Eu nu am inteles niciodata discursul potrivit caruia nimic nu s-a schimbat in cei 2000 de ani care au trecut de la intruparea Mantuitorului. Toate s-au schimbat, si lumea in care traim si oamenii.
Acum 2000 de ani mergeai cale de cateva zile ca sa dai peste urmatorul sat iar acum stam inghesuiti in 80 m patrati si numim acel loc casa. Ca sa dam de vecin nu trebuie sa ne punem la drum serios, il gasim in cei 80 de metri patrati alaturati casei noastre...
Societatea e schimbata - felul in care suntem inregimentati de mici in tot felul de structuri care ne plamadesc fiinta (cresa, gradinita, scoala, serviciu, etc.), responsabilitatile pe care trebuie sa ni le asumam pe plan profesional (pentru ca altminteri nu avem cum sa supravietuim financiar), rutina zilnica (,) care nu mai pastreaza aproape nimic din ce faceau oamenii acum 2000 de ani (ce mancam, cum mancam, unde facem cumparaturile, cum ne petrecem timpul liber, cum interactionam cu cei din jur, etc).

Probabil ca unii vor argumenta ca natura pacatelor pe care le face omul a ramas neschimbata. Esentialmente da, insa dat fiind faptul ca (,) contextul in care se manifesta omul s-a schimbat atat de mult, cred ca ar fi necesara o abordare nuantata a nomenclatorului de pacate al sec al XXI lea.

Cu alte cuvinte, mataluta propui sa aducem un "aer" de schimbare ? Ceva nou(new), o noua "primavara", care'va'sa'zica...Mai care parte nu o intelegeti din "BARBATUL este capul femeii" punct ? De ce rastalmaciti totul ? Sta scris clar ?...Da, atunci fie ca va/ne place or' nu, asta este LEGEA. Ei, comedie... :4:

Si totusi, Coralina, toate-s noi si noua-s toate. Citeam nu demult in niste omilii al Sf. Ioan Hrisostom. Sa nu fi stiut ca au fost scrise in secolul al patrulea as fi spus ca se adreseaza oamenilor de astazi. Nu stiu cat conteaza contextul, dar natura umana este aceeasi astazi ca si acum doua mii de ani, cu aceeasi predispozitie spre pacat, cu cam aceleasi slabiciuni, cu aceeasi posibilitate de redresare. La fel cum si mesajul lui Hristos este acelasi astazi ca si acum 1500 de ani. Sigur, poate modul in care oamenii il intelegeau era diferit de al nostru, sau exprimau mesajul Lui altfel, dar Hristos este acelasi. La fel ca si Dumnezeu in Vechiul si in Noul Testament. Este acelasi. Numai ca in Noul Testament am primit o alta perspectiva, cea a lui Dumnezeu intrupat care a implinit si definitivat felul in care Il vedem noi pe Dumnezeu.

Sigur, acum 2000 de ani mergeai cateva zile pana dadeai de satul urmator. Asta nu inseamna ca invidia nu isi arata coltii, ca nu puteai sa te afunzi in bautura, ca nu erai tentat sa inseli pe altcineva sau sa savarsesti adulter, etc...Poate era mai greu sa gasesti pornografie, dar cred ca erau lucruri care sa o inlocuiasca. Prezervative erau si pe vremea aceea, tot felul de metode de avort erau si pe vremea aceea....

Coralina, şi atunci, şi acum, oamenii trăiau şi trăiesc în locuinţe. După cum le-a dat Dumnezeu fiecăruia. Săracii trăiau în nişte bordeie asemenea garsonierelor confort III de azi, cum mergi de la Macaralei spre Poarta IV. Bogaţii, în nişte case falnice, cu iatac la etaj şi foişor, cum vezi de la Băneasa, după ce treci de Grădina Zoologică. Vecinii ? Habar nu am cum îi cheamă pe vecinii mei, exact ca şi când am fi în sate diferite. În viaţa obştii erau înregimentaţi oamenii şi atunci, iar acum sunt la fel de înregimentaţi, e adevărat că într-un mod mai formal. Responsabilităţi şi griji finanicare erau şi sunt, doar că atunci se chemau "secetă", iar acum "criză". Cumpărăturile le făceam şi le facem la prăvălie şi la piaţă. E adevărat, mâncăm carne mai multă, cereale mai puţine, iar mâncarea de obicei este mai procesată, din cauza mai ales a comodităţii noastre. Doar lăcomia a rămas la fel. Şi atunci, şi acum suntem gata să cedăm dreptul de primogenitură pe un blid de linte. Şi atunci jertfeam idolilor, şi acum o facem, doar bestiarul idolesc s-a schimbat, în timp ce capiştile din inima noastră sunt la locul lor. Oamenii de azi cred la fel de greu că Dumnezeu S-a întrupat şi spun: "Nu este acesta fiul tâmplarului ?". S-au mai schimbat uneletele tâmplarilor (şi acelea MULT mai puţin decât ne închipuim), dar mentalităţile au rămas. Printre puţinele lucruri noi este că noi ne credem mai cu moţ decât cei de acum 2000 de ani, care nu se credeau mai cu moţ decât cei din vremea Exodului.
Meditând, veţi descoperi cât de puţine lucruri, de fapt, s-au schimbat !

Cum spuneam, conextul s-a schimbat, într-adevăr, dar mult mai puţin decât am crede la prima vedere. Şi ? Ce are contextul cu păcatul ? Nu cumva facem din context, pretext ?

Iubirea lui HRISTOS
 

Bunul Dumnezeu sa daruiasca tie multa intelepciune sa aduci mult rod in ogorul lui ca bine ai raspuns si tare invatatura si dreapta si adevarata amin amin amin


Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamint intre oameni buna invoire si dragoste si intelegere

S-au schimbat mult lucrurile. Pe atunci oamenii nu aveau minte, invatatura, cultura, discernamant. Nu gandeau, nu intrebau " de ce".
Se bucurau sa vada spectacol de rastignire pe cruci. L-au dat pe Iisus in schimbul unui talhar. Oare azi crezi ca ar face la fel?
Tu te-ai duce sa faci asta? Eu, sau altii de pe aici? Am face noi asta? Nu!!!
Aveau lucruri putine, esentialul. Nici nu cereau poate altceva.
Copiii nu mergeau la crese si gardinite, pentru ca femeile nu lucrau, se ocupau de ei si de familie.
Mancau ceea ce aveau din natura si cum puteau. Nu aveau aragaze, frigidere, masini de spalat, brutarii, cofetarii, automobile. Pamantul era "o farfurie" si mai mult nu stiau. Nu aveau ceas, avion, tren.
Medicii faceau si ei ce puteau. Nu existau operatii, lasere, medicamente, tomografe, ecografe si alte cele.
Nu existau facultati, scoli, nu lucrau toti fara limita de nu mai stiu de familie, biserica si altele.
Altfel ori fi fost preotii, bisericile cladiri (Biserica era numai una), religiile.
Nu era politica de azi.
Unele lucruri s-au pastrat: razboaie, catastrofe naturale.
Unele lucruri au ramas la fel, dar sub alta forma ("aceeasi Marie cu alta palarie"): lacomia de bani, saracia, discriminarea, sclavia.
Si poate ca aveau pe atunci si lucruri mai bune ca acum.

S-a schimbat si omul in constructia sa. Suntem mai slabi psihic, stresati, timorati, obositi de toate cele, poluati.
Nu stiu cum erau oamenii pe atunci, daca erau mai buni, mai uniti, mai sociabili, sau nu.
Mai aproape de timpul nostru oamenii aveau maniere, respect. A inflorit cultura, stiinta, medicina. Daca s-a schimbat sufletul nostru, sensibilitatea? In majoritate da. Iubim altfel, respectam mai mult poate, am abolit crucificari, tras in teapa, pedeapsa cu moartea (in marea parte a lumii), facem donatii, ajutam, etc.
Si avem nevoie sa stim, cautam sfat, (ne) intrebam, discernem, judecam, analizam. Asta este bine, asta nu, asta ne trebuie, asta nu.
Sunt alte probleme azi si la ele nu prea gasim raspuns in scrierile vechi.
S-a vrut feminismul, s-a vrut ca femeia sa munceasca, sa fie altfel. N-o mai batem, n-o mai alungam din biserica, barbatul nu mai este (ca nici nu mai poate fi) capul, seful, stapanul femeii, ci cel putin egalul ei.

Caragiale, Eminescu si altii sunt si vor mai fi valabili in principiu, caci problemele de baza sunt aceleasi, omul in constructia lui este acelasi. E nevoie insa de alte solutii.

Si tu ca medic: nu mai prescrii piramidon si ventuze. Bolile sunt cam la fel in principiu, doar mai evoluate si la ele trebuie medicamente noi, aparatura noua, metode noi. Sunt chiar interzise azi unele lucruri vechi.

Apropos de medicamente: ma intreb daca mai exista Cavit si Lecitina pulbere azi, ca as avea nevoie. Azi sunt alte chestii si nu ma pricep.

Cum adică, nu aveau învăţătură, cultură, discernământ ? Nu gândeau ??? Isus, la 12 ani, a tăiat-o spre Templu, unde oameni învăţaţi dezbăteau Cărţile. Mai fac, astăzi, acest lucru ? De câte ori aţi auzit la templul unde mergeţi să se facă o dezbatere cu adevărat intelectuală şi duhovnicească ? Iar cele mai frecvente întrebări pe care le puneau ucenicii Învăţătorului începeau cu "de ce ?" şi "cum ?". Asta e tare, cu "oamenii nu aveau minte" ! Cum ar veni, erau aşa, cam proşti, în comparaţie cu noi.

Spre câtă cruzime sunt înclinaţi oamenii azi ! E suficient să vedeţi emisiuni de tip "ştirile de la ora 5" ca să vă daţi seama că oamenii sunt însetaţi de răul altuia. În SUA am întâlnit şi lupte cu gladiatori, doar că nu erau de-adevăratelea, fiindcă nu le mai dă voie Cezarul lor. Dar chiar şi aşa oamenii se înghesuie să plătească bilet, ba fac şi pariuri. Sunt şi lupte de-adevăratelea, echipe care se bat până de omoară: se cheamă sport. În unele "sporturi", există o singură regulă, care se enunţă în felul următor: "nu există nici o regulă". În alte părţi ale lumii, sunt la mare cinste luptele cu taurii. La câţiva ani o dată, se întâmplă să câştige taurul, caz în care gladiatorul învins devine erou naţional.

Ce să facem ? Adică nu L-am chinui pe Isus ? Păi, am şi făcut-o. Explicaţia chinurilor Sale aceasta este: păcatul nostru. El, privind ca Dumnezeu, în trecut, prezent şi viitor, a văzut şi păcatele noastre. Cel puţin o picătură de sânge care a alcătuit sudoraţia hemoragică din Grădina Ghetsimani a fost provocată de înaintevederea păcatelor mele.

Asta se întâmpla fiindcă alta era puterea de cumpărare atunci. Un tâmplar dintr-un sat prăpădit, pe nume "Nazaret", câştiga suficient cât să acopere cheltuielile întregii familii. De aceea, soţia sa avea timp, ba chiar avea timp şi că să plece de acasă cu lunile, ca să o îngrijească pe verişoara ei, Elisabeta, care căzuse grea, bărbată-su orbise şi lucrurile ameninţau să meargă prost din cauza vârstei înaintate a mamei. Oare femeile de azi, mai au vreme şi bani să facă aceasta ? Nu prea, sunt silite să muncească, fiindcă, odată cu erodarea puterii de cumpărare, bărbaţii lor nu pot suporta toate cheltuielile casei cu ceea ce câştigă.

