Nu îndrăzni să mă deranjezi!
 

Supărarea şi mânia pe care le manifestaţi atunci când cineva vă tulbură momentele de singurătate nu sunt bune la nimic... ele sunt rodul îngâmfării

Pornirea mâniei în cazul neplăcerilor trebuie alungată cu rugăciunea şi cu meditaţia de fiecare dată până la pieirea ei completă. Şi rău nu va fi, dar altfel va fi.
Supărarea şi mânia pe care le manifestaţi atunci când cineva vă tulbură momentele de singurătate nu sunt bune la nimic... Ele sunt rodul îngâmfării: nu îndrăzni să mă deranjezi. Atunci şi vrăjmaşul se priponeşte lângă voi. Hotărâți-vă să nu vă dedaţi acestui simţământ. (...)
Izbucnirile vă copleşesc... Învăţaţi să nu le dați curs ci, îndată ce apar, înăbuşiţi-le. Că vă ieşiţi din fire nu ar fi nimic, însă aici este tot egoismul sau omul păcătos. Rugaţi-vă şi adunaţi-vă singuri gândurile care ar putea fi apa pusă pe acest foc. Pomenirea lui Dumnezeu și pomenirea morţii păstraţi-le. Aceste două gânduri sunt puterea a tot binele şi alungarea a tot răul...
Binevoiţi să vă limitaţi întotdeauna numai explicaţiile blânde şi supuse, iar cearta să o scoate-ți din vocabularul vostru. Pe lume nu există nimic din pricina căruia să vă puteţi certa serios, în afară de mântuirii sufletului.
Cu irascibilitatea cine să vă ajute să o scoateţi la capăt? Singuri trebuie să găsiţi mijlocul. Izbucnirea are loc atunci când cineva îşi permite să facă ceva împotriva voinţei voastre... a dorinţei... sau a poruncii voastre.
A nu rosti cuvinte mânioase este marea desăvârşire... La baza acesteia stă lipsa irascibilității inimii, căci ea, ca razele, se revarsă prin predarea sinelui în voia lui Dumnezeu, cu conştiinţa că Dumnezeu îngăduie neplăcerile pentru încercare şi să ne arate nouă cât de trainică este orientarea noastră lăuntrică bună... care ne şi obligă să ne purtăm în asemenea cazuri cu blândețe fiind încredinţaţi că Dumnezeu însuşi ne privește în această clipă.

(Sf. Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, p. 233-234)

Supărarea este un mare duşman
 

Supărarea, osândirea, neîngăduinţa, exigenţa... Toate acestea, desigur, nu sunt virtuţi şi reduc calitatea bună a firii voastre

Supărarea, osândirea, neîngăduinţa, exigenţa... Toate acestea, desigur, nu sunt virtuţi şi reduc calitatea bună a firii voastre. De aceea trebuie eliminate de pe lista calităţilor voastre. Cum să faceţi acest lucru? Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla (Luca 11, 9). În primul rând: să nu daţi curs acestor porniri, ci, cum apar, aşa să le şi curmaţi şi să le înăbuşiţi ca acolo unde se nasc să şi rămână, fără să iasă în afară. În al doilea rând: după fiecare manifestare a acestor porniri să vă căiţi înaintea Domnului şi să vă curăţiţi inima. În al treilea rând: fiecare caz de acest fel să-l cercetaţi şi să scoateţi învăţăminte din el ca data următoare să ştiţi să evitaţi supărarea. Şi mai mult decât toate, ostenindu-vă astfel, să vă rugaţi: căci fără Domnul nimic nu veţi face aici.
Supărarea este un mare duşman. În ea, egoismul, rădăcina tuturor păcatelor, se vede şi se manifestă cu toată puterea lui. Trebuie să vă păziţi şi să vă rugaţi...
Desigur, nu este bine să vă supăraţi, însă când acest lucru este urmarea temperamentului, vinovăţia cuprinde aici numai acea parte în care conştiinţa se poartă cu indiferenţă faţă de aceste porniri.


