cimpul de lupta cu satana in astă lume este INIMA OMULUI ,unde fortele raului ,adica ispitele se lupta cu fortele binelui,adica cu Dumnezeul din inima fiecarui om,OMUL ,fiind cel care inclina balanta spre pozitivul sau negativul din el ,adica spre a se lasa ispitit ,de necredinta sau alte rele ,sauua cere ajutor de la Dumnezeu pentru a invinge aceste ispite.
Pamintul este un pod de trecere spre lumea adevarata,RAIUL, din care protoparintele nostRu Adam a fost alungat din cauza mindriei si a faptului ca a cautat sa+si justifice gresala in loc sa o recunoasca!..ADICA NEASCULTAREA FATADE CREATORUL SAU .

..
 

ne-a creat pt ca se plictisea.. ca sa aibe cu ce sa se joaca

Nu. Ne-a creat din iubire, ca sa aiba pe cine sa iubeasca.

si atunci dc ne lasa sa ne chinuim cu viata asta.. dc nu opreste raul daca e asa bun?

Draga topcat, dupa criteriile tale, in esantionul tau i-ai uitat tocmai pe cei care au o relatie personala cu Hristos si nu ii intereseaza obsesiv sa o teoretizeze pentru ca e o relatie de iubire.

Iar iubirea de Dumnezeu nu se explica, nu sufera disectii, nu se teoretizeaza, e dincolo de orice motivatii utilitariste. Se traieste pur si simplu si mai ales nu si-o pot nega.

Si daca ai pierdut-o din cauza pacatului, dupa ce ai simtit-o fie si numai un pic, suferi cum nu-ti poti inchipui.

Cat despre contradictii in sine,

hombre, contradictia, in intelegerea celor mai presus de minte exista pentru ca omul crede ca poate cuprinde rational Suprarationalul.
s-a discutat pe tema asta pe toate topicurile.

in general, in trairea religioasa, contradictia e o stare nefireasca a omului a carui voie nu e in armonie cu voia lui Dumnezeu.

Si cum putini oameni sunt intru totul pe aceeasi lungime de unda cu Dumnezeu, evident toti experimentam contradictiile si paradoxurile. Vietuim cu contrariile si nu le putem depasi decat daca facem reclamatie la Dumnezeu.
onest, cinstit de pe pozitia de creatura finita.

Dar culmea e ca tocmai paradoxurile (mai ales daca sunt dureroase si te zbati mult sa le pricepi ) il fac pe om sa caute raspunsuri dincolo de sine, in meta - fizic.

Dumnezeu nu se ascunde ca sa nu-L gasim. Dumnezeu se lasa gasit de cei care Il cauta.

E ascuns in poruncile Sale. Si cei ce-l cauta pe El, Il gasesc pe masura implinirii lor de buna voie." (Sfantul Marcu Ascetul)

Daca Il cauti pe El personal si nu doar teorii despre El, o sa-L gasesti si rand pe rand toate contradictiile o sa se spulbere.

Ca sa intelegi mecanismul paradoxurilor teologice si nu numai, incearca sa citesti pentru inceput:
Sf. Maxim Marturisitorul, Mystagogia
Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicesti
Sf. Grigore Palama, Triade
Sf. Marcu Ascetul, Epistola catre Nicolae Monahul

Repet, cultura teologica nu se face pe forum ci, daca vrei, la academie si biblioteca iar pe Dumnezeu personal Il gasesti in convorbirea tainica a sufletului tau cu El.


Incerc totusi sa spicuiesc cate ceva din ce au zis altii pe tema, dar trebuie sa pornesti de la ideea ca pacatul primordial a afectat in asa hal starea fireasca a omului incat judecata noastra este asa departe de judecata omului de dinainte de pacat, ca si cerul de pamant.

Si cu cat ne indepartam prin pacat de Dumnezeu cu atat ne incalcim mai rau in haosul contradictiilor.


Suprema cădere in patimi : a vedea întuneric de nepătruns în Lumina cea neînserată, e cea mai adâncă (infernală) mişcare perversă a spiritului creat: ura în însuşi actul iubirii, negaţia în chiar actul afirmaţiei, refuzul lui Dumnezeu din şi în maxima Lui proximitate, îndepărtarea nesfârşită în cea mai strânsă vecinătate. Esenţa răului, ca dualitate contradictorie şi răsucire în sine (până la a avea mereu în faţă numai propriul spate - nu in intelesul semantic strict imediat) – apogeul demonic al contradictiei.


Deci, uite ce zice Sfântul loan Gură de Aur: „După cum cei care sunt în întuneric nu pot cunoaşte natura lucrurilor, tot aşa cei care vieţuiesc în păcat si negandu-L pe Dumnezeu, nu văd limpede cele despre El.”

Omul, greşind împotriva raţiunii (Logos), trăieşte contrar raţiunii, înrobit simţurilor, căzut din demnitatea sa (...), iar nemişcându-se potrivit cu firea, s-a asemănat prin aceasta dobitoacelor, căci cugetarea lui este moartă, iar din pricina relei lui purtări a fost biruit de partea neraţională a sufletului".

Fie că activează sub imperiul senzaţiei, fie în latura raţiunii care emite reflecţii autonome cu caracter abstract, mintea se afla întoarsă spre cele din afară.

Astfel, mintea intoarsa de la Dumnezeu îl desparte pe om nu numai de Dumnezeu, ci şi de sine.

Este ceea ce Părinţii numesc despărţirea minţii de inimă.

