As dori sa va rog sa nu judecati oamenii fara ca macar sa ii cunoasteti.

Parintelui Petru ii datorez trezirea mea si intoarcerea mea in Biserica lui Hristos in sanul Bisericii ortodoxe.

Atunci cand Dumnezeu mi s-a descoperit facandu-ma sa cred ca exista , simtindu-L, eu cea atee am inteles cine este Dumnezeu si l-am acceptat ca pe Stapan si Tata.
Si am cerut lui Dumnezeu sa imi arate care Biserica este cea adevarata. Si atunci am spus asa: Doamne daca ortodoxia este calea cea adevarata trimite-mi in casa mea un preot duhovnic roman pentru spovedanie. Eu locuiam atunci in Grecia si nu cunosteam limba greaca destul de bine pentru a ma spovedi la un preot grec. Sase luni m-am rugat in felul acesta incepand totodata sa citesc singura din Scriptura.
Dupa acest timp iata ca primesc un email de la Par. Petru pe care nu il cunosteam si cu care nu vorbisem niciodata. Venea la Sfantul Munte. Ne-am intalnit, am discutat o zi si o noapte eu si sotul meu si de atunci viata noastra s-a schimbat. Eu consider ca intalnirea noastra a fost o minune.

Fie si numai pentru faptul ca noi doi, eu si sotul traim crestineste cred ca acest preot monah merita respectat. A intors doua suflete de pe calea cea rea, sufletul meu si al sotului meu. Si sunt absolut sigura ca mai sunt persoane care s-au indreptat si chiar s-au convertit la ortodoxie datorita Par. Petru.

Ne bucurăm să citim mărturia ta.

Eu l-am lădat pe Pruteanu pentru faptul că îndeamnă la împărtășanie fără spovedanie, dacă acele condiții sînt îndeplinite de credinciosul practicant. Sper că nu ai înțeles altceva din comentariile mele.

Interpretati acest citat dupa cum voiti. Spune clar, mireanul sa urmeze sfatul duhovnicului.
Fiilor sai duhovnicesti le recomanda totul in functie de starea sufletului lor.

O parte din acest citat se refera la preoti , carora le spune ca daca fiii lor fac cele aratate mai sus si le cunoaste bine sufletele atunci se poate ingadui de preot impartasania in fiecare duminica cu spovedanie la 3-4 saptamani. De asemenea mai spune ca preotul nu trebuie sa cultive in om o ascultare oarba ci sa ii arate fiului sau drumul corect spre Hristos cu o constiinta treaza si sanatoasa. Iar mireanului spune "in toate e bine sa urmeze sfatul duhovnicului".

Te-am inteles.
E bine acum ca se face lumina ca nu e buna contrazicerea pe acest subiect.
Da, poate acum s-a inteles cum este cu impartasania si spovedania.

Intradevar cand scrii fara sa te vezi fata in fata se poate intelege gresit unele lucruri.
Poate cele scrise de mine mai sus fac un pic de lumina in cele ce a voit sa spuna Par. Petru.
Si ma gandesc ca de fapt asta ai voit si tu sa spui.

Dumnezeu sa ne ajute pe toti sa ne tinem tari in credinta, sa fim statornici si sa ajungem cu bine la Tatal cand va fi sa fie.

