12. Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;

fara pocainta , omul iubeste limitat. pe ai sai , indiferent cat de larg este "ai sai" si atat.
iar daca iubeste mai mult, fara pocainta si fara Dumnezeu iubeste din mandria de sine.

Orice compasiune, milostenie, si iubire fara poainta , deci fara frica de Dumnezeu , este mandrie de sine si slava desarta.

toti oamenii iubesc si iarta insa o fac lumeste. Ca sa o faca dumnezeieste e nevoie de pocainta si nevointa.

Ce inseamna iubire si iertare lumeasca? a iubi si ierta impreuna cu pacatele tale. de esti avar asa iubesti si asa si ierti. de esti egoist si invidios, la fel iubesti si la fel ierti. iar de esti mandru la fel e si iubirea ta.

"Asa cum milostivirea fara adevar este urata, tot asa urata este si intelepciunea intru neadevar. Insa si una si cealalta trebuie aduse la aceeasi masura, dupa cum graieste Proorocul: "Mila si judecata Ta voi canta Tie, Doamne, Canta-voi ,voi merge cu pricepere, in cale fara prihana. (Psalm 100, 1-2). Astfel se cuvine si pricepere sa avem si fara prihana sa proslavim, in aceeasi masura cu dreptatea."
Sf. Dimitrie al Rostovului

Foarte frumoase ambele postari, Mihaela, prin ele se imbogateste, cu lira duhovniceasca a sfintilor, tema noastra.
Afirmatia selectata as reformula-o un pic. Intrucat nu putem vorbi de mandrie si slava desarta ori de frica de Dumnezeu la unii oameni, de pilda la inocentii copii de varste fragede care, totusi, iubesc atat de multe si atat de limpede - as reveni la ideea ca sunt trepte si varste ale iubirii.
Iubirea altoita de duhul pocaintei este una mai aparte. E mai inalta ori mai adinca, e mai bogata - e altfel. Intrucat, fata de iubirea fireasca/naturala, ea este transformata ori potentata catre deplinatate prin har. Si roadele harului inlauntrul iubirii naturale/firesti sunt nesfarsite si, adeseori, de nenumit...