Astfel, mintea se află într-o permanentă răspândire, rătăcind încolo şi încoace într-o continuă agitaţie, opusă stării de linişte launtrica (isihia)

In starea initiala de apropiere de Dumnezeu, gândurile omului erau concentrate şi unificate, acum sunt multe, felurite şi dezbinate, devin confuze şi nestatornice, dezbinate şi împrăştiate şi risipite în toate laturile, târând în această dezordine şi dezbinare întreaga fiinţă a omului.

Sfântul Maxim vorbeşte despre „rătăcirea sufletului printre formele văzute ale celor sensibile", căci sufletul devine cumva multiplu, după chipul multiplicităţii sensibile pe care el însuşi a creat-o şi care nu e, de fapt, decât o iluzie zămislită din neputinţa lui de a percepe unitatea obiectivă a făpturilor, pentru că ignoră prezenţa în ele a energiilor lui Dumnezeu Cel Unul.

Sfântul Marcu Ascetul spune că necunoaşterea şi uitarea de Dumnezeu „tulbură sufletul printr-o grozavă si nestatornică curiozitate".

Dar cunoştinţele pe care le capătă în acest fel sunt numai parţiale, schimbătoare, diferite, chiar opuse, ca şi realităţile fenomenologice cunoscute.


Draga topcat, iarta-ma ca suna asa teoretic, dar daca nu experimentezi practic, toata teoria e nimic.

Chiar daca ai citi tot ce s-a scris in teologie, dar daca nu faci un minim efort de cautare onesta a Celui ce asteapta sa-L gasim personal, nu inseamna nimic. Teologia fara Dumnezeu e teologie demonica.si e plina de contradictii inadmisibile pentru ratiunea omului cazut.

Din suflet iti doresc sa se produca acel declic inlauntru tau si sa traiesti taina pentru ca pana la urma nu cunoasterea teoretica limpezeste taina, ci taina limpezeste cunoasterea.

pai, respingand propunerea lui Dumnezeu, omul a inceput sa gandeasca dupa criteriile propuse de sarpe.

ar fi culmea sa nu fie bine sa gandesti, doar ca in faza initiala, omul trebuia sa-si exerseze gandirea si sa si-o rafineze observandu-L pe Dumnezeu, pentru a ajunge la asemanarea cu El.

Ramanand in apropierea lui Dumnezeu, prin respectarea poruncii, omul nu este in pericol pentru ca raul nu are loc. Raul prinde substanta numai prin departarea de Dumnezeu.
Raul se naste prin indepartarea de bine, prin respingerea celor spuse de Dumnezeu.

O creatura finita care vrea sa-si afirme autonomia absoluta si propria vointa, lipsindu-se de Creator - sursa binelui, nu poate decat sa o sfarseasca in directia opusa binelui.

Dumnezeu l-a facut pe om ca omul sa se indumnezeiasca si sa-i fie partener, dar trebuia sa parcurga niste pasi, sa invete asta ca un copil mic. si prima lectie era ASCULTAREA.

bai credinciosilor. de ce nu raspundeti la intrebarea mea??

o cale care poate fi parcursa in 2 sensuri opuse. la alegere.
un sens - cel recomandat de Cel ce -ti vrea binele
iar celalalt sens - cel opus, contrariul.Un drum care prinde fiinta doar cand pasesti pe el prin intoarcerea de la celalalt.

Initial, raul exista doar ca simpla optiune, care putea ramane doar teoretica.
Omul avea inca de invatat ca aceasta posibilitate nu trebuie actualizata, ci doar constientizata. Nu trebuie neaparat savarsita efectiv.
Daca omul n-ar fi avut cele doua optiuni, ci doar una, atunci nu ar fi fost cu adevarat liber. Ar fi fost obligat la singura cale, fara sa aiba vreun merit personal ca merge pe calea lui Dumnezeu.
Iar Dumnezeu nu obliga pe nimeni la nimic. nu-l intereseaza armonia impusa, fortata si coercitia. vrea doar parteneri pe care sa ii trateze cum numai El stie. dumnezeieste.
si care vor si ei acelasi lucru.
si sunt destui.

Dumnezeu ne vrea pe toti dar noua ni se pare o aberatie sa ne armonizam vointa la cea a lui Dumnezeu.

Eu nu ma simt, ca nu cred in Dumnezeu.
M-as simti insa destul de aiurea sa stiu ca, chiar daca acum mai bine de 2000 de ani, am primit o porunca de la Dumnezeul atotiubitor de a-mi macelari vecinii si a le viola femeile.

Nu am intrebat pentru cine a platit-o, am intrebat cui i-a platit-o.

Am crezut ca glumesti pentru ca, necrezind in Dumnezeu, nu pot sa dau vina pe el. Vroiai sa spui ca, eventual, dau vina (in sensul circumstantelor atenuante) pe mostenirea genetica si proasta crestere si educare.

Spuneati ca Dzeu ne-a creat pentru a avea un companion (cu diverse calitati, in functie de interlocutor, dar totusi cu citeva trasaturi comune: liber arbitru, inteligent, colaborator etc), asta pentru a reveni la subiect.
Am intrebat-o pe delia31, careia ii multumesc pentru raspunsul ei detaliat dar fara legatura cu intrebarea mea: daca crezi ca o ratiune omnipotenta, omniprezenta si omniscienta poate sa se cenzureze pentru a crea ceva la care sa nu aibe acces. Adica daca poate crea o lume care sa evolueze fara sa stie dinainte exact catre ce evolueaza. Sau, cu alte cuvinte, sa creeze o alta ratiune independenta de el.
Poate sa imi raspunda cineva?