Cei ce ne ispitesc cu îngăduinţa lui Dumnezeu, sau încălzesc partea poftitoare, sau tulbură iuţimea, sau întunecă partea raţională, sau învelesc trupul în dureri, sau ne jefuiesc de cele trupeşti.

Dracii sau ne ispitisc prin ei înşişi, sau înarmează împotriva noastră pe cei ce nu se tem de Domnul. Prin ei înşişi ne ispitesc când vieţuim despărţiţi de oameni, ca pe Domnul în pustie; prin oameni, când ne aflăm împreună cu oamenii, ca pe Domnul prin Farisei. Dar noi, căutând la Cel ce ne este pildă, să-i respingem din amândouă părţile.

Când începe mintea să înainteze în dragostea de Dumnezeu, atunci şi dracul hulirii începe să o ispitească, şi-i şopteşte astfel de gânduri, pe care nu le poate născoci nici un om, ci numai diavolul, tatăl lor. Iar aceasta o face pentru că pizmuieşte pe cel iubitor de Dumnezeu. El vrea ca aceasta, venind la deznădejde, pentru că a cugetat unele ca acestea, să nu mai îndrăznească să se avânte către Dumnezeu prin rugăciunea obişnuită. Dar cu nici un folos nu se alege din aceasta ticălosul pentru scopul său, ci şi mai tari ne face. Căci războiţi fiind de ei şi războindu-ne împotriva lui, ne aflăm mai cercaţi şi mai adevăraţi în dragostea lui Dumnezeu.

Mintea, aplecându-se spre cele văzute, înţelege lucrurile potrivit cu firea, prin mijlocirea simţurilor. Şi nici mintea nu e rea, nici înţelegerea cea după fire, nici lucrurile, nici simţurile. Căci acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu. Ce este rău atunci? Vădit este că patima asociată la înţelesul cel după fire, şi deci ea poate să lipsească din cugetarea înţelesurilor, dacă mintea priveghează.

Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără o judecată a vreunui lucru, sau din pricina vreunui lucru din cele supuse simţurilor. De pildă e o mişcare spre iubirea neraţională a mâncărurilor, sau a femeii, sau a avuţiei, sau a slavei trecătoare, sau a altui lucru din cele supuse simţurilor, sau din pricina acestora. Sau e o mişcare spre ura fără judecată a ceva din cele spuse mai înainte, sau din pricina acestora.

Unii dintre oameni se reţin de la patimi de frica omenească; alţii pentru slava deşartă; alţii de dragul înfrânării; şi în sfârşit alţii se izbăvesc de ele de teama judecăţilor dumnezeieşti.

Plata înfrânării este nepătimirea, iar a credinţei cunoştinţa. Nepătimirea la rândul ei naşte discernământul; iar cunoştinţa dragostea către Dumnezeu.

Mintea deprinsă cu făptuirea înaintează la dreapta judecată; iar deprinsă cu contemplaţia înaintează la cunoştinţă. Propriu celei dintâi este să ducă pe cel ce se străduieşte la puterea de-a deosebi virtutea şi păcatul. Propriu celei de-a doua este să ducă pe cel părtaş de ea la raţiunile fiinţelor netrupeşti şi a trupurilor. Iar de harul cunoştinţei de Dumnezeu se va învrednici atunci când, străbătând toate cele spuse mai înainte prin aripile iubirii şi ajungând în Dumnezeu, va scruta prin duhul raţiunea privitoare la El, atât cât este minţii omeneşti cu putinţă.
Sfântul Maxim Mărturisitorul - Capete despre dragoste (selecţie 2)

M-am inspirat mult. Multumesc! :53:

Să vă fie de folos! Aveam nevoie şi eu să aflu că nu mă ostenesc chiar degeaba să trec textele acestea în digital.

Ne este.Multumim.

Ca să existe fiinţa raţională şi mintală veşnic, sau să nu existe, atârnă de voia Celui ce a zidit toate bune; dar ca să fie bune acestea sau rele, după libera alegere, atârnă de voia făpturilor.

Răul nu se contemplă ca stând în legătură cu fiinţa făpturilor, ci în legătură cu mişcarea lor greşită şi neraţională.

Sufletul se mişcă cum se cuvine când facultatea lui poftitoare s-a pătruns de înfrânare, iuţimea stăruie în dragoste, întorcându-se de la ură, iar raţiunea se îndreaptă spre Dumnezeu, prin rugăciune şi contemplaţie duhovnicească.

Încă nu are dragoste desăvârşită, nici conştiinţa adâncă a Providenţei dumnezeieşti cel ce în vreme de încercare nu suferă cu îndelungă răbdare întâmplările supărătoare, ci se depărtează de la dragostea fraţilor duhovniceşti.

Ia aminte la tine, de nu cumva răutatea care te desparte de fratele tău nu se află în fratele, ci în tine. Şi grăbeşte de te împacă cu el, ca să nu cazi din porunca dragostei.

Să nu dispreţuieşti porunca dragostei, fiindcă printr-însa vei fi fiul lui Dumnezeu. Dar călcând-o, te vei afla fiul gheenei.

Cele ce desfac dragostea dintre oameni sunt acestea: a pizmui sau a fi pizmuit; a păgubi sau a fi păgubit, a nu cinsti sau a nu fi cinstit; gândurile bănuitoare. Deci ia seama, nu cumva ai făcut sau ai pătimit vreuna din acestea şi de aceea eşti despărţit de dragostea prietenului?

Ţi-a venit vreo ispită de la fratele şi supărarea te-a dus la ură? Nu te lăsa biruit de ură, ci învinge ura în dragoste. Şi vei invinge în chipul acesta: rugându-te pentru el cu adevărat lui Dumnezeu, primind apărarea lui, sau chiar iscodindu-i tu apărarea şi socotindu-te pe tine cauză a ispitei şi fiind cu îndelungă răbdare până va trece norul.

Nu lepăda cu uşurinţă dragostea duhovnicească, fiindcă altă cale a mântuirii nu le-a rămas oamenilor.

Pe fratele ce-l socoteai ieri duhovnicesc şi virtuos, nu-l socoti azi rău şi viclean, pentru ura care s-a ivit în tine din ispita celui rău, ci prin dragostea îndelung răbdătoare gândeşte-te la lucrurile bune de ieri şi alungă ura de astăzi din suflet.

Pe fratele ce-l lăudai ieri ca bun şi-l vesteai ca virtuos, nu-l bârfi astăzi ca rău şi viclean, făcând din defăimarea fratelui motiv de apărare a urii viclene din tine, în urma mutării tale de la dragoste la ură. Ci stăruie în aceleaşi laude chiar dacă eşti încă stăpânit de supărare şi uşor te vei întoarce la dragostea mântuitoare.

Lauda obişnuită pe care o aduci fratelui să nu o pătezi, în întâlnirea cu ceilalţi fraţi, din pricina supărării ascunse pe care o ai împotriva lui, amestecând pe neobservate defăimarea în cuvintele tale, ci foloseşte în întâlniri lauda curată şi roagă-te sincer pentru el ca pentru tine. În chipul acesta te vei izbăvi repede de ura pierzătoare.

Dacă vreun frate, ispitit fiind, stăruie în a te vorbi de rău, nu te lăsa scos din starea dragostei, răbdând câtă vreme acelaşi diavol rău caută să-ţi tulbure cugetul. Şi nu vei fi scos din ea, dacă, ocărât fiind, vei binecuvânta şi pândit cu gânduri rele, te vei purta cu bunăvoinţă. Căci aceasta este calea înţelepciunii după Hristos. Şi cel ce nu merge pe ea nu va locui împreună cu El.

Nu-i socoti binevoitori pe cei ce-ţi aduc vorbe care produc în tine supărare şi ură împotriva fratelui, chiar dacă s-ar părea că spun adevărul. Ci întoarce-te de la unii ca aceştia, ca de la nişte şerpi care omoară, ca lor să le retezi vorbirea de rău, iar sufletul tău să-l izbăveşti de răutate.

Nu înţepa cu vorbe acoperite pe fratele tău, ca nu cumva primind şi tu cele asemenea de la el, să alungi de la amândoi starea dragostei. Ci mergi şi mustră-l pe el cu îndrăznire iubitoare, ca împrăştiind pricinile supărării să te izbăveşti şi pe tine şi pe el de tulburare şi de supărare.

Dragostea faţă de Dumnezeu doreşte pururea să întraripeze mintea spre vorbirea dumnezeiască; iar cea către aproapele o face să cugete totdeauna cele bune despre el.

Cel ce iubeşte încă slava deşartă, sau e legat de vre-unul din lucrurile materiale, se supără pe oameni pentru cele vremelnice sau ţine minte răul, sau are ură faţă de ei, sau slujeşte gândurilor urâte. Dar pentru sufletul iubitor de Dumnezeu toate acestea sunt străine.

Tot scopul poruncilor Mântuitorului este să slobozească mintea de necumpătare şi de ură şi să o ducă la dragostea Lui şi a aproapelui, din care se naşte în mod efectiv lumina sfintei cunoştinţe.
Sfântul Maxim Mărturisitorul - Capete despre dragoste (selecţie 3)

Si mie imi sunt de folos. Multumesc.

Sigur, astea sunt "desertul" din opera Sfântului Maxim, însă n-ar strica să pună cineva nişte bucăţi consistente din "felul principal", că pe alte topicuri iar s-au adunat babele pe prispă la o bârfă teologică în răcoarea serii şi poate au nevoie de ceva materie primă proaspătă pentru o clevetire mai de calitate....

Aşteptăm cu drag "felul principal".

Chiar dacă sunt puţini sau mulţi care citesc, Mihai, fi sigur, că folosul este prima dată al tău, apoi al nostru.
Dar sunt mulţi care se folosesc de binecuvântările ce ni le dăruieşti tu prin cuvintele Sfinţilor lui Dumnezeu. Nu te întrista.

Dumnezeu să-ţi răsplătească.
(şi ţi-a şi răsplătit deja)