Preoţii erau tot cam ca cei de azi. Bisericile clădiri semănau destul de mult cu cele de azi. Iar Biserica este şi azi una singură.

Aici, în politică, sunt chiar cele mai puţine schimbări.

Doamnă sophia, oficial, în mare parte din ţările lumii, s-a abolit pedeapsa cu moartea. Dar să nu ne înşelăm singuri: am spus "oficial". Aţi observat că toţi cei care l-au judecat pe Ceauşescu în acel "proces" au murit ? Unul, într-un groaznic accident. Altul s-a sinucis. Al treilea, nu mai ştiu exact de ce.
Iar donaţii, ajutor etc, facem MULT mai puţin decât înaintaşii noştri. Primii creştini puneau la mijloc tot, în afară de lucrurile lor personale.

Eu, ca medic, practic o metodă neschimbată de mii de ani, de tratament cu ace (şi cu ventuze, a propos !). Cel mai vechi text de acupunctură care se cunoaşte, datează cu mult înainte de venirea lui Cristos şi se termină cu cuvintele "aşa după cum ne-au învăţat înaintaşii noştri". Şi, credeţi-mă, la mine vin mulţi după ce au epuizat şi au fost epuizaţi de tomograf, ecograf, medicamente noi, vaccinuri etc.

Desigur, dna sophia. Există Cavit şi Lecitină (tablete, nu pulbere). La orice farmacie. Cum vă spuneam, prea puţine s-au schimbat....

Acum, eu nu vreau sa te supar, dar daca ne consideram crestini dar punem Sfanta Scriptura la indoiala atunci nu suntem foarte foarte crestini.

Cateva aspecte:
1) "Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de pământ, curăţat de şapte ori." ( Ps. 11,6 - http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=65&cap=11#6 )
2) Eva, mama tuturor celor vii, a fost creata din coasta lui Adam (Avraam apare mai tarziu ca barbat credincios - astazi, protoparinte al iudeilor si al arabilor).
3) Cartea Facerea cap 2-3: "Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam."
4) "Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este." (I Corinteni 11,3; Efeseni 5,23)
5) "Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera ucide, iar duhul face viu." (II Corinteni 3, 6)

Si apoi, peste toate este dragostea. Sotia nu-i face de mancare sotului pentru ca trebuie, ci pentru ca il iubeste si stie ca munceste toata ziua, si e si el obosit cand vine. La fel, sotul nu-i cumpara o pereche de cizme de piele imblanite sotiei pentru vreun interes, ci pentru ca o iubeste si nu doreste ca ea sa sufere de frig; si ii doreste tot binele, si o asculta, si o alina. Gesturile pot fi impartite, dar mesajul intotdeauna la fel.
La fel, noi nu ascultam de Dumnezeu doar de frica - ci pentru ca il iubim si ne este teribil de rusine, stiind cate ne-a daruit, sa-i calcam cuvantul, sa pacatuim.

Imi cer scuze daca cineva a dat deja reply cu un raspuns similar.

Doamne ajuta.

Prin dragoste ei 2 ajung la acelasi nivel.

foarte adevarat

Nici eu nu sunt deacord cu aceasta ierarhizare pentru ca ierarhizarea facuta de Domnul este cea bazata pe iubire si nu pe sex, El zicand ca, cine vrea sa fie mai mare peste ceilalti sa se faca pe sine mic si sa le slujeasca lor.
Sf. Ap. Pavel care a facut initial aceasta afirmatie cum ca barbatul ar fi capul/seful femeii, afirmatie bazata pe conceptiile evreiesti, a inteles ulterior ca in Hristos nu mai exista nici barbat si nici femeie. In plus de asta, in momentul in care a afirmat ca barbatul ar fi seful femeii a mai afirmat ceva: asa cum Dumnezeu este seful lui Iisus. Ori iata ca dogma Trinitatii crestine sustine egalitatea Persoanelor dumnezeiesti si nu afirma ca Dumnezeu Tatal ar fi seful Fiului. In plus de asta, Sf. Ap. Pavel argumenteaza faptul ca femeia a fost facuta din barbat (asa cum Fiul este nascut din Tata) insa apoi adauga ca de fapt barbatul este nascut din femeie si toate sunt de la Dumnezeu, si ceea ce nu remarca apostolul in scrierile sale este faptul ca, in timp ca barbatul este nascut din femeie, Tatal nu este niciodata nascut din Fiu. Cu alte cuvinte, in cazul divinitatii, doar Fiul este nascut din Tatal, in timp ce in cazul umanitatii, femeia este facuta din barbat si barbatul este la randul lui nascut din femeie, deci raporturile nu sunt unidirectionale ca in cazul divinitatii.
Si pe langa asta, ideea Martorilor lui Iehova ca Iisus nu ar fi Dumnezeu se bazeaza tocmai pe aceasta interpretare stricta a cuvintelor ierarhice pentru ca Iisus zice ca Tatal este mai mare decat El, iar Ap. Pavel zice ca Dumnezeu este seful lui Iisus si ca atare, pentru martorii lui Iehova, ideea ca Iisus Fiul ar fi egal cu Tatal si acelasi Dumnezeu cu El, este o mare erezie introdusa prin sinodul de la Niceea care a dus la apostazia bisericii crestine primare asa cum fusese profetit, dupa parerea lor, nu mai stiu unde, daca in VT sau NT. Iata la ce poate duce o intelegere gresita a unor cuvinte...

Deci din unele puncte de vedere a ramas cam la fel iar din altele nu mai e la fel.
Ca sa cintarim lucrurile mai bine trebuie luate mai multe elemente in legatura cu rostul vremurilor pe care le traim , care au trecut si pe care le vom trai pe masura ce ele se vor schimba.

Societatea in ansamblu este ca un copil care trebuie sa se maturizeze trecind prin mai multe etape.
Fiecare cultura are virsta ei.
Pe buna dreptate multi teologi au spus ca religia mozaica era ca un copil care nu intelegea prea multe si avea nevoe de povesti.
Apoi venind Iisus a mai pus o caramida atit din punct de vedere teologic cit si in interiorul personalitatii fiecaruia indiferent de aria geografica sau de religie. Caramida echivalenta cu o iertare si care a constat tocmai in iertare adaugata personalitatii noastre.
Daca studiem felul cum vedeau mozaicii rostul sarbatorii de Yom Kipur vedem in ce fel percepeau primii crestini salvarea-mintuirea dintr-un anumit punct de vedere.
Asadar exista mai multe modalitati prin care poate fi perceputa lucrarea nevazuta a lui Iisus (din spatele jertfei strict trupesti).
Asa incit perioada care a urmat -aceste doua milenii au avut rostul sa ne treaca prin incercari de asa natura incit sa invatam sa punem in practica (acea caramida si premisele celei care va urma) -iertarea si relationarea sociala plina de iubire si fratietate prieteneasca si o anumita profunzime spirituala.
Sa realizam o mai buna constientizare si o conduita lipsita de orgolii si atasamente sau alte identificari pamintesti.
Acest lucru s-a facut partial si prin intermediul accesului la invatatura si la cunoasterea scripturii extinsa si in rindul maselor nu doar a inteleptilor care oricum erau cam toti barbati.
Lucrul acesta se vede in evolutia societatii de la sclavagism la feudalism si apoi la epoca moderna comunism si capitalism in care siguranta sociala este oarecum mai stabila find inca perfectibila fara dubii.
Insa progresul - avind in vedere pasii facuti -nu poate fi atit de vizibil pentru ca -asta e scris in VT- in acele zile chiar si cei mai sfinti vor fi incercati. Deci un praf care acopera suplimentar adevarata valoare si adevaratul potential.
Praf care va fi inlaturat in intregime intro anume perioada care va dura pina la sfirsitul Judecatii, dupa care uremeaza vremurile fericite promise a veni pe pamint. Treimea ramasa in viata va fi albita si lamurita.("pacatosul se va umple de virtute, cel incet la minte se va intelepti iar sfintii se vor sfinti si mai mult prin faptele lor")
Vremuri fericite nu doar din acest punct de vedere ci si pentru ca la ele vor participa doar cei mai rasariti spiritual care vor ramine in viata sau vor invia pe parcurs (restul de categorie medie vor invia venind pe pamint abia peste miile de ani).
Dar probabil fericite si pentru inca un motiv care consta in asezarea a inca unei caramizi si a unei supravegheri divine "mai atente" si mai "indeaproape".
Perioada care va aduce cu ea si inlocuirea orinduirilor inca prezente (numite uneori si fiare) simbolizate si de uriasul cu chip de aur din visul talmacit partial de proorocul Daniel. Inlocuire generala din partea unei noi societati (teocrate) numita Imparatia sfintilor pe pamint sau imparatia (de ordinul miilor de ani) a lui Hristos.
VT arata ca in aceste vremuri viitoare oamenii vor trai 120 de ani iar relatiile economico-sociale se vor aseamana cu chibuturile actuale "leul va minca iarba alaturi de miel" "oamenii vor construi doar casele lor", deci "nu va mai fi saracie si nici saraci".

Daca data trecuta lumii occidentale i s-a spus "Barbatul este capul femeii" (pentru ca lumea orientala deja stia asta) de data asta ni se va spune "Femeia este inima barbatului" .
Ceea ce inseamna ca in ciuda egalitatii ca oameni rolurile sint diferite.
Femeia in primul rind este regina ariei domestice, fara discutie este sefa bucatariei si a educatiei copiilor. Puterea moralizatoare a prezentei ei demne -nu doar asupra copiilor- nu poate fi contestata.
Ea este cea aducatoare de pace si multumire in camin, ea trebuie sa prepare hrana asa cum stomacul asigura energia care urmeaza sa fie consumata de ficat, muschi si minte.
Iar ficatul are nevoie de demnitate fara de care barbatul nu ar mai fi barbat, ceea ce inseamna ca femeii ii revine si diplomata si inteleapta sarcina de a asigura demnitate barbatului. Poate si de aceea ea trebuie sa fie ceva mai empatica.
Desigur barbatul fiind capul ar trebui sa aibe ultimul cuvint adica sa hotarasca in chestiunile de ansamblu. Domeniul lui de prima responsabilitate fiind cel exterior caminului -cel profesional.
Deci trebuie sa puna in practica puterea de decizie si discernmintul.
Insa cum femeia este inima el trebuie sa tina cont de simtul inimii si de intuitia feminina a consoartei. Si abia apoi sa ia decizia finala. Intuitie prin care pot fi percepute realitatile si evenimentele dincolo de cele 5 simturi.
De aceea in concluzie femeia trebuie sa aibe un calm si o diplomatie exemplara. Iar barbatul respect si recunostinta.