(Sf. Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, p. 232)

Rugăciunea stăruitoare și neîncetată smulge mintea din cugetele lumești
 

Cel ce vrea să se roage curat, să se roage mai întâi pentru împreună lucrarea lacrimilor, pentru ca prin plâns să îmblânzească sălbăticia sufletului și să dobândească rugăciunea curată

Rugăciunea este odrasla blândeții și a nemânierii. Rugăciunea este culmea bucuriei și a mulțumirii, apărarea de întristare și deznădejde. Trebuie așadar ca mintea la vremea rugăciunii să stea fără glas. Atunci poate cineva să se roage. Căci rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu. Iar rugăciunea cu plâns și în duh este hrană minții, întocmai cum pâinea este hrană trupului. Fericită este mintea care la vremea rugăciunii vorbește fără împrăștiere cu Dumnezeu, aceasta, ca un vultur tânăr, se ridică la înălțime și cu totul schimbată de schimbarea lui Dumnezeu devine luminoasă. Și când stăm la rugăciune să nu ne rugăm să se facă voia noastră, precum se spune, ci voia lui Dumnezeu, precum am fost învățați: „facă-se voia Ta”. Cel ce vrea să se roage curat, să se roage mai întâi pentru împreună lucrarea lacrimilor, pentru ca prin plâns să îmblânzească sălbăticia sufletului și să dobândească rugăciunea curată. Căci și rugăciunea stăruitoare și neîncetată, prin vorbirea cu Dumnezeu, smulge mintea din cugetele lumești și o înfățișează lui Dumnezeu și prin apropierea de Dumnezeu, se umple de evlavie și blândețe. Fără smerenie, rugăciunea nu poate fi bineprimită. Domnul caută la rugăciunea celor smeriți și nu a disprețuit cererea lor. Așadar, cel ce vrea să își curățească inima să o aprindă mereu cu pomenirea Domnului, având numai și numai această cugetare și lucrare neîncetată. Căci nu trebuie ca uneori să ne rugăm și alteori nu, cei ce vor să lepede necurăția lor pururea trebuie să se îndeletnicească cu rugăciunea prin supravegherea minții, chiar dacă umblăm în curte, afară din cămările de rugăciune”.


Din cartea Sfântul Nectarie,"Morala creștină "

Ştii tu oare, fiule, de ce vin necazurile asupra ta?
 

Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară?
Ştii tu oare, fiule, de ce se închid norii când câmpiile sunt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie? Din pricina răutăţii oamenilor, firea s-a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.
Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă? Pentru că şi fiicele oamenilor își urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.
Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară? Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.
Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînțelegerii din lăuntrul şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărâtă de lacrimi şi urâciune? Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru.
Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu își poate îndestula fiii? Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.
Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s-au urâțit şi au pierdut frumuseţea străbunilor? Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământești.
Ştii tu oare, fiule, de ce s-au înmulțit bolile şi înfricoșatele molime? Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.
Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtițele? Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult ii slăbeşte în lupta pentru ceruri.
Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post, Editura Predania, București, 2010, pp. 26-27)

Ce folos primeşte sufletul când îl pomeneşte preotul la Sfânta Proscomidie?
 

Când preotul scoate părticele şi pomeneşte numele credincioşilor la Sfânta Proscomidie atunci se coboară îngerul Domnului şi ia pomenirile acestea şi le duce şi le pune la tronul Stăpânului Hristos, ca rugăciuni pentru cei pomeniţi la Sfânta Proscomidie.

Cînd proscomidiesc, spunea Stareţul, văd sufletele cum trec prin faţa mea şi cum mă roagă să le pomenesc. Să vreau să le uit, dar nu pot.
Când preotul scoate părticele şi pomeneşte numele credincioşilor la Sfânta Proscomidie atunci se coboară îngerul Domnului şi ia pomenirile acestea şi le duce şi le pune la tronul Stăpânului Hristos, ca rugăciuni pentru cei pomeniţi la Sfânta Proscomidie.
Într-o zi, spunea Stareţul, am uitat să pomenesc la cei adormiţi pe maica mea, care a fost o femeie sfântă. Când am terminat Dumnezeiasca Liturghie şi m-am dus la chilia mea, acolo unde stăteam, a venit sufletul maicii mele şi mi-a zis cu plângere:
- Părinte Iacov, nu m-ai pomenit astăzi.
- Cum, maică, nu v-am pomenit? În fiecare zi vă pomenesc şi, desigur, cea mai bună părticică v-o scot, i-am zis.
- Nu, copilul meu, astăzi m-ai uitat şi sufletul meu nu s-a odihnit tot atât ca şi în celelalte zile în care m-ai pomenit, mi-a răspuns.
Gândiţi-vă ce mare câştig şi folos primeşte sufletul când îl pomeneşte preotul la Sfânta Proscomidieť.