NICODIM AGHIORITUL - Patru capete foarte folositoare despre gânduri
 

1. Care e cauza naturală a gândurilor? Cauza naturală a tuturor gândurilor e aceasta. Omul e dublu, adică e compus din trup şi suflet. Şi aşa cum sufletul are în chip natural cinci simţuri naturale trupeşti şi exterioare: vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul, tot aşa şi sufletul are în chip natural cinci simţuri spirituale [gândite cu mintea] şi interioare, potrivit Marelui Vasile care tâlcuieşte versetul "păzi-va Domnul toate oasele lor" din Psalmul 33; adică are: ochi spirituali, urechi spirituale, miros spiritual, gust spiritual şi pipăit spiritual, de aceea şi vede spiritual, aude spiritual, miroase spiritual, gustă spiritual şi pipăie spiritual toate realităţile spirituale, adică fie cele dumnezeieşti, fie cele îngereşti, fie cele demonice, fie cele omeneşti şi lumeşti.
Aşa cum omul are în chip natural un cuvânt rostit, care e grăit cu glas tare cu gura şi cu limba, tot aşa are în chip natural şi un cuvânt spiritual, care e grăit în chip tainic în inimă, cuvânt care se numeşte şi interior. şi aşa cum cu cuvântul rostit omul rosteşte câte vrea, fie cele dumnezeieşti, fie cele îngereşti, fie cele demoniceşti, fie lucrurile omenesti şi lumeşti, aşa şi prin cuvântul interior el grăieşte şi gândeşte în inima sa cîte vrea: fie lucrurile dumnezeieşti, fie cele îngereşti, fie cele demoniceşti, fie cele omeneşti şi lumeşti.
2. Şi fără să vrea omul grăieşte înăuntrul inimii gânduri de hulă, de ruşine şi viclene
Deoarece cuvântul rostit şi celelalte simţuri exterioare ale trupului sunt groase şi cu anevoie de pus în mişcare, de aceea, numai dacă vrea, poate omul să grăiască cuvântul rostit sau să pună în mişcare cele cinci simţuri ale lui ca să simtă aceste lucruri simţite, căci din pricina grosimii pe care o au acestea sunt supuse şi ascultă de voinţa omului. Dar, deoarece cuvântul interior al inimii şi simţurile interioare şi spirituale ale sufletului sunt subţiri, uşor de pus în mişcare şi duhovniceşti, de multe ori omul grăieşte cu cuvântul interior şi gândeşte în inima sa nu numai cele bune sau cele rele, pe care le vrea, ci şi acelea pe care nu le vrea, fiindcă ele se supun şi ascultă cu anevoie de voinţa lui din pricina subţirimii pe care o au. Şi, mai ales, pentru că de multe ori fie Dumnezeu se foloseşte ca de un organ de cuvântul interior şi grăieşte prin el cele bune pe care le vrea, precum urmează în sfinţii desăvârşiţi şi purtători de duh, fie îngerii folosindu-se ca de un organ de cuvântul interior grăiesc şi ei cele bune călăuzind pe om spre mântuire, fie, la urmă dintre toţi, demonii, prin aceea că sunt duhuri subţiri şi după sfântul Botez se găsesc la suprafaţa inimii, cum zice Sfântul Diadoh, folosindu-se şi ei ca de un organ de cuvântul interior, grăiesc în inimi fie gânduri ruşinoase şi trupeşti, fie gânduri viclene şi ranchiunoase şi răzbunătoare, fie gânduri hulitoare împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti. Căci dat fiind că trei sunt părţile sufletului: raţională, irascibilă şi poftitoare, de aceea şi gândurile se împart în general în trei: hulitoare, viclene şi ruşinoase. Gândurile hulitoare, adică acelea care sugerează sufletului necredinţe, îndoieli, murmurări şi hule împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, acestea, zic, se nasc din partea raţională a sufletului; gândurile viclene, care sugerează în suflet răzbunări împotriva vrăjmaşilor şi a celor ce ne întristează, acestea, zic, se nasc din partea irascibilă; iar gândurile de ruşine, câte sugerează în suflet desfrânări, adultere şi celelalte necurăţii trupeşti, acestea se nasc din partea poftitoare, cum zice dumnezeiescul Grigorie Sinaitul.
Dar nu numai cuvântul interior, ci şi cele cinci simţuri spirituale ale sufletului sunt folosite ca organe şi de Dumnezeu şi de îngeri şi de demoni care fac sufletul să simtă spiritual cele bune şi adevarate atât în somn cât şi în stare de veghe; demonii însă fac sufletul să simtă, să vadă şi să audă spiritual toate cele rele, mincinoase şi rătăcite câte duc la pierzania lui, atât în somn cât şi în stare de veghe.
3. Cauzele morale ale gândurilor de ruşine şi viclenie şi, mai ales, de hulă sunt trei: nebăgarea de seamă, trufia şi pizma demonilor
Fiindcă am spus mai sus care este cauza naturală a tuturor gândurilor şi de ce omul gândeşte şi cele pe care nu le vrea, acum să vorbim aici separat despre gândurile de hulă şi care sunt cauzele lor morale mai apropiate. Prima lor cauză este nebăgarea de seamă a minţii; căci atunci când mintea omului nu e atentă în întregime la inimă, nici nu are pază şi strajă asupra cuvântului interior rostit în inimă şi nu poartă de grijă ca acest cuvânt să tacă, atunci acesta grăieşte ceea ce îi vine înăuntru şi gândeşte gânduri de hulă şi viclenie, sau mai degrabă prin el grăiesc aceste gânduri rele duhurile cele rele. De aceea zice Ioan Scărarul că omul trebuie să închidă nu numai poarta chiliei lui după trupul său şi poarta din afară a limbii lui, ci trebuie să închidă şi poarta interioară a inimii lui, adică să tacă cu gândul: "închide trupului uşa chiliei, cuvântului închide-i poarta limbii, iar duhurilor închide-le poarta dinăuntru" (Cuvântul 27 despre isihie).
A doua cauză a gândurilor de hulă este, potrivit dumnezeiescului Anastasie Sinaitul şi altor Părinti, mândria; fiindcă atunci când omul se mândreşte, inima lui se învârtoşează, şi din pricina acestei învărtoşări nu suportă cu mulţumire atunci când îi vine o ispită, ci murmură şi se tulbură. De aceea, de la acestea ajunge să şi hulească înăuntru în inima sa, iar de multe ori şi în afară cu gura lui.
Când omul se mândreşte, atunci se aprinde şi devine uşor irascibil, iar din irascibilitate cade în gânduri de hulă. Când omul se mândreşte, atunci îi bârfeşte pe fraţii lui şi-i dispreţuieşte ca pe nişte lipsiţi de minte; de aceea Dumnezeu îngăduie să vină peste el gânduri de hulă, ca din acestea să se smerească şi să vină la pocăinţă.
Iar a treia cauză a gândurilor de hulă e, potrivit aceluiaşi Anastasie Sinaitul şi celorlalţi Părinţi, pizma şi răutatea diavolului; căci zice Sfântul Maxim că pe când un om începe să înainteze în iubirea lui Dumnezeu, atunci începe să-l ispiteasca demonul hulei; aceasta o face întinatul ca să-l împiedice pe omul iubitor de Dumnezeu de la calea virtuţii şi să-l aducă la disperare.

NICODIM AGHIORITUL - Patru capete foarte folositoare despre gânduri ( continuare )
 

4. Trei sunt leacurile gândurilor de hulă: atenţia şi rugăciunea, smerenia şi dispreţuirea Aşa cum trei sunt cauzele morale ale gândurilor de hulă: 1) nebăgarea de seamă, 2) mândria şi 3) pizma demonilor, tot aşa trei sunt şi leacurile acestora în contrarea cauzelor acestora, adică: 1) atenţia şi rugăciunea, 2) smerenia şi 3) dispreţuirea. Deci cine vrea şi iubeşte să fie liber de gândurile de hulă, acela trebuie mai întâi să-şi adune întreaga minte în inima lui şi să se roage cu multă atenţie şi mare vigilenţă, ca să nu lase cuvântul interior din inimă să grăiască, ci să-l facă să tacă supraveghindu-l cu un ochi serios şi conducător. Dar nu e de ajuns numai aceasta, ci, după ce face cuvântul interior să tacă, trebuie să-i dea şi să grăiască această scurtă rugăciune: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiului lui Dumnezeu, miluieşte-mă!" şi numai aceasta să o grăiască, şi nici un alt cuvânt. Dar să o zică ţinându-şi puţin şi răsuflarea până ce zice o dată cuvintele rugăciunii acesteia şi apoi să răsufle din nou, mintea rămânând fără formă şi fără chip şi privind prin puterea lui văzătoare [spirituală] numai locul inimii, iar auzul [spiritual al] minţii să nu audă nimic altceva decât cuvintele rugăciunii acesteia. Deci rugăciunea aceasta rostită în acest mod va face să dispară toate gândurile, nu numai cele de hulă, ci şi cele de ruşine şi trupeşti şi cele de viclenie şi de irascibilitate, fiindcă atunci când e rostit în inimă cu credinţă fierbinte şi meditat necontenit, acest înfricoşător şi sfânt Nume al lui Iisus Hristos arde ca o lumină şi loveşte şi taie ca o sabie cu două tăişuri demonii care se găsesc, cum spuneam, la suprafaţa inimii şi grăiesc prin cuvântul interior toate gândurile de hulă şi rele.
De aceea zicea Ioan Scărarul: "Cu Numele lui Iisus loveşte-i ca şi cu un bici pe vrăjmaşi", iar sfântul Nil [= Evagrie Ponticul]: "Când e numit Dumnezeu, pune pe fugă pe demoni".
AI doilea leac al gândurilor de hulă e smerenia; de aceea, cine vrea să fie eliberat de ele trebuie să aibă inimă smerită, şi înfrântă, şi mai trebuie să aibă şi cele câte nasc smerenia, adică faptul de a suporta cu mulţumire fiecare ispită şi necaz care-i vin fie de la oameni, fie de la demoni, fie de la firea cea strâmtă, socotindu-se pe sine însuşi din pricina păcatelor lui vrednic de orice pedeapsă; faptul de a nu se aprinde şi înfuria, de a nu osândi şi bârfi pe fraţii lui dispreţuindu-i ca pe unii mai mici şi lipsiţi de minte; şi faptul de a nu cerceta cu curiozitate lucrurile credinţei peste puterea şi înţelegerea minţii lui, socotindu-se pe sine însuşi lipsit de minte şi nevrednic să cerceteze unele ca acestea şi ţinând credinţa simplă în inima lui. Toate acestea deci conlucrează la izgonirea gândurilor de hulă, precum ziceau Părinţii.
Iar al treilea leac al gândurilor de hulă este dispreţuirea, adică atunci când omul e atent la inima lui, cum spuneam mai sus, şi zice rugăciunea ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiului lui Dumnezeu, miluieşte-mă!" ţinându-şi puţin şi răsuflarea, atunci când are inima lui smerită şi face toate celelalte câte îi sunt cu putinţă, după care îi urmează cu toate acestea gânduri de hulă, atunci trebuie să ştie că, aceste gânduri sunt din pizma şi răutatea demonilor, şi de aceea nu trebuie să se întristeze pentru ele, nici să dispere, ci să le dispreţuiască ca pe unele care nu se nasc din cuvântul lui, nici din voia lui, ci sunt seminţele şi odraslele relei seminţe a diavolului care seamănă astfel de gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti nu cu alt scop decât ca să tulbure şi întristeze sufletul omului şi, mai ales, ca să-l împiedice de la calea virtuţii şi bine-plăcerii lui Dumnezeu.
Deci cunoscând răutatea şi viclenia lor, trebuie să-i dispreţuim şi să nu socotim deloc că asemenea gânduri sunt un păcat, fiindcă pe cât socotim că sunt un păcat, pe atât mai mult ne tulbură; şi aşa cum atunci când cineva vrea să se ducă într-un loc, după care trecând pe un drum întâlneşte câini care latră, dar el nu ia seama la lătratul lor, ci dispreţuindu-i îşi continuă drumul netulburat şi aleargă şi ajunge la locul unde vrea să ajungă, tot aşa trebuie să facă şi creştinul când vin spre el gânduri de hulă şi viclenie; trebuie adică să nu şadă să le răspundă, ci tăcând să nu le bage în seamă şi să le dispretuiască ca pe nişte lătrături ale diavolului şi să alerge pe calea virtuţii având credintă fierbinte şi neşovăielnică în Dumnezeu şi în lucrurile dumnezeieşti şi ţinând în inima lui ca pe o ancoră neclintită mărturisirea credinţei pe care a primit-o de Ia Sfânta Biserică. Căci credinţa e o pavăză şi scutul cu care creştinul poate să respingă toate săgeţile gândurilor de hulă pe care le aruncă diavolul, precum porunceşte Pavel. În acest fel şi diavolul este biruit şi ruşinat cu toate gândurile lui de hulă şi omul se eliberează uşor de ele, cu harul lui Hristos.

Doamne, luminează-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt - Cuviosul Siluan Athonitul
 

Doamne, luminează-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt ca toţi să înţelegem iubirea Ta.


Prin tâlharul de pe cruce şi prin fiul cel risipitor Dom*nul ne-a arătat cum vine El cu iubire în întâmpinarea pă*cătosului care se căieşte. Se spune că „Tatăl l-a văzut de departe şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” [Lc 15, 20], nu i-a făcut nici un reproş, ci a junghiat viţelul cel gras şi a poruncit ca toţi să se vese*lească. Aşa este mila şi iubirea lui Dumnezeu. Dar omului păcătos Domnul îi pare neînduplecat, pentru că nu este har în sufletul lui.
Un frate sub ascultare de la noi, de la Athos, din mă*năstirea rusească Sfântul Panteleimon, obişnuia să se roa*ge neîncetat lui Dumnezeu să-i dea iertarea păcatelor lui. A început să cugete la împărăţia cerurilor şi gândea:

„Dacă-L voi ruga pe Dumnezeu din inimă să-mi ierte păcatele, mă voi mântui poate, dar dacă în rai nu voi afla părinţii şi rudele mele, mă voi mâhni pentru ei, fiindcă îi iubesc. Ce fel de rai va fi însă pentru mine acesta, dacă acolo mă voi întrista pentru rudeniile mele ce se vor duce poate în iad?”

Acest frate păcătos gândea despre împărăţia cerurilor:

„Aşa cum pe pământ nici un praznic nu este vesel dacă nu sunt de faţă rudele şi cei apropiaţi, tot aşa şi în rai voi fi întristat dacă nu voi vedea acolo rudeniile pe care le iu*besc”.