Eu cred ca dimpotriva, si barbatul si femeia trebuie sa aiba si una si alta. Inima este sediul iubirii iar porunca Domnului de a iubi nu a fost data numai femeii ci si barbatului. Femeile l-au urmat pe Domnul din proprie initiativa din iubire, ca atare ele au fost un model de iubire mai apropiat din care sa invete si barbatul. Domnul Iisus a indurat nedreptatea din iubire si s-a facut slujitor apostolilor spalandu-le El lor picioarele din iubire desi El cu siguranta era mai mare ca ei. Cam la fel i s-a cerut si femeii sa faca barbatului pentru a converti inima acestuia asa cum El o converteste pe a noastra, a tuturor. Si asa cum noi nu trebuie sa ramanem cu inima impietrita zicand ca Iisus este inima, tot asa nici barbatii nu trebuie sa ramana cu inima impietrita zicand ca inima este femeia. Toti oamenii sunt chemati sa fie inima, iar cei care au mai multa inima sunt servitorii celorlalti cu inima mai impietrita, si se vede treaba ca ordinea servirii a fost in ordinea: Iisus tuturor, apoi femeia barbatilor, si la urma barbatii care au nevoie de exemplul de iubire a primilor. Si bine-nteles ca generalizarea are si destule exceptii.

Omule, felicitările mele pentru această observaţie interesantă şi pertinentă! Puţini oameni au curajul să spună lucrurilor pe nume în această privinţă. Majoritatea se ascund în spatele clişeelor şi adoptă, fără voie, ideile altora pretinzând că sunt ale lor. În felul acesta îşi pun pe ochi nişte ochelari ale căror lentile nu se potrivesc vederii lor.

Frica in fata societatii? In cazul asta inseamna ca nu-s femeie in ciuda aspectului fizic :|

In ziua de azi, aceasta frica o au mai mult barbatii:24:, deci nu e cazul sa te impacientezi..

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++ ++++++++++++++++++



Subscriu cu tarie celor scrise de tine, asa este si aceasta inseamna sa fii conducator sa iei exemplu dela conducatorul cel Infinit care este H R I S T O S

Slavit sa fie Domnul amin amin amin In veacul veacului

S-a jertfit si i-a spalat picioarele.

AUTORITATEA SI SUPUNEREA IN CASNICIA CRESTINA in viziunea Sfantului Ioan Gura de Aur
 

1. „ Fie-va autoritatea plina de stralucire!”

Prin cele aratate in capitolele anterioare intelegem ca, in viziunea hrisostomica, suprematia masculina nu implica in nici un fel dominarea sau discreditarea sotiilor de catre soti, deoarece aceasta suprematie este bazata, confirmata si dobandita de virtutea sotilor. „Fie-va autoritatea plina de stralucire (lampran)!“(1), ii indeamna Sfantul Ioan Gura de Aur. „Si va fi cu adevarat asa, adauga el, atunci cand ele [sotiile] nu vor avea de suferit nici o injosire din partea voastra”(2). Autoritatea sotilor trebuie sa izvorasca din dragostea cu care-si slujesc familia, nu din faptul ca ei au un rol dominant in contextul relatiilor familiale. Adresandu-se sotilor, Sfantul Ioan Hrisostom le impartaseste opiniile lui in aceasta privinta:

„Noi suntem randuiti (…) sa le stapanim nu de dragul de a fi in aceasta situatie, ci pentru a le conduce cu virtute. Caci cel ce conduce trebuie neaparat sa fie de nebiruit in virtute. Dar daca este biruit, atunci nu mai este carmuitor.”(3)

Iar intr-alt loc:

„Voi aveti, dar, aceasta putere dintr-o necesitate (anangkaian) izvorata dupa fire (in virtutea faptului ca sunteti parte barbateasca); aveti grija si pastrati totodata legatura care izvoraste din iubire (agapes)” (4).

Un aspect fundamental al acestei virtuti este arta de a se conduce pe sine insusi: ratiunea sa primeze asupra pasiunilor, si sufletul asupra trupului. Acesta este un prerogativ absolut al celui care vrea sa fie un sot si un tata bun (la randul sau, acest prerogativ va constitui o necesitate pentru cel care detine o functie de conducere in societate – dupa cum vom vedea in capitolul urmator):

„Adevaratii stapani sunt cei care-si aplica propriile reguli lor insisi. Caci acestea sunt cele patru lucruri importante: sufletul, familia, orasul, lumea. Si aceste lucruri se afla intr-o inlantuire continua. Cel care vrea sa supravegheze bunul mers al familiei sale si s-o randuiasca (oikodomeseiri) cum se cuvine, trebuie mai intai sa puna sufletul sau in buna randuiala (rhythmizein); cel care este in stare sa-si disciplineze sufletul, facandu-si-l stapan asupra trupului, iar trupul, slujitor al sufletului, va fi in stare sa-si disciplineze si familia sa” . (5)

Pentru a ne conduce viata cum se cuvine, este necesar sa stim sa fim condusi. Povatuindu-i pe barbati in legatura cu felul in care trebuie sa-si conduca slujitorii, Sfantul Parinte le spune urmatoarele:

„Asemenea si voi, fiind voi insiva slujitori, veti fi buni si ingaduitori” (6).

Le aduce apoi drept pilda pe Iosif, atunci cand acesta se afla in Egipt :

“Caci de vreme ce urma ca el sa domneasca, se cuvenea dar, mai intai sa invete el sa fie condus, si in timp ce era condus, a devenit el insusi carmuitor si conducea (proestos) toata casa.”(7)

Principala virtute a sotilor care-si conduc sotiile este dragostea:

,,Ori de cate ori ii dai o povata sotiei tale, totdeauna sa incepi prin a-i spune cat de mult o iubesti (agapes) (…) Spune-i ca o iubesti mai mult decat iti iubesti propria viata, pentru ca aceasta viata nu este nimic, si ca singura ta speranta este ca voi amandoi sa treceti prin viata aceasta intr-asa fel incat in viata ce va sa fie sa fiti uniti in dragoste desavarsita.”(8)

Dragostea trebuie exprimata atat prin cuvinte, cat si prin fapte:

„Arata-i ei [sotiei tale] ca are un mare pret compasiunea (synousian) ei pentru tine si ca, de dragul ei, vrei mai mult sa stai acasa decat in oras. Respect-o (portima) mai presus de prietenii tai, si mai presus decat copiii pe care ti i-a nascut, si iubeste-i pe acesti copii de dragul ei.”(9)

Cand sotul isi iubeste sotia cu adevarat, toate lucrurile merg bine:

„Daca cel care conduce iubeste (phile) pe cei condusi, totul rezista (synesteken) bine. Iubirea (agape) din partea celor condusi nu este ceruta atat de mult cum este cea care trebuie sa-l stapaneasca pe cel care conduce.”(10)

Fara indoiala, sotul va castiga respectul si ascultarea sotiei lui prin dragostea sa jertfelnica pentru ea, iar nu prin amenintari si frica:

„Atunci cand sotia se supune sotului ei prin constrangere (anangke), frica si forta, este cu mult mai impovarator si mai neplacut decat atunci cand sotia comanda cu autoritate deplina. De ce aceasta, te intrebi? Pentru ca forta distruge cu totul atat dragostea (philian), cat si placerea (hedonen). Acolo unde nu este nici dragoste (philias), nici dorinta (pothou), si frica si constrangere le-au luat locul, spune-mi, ce valoare va avea o asemenea casatorie?”(11)

Dragostea sotului fata de sotie trebuie sa fie lipsita de ingamfare, aroganta sau atitudini de superioritate:

„Barbatul sa nu-si dispretuiasca sotia din pricina ca ea ii este supusa, pentru ca ea este trupul sau. Iar capul, daca va dispretui trupul, va pieri si el. El, dar, sa puna in balanta iubirea (agapen) lui pentru ea, cumpanind astfel supunerea ei fata de el.” (12)

Poate ca in vremurile acelea multi dintre soti se speriau sau chiar se alarmau in fata unor asemenea indemnuri. Poate ca si atunci, ca si acum, in zilele noastre, existau destui soti care ripostau, reactionand vehement:

„Daca eu ma voi purta asa, nu va gandi sotia mea ca sunt slab si lipsit de personalitate? Si un astfel de comportament nu-mi va submina autoritatea in relatiile mele cu ea?”

Anticipand acest gen de reactii, Sfantul Ioan Gura de Aur face din nou apel la interesele personale ale fiecarui om, care trebuie sa fie puse in prim-plan afectiv:

„Niciodata sa nu te temi ca, stiind ca este iubita (philoumene), ea te va dispretui, ci tu nu inceta sa-i marturisesti ca o iubesti (phileis). Sigur, curtezanele, care se apropie de diferiti barbati, ar nutri mult dispret fata de iubitii (eraston) lor, daca ar auzi astfel de lucruri de la ei. Dar o sotie respectabila sau o nobila fecioara nu vor fi nicicand afectate negativ de marturisirile tale de iubire, ci, dimpotriva, iti vor fi mult mai supuse.” (13)

Adresandu-se de aceasta data atat sotilor, cat si sotiilor le spune urmatoarele:

„Sa nu te porti, dar, ca un tiran (authentei) pentru ca sotia ta iti este supusa. Iar tu, la fel, nu te ingamfa pentru ca sotul tau te iubeste. Nici dragostea sotului sa nu duca la semetia sotiei, nici supunerea sotiei sa nu duca la infumurarea barbatului. Din aceasta pricina a randuit Dumnezeu ca ea sa se supuna, ca sa fie si mai mult iubita de tine.”(14)

Din nou ne aminteste Sfantul Ioan Hrisostom: dragostea pe care o nutreste barbatul fata de sotia lui se poate compara cu dragostea lui Hristos pentru Biserica, dupa cum invata Apostolul Pavel („Barbatilor, iubiti pe femeile voastre, dupa cum si Hristos a iubit Biserica si s-a dat pe Sine pentru ea”- Efeseni 5, 25). Cu admirabila-i arta Sfantul Ioan amplifica invatatura paulina:

„Ai vazut masura ascultarii [„Ci precum Biserica se supune lui Hristos, asa si femeile barbatilor lor intru toate - Efeseni 5, 24]; asculta acum si masurile dragostei. Vrei ca femeia ta sa ti se supuna asa cum i se supune Biserica lui Hristos? Atunci poarta-i si tu de grija la fel de prevazator cum ii poarta Hristos de grija Bisericii. Da, chiar daca se ajunge sa fie nevoie sa-ti dai viata pentru ea, da, si sa fii taiat in bucati de zeci de mii de ori pentru ea, da, si sa induri sau sa suferi orice durere pentru ea, tu sa nu refuzi aceasta[...] In acelasi fel, dar, asa cum El a adus-o la El pe cea care ii intorsese spatele – care Il ura si Il respingea si Il dispretuia – nu prin amenintari, nu prin forta, nu prin teroare sau prin vreun alt lucru asemanator, ci prin statornica Lui afectiune, tot asa trebuie sa te porti si tu cu femeia ta.”(15)

Porunca potrivit careia barbatul trebuie sa-si iubeasca sotia asa cum iubeste Hristos Biserica este una din temeliile biblice pe care Sfantul Ioan Hrisostom isi bazeaza afirmatia ca familia trebuie sa fie „o mica biserica”, iar sotul si tatal sa fie ca un preot al ei (16.) Preotia aceasta nu reprezinta o pozitie arbitrara de autoritate deoarece este intemeiata pe virtute, asa cum aflam din urmatorul fragment referitor la actele de milostenie, una din temele preferate ale Sfantului Parinte:

„Fa din casa ta biserica, din mica ta cutie fa comoara. Fii paznicul bogatiilor sfinte, fii iconom al saracilor. Milostivirea (philanthropic) ta iti confera aceasta preotie (erosymen).”(17)

2. „Sotia este a doua autoritate”

In viziunea Sfantului Ioan Gura de Aur, autoritatea care insoteste conducerea treburilor familiale este in mod real impartita in cel mai inalt grad – sotia fiind „a doua putere (arche deutera)” (18) , „al doilea imparat al casei, caruia ii lipseste doar coroana” (19 ). El defineste casatoria drept „acea stare potrivit careia exista si egalitate (ison), si libertate”, unde „supunerea este usoara (holos mikra)” (20) Daca „cel ce conduce in Biserica are colaboratori (koinonous)(21) care se afla sub autoritatea lui (tes arches), tot astfel si barbatul are un colaborator (koinonon), anume, pe sotia lui.”(22)

Prin urmare, sotia este a doua putere in familie, avand doar ceva mai putina autoritate decat sotul ei, care conduce treburile familiale in stransa colaborare cu ea. Sfantul Parinte nu ne ofera o descriere detaliata a felului in care ar povatui el un cuplu sa-si organizeze viata familiala zi de zi. Dupa toate probabilitatile, a considerat ca este eficient sa ne puna la dispozitie indrumari de ordin general, din care fiecare cuplu in parte sa-si poata alege pe cele care ii sunt de folos. Fara sa apelam la nici un fel de speculatii proprii, ci doar bazandu-ne pe aceste indrumari, putem presupune ca el preconiza ca fiecare decizie luata intr-o familie sa fie precedata de discutii sau dezbateri, la care sa participe ambii membri ai cuplului, in asa fel incat decizia finala sa se bucure de acordul amandorura - si, bineinteles, si al copiilor, atunci cand este cazul. Daca sotul si sotia se iubesc cu adevarat, daca tin cu adevarat unul la celalalt, atunci sotul nu va avea nici un motiv sa treaca peste vointa sotiei lui, impunandu-si propria vointa, deoarece fiecare dintre ei se va gandi la binele celuilalt mai mult decat la cel personal, se vor supune amandoi in aceeasi masura poruncilor date de Hristos Domnul si vor progresa duhovniceste impreuna, cu aceeasi ravna.

Un sot inzestrat cu intelepciune va dori intotdeauna sa se sfatuiasca cu sotia lui inainte de a lua o hotarare, beneficiind astfel de chibzuinta ei; se vor invata astfel unul pe celalalt si se vor stimula unul pe celalalt pe taram spiritual, dupa cum vom vedea in cele ce urmeaza. In ceea ce priveste conducerea gospodariei, Sfantul Parinte considera ca sotia este aceea care trebuie sa fie la carma, in timp ce sotul, constient ca este mult mai putin apt decat ea in acest domeniu si ca nu are experienta necesara rezolvarii problemelor gospodaresti, trebuie sa fie foarte recunoscator ca ea este cea care conduce, si nu el; lui ii revine, desigur, responsabilitatea de a veghea la bunul mers al lucrurilor, in ansamblul lor. La sfarsitul acestui capitol, vom analiza mai in detaliu „diviziunea muncii” in familie conform viziunii hrisostomice, recomandata de Sfantul Parinte ca un tipar comportamental demn de urmat de cei doi membri ai unui cuplu matrimonial.

3. Reciprocitate intru supunere

Asa cum aratam in cele de mai sus, conceptia si practica supunerii reciproce a sotilor se armonizeaza permanent in contextul general al crestinismului, potrivit caruia toti crestinii sunt chemati sa se supuna lui Hristos, unul altuia si chiar necrestinilor – desigur, in masura in care acest lucru este posibil. Pentru Sfantul Ioan Hrisostom, sotii si sotiile trebuie sa se supuna unul altuia in trei domenii specifice: in domeniul educatiei si zidirii spirituale reciproce in relatiile lor intime si in atitudinile lor fata de bunurile comune.

Pe taramul zidirii duhovnicesti, fireste, ne asteptam ca Sfantul sa ne povatuiasca unele ca acestea: „Femeile sa-i faca atenti pe barbatii lor, si barbatii pe sotiile lor” (23) . Si inca: „Rugati-va impreuna in casele voastre si mergeti impreuna la Biserica. Cand va intoarceti acasa, intrebati-va unul pe celalalt despre intelesul celor citite in Biserica si al rugaciunilor rostite acolo” (24). Sfantul Parinte sugereaza chiar ca ar trebui sa existe un fel de „intreceri” intre sot si sotie in privinta sarguintei duhovnicesti:

„Dar si acasa, barbatii trebuie sa auda despre aceste lucruri [indemnuri la virtute] de la femei, si femeile de la barbati. Sa fie un fel de intrecere (hamilla) intre ei in ce priveste straduinta de a castiga intaietate in implinirea legii. Iar cel ce a castigat aceasta intaietate, si si-a indreptat purtarea sa sa-l mustre pe cel care a ramas in urma.”(25)

Sfantul Ioan Gura de Aur ne ofera drept pilda de cuplu care s-a angajat in mod desavarsit intr-o astfel de supunere reciproca pe Avraam si Sara: „Si el o asculta in toate, si ea pe el, la fel”(26). In privinta relatiilor matrimoniale intime, Sfantul Ioan ne imbie invataturile pauline, potrivit carora barbatul si femeia trebuie sa se supuna unul altuia intru totul. Ca stare, le aminteste sotilor urmatoarele:

„N-auzi, oare, pe Pavel spunand ca «barbatul nu este stapan pe trupul sau, ci femeia» [I Corinteni 7, 4], dand aceeasi (koinous) lege la amandoi? Iti mustri cu asprime sotia daca se duce des la biserica, dar tu iti petreci toata ziua la teatru si nu te socotesti vrednic de mustrare! Tii foarte mult la cinstea (sophrosynen) femeii tale, ba faci si lucruri de prisos si depasesti masura, neingaduindu-i sa iasa din casa nici pentru cele neaparat trebuincioase: dar cand e vorba de tine, socotesti ca ti-i ingaduit totul! Dar nu ti-o ingaduie Pavel, care a dat si femeii aceeasi putere (exousian), „Barbatul sa dea femeii cinstea cuvenita [I Corinteni 7, 3]. Ce cinste-i dai tu, cand o insulti in ce are ea mai scump si dai desfranatelor trupul tau, care-i al ei?” (27)

Sau iarasi:

„Trupul barbatului nu mai este al lui ci al femeii lui. Drept aceea, el trebuie sa pastreze intact ceea ce ii apartine ei, fara sa imputineze sau sa degradeze ce este al ei”(28).

Sfantul Ioan Hrisostom le aminteste barbatilor ca legea dumnezeiasca prevede pedepse egale pentu adulter in cazul barbatilor, cat si al femeilor:

„Desi in alte privinte este trebuinta de o autoritate superioara, aici unde este vorba de respectarea castitatii si a sfinteniei casatoriei, barbatul nu are un privilegiu mai mare decat femeia, ci va fi si el pedepsit la fel daca va incalca legile casatoriei” (29) .

In aceeasi omilie, el insista asupra acestui punct al discutiei, diferentiind clar intre legile dumnezeiesti si legile lumesti, sociale:

„Nu-mi spune despre legile necredinciosilor care tarasc la tribunal pe femeia vinovata de adulter sa fie pedepsita, dar care nu cer aceeasi pedeapsa pentru barbatii casatoriti care au pacatuit cu slujitoarele. O sa-ti citesc legea lui Dumnezeu, care este la fel de severa cu femeia, si cu barbatul si care numeste aceasta fapta adulter”(30).

Rezulta limpede ca Sfantul Ioan Gura de Aur respinge cu fermitate „standardele duble” care prevalau in societatea vremii sale, potrivit carora barbatului ii era ingaduit sa comita adulter si sa scape nepedepsit, in timp ce sotia adulterina putea sa fie chiar ucisa. (31)

Asa cum notam si in Capitolul al II-lea, Sfantul Ioan Hrissostom insista asupra proprietatii comune asupra bunurilor agonisite de catre cei doi membri ai unui cuplu afirmand ca sotul nu are nimic in plus fata de sotie. Adresandu-se barbatilor, le spune urmatoarele:

„Mai presus de orice, stramuta din sufletul ei aceasta notiune de «al meu» si «al tau». Daca ea spune «Aceste lucruri sunt ale mele», intreab-o: «Care lucruri sunt ale tale? Iti spun drept ca nu inteleg ce vrei sa spui. In ceea ce ma priveste, eu nu am nimic care sa fie numai al meu. Cum poti tu sa vorbesti despre ce este al tau, cand totul este al tau! [...] Eu sunt al tau. Daca eu nu am nici o putere (exousian) asupra trupului meu, ci tu ai putere asupra lui, cu cat este mai mare puterea pe care o ai asupra agoniselilor mele?»”.( 32)

4. Influenta femeii asupra barbatului

Sfantul Ioan Hrisostom nu aduce in discutie nu numai supunerea reciproca dintre soti, ci subliniaza totodata puterea deosebita pe care o are femeia asupra barbatului ei:

„Nimic, in sfarsit, nimic nu are mai multa influenta (ischuroteron) si tarie pentru a-l echilibra (rhytlunti zeiri) si a-l conduce pe barbat ca femeia lui, atunci cand este evlavioasa si prudenta, si pentru a-i intoarce sufletul lui unde vrea ea si cum ii place. Va afla mai putina incredere la prieteni (synoikou) si la invatati si la fel la cei mari decat la avizele si la sfaturile femeii sale. Caci extrema tandrete (…) pe care o are un barbat pentru femeia sa il face sa primeasca sfaturile ei cu multa placere (hedonen). Eu as putea arata aici exemplul multor oameni greoi si indisciplinati, pe care femeile lor i-au potolit si i-au civilizat. Femeia este insotitoarea omului, la masa, la pat la procrearea copiilor (paidopoiias) (33) ; ea este pastratoarea secretelor lui, a hotararilor lui, mai stiu eu a ce? Atasata cu totul de barbatul ei, ea ii este asa de unita precum este capul cu trupul. Ea ii va face mai multe servicii (epimeleian) barbatului ei decat oricine, daca este cinstita si cu bun simt.” (34)

In continuare, Sfantul Parinte le incredinteaza pe sotii, ca de vor pune in aplicare si ele sfaturile bune pe care le dau sotilor lor, cu siguranta ii vor „castiga” pe acestia:

„Ziditi-i (didaskaliari) si intariti-i pe barbatii vostri nu numai prin cuvintele voastre, ci inca si prin exemplul vostru bun. Si cum ii veti invata voi pe barbatii vostri prin faptele voastre si prin exemplul vostru? Atunci cand nu vor vedea in voi nici rautate, nici curiozitate, nici iubire pentru podoabe si nici dorinta, nici gust pentru lucrurile zadarnice ci dimpotriva, va veti multumi simplu cu ceea ce aveti, va vor asculta cu placere si vor primi cu bucurie sfaturile voastre; [...] daca faptele voastre se portrivesc cu cuvintele voastre, daca invatati in acelasi timp si cu cuvintele voastre si prin faptele voastre,[…]ei vor ceda in fata voastra; atunci, spre exemplu, cand nu vei mai cauta deloc aurul, pietrele pretioase si maretia hainelor; si, in locul acelora, va veti face o modestie (kosmioteta) de cumpatare, de bunatate. Atunci cand va veti prezenta in fata sotilor vostri impodobite cu aceste virtuti, veti avea dreptul sa le cereti sa le aiba si ei. Caci daca o femeie face ceva pentru a-i placea sotului ei, sufletul ei trebuie sa si-l impodobeasca, pe cand trupul ei nu va face decat sa-l desfigureze, impodobindu-l. In sfarsit, aurul si impodobirile nu va vor face asa de iubite ca si cumpatarea si blandetea, si a fi gata sa va dati si viata voastra pentru ei. Iata ceea ce castiga (cheiroutai)(35) inima si toata iubirea sotilor vostri”.(36)

Si iarasi:

„Daca voi sunteti in aceste dispozitii bune, nu va veti face frumoase numai pe voi insiva, ci ii veti face frumosi si pe sotii vostri. Cand veti parasi luxul si nu se vor mai gandi sa faca cumparaturi mari vor pierde lacomia pe care o aveau de a aduna si vor fi mai indemnati sa faca milostenie, si ii veti putea sfatui cum se cuvine (symbouleuein ta deonta) sa faca ceea ce este placut. Dar [...] cum veti avea ravna si graba sa ii indemnati pe sotii vostri sa faca milostenie, daca va veti consuma cea mai mare parte din bogatii ca sa va impodobiti trupul vostru? Parasiti acest fast, incetati de a mai purta haine impodobite cu aur, si atunci veti putea vorbi cu indrazneala (meta parrhesis) despre milostenie cu sotii vostri. Si, chiar cand nu veti castiga nimic, veti avea mangaierea ca ati facut ce trebuia sa faceti din partea voastra. Dar, ce zic eu? Este imposibil sa nu-i miscati pe sotii vostri cand ii veti constrange prin exemplul vostru si prin faptele voastre.” (37)

In opinia Sfantului Ioan Gura de Aur, unul din temeiurile casatoriei este educarea barbatului de catre sotie:

“Caci ea [femeia] s-a insotit cu barbatul ei pentru comuniune (koinonia) pe viata si pentru procrearea copiilor, iar nu pentru lipsa de buna cuviinta si distractii, si pentru ca sa conduca gospodarie (eikoure) (38) si pentru a-l invata (paideue) (39) pe el (semnon)“. (40)

Daca femeia este mai sporita duhovniceste decat barbatul ei, atunci negresit sa-l indemne si pe aceasta, invatandu-l prin indrumarile ei. Sfantul Ioan Hrisostom este cel care o autorizeaza sa indeplineasca aceasta misiune. La un moment dupa ce-i mustra cu asprime pe pastoritii sai de parte barbateasca pentru trandavia lor, si continua in felul urmator:

„Dar ca sa nu va tin numai de rau, haide sa va dau si un mijloc de indreptare. Care? Vreau sa va incredeti sotiilor voastre, ca ele sa va instruiasca (paideue). Ar fi trebuit, dupa legea lui Pavel [I CORINTENI 34-35], ca voi sa fiti dascalii lor! Dar, pentru ca, prin caderea in pacat s-a stricat ordinea (taxis) si a ajuns capul jos, iar trupul sus, sa alegem cealalta cale”(41).

Este limpede ca Sfantul Parinte are o mare incredere in puterea (pag. 311) unei sotii credincioase de a indrepta un sot necredincios aducandu-l pe calea cea buna si ingrijindu-se si de slava acestuia si de bunul lui nume:

„O femeie cuminte, inteleapta, va scoate pe barbatul ei de pe caile pline de (…) si va fi pentru el ceea ce e fraul pentru manz” (42).

Influenta femeii asupra barbatului ei se vadeste nu numai in domeniul indrumarii duhovnicesti, ci si in viata lor intima. Acest lucru se manifesta in doua moduri. In primul rand, potrivit axiomei pauline din I Corinteni 7, („Caci barbatul necredincios se sfinteste prin femeia credincioasa”), Sfantul Ioan Hrisostom arata ca „decenta femeii biruie indecenta barbatului” (43). In al doilea rand, atractia fizica a barbatului fata de sotia lui indica totodata supunerea lui fata de ea:

„Dorinta trupeasca (epithymia) este mai puternica la barbat. Da, si din aceasta pricina Dumnezeu a randuit-o astfel, pentru a face ca faptura puternica (hyperim chori) sa fie sub deplina stapanire (tyrannidi) a acest patimi (erotos), si pentru a-l supune (hypotaxe) pe el fapturii mai slabe (asthenestero)“(44).

In acest context, la care se alatura aceea ca barbatul este „legat” de sotia sa prin toate indatoririle si responsabilitatile sale conjugale fata de ea, el fiind cel care ii poarta de grija intru totul, Sfantul Ioan Gura de Aur afirma „Caci Dumnezeu il face pe barbat robul (doulon) ei” (45) .

5. Limitele supunerii sotiilor

Desi in teologia si spiritualitatea hrisostomica barbatul trebuie sa fie animat de dragoste jertfelnica fata de partenera sa de viata si sa i se supuna in felul aratat in cele de mai sus, Sfantul Parinte recunoaste ca, in aceasta lume cazuta in care traim, modelul ideal nu este totdeauna respectat. Dar cum anume le povatuieste el sa se poarte pe femeile ale caror soti sunt necredinciosi? Aduce el oare in discutie limitele supunerii in cazul sotiilor ale caror soti sunt tiranici si care le maltrateaza?

Mai intai, Sfantul Ioan o indeamna pe sotia aflata intr-o asemenea situatie sa incerce sa-l suporte pe sotul ei pe cat ii este ei posibil, incurajand-o sa aiba incredere ca dragostea ei statornica si devotamentul ei fata de el ii vor inmuia acestuia inima in cele din urma. Dupa cum am vazut deja, el avea o incredere deosebita in forta sotiei credincioase de a birui necredinta sotului ei. Le imbie apoi pe sotii sa-si analizeze gandurile si faptele, pentru a fi sigure ca duc intr-adevar o viata de credinciosie deplina, mai degraba decat sa inceapa sa-i invinovateasca pe sotii lor de nesupunere fata de ele sau sa se planga de ei:

„Sa nu cercetam lucrurile care li se cer celorlalti, atunci cand noi suntem vinovati cu privire la ce ni se cere noua insine, pentru ca invinuirea altuia nu ne va absolvi de propria noastra vina. Ingrijeste-te doar de aceasta: cum poti tu sa scapi de vina pe care o porti tu. Caci si Adam a dat vina pe femeie, iar ea pe sarpe, si nu le-a fost de nici un folos acest lucru. Sa nu-mi spui, dar, ce a facut rau barbatul tau, ci sa te ingrijesti cu toata luarea-aminte sa-i arati barbatului tau respectul ce i se cuvine. Pentru ca si eu, atunci cand vorbesc cu el, si-l povatuiesc sa te iubeasca (agapan) si sa aiba grija de tine, ii cer sa faca ce ii este poruncit lui, si nu-l las sa aduca vorba despre legea care a fost randuita femeii. Drept aceea, tu ocupa-te numai de acele lucruri care tin de tine si fii supusa (euenion) barbatului tau.” (46)

Dupa aceea, Sfantul Parinte le aminteste sotiilor ca atunci cand asculta de barbatii lor, chiar daca acestia le nedreptatesc, arata ascultare fata de Dumnezeu. In adevar sotia care-si iubeste staruitor barbatul necredincios v-a dobandi o mare rasplata de la bunul Dumnezeu:

„Caci mai ales aceasta inseamna ca arati ascultare, fata de Dumnezeu: sa nu incalci legea, chiar atunci cand suferi lucruri care sunt impotriva legii. Si de fapt, a iubi pe cel care te iubeste nu e socotit ca cine stie ce. Dar cel ce slujeste pe omul care-l uraste, el este cel care, mai presus de toti ceilalti, este vrednic de laude si cununi. In acelasi fel, dar, adu-ti aminte ca daca barbatul tau iti face sila, si induri aceasta, iti atragi slavite cununi”(47).

Sotiilor pe care sotii lor le lovesc, Sfantul Ioan Hrisostom le da aceleasi povete:

„Daca paganilor care ne lovesc pe obrazul drept trebuie sa le intoarcem celalalt obraz, cu atat mai mult trebuie sa induri purtarea trufasa si aspra (thrasynoment) (48) a barbatului tau. Nu cumva sa intelegi din aceasta ca spun ca e voie sa-ti bati (typtesthai) femeia – sa nu fie! Caci aceasta este cea mai cumplita ofensa (eschate bris), nu numai pentru cea care este lovita, dar si pentru cel care o loveste. Insa chiar daca te-ai insotit cu un asemenea nenorocit, nu te mahni, o, femeie, ci gandeste-te la rasplata care te asteapta pentru aceasta [in ceruri], si la cinstirea [rabdarii tale] in viata de aici.”(49)

Aceasta nu inseamna ca Sfantul Parinte spune, de fapt, ca nu exista nici o limita in privinta supunerii femeii in fata barbatul ei. Pentru el, supunerea sotiei trebuie sa inceteze atunci cand sotul ei o constrange sa comita un act profanator, reprobabil sau imoral:

„Dar ce sa faci, ma intrebi, daca el [barbatul tau] te obliga sa jertfesti idolilor sau sa i te alaturi intr-o fapta imorala, pe motivul ca sunteti casatoriti, si tu refuzi, iar el te paraseste? Lasa-l sa plece; e mai bine sa te desparti de el si sa pui capat casatoriei decat sa incalci dreptatea si cinstea. Tot asa ne povatuieste si Sfantul Pavel: «In astfel de imprejurare, fratele sau sora nu sunt legati» [I Corinteni 7, 15]. Daca el te loveste (pun teroi) in fiecare zi, si daca mereu iti cauta pricina, mai bine sa te desparti de el. [...] Un asemenea barbat e la fel de vinovat de stricarea casatoriei ca si cel care umbla cu desfranatele.”(50)

Intr-una din Omiliile cuprinse in Comentariu la Evanghelia dupa Matei, Sfantul Ioan arata ca legea vetero-testamentara potrivit careia barbatul care-si uraste sotia trebuie sa divorteze de ea a fost intocmita pentru binele acesteia: „Daca legea [veche] ar fi silit pe barbat sa tina in casa pe femeia pe care o uraste, barbatul ar fi ucis-o” (51).

Desigur, in unele privinte, Sfantul Ioan Hrisostom este un idealist, dar in aceasta problema era suficient de realist pentru a recunoaste ca unele casatorii pur si simplu nu sunt randuite de Dumnezeu, desi institutia casatoriei in sine este o Sfanta Taina binecuvantata de El:

„Drept aceea, cand inteleptul zice: «O casa si o avere sunt mostenire de la parinti, iar o femeie inteleapta, este un dar de la Dumnezeu» [Pilde 19, 14], el voieste sa spuna ca Dumnezeu este Cel care a randuit casatoria, iar nu ca El este Cel care uneste pe fiecare barbat cu femeia cu care s-a insotit dupa propria sa voie. Caci pe multi ii vedem ca se insotesc unul cu celalalt spre raul lor, chiar daca le e legiuita casatoria, si aceasta nu poate fi pusa in seama lui Dumnezeu.”(52)

Din aceste spuse ale sale reiese ca Sfantul Parinte admitea divortul, implicatia fiind ca atat sotul, cat si sotia au dreptul sa-l initieze (53).