Cand m-am spovedit prima data , fireste ca am primit canon si am fost oprita de la Impartasanie. Purtam pacate grele. Asta a fost cu putin inainte de Postul pastelui.
Nu am simtit o iertare ca sa spun asa, am intrebat pe parintele cand sunt iertata si mi-a spus, vei simti asta in inima si constiinta ta. Rabdare sa ai. Cu putin timp inainte de Craciun am fost cuprinsa de un sentiment de vinovatie atat de puternic incat nici noptile nu mai puteam dormi. Ma simteam vinovata in fata lui Dumnezeu, poate si pentru faptul ca ajunsesem sa constientizez greutatea pacatelor. La spovedanie eram constienta ca am gresit dar gandeam formalist, ma spovedesc si scap. Ori poate traind deja dupa ascultare, facand canon, sufletul incepuse sa se schimbe, sa simta si astfel am ajuns la starea de vinovatie extraordinara pe care o traiam dupa cele cateva luni ce trecusera intre Pasti si Craciun ale acelui an.
Am dezvaluit asta parintelui meu care mi-a spus: cereti iertare de la Dumnezeu. Dupa aproximativ 2 saptamani intr-o noapte cand ma rugam intens sa fiu iertata Domnul mi- a raspuns asa: trebuie sa te impartasesti cu Trupul si Sangele Domnului si imediat am simtit in tot trupul meu dorinta de a primi acest medicament asa cum un bolnav pe moarte primeste un medicament care ii salveaza viata. Eram exact ca un bolnav in pragul mortii , care traieste frica mortii si care asteapta totusi si spera sa primeasca un medicament care sa il smulga din ghearele mortii. Dupa aceasta parintele mi-a spus: duminica te impartasesti. Si m-am impartasit , cu mare frica, va spun ca mare frica si cutremur am avut cand m-am impartasit. Si apoi acea duminica am plans indelung, un plans datator de viata, eliberator multumind Bunului Dumnezeu pentru mila si iubirea cu care m-a inconjurat. Plansul pocaintei.

Deci totul cu sfatul duhovnicului, nu exista reteta exacta de zile, fiecare suflet are ale sale. noi mirenii suntem datori sa ascultam daca vrem sa pasim pe calea smereniei.

Poate n-ai inteles, dar nu e vorba de om ci de (unele dintre) ideile lui.
Si Origen, ca si crestin de exemplu, a avut o viata imbunatatita..

Unii oameni interpreteaza gresit multe lucruri. asa si in acest caz. Multi nu il vor putea intelege corect pe Par. Petru. Si e si normal. Ca sa discuti de la egal la egal cu el (din toate punctele de vedere), e nevoie de cativa ani buni de manastire inclusiv in Muntele Athos plus vreo doua doctorate in liturgica si dogmatica. Deci cum se spune si dogma si traire.

Nu stiu daca noi suntem in pozitia de a analiza , judeca si cataloga cele spuse de dansul.

Cred ca dilema acestor ultime discutii, rezida din faptul ca noi, cei care mergem (mai mult sau mai putin constant) la biserica si ne consideram/credem "crestini" prin faptul ca am fost botezati, am uitat / nu ne mai raportam la faptul ca normalul crestinului este sfintenia si nu pogoramantul!

Atat de tare ne-am obisnuit cu pogoramintele (din partea duhovnicilor, din partea Bisericii, din partea lui Dumnezeu) si atat de tare ne-am obisnuit sa pacatuim si sa ne raportam la societatea din jur (pe principiul ca "doar sint botezati cu totii") incat pacatul a ajuns sa ni se para o normalitate (cum sa treaca o zi fara sa judeci pe cineva, sau fara sa faci niste "pacate mai mici"?), incat normalul crestinului, sfintenia, ni se pare de neatins - ni se pare ceva "de povesti cu sfinti", ni se pare ceva strain de viata noastra. Am ajuns ca majoritatea nu ne mai straduim cu reala dorire spre sfintenie, pt ca ni se pare ceva strain noua (si este, in starea departata de Dumnezeu a pacatului), insa nici nu ne mai inchipuim ca am putea atinge sfintenia in aceasta viata, asa ca nu ne mai straduim pe cat am putea.

Nici nu mai credem ca sfintenia ar trebui sa fie normalul nostru. Cumva, chiar atat de rau am ajuns.