Aşa a gândit el timp de aproape şase luni. Şi într-o zi, în timpul vecerniei, fratele şi-a ridicat privirea asupra icoanei Mântuitorului şi a făcut această scurtă rugăciune de cinci cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul” — şi vede icoana facându-se Mântuitorul viu, şi sufletul şi trupul fratelui s-au umplut de o dulceaţă negră*ită, şi sufletul lui a cunoscut prin Duhul Sfânt pe Domnul nostru Iisus Hristos şi a înţeles că Domnul e milostiv, fru*mos şi negrăit de blând şi sufletul a înţeles că iubirea lui Dumnezeu face ca omul să nu-şi mai poată aduce aminte de nimeni, şi din acea clipă sufletul lui arde de iubire pen*tru Domnul.
Slavă, Doamne, milostivirii Tale! Tu ai dat sufletului să cunoască cât de mult iubeşti zidirea Ta şi sufletul cu*noaşte pe Stăpânul şi Făcătorul său.
Domnul a dat sufletului omului o cunoaştere îndeajunsă a Lui, şi sufletul s-a îndrăgostit de Făcătorul lui şi se bucură foarte. „Milostiv este Domnul nostru”. Şi la acest cuvânt orice gând încetează.
Sufletul este copleşit de Stăpânul. El îi dă odihna şi, prin Dumnezeu (rămânând în El), sufletul uită pământul şi iubeşte numai pe Domnul şi nu-şi află odihna în nimic decât numai în Ziditorul lui, dar din când în când varsă lacrimi fierbinţi: „De ce am întristat pe Dumnezeul Cel atât de milostiv?”

Cuviosul Paisie Aghioritul - Să ne pregătim pentru cealaltă viaţă
 

- Părinte, un tânăr a dispărut după ce a lăsat scris părinţilor lui că se va sinucide deoarece nu este frumos şi că ei sunt vinovaţi pentru aceasta.

- Oamenii n-au înţeles sensul cel mai adânc al vieţii. Nu cred în cealaltă viaţă. Tot chinul de aici por*neşte. “Sunt nedreptăţit”, îţi spune, “ceilalţi se bucură, eu nu mă bucur”. Nu sunt mulţumiţi cu ceea ce au, intră şi egoismul şi se chinuiesc. Dumnezeu iubeşte întreaga lume. Fiecăruia i-a dat ceea ce îi este de folos, fie înfăţişarea exterioară, fie agerimea, fie frumuseţea etc, care îl va ajuta să se mântuiască dacă le va pune în valoare. Dar lumea se chinuieşte. “De ce eu să fiu aşa şi celălalt altfel?”. Dar tu ai acestea, celălalt altele. Un monah român, nebun pentru Hristos, ce pustnicea în Sfântul Munte a spus unuia care avea astfel de gân*duri: “O broască a văzut un bivol şi a spus: vreau să fiu şi eu bivol. S-a umflat broasca, s-a umflat şi în cele din urmă a crăpat. Dumnezeu pe aceasta a făcut-o broas*că, pe celălalt bivol. A vrut broasca să se facă bivol şi a crăpat!”. Fiecare să se bucure de felul în care l-a făcut Creatorul său.

Când omul va fi ajutat să creadă în Dumnezeu şi în viata viitoare, în cea veşnică – adică prinde sensul cel mai adânc al vieţii – şi se va pocăi şi îşi va schimba viata, va veni îndată mângâierea dumnezeiască prin harul lui Dumnezeu care îl va schimba, alungându-i toate metehnele moştenite. Mulţi oameni care s-au pocăit şi s-au nevoit smerit şi cu mărime de suflet s-au umplut de har, au devenit şi sfinţi cărora ne închinăm acum cu evlavie şi le cerem mijlocirile, deşi mai înainte au avut patimi şi neputinţe moştenite. Cuviosul Moise Etiopianul, de pildă, deşi a fost tâlharul cel mai sângeros având o răutate moştenită, îndată ce a crezut în Dumnezeu s-a pocăit, s-a nevoit, a alungat toate patimile, l-a cercetat harul lui Dumnezeu şi s-a învred*nicit să ia şi harisma proorociei. A întrecut în sensibi*litate chiar şi pe Marele Arsenie, care era din cea mai mare familie de nobili din Roma, cu virtuţi moştenite şi cu o mare cultură.

- Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi?

- Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru cer, pentru rai. Totul este ca omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viata viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregă*teşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viata aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viată. De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema. Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea a spus un singur lucru: “Este exact ce trebuie pentru a fi împărat!”. Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuzi*asmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici. In viata aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu.

- Părinte, ce trebuie să aibă cineva totdeauna în mintea sa, ca să facă voia lui Dumnezeu?

- Să-şi aibă mintea sa la Dumnezeu. Să se gân*dească pentru ce am venit în viata aceasta. Aici n-am venit să le facem pe toate şi să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă viată. Aşadar mintea noastră trebuie să fie permanent acolo şi la orice ne ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăţie a situaţiilor, prin nevointa smerită şi cu mărime de suflet, omul înţelege sensul vietii duhov*niceşti. Viaţa duhovnicească este bucurie, este petrecere duhovnicească. Ştiţi ce înseamnă petrecere! Să prindeţi sensul cel adânc al monahismului, nobleţea duhovnicească, sensibilitatea patristică. Sensul cel adânc al vieţii – nu al monahismului, ci al vieţii – toti oamenii sunt obligaţi să îl prindă. Dacă ar fi făcut aceasta, nimeni nu ar fi avut deloc parte de lucruri jos*nice, de nemulţumiri etc. Fiindcă există răsplata dum*nezeiască să căutăm cum să scoatem vreo dobândă pentru acolo, iar nu cum să ne asigurăm aici demni*tatea noastră şi cum să câştigăm cinstiri omeneşti.

Când omul se aranjează pe sine însuşi în viata cea adevărată, se bucură de toate. Se bucură că trăieşte, se bucură ca va muri. Nu pentru că s-a îngreuiat de viata sa, ci se bucură că va muri şi va merge lângă Hristos.

- Părinte, se bucură pentru că nu se împotriveşte la ceea ce îngăduie Dumnezeu?

- Se bucură pentru că vede că viata aceasta este vremelnică, în timp ce cealaltă este veşnică, nu s-a plictisit de viată, dar se gândeşte: “Ce vom face? Oare nu vom pleca?” – şi se pregăteşte pentru acolo, pentru că înţelege că aceasta este destinaţia noastră, sensul vieţii.

Iată, asistentele sociale au bunătate, aleargă săr*manele, se ostenesc pentru altii. Studiază psihologia, dar în felul în care merg să ajute în unele cazuri nu pot face nimic. Merge una, de pildă, să mângâie pe unul care are numai un picior şi acela-i spune: “Tu îmi spui «Bună ziua» cu două picioare, iar eu am unul”. Ce să-i răspundă? Cum să-l ajute cu psihologia? Dacă acest om nu va fi ajutat să prindă sensul adânc al vieţii, nu va putea fi ajutat cu nimic. Să înţeleagă că pentru această invaliditate ce-a îngăduit-o Dumnezeu, în viata cealaltă va lua plată cerească, care îi va fi depusă acolo şi se va bucura. Chiar dacă ceilalţi ar merge şi cu patru picioare, el va spune: “Iti mulţumesc, Dumnezeul meu, că merg într-un picior”. Dar cele ce nu cunosc cum să procedeze duhovniceşte se duc să mângâie pe bolnavi şi nu au ce să le spună. Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu cancer, care are şi trei copilaşi. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi ajutată să înţeleagă sensul adânc al vieţii, deznădajduieşte, deoarece se gândeşte ce se va întâmpla cu copiii. Aceeaşi deznădejde ce-o are mama, o are şi asistenta socială, dacă n-a înţeles ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund. Dacă nu există mai întâi o întocmire mai profundă în sinea ei, nu poate ajuta corect, astfel încât să vină mângâierea duhovnicească la celălalt. Astfel sărmanele se obosesc şi trupeşte, dar se şi mâhnesc, pentru că nu pot ajuta eficace. Adică se obosesc îndoit.

Aşa este, asistentele sociale nu pot face nimic în unele cazuri.

Sfantul Isaac Sirianul
 

,, Prin iubire a adus EL la existenta lumea, prin iubire o va conduce in existenta ei in timp, prin iubire o va aduce spre acea prefacere minunata, si tot prin iubire va fi inghitita lumea in marea taina a Celui care a savarsit toate acestea ; in iubire sa va sfarsi in cele din urma intreaga desfasurare a guvernarii creatiei."

Este un adevăr dumnezeiesc, care este oferit din belșug în Biserică, tuturor celor ce vor să asculte; este oferit și prin citirea cuvântului lui Dumnezeu, și în predici, și în cântările bisericești, și în toate rânduielile și tipicurile Bisericii, și în scrierile Sfinților Părinți, și într-o mulțime de cărți mântuitoare. Doritorii se adapă de aici din belșug cu lumina adevărului dumnezeiesc și se veselesc de strălucirea lui. Dar nu toți fac așa și nu toți cei ce par a fi purtători ai adevărului lui Dumnezeu îl cuprind cu adevărat în sufletul lor. Există oameni care își pierd zilele și nopțile studiind vreo știință, matematică, fizică, astronomie, istorie și altele‚ crezând că-și hrănesc sufletul cu adevărul, dar sufletul lor se vlăguiește și se chinuiește. De ce? Din pricină că nu se află adevăr acolo unde ei îl caută! Nu spun că științele n-ar putea cuprinde adevărul, ci că adesea ele îl izgonesc, înlocuindu-l cu iluzii sau cu presupuneri potrivnice adevărului. Dar sufletul nu-l poți înșela, cum nu poți înșela pe un om înfometat, dându-i o piatră în loc de pâine. De aceea sufletul se chinuiește! Dar acestea, științele, încă par preocupări serioase. Dar ce să mai zicem de cititorii împătimiți ai publicațiilor noastre periodice? Priviți cu câtă strădanie se zbate un tânăr, sau uneori chiar unul mai puțin tânăr să obțină cât mai repede banalul număr al vreunei reviste lunare, cu câtă nestăpânire se aruncă să devoreze, cum se zice, prada obținută! Nu-i mai arde nici de mâncare, uită uneori și de somn... Și care-i folosul? ! Două-trei fraze reușite, câteva fantezii mincinoase, câteva presupuneri înșelătoare, și atât... Restul nu-i bun de nimic. Iar sufletul rămâne nemulțumit. Luăm o altă carte, apoi alta...mereu, același lucru... Te doare sufletul! Începem conversațiile... Mereu, același lucru, pentru că atât subiectele conversațiilor, cât și modul lor de tratare sunt preluate din aceleași cărți... Adăugați la aceasta mediocritatea ocupațiilor și a relațiilor de zi cu zi și veți înțelege că, dacă am descoperi acel auz care aude vocea sufletului, am desluși un strigăt amar: „Scoateți-mă afară din această închisoare!... Mă înăbuș aici! Dați-mi să privesc măcar o clipă lumina lui Dumnezeu!“. Așa și este. Dar cine-l ascultă?! Vedeți, aici nu este de „bon ton“ să hrănești sufletul cu adevărul lui Dumnezeu... Și sufletul se chinuiește. Și măcar dac-ar trebui să meargă departe după acest adevăr! Dar nu, el este aici, însă nu vor să-și deschidă ochii ca să-i primească lumina. Intră în biserică, ascultă ce se cântă, ce se citește și se face aici și vei vedea lumina adevărului lui Dumnezeu. Deschide Evanghelia sau măcar ține în mâini această carte dumnezeiască și deja se va bucura sufletul tău. Iar scrierile părinților, nu avem destule acum, în traduceri accesibile tuturor? Și alte cărți ziditoare de suflet și tipărituri periodice duhovnicești câte nu avem?! Dar noi nu cunoaștem toate aceste comori ale adevărului dumnezeiesc, n-am auzit nici de titlurile lor! Frați și părinți! Ce fel de creștini suntem, când nici nu ne atingem de cărțile în care este explicat creștinismul, în schimb citim cine știe ce aiureli? Și ne chinuim sufletul într-un întuneric înăbușitor, noi, fiii zilei și ai luminii, cum ne numea Sfântul Apostol! […] Acela care nu știe decât de baluri și de teatre, de plimbări la serate, tablouri, scamatorii și altele asemenea, când rămâne singur cu el însuși, sufletul aceluia tânjește și suferă de dor.... Și sufletul îi spune atunci: „Mă sufoc... Ia-mă de aici și du-mă acolo unde aerul este întotdeauna curat și cerul este senin. […] Iată de ce sunt bolnave, suferinde și tânjesc sufletele celor cufundați numai în griji lumești sau numai în treburile de la serviciu sau, și mai rău, în lucruri pătimașe, iar a face vreo faptă bună nici nu le trece prin minte. Cu toate că nu pierd nici o părticică hrănitoare pentru suflet, ea se ofilește tot mai mult. Nu vreau să spun că treburile de la serviciu și cele ale traiului zilnic, grijile de familie, negustoria, feluritele tranzacții și întreprinderi ar fi păgubitoare de suflet... Nu. Nu ele însele sunt păgubitoare, ci păgubitor este a ne ocupa numai de ele, neglijând faptele bune, cât și preocuparea cu ele nu întru slava lui Dumnezeu, ci pentru anumite scopuri individualiste. Așa cum sevele trupului nostru se transformă în sânge viu prin unirea cu oxigenul din aer, la fel toate treburile, și cele de la serviciu, și cele ale traiului zilnic se pot transforma într-o stihie hrănitoare de suflet, dacă le vom închina lui Dumnezeu! Iar când nu facem așa și nici fapte bune nu avem, atunci cu ce să se hrănească sufletul?! […] Asta-i tot dar, fraților, pe toate acestea le cunoașteți! Știți că sufletul, luminat din belșug de lumina adevărului lui Dumnezeu, păstrat în aerul curat și ceresc al rugăciunilor și al ierurgiilor Bisericii și întărit cu hrana bogată a faptelor bune, este asemeni unui copac răsădit lângă ape izvoare, care-și va da rodul la timpul cuvenit, și frunza nu-i va cădea. Iar un alt suflet, lipsit de toate acestea, se aseamănă cu o plantă nobilă ținută cu cruzime, într-un loc fără lumină, fără aer curat și fără umezeală, și care se vlăguiește! Le știți pe toate acestea. Fericiți sunteți, dacă le faceți. De ce, omule, îți tiranizezi sufletul, robindu-te, orb și fără socotință, zbuciumului vieții lumești?! Aceste gânduri, pe care vi le-am expus acum, mi le-a sugerat ziua de astăzi, închinată Sfântului Ioan Scărarul, care a trăit în pustie și a fost un îndrumător al vieții pustnicești. Mulți cred că pustia sau lăcașurile de însingurare sunt locuri uscate, care nu oferă nimic hrănitor pentru suflet. Dar priviți faptele Sfântului Ioan, deschideți Scara lui și citiți orice din ea și veți vedea câtă viață și putere era în el! Pustia epuizează numai trupul, dar sufletul îl hrănește din belșug cu felurite bunuri cerești. Lumea vi se pare bogată, dar ea îngrașă numai trupul, dar sufletul îl epuizează prin înfometare, neoferindu-i o cât de mică părticică hrănitoare. Chivernisiți-vă viața după această deosebire, toți cei ce vreți să vă creșteți sufletul ca să devină un pom viu, vrednic de a fi răsădit în raiul ceresc. (Sfântul Teofan Zăvorâtul)