In privinta limitelor supunerii fata de partenerul lor de viata, Sfantul Ioan Hrisostom le povatuieste pe femei sa adopte si un alt fel de atitudine decat cea de a rabda necazurile acesteia si a suporta sa fie nedreptatita sau lovita. Astfel, el le recomanda sa nu-si iubeasca sotii in mod exagerat si sa nu depinda de ei prea mult, pentru ca dragostea fata de barbatii lor nu trebuie sa inlocuiasca dragostea de Dumnezeu. In acest sens, el le dojeneste cu asprime pe sotiile care plang fara masura atunci cand isi pierd sotii, spunandu-le ca o asemenea comportare demonstreaza ca dragostea si increderea lor fata de acestia este mai puternica decat dragostea de Dumnezeu si increderea lor in El:

„Ascultati aceasta, femeilor, voi toate care va tanguiti, voi toate care atunci cand vine vremea doliului bociti si va jeliti fara astampar: va purtati intocmai ca paganii. [...] Pentru ca acest lucru, ce necredinta mare arata, sa va inchipuiti ca barbatii vostri sau fiii vostri va sunt adevaratii ocrotitori, iar nu Dumnezeu? Sau ganditi cumva ca aceasta nu-L va mania pe Dumnezeu? Caci adesea El chiar din aceasta pricina ii ia de langa voi, ca sa nu fiti asa legate de ei si ca sa va luati nadejdea de la ei. Dumnezeu este gelos pe unele ca acestea si voieste sa fie iubit (phileisthai) mai presus de toate!”(54)

Femeia, spune Sfantul Parinte, „sa caute har de la Dumnezeu, Mantuitorul ei, iar nu de la barbatul ei.”(55)

6.Menirea si rolul sotiei in familie

Conceptiile hrisostomice reflecta gandirea si obiceiurile greco-romane, care prevedeau o neta diviziune intre barbat si femeie. Aidoma lui Xenofon in lucrarea sa Oeconomicos (56), Sfantul Ioan Gura de Aur apreciaza ca barbatul trebuie sa lucreze in afara casei, iar sotia trebuie sa se ocupe de treburile gospodariei. Referitor la sotia prorocului Isaia, Sfantul Parinte relateaza urmatoarele:

„Si ea a fost inzestrata cu duhul profetiei, caci darurile harului (charismaton) nu existau numai prin barbati, ci le erau impartite si femeilor. Insa aceasta nu i se intampla pe taramul nostru lumesc: aici, partea barbateasca si partea femeiasca au fiecare propriile lor indeletniciri (epitedeumata) (57), pe care nu le pot preschimba intre ei.”(58)

Sfantul Ioan Hrisostom impartaseste convingerea ca aceasta randuiala a fost intocmita de Dumnezeu. El crede cu tarie ca darurile si inclinatiile femeii sunt mai adecvate pentru responsabilitatile legate de casa, de gospodarie, de familie decat pentru treburile lumesti. Iata ce afirma in legatura cu aceasta problema, in stilul sau retoric obisnuit:

„Viata noastra este randuita de obicei in doua sfere: activitatile publice si indeletnicirile personale – amandoua fiind hotarate astfel de Dumnezeu. Femeii ii este lasata in seama conducerea (prostasian)(59) gospodariei, iar barbatului, toate afacerile statului, ale pietii publice, ale administrarii justitiei, ale guvernului, ale activittilor militare si altele ca acestea. Femeia nu poate sa azvarle cu sulita sau sa traga cu sageata, dar poate sa apuce furca de tors in mana si sa lucreze la razboiul de tesut; ea indeplineste cu iscusinta toate aceste indeletniciri care tin de gospodarie. Femeia nu poate sa-si impuna parerile intr-o adunare legislativa, dar poate sa si le spuna acasa, si nu de putine ori este cu mult mai priceputa decat barbatul ei in treburile gospodaresti. Femeia nu poate sa carmuiasca afacerile de stat cum se cuvine, dar pe copiii sai poate sa-i creasca asa cum se cuvine, si copiii sunt comoara cea mai de pret. Dintr-o singura privire, ea poate sa remarce reaua purtare a slujitorilor si sa-i indrume cu luare-aminte, aratandu-le cum trebuie sa se poarte. Ea asigura ocrotirea deplina a barbatului ei si-l slobozeste de toate grijile gospodariei legate de rostuirea banilor, de torsul lanii, de pregatirea mancarii, de procurarea de imbracaminte cuviincioasa. Ea se ingrijeste de toate treburile de acest fel, care nu sunt nici potrivite pentru a fi date in grija barbatului, nici nu ar fi indeplinite cum se cuvine de acesta chiar daca el ar voi sa le faca, si s-ar stradui eroic, din toate puterile lui!”(60)

Prin urmare, „conducerea gospodariei” ii apartine in intregime sotiei – aici, numai ea este singura „stapana (chyria)”. (61)

Ceea ce este vrednic de retinut in aceasta descriere rolului sotiei in familie este atat deosebita demnitate a indeletnicirilor ei, cat si extraordinara importanta a menirii ei in toata complexitatea acesteia – indrumarea slujitorilor, cresterea copiilor („comoara cea mai de pret”) gatirea meselor, torsul lanii si cusutul hainelor, organizarea bugetului familiei. Sfantul Ioan Gura de Aur este absolut convins ca barbatul nu va fi niciodata in stare sa-si intreaca sotia in aceste privinte, nici sa devanseze contributia ei la bunul mers al casatoriei si al vietii de familie indiferent de cat de mare ar fi aportul lui material sau financiar; el nu poate aspira decat sa o intreaca evoluind duhovniceste:

„V-am aratat ca nu putine sunt binefacerile pe care ni le ofera noua femeile noastre, insa daca noi voim sa le raspundem cu aceeasi masura in lucrurile duhovnicesti, le vom intrece. Caci in lucrurite trupesti nu este cu putinta sa ne ridicam la masura lor. De ce aceasta ma intrebati? Imi spuneti, dar, ca voi contribuiti cu multa avutie la viata voastra in comun? Cine, daca nu ea, va pastreaza si va chiverniseste agoniseala voastra – ceea ce e la fel de important, asa ca este trebuinta de ea. De ce? Pentru ca multi sunt cei care au avut mari avutii si le-au pierdut fiindca n-au avut pe cineva care sa aiba grija de ele. Iar in privinta cresterii copiilor, imi spuneti, luati amandoi parte (koinoneite) la aceasta, si castigul este al amandorura. Dar, zic eu, ea este cel care trudeste mai mult, pentru ca ea este cea care poarta pruncul in pantece, si ea este cea care indura durerile nasterii. Prin urmare voi numai in lucrurile duhovnicesti veti fi in stare s-o intreceti pe ea.” (62)

Sa reflectam, o data in plus, asupra sensibilitatii manifestate de Sfantul Ioan Gura de Aur fata de durerile pe care trebuie sa le indure femeile pentru a deveni mame (63). In cele din urma, este limpede ca in pofida unor sporadice remarci ale sale, referitoare la faptul ca rolul femeii este legat de „lucrurile marunte”, Sfantul Parinte ne impartaseste viziunea lui despre menirea femeii dintr-o perspectiva cereasca, nu pamanteasca: barbatul poate aspira s-o intreaca in cele duhovnicesti, dar adevarul este ca rolul femeii este mai important atat pe taram trupesc, cat si pe taram duhovnicesc. Dupa cum afirma Sfantul Ioan, lucrand zi de zi in pacea si linistea caminului ei, ea are mult mai sporite prilejuri de a inainta duhovniceste decat barbatul ei care se afla prins in menghina zarvei si a perfidiei vietii publice. Pe de alta parte, Sfantul Ioan Hrisostom subliniaza cu delicatete responsabilitatea femeii de a-si hrani si intretine pacea si frumusetea sufleteasca zi de zi, astfel incat sa le poata impartasi barbatului ei in fiece seara, atunci cand acesta se intoarce acasa, dupa o zi de zbucium in lumea sordida a afacerilor:

„O corabie care nu este agitata de valuri face o calatorie fericita, si sufletul care este lipsit de orice grija traieste in pace si in liniste, ca si cum ar fi ajuns deja in port. Iata pentru ce femeile, care pazesc in general casa, trebuie sa fie mai aplecate spre adevarata filosofie (philosophoteras), spre contemplarea lucrurilor ceresti mai mult decat barbatii. [...] Dar, veti zice voi, este in casa destula neliniste. Dar, si femeia daca vrea, poate sa aiba multe griji si treburi pentru barbatul care nu paraseste niciodata piata publica si tribunalele; el este tulburat de mii de preocupari straine, ca o corabie in mijlocul marii, care este lovita de valuri si de vinturti. Femeia, dimpotriva, asezata in casa ei ca intr-o scoala de filosofie (philosophias), poate sa-si reculeaga sufletul, aplecandu-se la rugaciune si la citire, si la alte fapte de filosofie (philosophia) cereasca. Si la fel cu cei care raman in pustie si nu mai sunt tulburati de oameni, la fel femeia care este inchisa totdeauna in casa poate sa se bucure de un repaus continuu. Daca, uneori, este obligata sa iasa si sa mearga in oras, ea nu este expusa pentru aceea la tulburarile sufletului: fara indoiala, fie pentru a veni la Biserica, fie pentru a merge la baie (64) , fie este necesar sa iasa, dar de obicei ea este sedentara si pazeste casa. Ea poate sa se ocupe aici cu studiul intelepciunii (philosopheiri) si sa linisteasca sufletul tulburat al sotului ei, atunci cand se intoarce acasa; ea poate sa-l imblanzeasca (rhythmizein) si sa-i risipeasca inutilitatile si gandurile necajitoare care-l tulbura, si sa-l trimita apoi debarasat de toate relele (kaka), de toate gandurile si de toate grijile pe care le avea din afara, ducand cu el ceea ce a invatat bun de la femeia sa” (65).

Poate unii dintre cititori vor zambi, parcurgand aceste randuri care cuprind in ele esenta idealismului hrisostomic privitor la relativa usurinta cu care credea Sfantul Parinte ca femeia poate sa-si transforme caminul sau intr-un adevarat paradis duhovnicesc. Neindoielnic insa ei ii este mult mai posibil sa infaptuiasca acest lucru decat ii este barbatului sau sa-si transforme locul de munca intr-un paradis duhovnicesc!