(Un Stareţ sfânt – fericitul părinte Iacov Egumen al Sfintei Mănăstiri „Cuviosul David”, Editura Bunavestire - Bacău 2002)

Brațele Domnului te așteaptă
 

Toţi cei osteniţi şi împovăraţi cu povară mai mare sau mai mică sunt odihniţi de Domnul când la chemarea Lui merg către El

Braţele Domnului sunt deschise pentru toţi cei ce vin la El. Mergeţi şi voi fără să vă temeţi. Fiecare merge cu povara sa şi primeşte uşurare de la Domnul. Toţi cei osteniţi şi împovăraţi cu povară mai mare sau mai mică sunt odihniţi de Domnul când la chemarea Lui merg către El (Matei 12,28).
Pe Domnul Îl avem Mântuitorul şi Ajutătorul nostru Cel atotputernic... Cei ce nădăjduiesc în El întotdeauna dobândesc milă dacă se îndreaptă către El cu rugăminţi înţelepte şi în chip raţional.


(Sf. Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, p. 213)

Totul ne-a fost dăruit!
 

Câtă măreţie are dumnezeiasca Liturghie! Atunci când Dumnezeu Îşi îndreaptă privirea spre smeritul Său preot, cât de puternic simte el măreţia Liturghiei! Cât bine primesc cei pomeniţi! Cât de mult îl cinsteşte Dumnezeu pe om prin pogorârea dimpreună cu cetele îngereşti în timpul fiecărei Liturghii şi hrănindu-l pe acesta cu prea Sfântul Său Trup şi Sânge!
Câtă măreţie are dumnezeiasca Liturghie! Atunci când Dumnezeu Îşi îndreaptă privirea spre smeritul Său preot, cât de puternic simte el măreţia Liturghiei! Cât bine primesc cei pomeniţi! Cât de mult îl cinsteşte Dumnezeu pe om prin pogorârea dimpreună cu cetele îngereşti în timpul fiecărei Liturghii şi hrănindu-l pe acesta cu prea Sfântul Său Trup şi Sânge! Totul ne-a fost dăruit.
Ce lucru, trupesc sau duhovnicesc, stricăcios sau nestricăcios, ne lipseşte?
Nimic. Dacă El ne dăruieşte Trupul şi Sângele Său îndumnezeite în fiecare zi, ce poate fi mai măreţ decât aceasta? Nimic, desigur. În ce taine ne învredniceşte Dumnezeu să slujim, deşi suntem făcuţi din ţărână! O, dragoste cerească, de nepreţuit! O picătură de dragoste dumnezeiască întrece toată dragostea lumească, fizică de sub soare.


(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 372)

Cum trebuie să te mărturisești?
 

Mărturisirea ne-ar fi atunci necruțător de sinceră și adevărată, ar fi directă, nu ne-am strădui să ocolim cuvintele care ne umilesc, ne înjosesc; le-am pronunța cu toată duritatea adevărului. Nu ne-am gândi la cele ce trebuie să le spunem sau să nu le spunem; am spune tot ce, în conștiința noastră, apare ca nedreptate, ca păcat: tot ceea ce ne face nevrednici de demnitatea noastră umană, de numele nostru de creștin.

Răspunsul la aceasta, pe cât se poate de direct și hotărât, este: mărturisește-te ca și cum acest ceas ar fi cel din urmă, ca și cum ar fi ultima oară aici pe pamânt când poți aduce pocăință pentru toată viața ta, înainte de a păși în veșnicie și a sta în fața judecății lui Dumnezeu, ca și cum ar fi ultima clipă când poți să arunci din spate povara unei îndelungi vieți trăite în păcat și nedreptate, pentru a intra liber în Împărăția lui Dumnezeu.
Dacă am gândi astfel despre mărturisire, înainte de a ne înfățișa la ea, știind - nu doar imaginându-ne, ci știind cu tărie - că putem în orice moment să murim, atunci nu ne-am pune înainte atâtea întrebări deșarte; mărturisirea ne-ar fi atunci necruțător de sinceră și adevărată, ar fi directă, nu ne-am strădui să ocolim cuvintele care ne umilesc, ne înjosesc; le-am pronunța cu toată duritatea adevărului. Nu ne-am gândi la cele ce trebuie să le spunem sau să nu le spunem; am spune tot ce, în conștiința noastră, apare ca nedreptate, ca păcat: tot ceea ce ne face nevrednici de demnitatea noastră umană, de numele nostru de creștin. Nu am avea niciun sentiment că ar trebui să ne protejăm de la unele sau alte cuvinte dure, necruțătoare; nu ne-am mai întreba dacă trebuie să spunem una sau alta, pentru că am ști cu ce poți intra în veșnicie și cu ce nu poți intra...
Iată cum trebuie să ne mărturisim. Este simplu, cumplit de simplu, însă nu o facem, pentru că ne este teamă de această simplă, necruțătoare sinceritate față de Dumnezeu și față de oameni.


(Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria pocăinței, Editura Marineasa 2005, colecția Viața în Hristos, p.45-46)

Cum se păşeşte în realitate pe drumul mântuirii?
 

Şi încercând să împlineşti poruncile lui Hristos, să dobândeşti virtuţile, încercând să găseşti mântuirea, vei vedea că în realitate nu poţi face nimic ca om şi, zi după zi, te vei încredinţa din ce în ce mai mult că pe toate le face Hristos.

Pe acest drum nu păşeşte cineva care nu se luptă în fiecare zi, de o manieră concretă, să facă voia lui Dumnezeu şi să păzească poruncile lui Hristos. Ai căzut, ai încălcat legea lui Dumnezeu, nu ai păzit poruncile? Să te pocăieşti îndată, să ai străpungere de inimă, să-L rogi degrabă pe Hristos să te ierte şi să-ţi continui lupta.
Şi încercând să împlineşti poruncile lui Hristos, să dobândeşti virtuţile, încercând să găseşti mântuirea, vei vedea că în realitate nu poţi face nimic ca om şi, zi după zi, te vei încredinţa din ce în ce mai mult că pe toate le face Hristos. Dar va face ceea ce face dacă tu rămâi credincios acesti lupte, acestei încercări, acestei autocunoaşteri, acestui sentiment, acestei încredinţări. Atunci este momentul când începe să vină mântuirea.


(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina mântuirii, Editura Bizantină, p. 147)

Cum ajunge omul la ultima treaptă a păcatului?
 

Firea duhovnicească se supune și se predă firii sensibile. Astfel încetează și glasul conștiinței, iar omul se supune cu râvnă vieții sensibile, negându-și duhovnicia lui. Aceasta este starea desăvârșitei robii morale.

Potrivit Sfântului Apostol Pavel, între viața sensibilă și viața duhovnicească a omului există o luptă neîncetată. „Căci trupul dorește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului, căci acestea se împotrivesc unul altuia”. Dar adeseori biruiește trupul fiindcă are drept aliat, ca să spunem așa, lumea sensibilă cea de un chip cu el, în timp ce duhul, ca unul care se află în afara lumii acesteia, nici un alt sprijin nu are decât numai harul dumnezeiesc cel atotputernic, care este pururea gata să ajute. Dar harul dumnezeiesc, din păcate, nu este căutat de toți și de aceea viața sensibilă biruiește de obicei pe cea a duhului, ca fiind mai puternică. La început viața sensibilă este supusă celei duhovnicești și este îndreptată spre sfaturile legii morale, când și voința este de acord. Dar începe să se opună duhului și în final se răzvrătește, ridicând pretenții. Dar duhul, care trândăvește și nu caută ajutorul dumnezeiescului har începe să se simtă neputincios în fața pretențiilor firii sensibile. Omul aflându-se în această situație, face încă faptele în acord cu poruncile dumnezeiești, dar poruncile i se par deja ca o povară grea.
Deja partea sensibilă începe să domine asupra lui și pe cât de puternică a devenit viața sensibilă, pe atât de slabă a devenit cea duhovnicească. Omul încă mai simte ceea ce este dator să facă, ca ființă independentă, și încă mai ascultă glasul conștiinței care îi vestește legea morală, dar este lipsit de puterea morală, ca să se opună pretențiilor vieții sensibile. Numai în măsura în care ascultă de conștiință și în măsura în care urmează neabătut îndemnurile legii morale, liniștea vieții sensibile nu este tulburată și pretențiile ei nu vatămă.
În această treaptă, omul se simte legat, dar nu are puterea să rupă legăturile. Are cunoștință de nenorocirea lui morală și duhovnicească, dar nu are puterea să se elibereze din ea și să-și readucă duhul la cuvenita lui stăpânire. Această stare a duhului nu este încă desăvârșită robie, fiindcă, auzind încă glasul conștiinței, urmează să acționeze împotriva jugului vieții sensibile pus asupra lui, pe care îl poartă cu neplăcere și deznădejde.
În final împotrivirea cedează. Firea duhovnicească se supune și se predă firii sensibile. Astfel încetează și glasul conștiinței, iar omul se supune cu râvnă vieții sensibile, negându-și duhovnicia lui. Aceasta este starea desăvârșitei robii morale.
Cu cât omul rămâne mai mult în robia păcatului, cu atât mai definitivă devine dominația vieții sensibile asupra vieții duhovnicești și nu numai că nu se mai opune pretențiilor ei, ci îi și slujește cu râvnă cu toate puterile lui duhovnicești pentru reușita scopurilor ei. Aceasta este starea corupției.
Omul care se află în această stare face răul fără rușine, conștiința lui tace cu desăvârșire, legile date lui nu-i mai provoacă nici o impresie și nici nefericirile lui nu mai sunt capabile să îl ducă la pocăință sinceră. Aceasta este starea împietririi morale.