Ioan 14.27
 

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti
 

– Părinte, mă neliniştesc atât de mult atunci când am de rezolvat o problemă, încât nici nu pot dormi.




– Problema ta sufletească sunt gândurile cele multe. Dacă nu ai avea aceste gânduri de multe feluri, ai putea da mult mai mult atât în ascultarea ta, cât şi în nevoințele tale duhovniceşti. Ascultă un mod de a evita gândurile cele multe: Când îți vine în minte o treabă pe care va trebui, de pildă, să o faci mâine, să-i spui gândului: „Treaba aceasta nu este pentru astăzi; mă voi gândi la ea mâine”.
De asemenea, când trebuie să hotărăşti într-o problemă, nu te chinui cu gândul să afli ceea ce este mai bun şi să amâni mereu. Alege ceva şi mergi înainte, lasă după aceea pe Dumnezeu să Se îngrijească de celelalte. Sileşte-te să eviţi scolasticismul, ca să nu-ți ameţeşti mintea. Să faci ceea ce poți, cu mărime de suflet, să te mişti simplu şi cu multă încredere în Dumnezeu.
Atunci când îi încredinţăm lui Dumnezeu viitorul şi nădejdile noastre, îl obligăm într-un anume fel să ne ajute. Prin gândurile cele multe şi un om sănătos se netrebniceşte. Unul care suferă, este îndreptăţit să le aibă, atunci când se mâhneşte. Însă cel care, fiind sănătos, se ameţeşte şi suferă din partea gândurilor de-a stânga, unul ca acesta este bun de legat. Să fie sănătos şi totuşi să fie chinuit de gândurile lui?!
În vremea noastră, cea mai mare boală se datorează gândurilor deşarte ale oamenilor lumeşti. Oamenii le pot avea pe toate în afară de gândurile cele bune. Se chinuiesc pentru că nu înfruntă lucrurile duhovniceşte. De pildă, cineva porneşte ca să meargă undeva, dar motorul maşinii lui păţeşte ceva şi întârzie puţin la destinaţie. Dacă are gândul cel bun, va spune: „Se vede că Bunul Dumnezeu a rânduit să apară piedica aceasta. Altfel poate că aş fi păţit vreun accident, dacă n-aş fi avut această întârziere. Cum să-Ţi mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru aceasta?”, şi-L slăveşte pe Dumnezeu. Dar dacă nu are gândul cel bun, nu va înfrunta situația duhovniceşte, ci se va supăra pe Dumnezeu şi va huli: „Iată, am întârziat! Aş fi putut merge mai repede! Ce lucru anapoda! Uf, ce Dumnezeu…”. Atunci când omul primeşte cele ce i se întâmplă cu gând de-a dreapta, se ajută, în timp ce, dacă lucrează în partea stângă, se chinuieşte, se topeşte, se zăpăceşte.

Părintele Stăniloaie "Ascetica şi mistica ortodoxă"
 

(despre patimi)

Subordonând spiritul fiinţei noastre pornirilor inferioare, dar nereuşind să-l reducă cu totul la tăcere, patimile produc o sfâşiere şi o dezordine în această fiinţă şi, prin aceasta, o slăbire a ei. Dar ele nu au acest afect numai asupra subiectului lor. Ele produc o dezordine şi în relaţiile dintre subiectul lor şi semenii lui. De mult ori, patima se întinde de la primul ei subiect înspre viaţa altuia. Lăcomia unuia provoacă lăcomia altuia, ca apărare a aceluia, de lăcomia primului. Aproape orice patimă caută să reducă pe semeni la treapta inferioară a unor obiecte. Dar aceia caută să se apere, iar din această apărare se naşte o luptă, care adeseori nu se opreşte la simpla apărare, ci merge la rândul ei până la tratarea celui dintâi subiect al patimilor, ca obiect. Egoismul şi îngustarea subiectului patimilor trezeşte, prin apărare şi revoltă, egoismul, îngustarea şi sărăcirea celorlalţi. Pătimaşul nu-şi dăunează numai sieşi, ci şi altora. Patimile au ca victime nu numai subiectul lor, ci şi pe semenii lui. Patima nu-şi manifestă efectul de slăbire, de pustiire şi de dezordine numai în pătimaş, ci şi în ceilalţi. Ea îi loveşte pe aceia şi aceia reacţionează de cele mai multe ori în acelaşi fel. Desfrânatul uzează de alte persoane ca de obiecte ale plăcerilor lui; dar prin acestea le face şi pe acelea desfrânate, care caută la rândul lor să uzeze de alte persoane, ca de obiecte.

Cel mândru trezeşte prin imitaţie, sau prin reacţie, mândria în alte persoane; iar raporturile de mândrie, ce se nasc astfel între persoane, sunt contrare raporturilor normale de armonie; comunitatea umană se fărâmiţează. Membrii se mănâncă între ei ca reptilele, cum spune sfântul Maxim. Toate patimile sunt opusul iubirii adevărate, singura care restabileşte armonia normală între oameni.

Astfel, patimile produc şi întreţin haosul între oameni. De aceea Hristos, întemeind Biserica, urmăreşte prin ea restabilirea unităţii sau sobornicităţii umane. Dar restabilirea aceasta nu este posibila fără slăbirea patimilor în ei.

O metodă a curăţirii de patimi este atât înfrânarea de la patimi a celui ce obişnuia să fie subiectul prim al lor în raport cu ceilalţi, cât şi reţinerea celorlalţi de a răspunde prin patimile lor, răbdând şi persistând în a iubi pe cei ce se comportă faţă de el în chip pătimaş. Aceasta îi fereşte nu numai pe ei de molipsirea de patimi, ci are efect tămăduitor şi asupra celor ce vor să-i facă victimile lor, precum opreşte deteriorarea şi mai accentuată a relaţiilor dintre membrii comunităţii umane. De aceea ne-a poruncit Iisus să nu răspundem răului cu rău, ci să iubim şi pe vrăjmaşii noştri. Sfântul Isaac Sirul spune: "Nu deosebi pe cel vrednic de cel nevrednic, ci să-ţi fie toţi egali de buni, căci în felul acesta vei putea atrage şi pe cei nevrednici, la bine." (Cuv. 23). Sau: "Sileşte-te, când întâlneşti pe aproapele tău, să-l cinsteşti peste măsura lui. Sărută-i mâinile şi picioarele şi ţine-i mâinile pe ochii tăi, şi laudă-l pentru cele ce nu le are." "Iubeşte-i pe păcătoşi şi nu-i dispreţui pentru greşelile lor." "Prin aceasta şi prin unele ca acestea îi atragi la bine." (Cuv. 6). Precum iubirea leagă pe oameni, aşa patimile destramă legăturile dintre ei. Ele sunt fermentul dezordinii lăuntrice şi interpersonale. Ele sunt zidul îngroşat, pus între noi şi Dumnezeu, ceaţa aşezată pe transparenţa lui Dumnezeu pentru firea noastră, făcută transparentă pentru Dumnezeu.

Tot din părintele Stăniloaie
 

(findcă veni vorba despre Botez)

După sfântul Marcu Ascetul, Hristos se aşează la botez în altarul inimii, sau în partea cea mai din lăuntru a fiinţei noastre, fără să ne dăm la început seama de acest fapt, ci devenindu-ne conştient abia prin preschimbarea treptată a noastră. Acelaşi lucru îl spune şi Diadoh al Foticeii, după care, din momentul botezului, harul "se ascunde în adâncul minţii", satana fiind scos afară şi înrâurindu-ne de aici înainte prin simţurile trupului şi prin dulceaţa poftelor iraţionale. De aici urmează că există un adânc sau un interior al minţii noastre neştiut de noi, dar devenindu-ne conştient treptat, dacă ne străduim să ne curăţim viaţa.

Despre mânie - de la avva Evagrie
 

Norul trecător întunecă soarele, şi gândul ţinerii de minte a răului întunecă mintea.

Privelişte desfătată e marea liniştită, dar nu e nimic mai desfătat decât starea paşnică a minţii; căci într-o mare liniştită se zbenguie delfinii, iar în starea paşnică a minţii înoată înţelesuri cuvenite lui Dumnezeu.

Hristos îşi pleacă capul Său (cf. Mt 8, 20) în duh îndelung răbdător, şi cugetul paşnic se face sălaş al Sfintei Treimi (In 14, 23).

Priveliştea mării liniştite poate să se ivească, nebănuită, înaintea ochilor tăi... Dealtfel, eu aşa am cunoscut marea, la Constanţa, copil. Eram cu tata şi mergeam spre mare şi încă n-o vedeam, deşi mirosul ei mă anunţa că e aproape. Şi deodată, fără altă ştire, ea s-a ivit întreagă ochilor mei, ca un alt cer... Era mai întunecată decât cerul, era nesfârşită.
Marea cealaltă, cu mult mai liniştită, mi s-a arătat iarăşi înaintea ochilor, o singură dată. S-a ivit de data aceasta fără vreo mireasmă vestitoare, s-a ivit pe drumul cuvintelor, care m-au lăsat să mă bucur singur, tăcut, de privelişte. Nu e puţin lucru să vezi, înaintea ta la o lungime de braţ sau la o mie, într-un spaţiu pe care nu poţi călca cu piciorul ci numai cu privirea, nu e puţin lucru aşadar să vezi marea aceasta cu delfini şi cu soare... În mijlocul tabloului este soarele, care se ridică mare şi blând într-o mişcare abia ghicită, o legănare a renaşterii lui continue. În jur zburdă delfinii, se ascund vesel şi se ivesc parcă rîzând, cu adevărat fericiţi. Soarele îţi poate părea un bătrân robust, amintind de un zeu al mării, poate... Nota pregnantă a tabloului este mila şi bucuria ori veselia bună, paşnică. Nu poţi face decât să plângi. Plângi îndurerat pentru că te doare acea frumuseţe, acea splendoare. Plângi fericit că ai parte, pentru câteva momente în viaţa ta, de un asemenea dar. Plângi ca şi marea, veselindu-te totodată că în tine, iată, cine răsare şi se joacă... Plângi şi simţi nevoia să împărtăşeşti unui prieten ceea ce ţi se întâmplă. Dar nu poţi, pentru că abia ce se ivesc cuvintele şi lumea vedeniei tale se desfiripă ca un abur sau ca un nor.
Delfinii, da, pot fi semne văzute ale unor înţelesuri tainice care vor să vină, mai târziu, în viaţa ta.
Sunt plini de înşelesuri, gestanţi.