(Din Barbatul si femeia in viziunea Sfantului Ioan Gura de Aur - David C. Ford)

„....dar bărbatul este mai egal decât femeia...“
 

Unul dintre principalele motive de tensiune care apar în familie este lupta pentru supremaţie: care să fie şeful. Casa se transformă în arena unui război de durată în care fiecare vrea să îşi impună voia în faţa celuilalt. Câtă vreme dragostea este covârşitoare, soţii nu îşi pun problema supremaţiei. Dar, când dragostea se împuţinează, locul rămas liber se vrea acoperit de iubire de sine. Şi începe lupta.
Unii tineri îşi pun problema supremaţiei încă înainte de a se căsători. Şi bine fac. Dar soluţia pe care o dau nu ţine; fiecare zice: „O să facem cum vrei tu, numai să nu ne certăm!“
Câtă vreme tinerii nu au decât divergenţe privitoare la prăjitura pe care o vor mânca la cofetărie sau la filmul pe care îl vor vedea, nu au cum să îşi dea seama că în familie motivele de contrazicere sunt mult mai serioase.
Ar fi ideal să pot lămuri problema supremaţiei în câteva pagini. Dar mi se pare prea vastă pentru a o epuiza aici. Mă voi rezuma la a prezenta câteva opinii ale altora şi câteva gânduri personale.
El, cu elan: „Într-o familie normală, bărbatul este capul.“
Ea, ironic: „Iar femeia este gâtul, şi îl zgâlţâie în toate părţile, cum vrea ea...“
Cam asta e direcţia în care merg feministele de astăzi, trecând cu vederea faptul că gâtul nu se poate mişca dacă nu primeşte comanda de la cap.
În momentul în care încercăm să discutăm cine e firesc să aibă supremaţia într-o familie, e normal să ştim de pe ce poziţii discutăm.
La baza raporturilor dintre bărbat şi femeie stă ori o concepţie religioasă, ori o concepţie pe care am putea-o numi filosofică. Mă refer la filosofia vieţii pe care şi-o construiesc cei care resping orice cunoaştere religioasă.
Atitudinea dominantă este cea prin care bărbatul este „şeful familiei“. Chiar în familiile în care soţii susţin că femeia este egală cu bărbatul, practica este diferită de teorie. Un pumn în masă rezolvă dilemele fără prea multă filosofie (chiar dacă mentalitatea contemporană a izbutit să creeze modelul femeii-bărbat, cum e Nikita, femeie care domină psihic orice mascul, totuşi femeile care s-au lăsat duse de valul puterii nu au reuşit să devină majoritare; multe au divorţat tocmai pentru că bărbaţii nu le-au acceptat nici toanele şi nici aerul dictatorial).
Există mai multe moduri în care bărbatul poate domina femeia.
Primul este violenţa. Bărbatul impune, bărbatul porunceşte. Simte că femeia se teme de el şi devine din ce în ce mai rău. Dacă îşi dă seama că oricât de brutal ar fi, femeia nu va avea curajul să divorţeze, duritatea lui nu va mai avea limite. Femeia va deveni o sclavă. (Asta se întâmplă mai ales când bărbatul suferă de patima băuturii: puţini beţivi nu sunt violenţi cu nevestele sau cu copiii lor.) Nu e nevoie să detaliez: sunt convins că nu îţi doreşti un astfel de soţ.
Al doilea mod prin care o poate domina este ameninţarea cu infidelitatea: „Nu faci ce zic eu? Nu eşti o soţie bună. O să mă duc să îmi caut alta, numai să facă ce spun eu.“ Acest mod ţine când femeia îşi iubeşte foarte mult bărbatul, când ar face orice numai să nu îl piardă.
Al treilea mod la care voi face referire (sunt mai multe, dar nu le înşir pe toate) este cel în care în familie există echilibrul pe care îl vrea Dumnezeu: „bărbatul este cap femeii, aşa cum şi Hristos este cap Bisericii...“ Femeia este „slava“ bărbatului. Iată o teorie interesantă. Dar oare cum se pune în practică?
Atunci când m-am căsătorit, la citirea Apostolului am fost atent dacă citeţul citeşte exact ce scrie acolo sau zice varianta prin care se deformează uneori textul biblic (în loc de „iar femeia să se teamă de bărbat“, el zicea de multe ori „iar femeia să-l respecte pe bărbat“). A trecut testul, a citit corect.
Diferenţa mi se pare importantă. Femeia de azi, când aude în biserică că trebuie să se teamă de bărbat, se duce cu gândul la faptul că şi creştinii îşi educă soţiile folosindu-se de arma fricii. Şi urechea ei e mai sensibilă la sugestia de a-şi respecta bărbatul.
Voi încerca să propun ca model de relaţie între soţii care cred în Dumnezeu tocmai modelul pe care îl propune Biserica; şi cred că, departe de a fi utopic, este cât se poate de practic, şi duce la multă înţelegere. Nu ştiu ce soluţie ar putea exista pentru soţii care nu cred în Dumnezeu: egalitatea atât de trâmbiţată dintre bărbat şi femeie mi se pare de o mie de ori mai utopică decât ceea ce propune Evanghelia. Cititoarele care nu au credinţă în Dumnezeu nu au cum să fie de acord cu ceea ce voi scrie mai jos. Iar cele care au credinţă vor fi probabil puţin surprinse să vadă cum, după atâtea pagini în care am scris lucruri de bun-simţ (cel puţin aşa sper), acum mi-aş da arama pe faţă pentru a face apologia tiraniei masculine.
Departe de mine o asemenea intenţie. Atunci cum de sunt de acord cu faptul că femeia trebuie să se teamă de bărbat?
E nevoie de o explicaţie: să se teamă de bărbat femeia care ştie că bărbatul îi este cap. Sfântul Pavel se adresa în acel pasaj femeilor creştine, nu oricăror femei.
Când bărbatul e cap, când el se mântuieşte conducând cu chibzuinţă familia, femeia supunându-i-se, e firesc ca aceasta să aibă conştiinţa că dacă nu îşi va asculta bărbatul va face ceva potrivnic lui Dumnezeu.
Ascultarea faţă de bărbat nu este totală: femeia nu trebuie să îşi asculte bărbatul atunci când acesta îi cere să facă ceva rău (de exemplu un avort sau perversiuni sexuale). Prin urmare, această ascultare nu are un aspect dictatorial. Într-o familie creştină bărbatul se consultă cu soţia lui în toate problemele importante, şi nu de puţine ori soţia găseşte rezolvări mai bune şi mai practice.
Relaţia cerută de Evanghelie nu îl favorizează pe bărbat. La baza familiei creştine stă dragostea. Or, un soţ iubitor nu alege comoditatea pentru a fi slujit de nevastă. Ierarhia dintre bărbat şi femeie este cea pe care a arătat-o Hristos prin cuvintele: „Cine vrea să fie între voi întâiul, să fie slujitorul celorlalţi.“ Bărbatul este cap femeii, este cel care poartă greutatea familiei, nu cel care dă dispoziţii.
Femeia se teme de bărbat nu în sensul că se fereşte să fie lovită sau înjurată, ci în sensul că îi e teamă că dacă la un moment dat s-ar hotărî să ducă o existenţă de-sine-stătătoare, dacă nu înţelege că rostul ei este să îi fie slavă bărbatului, binecuvântarea Domnului s-ar retrage de la ea.
„Iar femeia să se teamă de bărbat...“, adică să se teamă că, dacă deschide gura mai mult decât trebuie va primi câteva palme, dacă nu îl ascultă va lua o bătaie soră cu moartea, dacă nu îi face mâncarea la timp va dormi pe preş. Femeia să se teamă de bărbat, să tremure în faţa lui, să stea ca o roabă ascultându-i poruncile. Iată o ipostază de care se îngrozesc feministele. Şi au dreptate. Cum să nu te îngrozeşti când căsătoria îţi oferă o gamă largă de torturi, de la certuri până la bătaie? „Ar trebui să fii masochistă ca să te mai măriţi. Decât o astfel de nuntă, mai bine lipsă...“
Sunt oarecum de acord cu această poziţie. Sau mai degrabă aş fi cu totul de acord dacă ar fi justificată. Numai că Apostolul nu se referă la bătăi sau la mustrări dure, ci se referă la cu totul altceva. Explicând la ce se referă Apostolul Pavel voi mărturisi şi că nu cred că există o relaţie mai minunată între bărbat şi femeie decât cea pe care o arată Sfânta Scriptură. Bărbaţii sunt îndemnaţi să îşi iubească femeile aşa cum şi Hristos iubeşte Biserica. O astfel de iubire exclude duritatea. O astfel de iubire răstoarnă raportul dintre bărbat şi femeie în sensul că bărbatul nu mai este şef, nu mai este stăpân, ca în religiile precreştine: bărbatul este robul iubirii sale, şi e gata să îşi pună sufletul pentru această iubire binecuvântată de Dumnezeu.
Un părinte spunea că, din perspectivă evanghelică, nu e mai greu să fii femeie, ci e mai greu să fii bărbat. Adică e mai uşor să te laşi condusă de bărbatul tău, care poartă o responsabilitate mai grea decât a ta. E mult mai greu să conduci cu pricepere decât să te laşi condusă de cel pe care Dumnezeu l-a rânduit să conducă.
Dumnezeu a dat anumiţi talanţi bărbaţilor şi anumiţi talanţi femeilor. Atunci când femeia e şefa, când ia deciziile, când îşi domină soţul, ne aflăm în faţa unei situaţii anormale: femeia a câştigat concursul organizat de această lume care a provocat-o să fie mai sus decât bărbatul ei. Dar din punct de vedere creştin femeia s-a ratat. (Nu mă refer decât la cazurile în care femeia încearcă să îşi domine soţul. Ce e de făcut când bărbatul e prea molatic, când nu e în stare să conducă soţia? Femeia sa trebuie să fie conştientă că dacă nu ar aprecia corect situaţia ar avea de suferit amândoi. Problema este că prea multe femei se consideră în această situaţie numai pentru a-şi justifica patima mândriei.) Viaţa creştină are cu totul alte criterii de evaluare decât lumea aceasta. Şi femeile care ţin cont de criteriile lumii acesteia se vor simţi la Judecată ca studenţii care nu au învăţat pentru un examen.
Înainte de a se mărita, orice fată creştină ar trebui să înţeleagă că alege o cale în care trebuie să se supună bărbatului. Această idee trebuie să îi fie clară înainte de a se mărita. În pregătirea pentru nunta la care mă refer intră în mod obligatoriu şi curăţarea minţii de toate modelele de tipuri pe care le oferă lumea aceasta.