Insa acei dintre noi care gandesc asa (si care sint din pacate majoritari ca numar), nici nu isi inchipuie ca sint mireni printre noi care traiesc cu adevarat la inaltimea la care traiesc monahii. Pentru ca au pierdut din vedere un fapt esential (esential chiar pt mantuirea lor in primul rand), anume: faptul ca Evanghelia si poruncile lui Dumnezeu sint ACELEASI si pt mireni si pt monahi.
Nu exista doua standarde, nu exista doua nivele, unul pt mireni si unul pt monahi! Nu, nu exsita decat un singur standard - ACELASI si pt mireni si pt monahi. Cine dintre mireni intelege acest simplu adevar, isi va dori cu adevarat ca normalul lui sa fie acela in care sa treaca o zi (si nu numai una ci cat mai multe) FARA sa pacatuiasca prin nici un gand rau si va dori si se va stradui din suflet ca viata lui sa fie curata ca unui monah. Iar Dumnezeu Insusi il va ajuta spre sfintenie pe un astfel de mirean. Doar ca pe masura ce inainteaza spre Dumnezeu, inainteaza si in smerenie si va deveni si mai greu de a fi vazut/cunoscut de cei ce nu cred ca poate fi asa, ci se raporteaza la "majoritate". Astfel prapastia dintre ei (dintre cei care traiesc social in religie versus cei care traiesc religios in societate) se va adanci si mai mult. Unii isi vor vedea in tacere de mantuire, in timp ce ceilalti vor continua vorbaria multa la nesfarsit si insasi prin vorbaria multa vor lasa o poarta larga pacatului (judecarii, barfei, etc).

Adam,

Nu sîntem creștini ortodocși doar pentru că am fost botezați, ci și pentru că încercăm să trăim o viață pe cărarea cea îngustă propusă de Hristos. În ce măsură reușim, rămîne de văzut.

Da, sfințenia trebuie să fie scopul nostru, dar niciodată nu vom avea voie să ne considerăm sfinți. În acel moment vom suferi o cădere urîtă de tot, prin păcatul mîndriei.

Nu știu cum faci tu de reușești să treci printr-o zi fără să ai nici un păcat. Măcar unul mititel acolo.

Problema mea e cum să fac să mai treacă o săptămînă ca să mă pot apropia iarăși de Potir fără să mă mustre conștiința pentru chestii grave, opritoare de la Împărtășanie. Dar care sînt acelea? Ce spun Sfinții, ce spune Tradiția, care sînt condițiile împărtășirii? Asta e de fapt problema topicului.

Așa și trebuie să ni se pară, de neatins. Ce răspundem înainte de momentul euharistic? ”Unul Sfînt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava Lui Dumnezeu-Tatăl. Amin.” Orice Sfînt care a viețuit în lume sau oriunde nu s-a considerat vreodată pe sine că ar fi ajuns la vreun nivel înalt de viață duhovnicească. Toți au crezut și au conștientizat că sînt realmente păcătoși și așa au adormit întru sfințenia adevărată.

De unde știi tu cum anume se străduiesc frații tăi? Toți dorim apropierea de Dumnezeu acum și pentru totdeauna, dar în același timp trebuie să fim convinși de nevrednicia și nimicnicia noastră.

Nu mai mai repet...

Ideea e cu totul alta ,de vreme ce nu suntem in stare sa ramanem fara de pacat macar o zi ,sa nu ne apropiem de sfantul potir fara a ne spovedi inainte.
Dupa spusele tale ,ar trebui sa ni se spuna care sunt pacatele cu care ne putem infatisa la sf.Impartasanie fara a le mai spovedi
De exemplu pacatul judecarii aproapelui .
Noi putem primi un gand de judecare al aproapelui ,dar fiind de la diavol si constientizand il putem alunga imediat ,nu prinde radacini.
Altcineva poate judeca in gand numai ,ca sa nu creasca prea mult pacatul nu il mai exprima.
Si poate persista in judecata ,poate sa cocheteze cu gandurile de judecata.
Judecata este si in primul caz si in al doilea.
Ce faci ,cum te prezinti la Hristos ?
Pacatul are si el intensitati diferite .
Sunt persoane care stau 2-3 minute la spovedit ,dar nu iau sf.Imparasanie fara binecuvantare si iertare de pacate.
Parintele Teofil Paraian spune bine ,daca suntem fara de greseala putem sa ne impartasim . Dar nu trece o zi si noi gresim.