Stăpâneşte gândurile din tine, ca să te faci stăpân peste toate cele ce sunt!
 

Insă tu păzeşte vrednicia cea dată, căci ai fost zidit stăpân, stăpân peste patimi. Stăpâneşte fiarele, stăpâneşte pe cele târâtoare, stăpâneşte pe cele zburătoare! Nu te înălţa cu gândul, nu fi uşor la minte şi nestatornic! Căci ai fost pus să stăpâneşti cele zburătoare, nu să te asemeni cu cele zburătoare. Să nu te îngâmfezi deci, să nu te înalţi, să nu cuget›i mai înalt decât firea omenească şi pământească! Nu te înfumura lăudându-te, nu te slăvi pe tine însuţi, nici nu mări ale tale, ca să nu fii socotit împreună cu cele zburătoare, înălţându-te deopotrivă cu acelea, învârtindu-te de ici-colo cu întrariparea! Stăpâneşte gândurile din tine, ca să te faci stăpân peste toate cele ce sunt! Astfel, stăpânirea ce ni s-a dat asupra animalelor ne determină să ne stăpânim pe noi înşine. Căci este lucru nepotrivit ca acela ce este supus în casa sa să stăpânească peste neamuri şi cel ce este înăuntru sub altă stăpânire să fie înaintestătător în mulţime. Căci trebuie ca, după ce mai întâi a rânduit bine cele ale casei şi pe cele dinăuntru le-a împodobit cu bună rânduială, astfel să ia cârmuirea celor dinafară şi străine. Fiindcă se va întoarce cuvântul de la cei supuşi: €žDoctore, vindecă-te pe tine însuţi!€ (Luca 4, 23).
De acum, să ne sârguim să ne tămăduim întâi pe noi înşine! Căci nu a fost mustrat nimeni vreodată pentru că nu a vânat vreun leu, dar pentru că nu şi-a stăpânit furia a fost batjocorit de fiecare. Fiindcă cel ce nu a putut să biruiască fiare sălbatice încă nu este vrednic de condamnat, dar cel ce e fără vlagă în a-şi stăpâni patima care îl supără este cu adevărat sub osândă. Căci aceea nu-l ajută cu nimic pe cel ce s-a învrednicit de stăpânirea cea cuvântătoare, iar aceasta este trebuincioasă şi folositoare.
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la facerea omului. Omilie despre Rai

Măi, boscoridorule hărnicuţ, să te bată Dumnezeu cu flori!
Mi-oi aminti de tine, frate Cristian. Voia Domnului!

In Veci: AMIN !

Lumina in furtuna
 

Mi se pare greu să urmez ceea ce ne învaţă părintele Serghie în articolul al cărui link l-aţi postat, în sensul că, cel puţin la serviciu, sunt implicată în proiecte care mă obligă să mă gândesc la ce am făcut ieri şi la ce trebuie sa fac mâine.
Vi se întâmplă să vă loviţi de astfel de piedici în păstrarea ... liniştii? Când colegii se agită, te vor şi pe tine "implicat" - ceea ce poate însemna o atitudine pătimaşă, de genul X sau Z e vinovat, trebuie să ne impunem părerea etc.?
Nu zic că nu se poate să fim şi conştiincioşi şi detaşaţi, în sensul sfaturilor de mai jos, dar mi se pare greu. Dumnezeu cu mila Lui ne poate ajuta!




Grija de a pune zi de zi bun inceput

Leapădă amintirea zilei de ieri şi grija zilei de maine. Trăieşte zi de zi. Incepe-ţi ziua neprivind în urmă şi negândind la ce va fi; ia-o de proaspătă şi nouă; crede că viaţa ta începe azi, şi azi se va sfârşi.

Nu te îngrijora de ce va fi. Poţi schimba ceva cu temerile tale? Ascultă-L pe Domnul, că zice: „Cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?" (Lc 12, 25). Visând la mâine, lepezi clipa, şi viaţa-ţi trece fără rost.

Nu e aici îndemn la nepăsare. Că spune, „ziua de mâine găteşte-ţi-o de azi". Cum? Vieţuind duhovniceşte. Traiul bun de azi îţi face ziua de mâine bună. Nu-ţi croi planuri însă, că viaţa nu merge după planul tău şi adesea se întâmplă ce nici cu gândul n-ai gândit. „Inima omului gândeşte la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui" (Pilde 16, 9). Inţelept lucru este, dar, să-ţi vezi de cele de azi, iar ziua de mâine s-o laşi în grija lui Dumnezeu.

Rupe-o cu trecutul, nu privi înapoi, uită cele întâmplate ieri. Ca să te izbăveşti de deznădejdea pentru vechile greşeli şi de robia vieţii de odinioară, şi liber s-o iei în fiecare clipă de la capăt, ducând o viaţă nouă în Hristos. Dă amintirea pierzătoare a relelor trecute pe căinţa cea mântuitoare.

Trăieşte-ţi, dar, creştineşte ziua, ne învaţă Părintele Serghie. Singură aievea şi de preţ. „Vezi de stai bine astăzi - spune el -, că astăzi vei sta poate în faţa lui Hristos".

Si pe mine ma framanta mult aceasta problema. Lucrez intr-un mediu concurential, in care azi poti castiga un salariu bun, cu multa munca si maine poti fi somer, desi ai muncit la fel de mult. Toti stim cat de greu este sa gasesti un loc de munca in ziua de azi. In plus ne apasa tot felul de griji: probleme personale, credite, grija familiei, boli, diverse necazuri. In alte situatii, precum cea mentionata de dvs, ne gandim la solutii, facem planuri, avem diverse atitudini, putem chiar intra in conflict cu altii, avem target-uri profesionale de atins, ceilalti nu ne menajeaza deloc, totul pare o jungla si de multe ori parca problemele par a ne sufoca. Oamenii devin foarte stresati, nervosi, duri, tristi, unii ajung chiar la depresie. Sunt realitati cu care ne ciocnim, prin care trecem.

Cuvintele parintelui, plecand de la invatatura Mantuitorului, par dificil de aplicat. Totusi, oricat de paradoxal ar parea, sunt extrem de realiste si reprezinta cea mai buna solutie. S-a scris foarte mult pe aceasta tema, eu mi-as permite sa punctez scurt 3 opinii, apoi voi cauta ( sau poate cei care citesc acest thread)opinii cu adevarat intelepte. 1. ajuta foarte mult o viata de credinta disciplinata, participarea la viata de credinta. In fata invaziei zilnice a stresului disciplina este o stanca de mare ajutor. 2. Credinta si rugaciunea sunt esentiale pentru ca fara harul lui Dumnezeu ne prabusim. Si nu in ultimul rand studiul biblic ( sau al diverselor materiale duhovnicesti) este de un urias ajutor pt ca Biblia ofera foarte multe sfaturi in acest sens, extraordinar de realiste, si mai ales arata cum oameni ai credintei au depasit aceste probleme.

Ar fi enorm de discutat pe aceasta tema atat de actuala si care ne preocupa pe marea majoritate.In vine in minte un caz din comunitatea noastra de credinta, in care o doamna si -a pierdut serviciul (luni), si-a pierdut unicul fiul (joi in accident de masina) iar duminica sotul, internat in spital, a aflat ca are o boala in stadiu terminal. Doar dragostea lui Dumnezeu, care a mangaiat-o si prin credinciosii din jurul ei care i-au stat aproape, a tinut sa nu se prabuseasca cu totul. Astazi, desi a ramas fara sot si fiu, a ramas credincioasa si isi traieste viata impacata cu crucea pe care i-a hotarat-o Dumnezeu.

Nu spun ca este usor, de multe ori cadem intr-un fel sau altul, dar dupa cum spunea Apostolul Pavel : ,, uitand ce este in urma mea si aruncandu-ma spre ce este inainte, alerg spre tinta, pentru premiul chemarii ceresti a lui Dumnezeu in Hristos Iisus".

Dumnezeu sa va binecuvanteze, sa va fie stanca tare in furtuna, scut impotriva grijilor lumii si lumina in viata.

Sfantul Ioan Gura de Aur despre adevarata tristete si folosul ei duhovnicesc
 

Sfântul Macarie Egipteanul, despre adevărata rugăciune
 

Arată-mi postul tău prin lucruri
din “Omilii si cuvantari”
SFANTUL IOAN GURA DE AUR