Dar oare problema ar fi numai la femei? (Nu mă aşteptam să ajung să tratez şi această problemă, aş fi vrut să fac o carte mai scurtă şi mai uşor de citit. Dar cred că aş greşi dacă aş sări peste lucruri atât de importante.)
De ce există numai feminism şi nu şi „bărbătism“? Nu am auzit de vreun curent cu acest nume. Cred că nu există totuşi o mişcare „bărbătistă“ tocmai pentru că bărbaţii ştiu să îşi impună drepturile şi fără agitaţie socială. Bărbatul este stăpânul casei: el poate să poruncească, el poate să înjure, el poate chiar să lovească. Ce nevoie ar avea să primească şi alte drepturi? Când are nevoie de vreun drept şi-l ia singur. Feminismul a apărut ca o reacţie firească faţă de comportamentul brutal al acestui gen de bărbaţi. Unele femei au vrut să protesteze faţă de durităţile bărbaţilor lor. Numai că protestând faţă de comportamentul acestora au protestat de fapt şi faţă de propria lor alegere. Nimeni nu le-a obligat să ia astfel de soţi. Nimeni nu le-a obligat să se mărite cu bărbaţi cu un altfel de comportament.
Şi care ar fi fost alternativa?
Să prezentăm foarte pe scurt tipul bărbatului creştin (bărbat care are şanse să fie considerat fraier de către ceilalţi, să fie considerat slab de înger, să fie dispreţuit pentru ceea ce face în mod firesc).
„Bărbatul creştin e perfect, e cel mai...“, şi acum aş fi putut înşira o listă cu virtuţi. Numai că bărbatul creştin nu e perfect... El nu e un om care nu poate greşi, ci e un om care tinde permanent să se apropie de modelul ideal.
Să prezint pe scurt acest model: e bărbatul care îşi iubeşte femeia precum Hristos iubeşte Biserica, şi este plin de dragoste, de înţelegere. Se poartă foarte delicat cu soţia sa, şi îi este cap tocmai prin virtuţile sale. El nu se impune drept cap al familiei, dar în mod natural virtuţile şi talanţii săi îl impun. El nu are nevoie nici de ţipete, nici de palme pentru a-şi convinge soţia. El nu cunoaşte alt limbaj decât cel al dragostei. Se înţelege că atunci când un astfel de bărbat are o soţie mai puţin credincioasă, o soţie mai cicălitoare, va avea parte şi de eşecuri. Strategia pe care o foloseşte bărbatul creştin e aceea de a-şi convinge soţia să facă în deplină libertate ceea ce trebuie. Soţul creştin nu impune, el respectă libertatea soţiei sale. El ştie că e mai bine să renunţe decât să îşi impună cu forţa punctul de vedere.
Părintele Sofronie de la Essex spunea că orice ascultare ar face călugărul, dacă o face în silă, dacă o face cârtind în inima sa, pierde cununa. La fel se poate spune şi despre soţiile care fac în silă ceea ce le cer bărbaţii lor. Un soţ creştin nu va căuta să fie stăpân, nu va căuta să se impună prin mijloace exterioare. Va prefera să facă el ceea ce soţia sa refuză să facă.
Ar fi multe de spus despre soţul creştin sau despre soţia creştină. Dar mă voi limita să precizez că atunci când se pregăteşte pentru nuntă un tânăr creştin trebuie să se acomodeze cu poziţia sa de viitor soţ. Trebuie să înţeleagă că nu va avea voie să îi dea nici măcar o palmă soţiei sale. Nu e mulţumit de o ipostază atât de domoală? Nu are decât să refuze familia creştină. O familie nu poate fi creştină numai pe bucăţi. Dacă într-o singură direcţie pierzi teren, nu eşti pregătit pentru nuntă.
Bărbatul e cap femeii... Grea şi apăsătoare răspundere. (M-am gândit că din cauza prea multor cazuri în care bărbatul exagerează poziţia de cap, şi devine şef al femeii, ar fi bine să tratez şi subiectul raportului dintre sexe. Chiar şi numai pentru a-mi manifesta dezaprobarea faţă de comportamentul prea dur al unor soţi faţă de soţiile lor.)
Cum înţeleg eu poziţia de cap? Care e diferenţa dintre responsabilităţile mele şi ale soţiei? Mai exact, ce fac eu şi nu face Claudia, şi invers?
Iată o întrebare la care îmi e greu să răspund. Unul dintre puţinele lucruri pe care l-a făcut soţia mea şi eu nu îl fac a fost legat de copil: ea l-a purtat în pântece, ea l-a născut, ea l-a alăptat (că la capitolele spălat, hrănit cu biberonul sau adormit am „scris“ cot la cot).
În rest, treaba în casă o împărţim întotdeauna în funcţie de timpul fiecăruia (dacă ea mătură, eu spăl pe jos şi invers). Nici acum, când e însărcinată, nu mă lasă să fac eu totul, ci mă ajută după puteri. Eu mă simt cap mai ales în ceea ce priveşte viaţa spirituală. În momentul în care cred că trebuie să îndreptăm ceva, în momentul în care îmi dau seama că greşim cu ceva, îi spun Claudiei şi mergem să vorbim cu duhovnicul nostru. Pot afirma însă că nici măcar în problemele spirituale rolul de sprijin nu este exclusiv al meu. Au fost multe situaţii în care Claudia m-a sprijinit pe mine.
În ceea ce priveşte micile tensiuni din familie am ales o soluţie care mi s-a părut de mare folos pentru liniştea căminului: aproape întotdeauna când au apărut neînţelegeri, am încercat să las de la mine (nu întotdeauna, au existat şi situaţii în care îmi era teamă că dacă las de la mine greşesc). Nu mi-a fost uşor. Mai ales când ea îmi găsea nod în papură.
Datoria de a fi cap soţiei e datoria de a-i fi model. În clipele în care femeia e aproape de deznădejde trebuie să găsească în bărbat un sprijin. Cred că îi sunt cap soţiei mele prin faptul că îi sunt sprijin. S-a întâmplat din când în când să nu mai aibă putere să meargă înainte (viaţa având greutăţi din belşug), şi eu am luat-o de mână. Nu ştiu dacă îi sunt un „cap“ iscusit. (De câteva ori un prieten mi-a reproşat că nu ştiu să mă impun în faţa Claudiei, că sunt prea moale şi că ar trebui să fiu mai dur; dar prin duritate se poate impune orice măcelar. Consider că adevăratul bărbat e cel care ştie să îşi stăpânească mânia, care ştie să fie echilibrat şi să se impună numai prin forţa dragostei. Roadele răbdării nu apar pe loc, e drept, dar sunt bogate şi frumoase.)
Există anumite diferenţe structurale între bărbat şi femeie: cea mai uşor de observat e că bărbatul e mai puternic, femeia mai sensibilă. Bărbatul protejează, femeia are nevoie de protecţie (asta nu înseamnă că femeia nu îşi ocroteşte la rândul ei bărbatul prin dragostea cu care îl înconjoară).
Dacă relaţia dintre bărbat şi femeie trebuie să aibă ca model relaţia dintre Hristos şi Biserică, nu mai putem spune nici că bărbatul este şef, nici că este avantajat. El e baza familiei, el trebuie să găsească ieşirile din impas.
Mi se pare că tensiunile legate de cine cântă mai tare într-o familie, cocoşul sau găina, sunt izvorâte din inimi pline de mândrie şi de iubire de sine. Cu cât vei găsi un om mai puţin mândru, cu atât îţi va fi mai bine. Şi cu cât vei fi mai smerită tu, cu atât mai bine îi va fi lui.
Atunci când te măriţi e important să iei un om cu care simţi că te completezi foarte bine. Dacă vă daţi seama de la început că între voi e armonie, armonie va fi şi după nuntă. Dacă sunt anumite nepotriviri, dar amândoi aveţi dorinţa de a vă modela astfel încât să evitaţi tensiunile, până la urmă aveţi toate şansele să reuşiţi. Dar dacă din start fiecare vrea să îşi impună punctul de vedere în faţa celuilalt, atunci nu are cum să vă fie bine. Pur şi simplu sentimentul care vă uneşte nu este dragoste. Un cuvânt al Scripturii ne spune că „dragostea îndelung rabdă, dragostea e binevoitoare..., nu caută ale sale...“ Dragostea care caută supunerea celuilalt nu e dragoste. Şi şansele ca o astfel de relaţie să se transforme în dragoste sunt foarte mici.
Sper că vei simţi că dragostea nu le caută pe ale sale, ci pe ale celuilalt. Că vei simţi cât de minunat este să trăieşti pentru celălalt. Şi sper că îţi vei da seama că o astfel de dragoste trebuie păstrată cu multă grijă. Sunt momente în care parcă lumea întreagă se luptă să ucidă dragostea dintre soţi. Sunt momente în care dragostea se va împuţina şi vei alege să faci nu cum îi place lui, ci cum îţi place ţie. Comoditatea te va birui, iubirea de sine va răbufni.
Să nu te sperii prea tare: suntem oameni supuşi greşelii. Unii au fost atât de marcaţi de propriile lor izbucniri egoiste încât nici nu au mai avut curajul de a le recunoaşte ca greşeli, au încercat să se îndreptăţească, şi au pornit pe drumul surpării înţelegerii familiale. Să ţii cu dinţii de dragostea pentru soţul tău. Cineva mi-a spus: „Dragostea de la început este năvalnică. Dar dacă nu e păstrată cu grijă, dacă nu e udată ca o floare, din cauza greutăţilor şi a necazurilor vieţii se usucă. Ceea ce rămâne nu mai seamănă aproape deloc cu ceea ce a fost la început.“
Aşa că pregăteşte-te pentru o luptă cu tine însăţi. Cea mai sigură cale de a te lupta pentru dragostea voastră aceasta este: să lăsaţi fiecare pentru celălalt.
Şi nu îţi recomand să te porţi în aşa fel încât să pari proastă, ca prin îngăduinţa ta să îi dai apă la moară, astfel încât în timp să se transforme într-un mic dictator „de apartament“. Ci, fără să renunţi la demnitate, să laşi de la tine în aşa fel încât el să simtă că o faci nu pentru că eşti slabă, ci pentru că îl iubeşti. Efectul e puternic: dacă te iubeşte va fi stânjenit să vadă cum dragostea ta se arată în fapte.
Mi-aş fi dorit ca cineva să fi scris un „Manual pentru victoria în războiul din casă“, adică un ghid în care soţii să fie povăţuiţi ce să facă pentru a nu lăsa dragostea să se împuţineze. Un ghid care să te înveţe nu cum să te lupţi cu celălalt, ci cum să cedezi în războiul cu celălalt. Victoria reală nu este a celui care îşi impune punctul de vedere, ci a celui care, din prea multă dragoste, cedează.

Au fost situaţii în care m-am încăpăţânat să o conving pe Claudia că e bine să procedăm aşa cum zic eu. Şi, luat de valul mâniei, am spus lucruri pe care nu le credeam; dacă aş fi avut mintea mai limpede mi-aş fi dat seama că o rănesc. Deci nu îţi scriu ca unul care a făcut numai greşeli mici faţă de nevastă, şi în rest a încercat să lase de la el. Ci îţi scriu ca unul care a regretat aproape de fiecare dată când a încercat să îşi impună punctul de vedere. Nu întotdeauna: mi se pare că soţia mea e uneori irascibilă (mai ales când e foarte obosită), şi îi spun: „Claudia, dacă ai spune despre neînţelegerea noastră tuturor prietenelor tale, sunt convins că nici una nu îţi va da dreptate.“ Poate că nu sunt destul de înţelegător faţă de ea, dar când nu îmi dau seama că aş fi greşit cu ceva, nu îmi regret greşeala.
Încearcă să îţi dai seama că direcţia în care te modelează filmele, ziarele sau revistele care te învaţă să fii cât mai puternică, să domini, să te impui în faţa bărbatului, nu au nimic în comun cu dragostea adevărată. Ele te duc într-o surpătură. Atunci când vei fi măritată vei avea ocazia să îţi dai seama foarte des de importanţa renunţării la voia ta pentru a păstra dragostea. Vei avea de ales: ori cedezi tu, ori îţi creşte iubirea de sine şi ţi se împuţinează dragostea.

(Din "Cartea Nuntii -Danion Vasile" - cartea o puteti descarca de aici daca vreti sa cititi tot http://www.danionvasile.ro/carti.php -include si alte carti scrise de dansul )

Imi cer scuze ca am postat asa de mult, insa eu cred ca se explica foarte bine cum sta treaba cu "Barbatul,capul femeii" , mult mai bine decat as fi putut explica eu. Sper sa fie de folos.