolo, adică şi dintr-o astfel de stare a conştiinţei. Dacă omul nu vrea, ce să-i facă Dumnezeu? Să-l mântuiască împotriva voinţei lui? Ce mântuire ar fi aceasta? Poate exista fericire fără dragoste şi dragoste fără libertate?
Sfinţii Părinţi (de exemplu, Sf. Vasile cel Mare) consideră că dragostea lui Dumnezeu este resimţită ca foc şi chin veşnic de către cei care nu o merită. Oare nu simţim astfel şi-n lumea aceasta, atunci când rănim, dezamăgim, trădăm iubirea unei fiinţe dragi? Oare nu am prefera, în astfel de momente, ca celălalt să nu ne fi acordat atât de multă încredere, să nu fi făcut atât de mult pentru noi?... Sf. Isaac Sirul scria că se teme nu de pedeapsa lui Dumnezeu, ci de iubirea Sa cea infinită şi necondiţionată faţă de fiecare suflet omenesc. Ce poate fi mai tragic, mai ruşinos, mai chinuitor decât conştiinţa faptului că am păcătuit împotriva Celui Care S-a sacrificat pentru noi? Şi ce poate provoca mai multă suferinţă decât lupta interioară între conştientizarea propriei stări de decădere morală şi ispita, dorinţa de a rămâne în continuare în întunericul păcatului?
Dvs. spuneţi că n-aţi putea fericit ştiindu-i pe cei apropiaţi în iad?
Da, nici Hristos nu poate... de aceea S-a sacrificat şi, deşi doreşte atât de mult mântuirea noastră, nu ne constrânge s-o acceptăm. De aceea, El este, cum spunea Pascal, "în agonie până la sfârşitul veacurilor" sau, potrivit Sfântului Ioan Evanghelistul, El este "Mielul jertfit de la întemeierea lumii". Nici Moise n-a vrut să intre în pământul făgăduinţei fără poporul pe care-l conducea, deşi membrii acelei generaţii, dispreţuindu-şi propria libertate, tânjeau după întoarcerea în robia egipteană.
Nici Sf. Apostol Pavel şi-a exprimat dorinţa de a-şi sacrifica propria mântuire pentru salvarea spirituală a conaţionalilor săi care nu credeau în Hristos Dumnezeu. Sf. Teodor Studitul, în acelaşi autentic duh evanghelic, mărturisea că nici n-ar accepta să intre-n rai dacă, pentru aceasta, ar fi nevoit să se despartă de obştea mănăstirii sale.
Şi ce dovedeau toţi aceştia? Faptul că raiul era... în sufletele lor, pentru că Raiul este Hristos, Care suferă şi Se jertfeşte pentru fiecare suflet lipsit de dorinţa de a iubi.
Dvs nu puteţi accepta ideea că o persoană apropiată ar merge în iad? Înseamnă că... n-aveţi cum să nimeriţi adresa iadului, fiindcă aveţi Împărăţia lui Dumnezeu în sufletul dumneavoastră! :)
Dacă fericirea lui Dumnezeu ar fi însemnat indiferenţă faţă de cei lipsiţi de capacitatea de a iubi, atunci... Hristos nu S-ar mai fi întrupat în istorie şi n-ar fi ales calea jertfei supreme pentru eliberarea fiecăruia dintre noi.
În final (fiindcă observ că, nu ştiu de ce, mi-a ieşit un comentariu lung şi am sărit de la o idee la alta), aş vrea să vă împărtăşesc un citat al părintelui Steinhardt care, deşi foarte scurt, exprimă într-un mod uimitor de profund esenţa iadului - refuzul liber şi conştient al dragostei lui Dumnezeu: "Nu de Dumnezeu mă tem (fiindcă e atotbun), ci de mine însumi: liber şi rău fiind, pot să nu-I deschid uşa".
A, mi-a venit în minte chiar acum şi un alt citat al lui Steinhardt (ale cărui cărţi m-au ajutat şi mă ajută enorm în creşterea mea spirituală): "Biruitorule al beznei, scoate-ne din îngusta, neagra puşcărie în care singuri, de proşti şi răi ce suntem, ne-am înzidit".
Ambele citate se găsesc în volumul de predici "Dăruind vei dobândi", dar nu mai stau acum să caut paginile. :)

O seară minunată să aveţi şi un an nou plin de bucurii!

P. S. Spuneaţi că este posibil ca anumite persoane de pe forum să vă eticheteze atitudinea drept "mândrie drăcească". Ce importanţă are?
Esenţial este... să-L regăsiţi pe Dumnezeu pentru că, deşi dvs. nu mai credeţi în Hristos, crede El în dvs.

Doamne ajută!

Frumos cuvânt, Laura. Cred că-i va merge la inimă (dar și la minte) și fratelui MihaiG.