De vei vedea sărac, miluieşte-l; de vei avea vrăşmaş, împacă-te cu el ; de vei vedea pe prietenul tău sporind, nu-l zavistui ; de vei vedea femeie frumoasă, trece-o cu vederea.
Şi nu numai gura să postească, ci şi ochiul, şi auzul şi picioarele, şi mâinile şi toate mădularele trupului nostru.
Să postească mâinile curăţindu-se de răpire şi de lăcomie.
Să postească picioarele, depărtându-se din căile ce duc la priveliştile fărădelegii.
Să postească ochii, învăţându-se să nu caute niciodată la feţe frumoase, nici să iscodească cele străine. Că hrană a ochilor este privirea. Dacă privirea va fi păcătoasă, vatămă postul şi răstoarnă toată mântuirea sufletului, iar de va fi după lege, împodobeşte postul.
Foarte necuviincios este, ca prin post, să ne oprim de bucate şi chiar de cele îngăduite, iar cu ochii să ne înfruptăm şi de cele oprite.
Nu mănânci carne ? Să nu mănânci nici, dar nici cu ochii să nu pofteşti.
Să postească şi auzul. Iar post al auzului este a nu primi grăiri de rău şi clevetiri, că zice: „Auz deşert să nu primeşti”.
Să postească şi gura de cuvinte de ruşine şi de ocară. Că ce folos este când ne depărtăm de carne de pasăre şi de peşte, iar pe fraţi îi mâncăm şi îi muşcăm.
Cel ce grăieşte de rău a mâncat carnea fratelui şi a muşcat trupul vecinului.
Pentru aceasta şi Pavel a îngrozit, zicând : „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi” (Galat 5, 15).
Nu ai înfipt dinţii în carne, dar ai înfipt grăirea de rău în suflet, stricând numele cel bun al aproapelui. Nenumărate rele ţi-ai pricinuit şi ţie şi aceluia, şi multor altora. Că şi pe cel ce a auzit l-ai făcut mai rău, clevetind pe aproapele. Şi de va fi păcătos, se face mai trândav, aflându-te tovarăş al păcatului. Iar de va fi cu fapte bune se ridică spre mândrie şi se trufeşte, pentru căderea altora, nălucind lucruri mari pentru sine. Şi pe lângă toate acestea a vătămat obştea Bisericii, că cei ce aud nu clevetesc pe cel ce a greşit, ci ocările lor se îndreaptă asupra tuturor creştinilor.
Nu vei auzi pe cei necredincioşi când zic : Cutare este desfrânat ! Ci lăsând pe ai lor, pe toţi creştinii îi clevetesc. Şi astfel ai adus pricină de a se huil numele lui Dumnezeu. Că precum de vom petrece lăudat, se slăveşte numele lui Dumnezeu, tot aşa de vom petrece în păcate se huleşte şi se ocărăşte numele Lui.
Apoi pe cel ce l-ai clevetit l-ai ruşinat, şi în acest chip mai neruşinat l-ai făcut, vrăşmaş şi pizmiaş făcându-ţi-l. Iar pe tine te-ai făcut vinovat pedepsei, căci ai vorbit lucruri care nu te privesc.
Şi să nu-mi spună cineva că atunci grăiesc de rău când spun minciuni, iar nu când grăiesc adevărul.
Chiar de vei spune adevărul prin clevetire, vei avea vină. Că şi fariseul acela a clevetit pe vameş spunând adevărul, dar aceasta nu l-a îndreptat. Spune-mi oare vameşul nu era vameş şi păcătos ? Arătat este tuturor că da. Dar pentru că fariseul l-a prihănit, a pierdut toate.
Voieşti să îndreptezi pe fratele tău ? Lăcrimează, roagă-te lui Dumnezeu pentru el, ia-l deosebit şi îndeamnă-l, sfătuieşte-l, roagă-l.
Aşa şi Pavel făcea, căci zice : „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Cor. 12, 21). Arată dragoste către cel ce a greşit încredinţează-l că, aducându-i aminte de păcat, porţi grijă de el, iar nu-l vădeşti.
Apucă-i picioarele şi sărută-i-le, nu te ruşina dacă voieşti cu adevărat să-l vindeci. Asemenea şi doctorii fac, căci de multe ori roagă şi sărută pe bolnavi, ca să primească doctoria cea mântuitoare. Fă şi tu aşa. Arată preotului rana ; lucrul acesta este a celui ce poartă grijă, a celui ce are milă.
Şi nu numai pe cei ce grăiesc de rău, ci şi pe cei ce aud pe alţii grăind de rău, îi sfătuiesc să-şi astupe urechile şi să urmeze proorocului care zice : „Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit” (Ps. 100, 6).
Zi către vecinul tău : De ai pe cineva ca să-l lauzi şi să-l vorbeşti de bine, deschid urechile ca să primesc laudele, iar de voieşti să vorbeşti de rău, închid intrarea cuvintelor, căci nu sufăr să primesc gunoi şi noroi.
Ce dobândă primesc să ştiu că cutare este rău ?
Dimpotrivă, mare vătămare este lucrul acesta şi paguba cea mai de pe urmă.
Zi către vecinul tău : Să purtăm grijă de cele ale noastre, cum vom da seamă de greşalele noastre, iar iscodirea aceasta s-o folosim la viaţa noastră. Ce îndreptare şi iertare vom avea, când pe cele ale noastre niciodată nu le luăm în minte, iar pe cele străine aşa cum de-adinsul le iscodim ? Şi dacă ar trece cineva şi s-ar uita în casa ta, cercetând cele dinlăuntru, face un lucru urât şi plin de ruşine, aşa şi cercetarea celor străine este un lucru al mojiciei celei mai de jos.
Şi lucru de râs este că astfel de viaţă având clevetitorul şi nepurtând grijă de ale sale, când spune cuiva ceva din cele ascunse, îl roagă pe acela şi îl jură ca nimănui să nu mai spună, prin aceasta arătând că a făcut un lucru vrednic de prihană. Şi dacă-l rogi şi-l juri pe acela căruia i-ai spus cuvântul, să nu-l mai spună la altul, dovedit este că nu ai încredere în el şi mai bine era să nu-l fi spus lui. De ţineai cuvântul erai în siguranţă. După ce l-ai vândut, de ce mai porţi de grijă să nu se răspândească. De voieşti să nu iasă cuvântul la altul, nu-l spune la nimeni. Iar după ce ai vândut altuia păzirea cuvântului, de prisos mai juri pe cel căruia i l-ai spus ca să-l păzească.
Dulce este a grăi de rău, vei zice. Cu adevărat dulce este a nu grăi de rău. Cel ce a grăit de rău, este îngrijorat, presupune, se teme, se căleşte, îşi muşcă limba şi tremură ca nu cumva să audă alţii cuvântul şi să-i vină vreo primejdie, pentru că a pricinuit vrajbă.
Iar cel ce ţine cuvântul, este fără de grijă şi cu multă dulceaţă trăieşte, căci zice : „Auzit-ai cuvânt? Să moară la tine” (Înţ. Is. Sirah 19, 10).
Ce înseamnă „să moară la tine” ? Să-l stingi, să-l bagi înlăuntru şi să nu-l laşi să iasă afară, nici puţin măcar. Iar mai bine este să te sileşti ca nici să superi pe cei ce grăiesc de rău pe alţii. Şi dacă vei primi cândva, bagă-l înlăuntru, omoară ceea ce ai auzit, dă uitării, ca să fii asemenea cu cei ce nu au auzit şi cu multă pace şi linişte vei petrece viaţa aceasta.
De vor vedea vorbitorii de rău că ne întoarcem de la ei, vor înceta şi ei acest obicei rău, îşi vor îndrepta greşala şi apoi vor petrece viaţă lăudată, iar pe noi ne vor avea ca pe nişte mântuitori ai lor şi ca pe nişte făcători de bine.
Precum a grăit de bine şi a lăuda este începutul prieteniei, aşa şi vorbirea de rău şi cleveteala este începutul şi pricina vrajbei, a urâciunei şi a nenumărate rele. Nu din altă pricină am căzut în nepurtarea de grijă de cele ale noastre, ci din a iscodi şi a cerceta cele străine. Este cu neputinţă omului grăitor de rău şi iscoditor al vieţilor altora, să poarte grijă vreodată de petrecerea sa. Şi fiindcă toată osârdia lui o cheltuieşte la iscodirea altora, de nevoie este ca toate cele ale lui să rămână fără cercetare şi fără de nici o purtare de grijă.
Plăcut lucru este când toată stăruinţa noastră o cheltuim la purtarea de grijă de cele ale noastre şi la judecata păcatelor noastre. Şi numai astfel vom putea spori, Iar când totdeauna grijeşti de cele străine, când vei purta de grijă de răutăţile tale ?
Deci să fugim, iubiţilor, să fugim de vorbirile de rău, cunoscând că acestea sunt prăpastie diavolească şi pânditură a vicleşugului, diavolesc. Diavolul ne îndeamnă ca să nu purtăm griiă de cele ale noastre pentru ca să ne facem mai cumplite răspunsurile şi învinuirile la înfricoşata judecată. Şi nu numai lucru acesta este cel mai rău, că vom da seamă atunci pentru cele ce am vorbit, ci şi păcatele noastre în acest fel mai grele le facem, lipsindu-ne astfel de orice cuvânt de îndreptare.
Şi cel ce cercetează cu de-amănuntul cele străine, nu va dobândi niciodată iertare.
Nu pentru păcatele sale, numai pentru greşalele noastre ne va hotărâ Dumnezeu pedeapsă, ci şi pentru cele străine, adică când vorbim de rău pe fratele nostru. De aceea a sfătuit Dumnezeu, zicând : „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1).
Şi precum omul cel blând, iubitor de semeni şi iertător îşi micşorează păcatele sale, aşa cel mânios, crud şi neiertător îşi măreşte păcatele sale. Deci să izgonim din gura noastră toată grăirea de rău, ştiind că şi cenuşă de vom mânca, nici un folos nu vom dobândi din această aspră petrecere, dacă nu ne vom depărta de acest obicei.
Că nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies. De va mesteca cineva noroi, fiind tu de faţă, oare nu ocărăşti şi cerţi pe cel ce face unele ca acestea ? Fă la fel şi cu grăitorul de rău.
Că mirosul cel urât ce iese din mestecarea noroiului nu împunge aşa tare membrana creierului celor ce aud, precum împunge putoarea păcatelor străine şi viaţa necurată, mâhnind şi tulburând sufletul celor ce aud.
Să ne depărtăm dar, de grăirea de rău, de cuvintele de ocară, de hulă şi nici pe vecinul, nici pe Dumnezeu să nu-L vorbim de rău.
Că mulţi din vorbitorii de rău la atâta turbare au ajuns, încât de la clevetirea semenilor şi-au ridicat limba lor asupra Stăpânului. Şi cât de mare este răul acesta, vedem din lucrurile cele ce acum ne-au ajuns.

De ce prin Sfintele Daruri cinstim şi venerăm şi pe sfinţi
 

În legătura cu aceasta, să cercetăm cele ce urmează. Dacă sfintele Daruri pe de o parte sunt aduse lui Dumnezeu, iar pe de alta sfinţesc pe cei ce au trebuinţă de sfinţire, de ce credem că, prin aducerea lor, cinstim şi pe cei deja sfinţiţi şi întru totul desăvârşiţi (adică Sfinţi)? Şi de ce...
Atunci când îi chemăm într-ajutor, rugându-ne lor pentru vreun lucru, le făgăduim Liturghia acestor Daruri, ca şi cum am vrea sa le închinăm lor sau să le aducem pentru ei, ca să-i îmbunăm? - Pentru că, după cum am spus mai înainte, aducerea Darurilor are şi alt rost, potrivit căruia Darurile devin ale Sfinţilor atunci când ele sunt aduse lui Dumnezeu ca mulţumire pentru slava cu care El i-a slăvit şi pentru desăvârşirea cu care i-a fericit. Darurile sunt într-adevăr, ale lui Dumnezeu, ca unele ce sunt aduse Lui; ele sunt şi ale credincioşilor care au nevoie de ajutor, ca unele ce sunt ajutătoare; dar totodată sunt şi ale Sfinţilor, deoarece sunt aduse lui Dumnezeu din pricina lor. Într-adevăr, darul hărăzit mie este al meu, oricare ar fi primitorul (chiar daca îl primeşte altul). Căci nu toate darurile le primim chiar în mâinile noastre, ci pe unele le primim şi prin prieteni, prin ai casei, sau, într-un cuvânt, prin orice persoana căreia dăruitorul le încredinţează, ca să ne facă plăcere. De aceea Mântuitorul zice ca El însuşi e Acela Care primeşte când dăm ceva săracilor, pentru că cei ce dau de pomană la sărmani, pentru Domnul fac aceasta. Asemenea şi Sfinţii primesc Darurile noastre, pentru ca datorită lor se aduc lui Dumnezeu; adică după cum pomana la săraci se face din iubirea pentru Hristos, tot aşa şi aducerea Darurilor se face din iubirea pentru Sfinţi. Deoarece îi iubim peste măsura de mult, noi socotim bunurile lor ca ale noastre şi ne bucurăm împreună cu ei de fericirea lor, ca şi cum noi înşine am fi părtaşi ai acestei fericiri. Bucurându-ne astfel pentru bunătăţile ce le-a dat lor Domnul, mulţumim Dătătorului să-i aducem daruri în semn de recunoştinţă. Dar Sfinţii primesc Darurile, nu numai pentru ca aducerea Darurilor se face din iubire pentru ei, ci şi pentru că ei se bucura şi se veselesc foarte, când noi aducem lui Dumnezeu mulţumire şi slavă prin aceste Daruri. Căci, după cum cel mai greu păcat al nelegiuiţilor e ca, din pricina lor, Dumnezeu e hulit între neamuri, tot aşa cea mai mare bucurie şi dorinţă a Sfinţilor este ca, printr-înşii să fie slăvit Dumnezeu. Pentru aceasta s-au nevoit fără încetare cât au trăit în trup şi tot aceasta le este îndeletnicirea necurmată, pricină de desfătare şi cea mai mare fericire după ce s-au mutat de pe pământ la cer. Căci dacă petrecem mulţumind necontenit lui Dumnezeu şi făcând toate numai spre slava Lui chiar şi atunci când abia nădăjduim la această fericire, cu atât mai mult acum, când recunoştinţa le e cu mult mai mare, cand sunt deja desăvârşiţi, când nu mai nădăjduiesc bunurile ci simt dărnicia lui Dumnezeu chiar în chip nemijlocit, când au ajuns luminători ca soarele din simpli pământeni ce erau, fii măriţi şi locuitori ai Împărăţiei cerurilor din robi netrebnici, mijlocitori (ocrotitori) ai noştri, din pârâţi vinovaţi, prin trecerea pe care o au înaintea Judecătorului! Aşa se face că Sfinţii nu se mai satură slăvind pe Dumnezeu şi li se pare că singuri nu-I mulţumesc deajuns; de aceea ei doresc ca toţi îngerii şi oamenii sa ia parte la imnul lor de laudă, pentru ca datoria lor de recunoştinţă să fie plătita lui Dumnezeu într-un chip mai vrednic de măreţia Lui, fiind ea sporită prin înmulţirea lăudătorilor.
Mărturii pentru aceasta sunt sfinţii tineri cei dimpreună cu Azaria care au ieşit nevătămaţi din cuptorul cel de foc; simţindu-se datori să aducă mulţumire Izbăvitorului lor şi să-L laude pentru minunea pe care o făcuse cu ei, nu s-au mulţumit să cânte numai ei singuri şi au socotit că glasul lor nu e deajuns pentru aceasta; ei chemau într-ajutor pe îngeri, pe tot neamul omenesc şi chiar cerul cu soarele şi cu stelele, pământul, munţii şi toate lucrurile necuvântătoare şi neînsufleţite, cu un cuvânt toată făptura. Iată cât de mare era râvna Sfinţilor de a lăuda pe Dumnezeu încă de pe când trăiau pe pămând şi deci cu atât mai mult acum, când sunt eliberaţi de trupul păcatului. De aceea, dacă cineva, aducându-şi aminte de Sfinţi, de cinstea, de fericirea şi de slava lor, laudă pe Dumnezeu, Cel ce i-a încununat pe dânşii, acela le pricinuieşte bucuria şi desfătarea cea mai curată decât toate bucuriile, mai cu seamă atunci când laudă pe Dumnezeu nu numai prin simple cuvinte, ci aducându-I şi daruri şi mulţumire şi încă nişte daruri care-I plac aşa de mult şi care sunt preţuite cu cea mai înaltă cinste. Căci atunci, Mântuitorul Însuşi, primind Darurile noastre cu bunăvoinţă, ne da în schimb mult mai mult decât se cuvine, adică chiar Trupul şi Sângele Său; iar Sfinţii bucurându-se de Daruri mai mult decât de orice alt lucru cu care i-am putea cinsti pe ei, se oferă cu totul să ne dea ajutorul lor la orice nevoie avem. Căci ei imită întru toate pe Stăpânul lor.(Sfântul Nicolae Cabasila - Explicări la dumnezeiasca Liturghie)
http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=203

Fecioara, podoabă desăvârşită a omenirii (part 1)
 

Numeroase sunt darurile pe care Dumnezeu le-a făcut oamenilor, atât cele pe care El le-a dăruit deja, cât şi cele pe care El le dă celor care s-au luptat pentru a le păstra pe cele dintâi. Dar cel mai mare dar dintre toate, cel care-l face pe om să fie om – este de a-L iubi pe Dumnezeu în curăţie, de a trăi după minte, de a stinge patimile şi de a nu avea nicio îndulcire dintru păcat. Ori, puterea de a trăi în acest chip şi de a fi curaţi după ce am biruit toate păcatele a fost aşezată în noi încă de la început: mai întâi, puterea de a omorî păcatul – nu fără suferinţă, ci, după ce ne vom fi războit. Apoi, după ce vom fi arătat şi izbutit tot ceea ce ţine de puterea noastră, aceea de a face să înceteze ostenelile noastre, de a fi buni fără lupte şi a rămâne fără păcat – după ce vom fi dobândit până şi nestricăciunea trupului.
A înţelege altfel ceea ce priveşte omul ar fi nesăbuit, căci, dacă firea nu ar fi fost atât de aplecată spre păcat şi deşi făcând şi folosind totul împotriva acestuia – noi nu am putea scăpa în întregime neatinşi de rănile care decurg de aici şi această stare rea ar fi în noi neschimbătoare. Am fi, astfel, mai răi decât dobitoacele în care nu este niciun rău şi ne-ar fi aproape cu neputinţă a nu-L huli pe Făcătorul că nu e întru totul Bun – şi, cu atât mai mult, făcătorul răului – de a nu-l fi răsplătit întotdeauna pe cel drept, cerând de la noi ceea ce El nu ar fi sădit în noi şi de a cere plată fără a-l fi într-armat pe om împotriva tuturor păcatelor.
Numai dacă El ne-ar fi legat de puterile binelui încă de la început, astfel încât am fi fost buni fără măcar a fi suferit cât de puţin în lume – şi, desigur, nu ar fi fost cu putinţă să fi fost buni în acest chip, fără să fi avut de alergat noi înşine spre bine şi virtute, căci noi am fi fost atunci pregătiţi mai degrabă să răbdăm binele decât să-l săvârşim. Cum, dar, am fi putut noi să folosim această libertate a propriei noastre voinţe, pe care am primit-o ca ea să fie pricina laudelor şi a biruinţelor pentru acei care se sprijină pe puterile lor, spre deosebire de cei care nu sunt copţi şi pliniţi decât prin firea trupului? Dar lui Dumnezeu nu I-ar fi fost bineplăcut ca omul să nu poată ajunge vreodată la capătul acestor izbânzi ale virtuţii cu care El a cinstit firea noastră şi să-l lase să lupte la nesfârşit, fără a cunoaşte capătul şi încununarea luptei sale, căci nu ar fi fost nimic mai împovărător pentru om, câtă vreme toate celelalte făpturi au un ţel spre care se îndreaptă şi la care e de nevoie să ajungă. De aceea, trebuie să primim şi să credem că puterea de a lupta împotriva păcatului a fost aşezată în firea omenească şi că noi trebuie să facem ca această putere să treacă în faptă, devenind buni în noi înşine şi prin noi înşine, spre a plini binele care se află în noi şi pentru a încheia luptele şi ostenelile. Dacă nu, de ce am mai avea nevoie de lupte, dacă nu pentru a apăra virtutea care este nedeplină în noi şi pentru a nu o lăsa prea depărtată de cea care ne-a fost poruncită? Atunci, nu va mai putea fi nicio primejdie şi nicio putere tinzând spre păcat, ori de care fel ar fi, întrucât Dumnezeu – Binele desăvârşit – Care este întreaga noastră nădejde, nu lasă niciun loc din care El să lipsească. (Sfântul Nicolae Cabasila - Cuvântări teologice: la Iezechiel - Hristos - Fecioara Maria)

http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=185

Fecioara, podoabă desăvârşită a omenirii (part 2)
 

Acestea sunt darurile lui Dumnezeu pentru om şi aceasta este măreţia lor. Primind astfel, din mâna Sa, o fire atât de bună, oamenii ar fi luat-o cu atât mai bună, cu cât ar fi păstrat într-înşii darurile dintru început; dar ei au stricat-o într-atât, încât nu au mai fost în stare să stăpânească şi nici să folosească aceste daruri pe care le primiseră – şi cu atât mai puţin darurile încă şi mai bune, pe care ar fi urmat să le primească de la Dumnezeu, dacă s-ar fi dovedit buni chivernisitori ai celor dintâi dăruite. Dar nimeni nu a pus în lucrare puterea de a lupta împotriva păcatului – putere pe care o aveau în firea lor şi care se afla în toţi. Nu s-a găsit nimeni care să fi trăit ferit de învinuiri şi boala începută de cel dintâi dintre oameni şi împărtăşită celorlalţi îşi întinse stăpânirea asupra tuturor. Părea că firea noastră avea răul în sine, că frumuseţea firească a omului se ascunsese şi că, întru atâtea trupuri omeneşti, omul rămăsese nevăzut, căci toţiii lucrau toată fărădelegea şi răutatea pe care le-o îngăduia sufletul, fără ca, vreodată, binele care se găsea în firea omenească să se fi arătat a fiinţa cu adevărat.
Dar Preacurata Fecioară, fără a avea cerul drept cetate – căci ea nu fusese zămislită din trupuri cereşti, ci din cele pământeşti, într-un chip care ne este obişnuit tuturor celor din acest neam căzut, care şi-au uitat firea cea dintâi – ea singură dintre oameni s-a luptat cu putere, de la început şi până la sfârşit, împotriva oricărei răutăţi. Doar ea a întors lui Dumnezeu neatinsă frumuseţea pe care El ne-a dat-o, numai ea s-a folosit de toată puterea şi de toate armele pe care El ni le-a încredinţat. Prin iubirea faţă de Dumnezeu şi prin puterea minţii sale, prin voinţa sa mereu dreaptă şi prin nemărginirea înţelepciunii sale, ea a îndepărtat orice păcat şi a dobândit o biruinţă neasemănată. Astfel, ea l-a dezvăluit pe om aşa cum a fost el zidit dintru început. Astfel, L-a dezvăluit ea pe Dumnezeu şi înţelepciunea Sa fără prihană – şi cât îl iubeşte El pe om. Pe Cel pe Care L-a înveşmântat cu trup şi L-a înfăţişat ochilor tuturor, ea Îl zugrăvise mai întâi după ea însăşi şi nimănui altcuiva decât ei, dintre toate creaturile, nu i-a fost cu adevărat cu putinţă să-L cunoască pe Făcătorul (Înţelepciunea lui Solomon, 13, 1). Căci, aici pe pământ, nici Legea nu putuse să facă atât, nici gura Proorocilor, nici meşteşugul dumnezeiesc arătat de zidirile văzute, nici cerurile spunând slava Făcătorului (Psalm 18, 1), nici grija şi luarea-aminte a îngerilor, nici nimic altceva din ceea ce a fost făcut, nimic nu putea arăta în afară nici bunătatea, nici înţelepciunea dumnezeiască. Doar un om purtând chipul lui Dumnezeu, dacă s-ar fi arătat el însuşi aşa cum e, fără a adăuga vreo trăsătură, Îl putea arăta cu adevărat pe Acest Dumnezeu. Singură Fecioara Preafericită a putut arăta acest lucru, doar ea a putut păstra cu strălucire firea omenească neîntinată de orice stricăciune, ea singură dintre toţi oamenii care au fost şi care vor urma, căci nimeni altcineva, zice Proorocul, n-ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat (Iov 14, 4). Acesta este lucrul care, mai mult decât oricare minune, stârneşte nu numai minunarea oamenilor, ci şi a îngerilor; acest lucru întrece orice cuvânt: ca Fecioara să fie o făptură omenească, având în sine toate ale oamenilor, fără a adăuga ceva – şi să scape stricăciunii proprie firii omeneşti căzute.
Cum a putut săvârşi ea aceasta? Cu ce gânduri? Ba, mai mult, cum a intrat la început în acest plan, cum s-a încumetat a se avânta în această luptă, despre care n-auzise să se spună că ar fi câştigat-o vreunul din neamul ei? Spre care dintre cei din vechime şi-a îndreptat ea privirea? Cine se putea aştepta la biruinţă din partea ei? De unde îşi trăgea ea atâta cutezanţă? Firea era căzută şi este cu neputinţă a spune în câtă răutate se târau cei mai mulţi dintre oameni. Binele era rar şi era socotit ca îndatorire doar celor ce urmau să vină, astfel era înţeles că putea fi de folos celorlalţi. (Sfântul Nicolae Cabasila - Cuvântări teologice: la Iezechiel - Hristos - Fecioara Maria)

http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=185

Fecioara, podoabă desăvârşită a omenirii (part 3 şi ultima)
 

Aşadar, de unde îşi trage Fecioara biruinţa? Nefiind venită în lume înaintea celorlalţi oameni, n-a putut primi o fire omenească lipsită de orice răutate şi, în acelaşi timp, nevenind după Omul Cel Nou, nu a putut să primească de la El lucrarea cea nouă. Fără îndoială că nu ar fi fost nemaipomenit ca Adam să fi învins păcatul, de vreme ce toate, deopotrivă, îl împingeau spre virtute şi-l îndepărtau de rău: felul său de viaţă, locul plin de tot felul de bucurii, lucrarea lipsită de orice fel de pătimire, trupul neîmpărtăşit de stricăciune, sufletul lipsit de pofta pentru păcat. Mai mult încă, el nu avea nici un om drept pricină a naşterii sale, cunoscându-L de-a dreptul pe Dumnezeu ca Părinte al firii Sale, ca Învăţător şi Legiuitor. El era deci gătit pentru deplina împărtăşire de El şi ar fi trebuit astfel să poarte în sine o neostoită dorinţă după Dumnezeu. Totodată, pentru cei veniţi în lume după har şi împăcare, în vremea Noii Jertfe şi a revărsării Duhului, după negrăita Naştere din apă şi din înfricoşătoarele Taine ale Sfântului Altar, pentru cei care s-au folosit astfel de ajutorul cel mai presus de fire, a fi străini de toată răutatea nu este nicio minune.
Ori, dacă este atât de greu şi aproape cu neputinţă pentru un om să se împotrivească până la capăt păcatului şi, dacă însuşi întâiul om a fost, deopotrivă, şi cel dintâi care a călcat porunca şi care, fiind atât de bine înarmat pentru a săvârşi binele şi virtutea, a căzut de îndată, fără să rămână neclintit în faţa asaltului; ba, mai mult, dacă, după baia Botezului şi primirea harului, chiar şi pentru cei care s-au aplecat mai temeinic către înţelepciunea cea mai înaltă şi au ajuns stăpâni loruşi, chiar şi pentru aceştia se află rele de care nu sunt cu totul nevinovaţi şi, dacă, prin urmare, au nevoie în orice moment de curăţiri neîncetate: ce ar fi putut ea reuşi din ceea ce nici unul din cei care s-au ostent în multe chipuri n-a izbutit – nici înainte de boala tuturor, nici după Tămăduitorul de care s-au folosit toţi – boală pe care Fecioara a putut totuşi să o tămăduiască, cu toate că ea a venit în lume atunci când răul era mai grozav, pe pământul pedepsei, în sânul unei firi învăţate să fie biruită în fiecare ceas, într-un trup robit morţii, chiar atunci când toţi cei care puteau să te împingă către rău erau la un pas de tine şi toţi cei care ar fi ştiut să ducă lupta nu erau de faţă, ea a putut, în cele din urmă, să-şi păstreze sufletul curat de orice răutate, devenind o făptură cu totul omenească, numai şi numai prin înţelepciunea sa. Ce minte ar putea să priceapă pe deplin acestea şi ce limbă ar putea să o cânte cu vrednicie pe Fecioară? Astfel, înainte de împăcarea tuturor, înainte să fi venit Făcătorul de pace, ea a nimicit în ea însăşi vrajba, a deschis cerul, a adus harul, a căpătat puteri asupra păcatului – o, minune mai presus de minte! Ce a putut, deci să dea Fecioara tot atât de suprafiresc, încât să poată fi asemenea Jertfei? Astfel, înainte de alegerea sa, în aşa fel făcută în ciuda împotrivirii firii, ea s-a înfăţişat lui Dumnezeu trecând peste vrăjmăşia care încă vie, iar peretele care despărţea lumea de Dumnezeu n-a putut dăinui în faţa dorinţei unui singur suflet. Este, oare, lucru mai vrednic de laudă?
Într-adevăr, Dumnezeu nu o pregătise în chip deosebit pentru această înţelepciune, iar dăruindu-i tot atât cât şi altora, El nu o socotise vrednică de un ajutor mai mare; doar folosindu-se de sine însăşi şi de căi obişnuite, dăruite tuturor pentru urcuşul spre virtuţi, ea a dobândit această biruinţă nemaipomenită şi mai presus de fire. (Sfântul Nicolae Cabasila - Cuvântări teologice: la Iezechiel - Hristos - Fecioara Maria)

http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=185

Familia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur

Ideea unei căsătorii de calitate nu este doar apanajul zilelor noastre. Sfinţii Părinţi căutau să transmită păstoriţilor îndrumări care să-i sprijine pe calea grea a căsniciei. Iată câteva sugestii pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le oferea creştinilor secolelor IV-V.

„Se poate zice de familie, la fel de drept ca despre state, că pe cât le înalţă virtutea şi le face prospere, pe atâta le consumă viciul şi le duce la ruină. Sunt deci virtuţi proprii soţului, precum îi sunt vicii opuse de care trebuie să fugă el. Care sunt aceste vicii şi care sunt aceste virtuţi?

Iubirea în căsătorie. Dacă iubirea premerge căsătoriei, cu atât mai mult trebuie să-i urmeze. Dacă ea pregăteşte unirea, cât trebuie să-i rămână suavitatea, forţa şi salvarea ei? Şi care va fi această iubire voită sub ochiul lui Dumnezeu şi sfârșindu-se în Dumnezeu Însuşi, izvor al iubirii mele, continuitatea ei şi rodirea ei?

Credincioşia în căsătorie. Obligaţia credincioşiei reciproce în căsătorie şi, dimpotrivă, nedreptatea necredincioşiei se stabilesc pe planurile grave şi raţiunile cele mai hotărâtoare.

Încrederea reciprocă în căsătorie. În căsătorie, unde evlavia adevărată și o virtute solidă sunt salvarea inevitabilă, încrederea reciprocă trebuie să înlăture pentru totdeauna orice bănuială injurioasă, orice invidie nestăpânită, orice pretenţie neliniştitoare, orice închidere injurioasă. După viciul care prin adulter ruinează un cămin al casei, nimic nu-l strică mai mult decât nedreapta neîncredere.

Stăruinţa căminului familial. A-l părăsi înseamnă să înceapă ruina; a-i rămâne fidel înseamnă a-i continua unitatea.

Gingăşia şi politeţea în căsătorie. Dacă apostolul zice, în general: „În cinste daţi-vă întâietate”, cu cât mai mult această curtenie de limbaj, această gingăşie, aceste precauţii, aceste atenuări, aceste îngăduiri reciproce trebuie să fie regula raporturilor între soţi. (din Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur)

Rugaciunea Parintelui Paisie Olaru
 

Sfantul Macarie Egipteanul
 

..........Imi cer iertare pentru cadere.

partea 1
 

Viata duhovnicească este asemeni unei sfere€œ, spunea adeseori Părintele Sofronie. Întocmai cum fiecare punct de pe suprafata sferei ne pune în contact cu întreaga sferă, la fel s™i fiecare virtute pe care o lucrăm ne face părtas™i plinătăt›ii harului de viată dătător al lui Dumnezeu.

Fiecare întâlnire a noastră cu Dumnezeu, fiecare atingere a Lui de inima noastră, ne dăruies™te în acelasi timp curăt›ire, luminare si îndumnezeire, iar aceste daruri le putem primi în chip deplin chiar de la începutul viet›ii noastre întru El.

Părintele Sofronie spune că unii oameni primesc harul cel dintâi în măsura desăvârs™ită a sfint›ilor, chiar înainte ca ei să înceapă a se lupta cu firea lor căzută s™i cu patimile. Staretul numes™te acest har, harul pascal, pentru că în lumina lui ni se descoperă un anumit chip de viet›uire în care gustăm din roadele fiecărei virtut›i dumnezeies™ti.

În general, atunci când vorbea despre viata duhovnicească, Părintele Sofronie se ferea să formuleze scheme, sau să alcătuiască sisteme, cunoscând din cercare faptul că experientele duhovnices™ti nu pot fi îngrădite în hotarele înguste ale logicii omenes™ti, iar fiecare om îs™i are propria-i cale către Dumnezeu, potrivit năzuint›ei lui spre desăvârs™ire.

Totus™i, uneori si Părintele Sofronie recurgea la anumite imagini s™i modele, pentru a-s™i ilustra mai bine ideile în legătură cu anumite teme duhovnices™ti.

Astfel, observând că unele fenomene se repetă în viata oamenilor de-a lungul veacurilor, el împărt›ea viata duhovnicească în trei etape sau perioade distincte.

Prima etapă este cercetarea Duhului Sfânt, atunci când omul încheie un legământ cu Dumnezeu.
Cea de-a doua, o îndelungată s™i grea nevointă, după ce Domnul s™i-a retras harul de la noi, iar ultima este redobândirea pentru totdeauna a harului mântuirii.

Staretul spunea adeseori că această călătorie duhovnicească în trei etape, a fost preînchipuită în Vechiul Testament, în viata poporului lui Dumnezeu, Israel. Întâia oara Dumnezeu i-a cercetat pe evrei atunci când le-a dăruit harul trecerii prin Marea Ros™ie, după ies™irea din Egipt. Au urmat apoi patruzeci de ani de încercări si suferint›e în pustie, când Domnul Si-a retras harul de la ei. În cele din urmă harul s-a reîntors, iar ei au mos™tenit pământul făgăduintei.


Părintele Sofronie deosebea aceste trei perioade, mai ales pentru a atrage atent›ia asupra celei de-a doua.
El sublinia nevoia înt›elegerii corecte a acestei perioade, precum s™i a unei dispozitii sufletes™ti corespunzătoare, fără de care nu vom putea trai în chip înt›elept s™i folositor retragerea harului dumnezeiesc.

Staret›ul voia să ne insufle să căutam mereu noi căi de a preschimba această vreme de cercare într-un adevărat eveniment duhovnicesc, să o privim ca pe darul lui Dumnezeu către noi, iar nu ca pe un lucru ce provoacă deznădejde, s™i astfel să ne păzim de nimicitoarea ispita a akediei.

Într-adevăr omul trăies™te retragerea harului ca pe o moarte duhovnicească, un adevărat vid ontologic. Ori de câte ori vorbea despre aceasta, preocuparea principală a Părintelui, era cum să preschimbăm această moarte, această stare de uscăciune duhovnicească, în viata cea fără de stricăciune a lui Dumnezeu.

Staret›ul sublinia faptul că omul duhovnicesc, omul desăvârs™it a parcurs toate aceste trei perioade până la capăt. Recâstigând harul mântuirii în cea de a treia perioadă, el poate să-i ajute acum pe semenii lui de-a lungul aceluias™i drum al nevoint›elor. El a dobândit înt›elegerea duhovnicească, s™i, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, nu poate fi judecat de nimeni, pentru că este călăuzit de Duhul lui Dumnezeu.

După cum spune Părintele Sofronie, cel ce a izbutit să-si descopere principiul ipostatic, omul devenit persoană, este în stare să judece drept orice experient›ă sau trăire a viet›ii duhovnices™ti, cunoscând taina căii mântuirii pentru fiecare persoană în parte.

Cele trei perioade ale vietii duhovnices™ti
Conferinta Părintelui Zaharia Zaharou, de la Manastirea Essex, UK, din octombrie 2015, de la Iasi

partea 2

Astfel, călătoria fiecărui cres™tin spre desăvârs™ire, spre dobândirea asemănării cu Dumnezeu, începe cu cercetarea harului celui dintâi.
Cu tot›ii am trăit harul primei perioade, fie ca prunci în Sfântul Botez, fie mai târziu, în chip constient ca monahi, sau la tunderea în monahism, ori ca preot›i la hirotonie, sau pur s™i simplu în actul pocăintei noastre, atunci când ne-am întors în sânul Bisericii. Însă cu tot›ii am pierdut acest har minunat trăind în des™ertăciunea lumii acesteia.

Dar, cum ajungem să trăim această primă atingere a lui Dumnezeu de inima noastră, întâia perioada a harului? În negrăita Sa bunătate s™i milostivire, Dumnezeu caută neîncetat spre om, luându-l ca t›inta săget›ilor Lui, s™i cercetându-l în fiecare dimineata (Iov 7, 18), precum spune dreptul Iov.

Domnul Îsi at›inteste privirea asupra făpturii Sale să vadă de nu cumva află în sufletul ei o urmă de bunăvoint›ă, o mică deschizătură, pândind clipa în care omul se întoarce către El cu put›ină înt›elegere s™i smerenie, ca să intre s™i să se sălăs™luiască în inima lui. Neobosit îl as™teaptă Dumnezeu pe om, bătând la usa inimii lui:
Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine€œ(Apoc. 3, 20).

Astfel, de îndată ce omul dă dovadă de putină smerenie s™i recunos™tintă, Domnul pătrunde în sufletul lui cercetându-l din bels™ug cu harul Său, reînnoindu-i viat›a s™i renăscându-l duhovniceste.

Potrivit Părintelui Sofronie, un chip de a înmuia inima s™i de a o umple de recunos™tint›ă s™i smerenie fată de Domnul, astfel încât ea să fie în stare a primi într-însa harul Dumnezeiesc, este să cugetăm la gândul lui Dumnezeu pentru om.

Citim în Sfânta Scriptură că Dumnezeu l-a conceput pe om mai înainte de întemeierea lumii s™i l-a rânduit spre viată vesnică, ceea ce înseamnă că omul a fost încă de la început în sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu, în cugetul Făcătorului său. Însus™i chipul chemării sale întru fiintă îi vădes™te măret›ia.

Dumnezeu l-a plăsmuit după chipul si după asemănarea Sa, într-un mod direct si personal, spre deosebire de restul creatiei care a luat nastere numai prin cuvântul Lui. Domnul Dumnezeu a luat tărână din pământ, cu propriile Sale mâini, s™i L-a zidit pe om suflând în fata lui suflare de viată. Părintele Sofronie spunea adeseori că, într-un fel, Dumnezeu S-a repetat pe Sine Însusi în actul zidirii omului, s™i a sădit în firea acestuia putint›a de a primi plinătatea viet›ii dumnezeiesti: €œEl n-a creat nimic mai prejos de Sine Însus™i (Părintele Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este).


Vedem, asadar, din întreaga lucrare mântuitoare a lui Dumnezeu că omul este cu adevărat mare în cugetul Ziditorului s™i în harul mântuirii Sale, iar chemarea lui este plina de măret›ie. Iar când omul a căzut din această cinste, spune Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu nu l-a părăsit s™i a continuat sa-l cerceteze în multe rânduri si în multe chipuri în toate zilele vietii lui. Într-adevăr, Dumnezeu îl vânează pe om, căutând orice prilej ca să-l miluiască s™i să-l mântuiască. Tšinta căutării Sale este inima adâncă a omului, iar chemarea lui este darul bunăvoirii Sale, pe care Scriptura îl numeste dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4). De fapt, Dumnezeu ne cheamă neîncetat.
Dacă vet›i auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtos™at›i inimile voastre s™i ies™it›i în întâmpinarea lui.
Harul chemării celei dintâi lucrează multe schimbări în inima omului, s™i îi descoperă chipul viet›ii celei dumnezeies™ti.