(Text extras din cartea Sfântul Nectarie, Morala creștină în curs de publicare la Editura Doxologia, traducere realizată după Apanta erga vol. IV, Atena 2010. Editura Doxologia a început editarea Operei complete a sfântului Nectarie de la Eghina urmând îndeaproape ediției critice grecești Apanta, publicate la Atena între anii 2005-2012)

Cât de des să ne împărtășim?
 

Să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici de primirea marelui Har

Nu trebuie să nu primim Duminica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici de primirea marelui Har, să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, dealtfel, vrednici să primim nici Împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, stând în mănăstiri, în aşa fel măsoară vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti, încât socotesc că Împărtăşania nu trebuie luată decât de cei sfinţi şi nepătaţi şi nu mai degrabă, pentru ca această participare să ne facă sfinţi şi curaţi, aceştia fără îndoială cad într-o mai mare trufie decât cea de care se pare că se feresc, fiindcă cel puţin atunci când o primesc, ei se socotesc vrednici de a o primi. Cu mult este mai drept ca, devreme ce în această umilinţă a inimii, în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de acele Sfinte Taine, să o primim ca un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca stăpâniţi de deşarta trufie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai odată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine.


(Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, partea a III-a, vol. 57, cap. XXI, 1—3, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, p. 722)

Mari necazuri păţesc părinţii care nu își educă la timp copiii
 

Cu ce ochi vei privi atunci lumea, care te va cerceta pentru că nu ţi-ai educat copilul la vremea potrivită?
Mari necazuri păţesc părinţii aceia care nu vor să-şi bată copiii, nici să-i mustre, nici să-i supere cumva, cu toate că trăiesc o viaţă dezordonată şi imorală. De multe ori am văzut cum asemenea copii erau duşi la tribunal şi osândiţi pentru fărădelegile lor.
Când tu, ca părinte, nu-l sfătuieşti pe copilul tău şi nu-l călăuzeşti drept, e firesc să fie târât de oameni vicioşi şi să ajungă să săvârşească chiar şi crime. Atunci, desigur, va fi condamnat de societate şi-i va face de ruşine atât pe părinţii săi cât şi pe el.
Şi odată cu osândirea copilului, va fi arătat cu degetul şi tatăl, care nu mai îndrăzneşte să iasă din casă. Şi vor spune despre el: „Iată ce-a păţit dacă nu şi-a educat copilul!”.
Cu ce ochi vei privi atunci lumea, care te va cerceta pentru că nu ţi-ai educat copilul la vremea potrivită, şi astfel a ajuns la crimă şi în temniţă? Îndrăzneşti să te mai numeşti tată, de vreme ce nu ţi-ai împlinit îndatorirea? Nu te ascunzi? Nu-ţi doreşti să se deschidă pământul şi să te înghită? Spune-mi deci, îndrăzneşti să te mai numeşti tată, de vreme ce ai fost nepăsător faţă de copilul tău şi l-ai lăsat să fie distrus?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, p. 121)

Banul dajdiei - Porunca cea mai mare
 

Care este cea mai mare porunca?

In vremea aceea fariseii s-au apropiat de Iisus si unul dintre ei, invatator de Lege, ispitindu-L, L-a intrebat: "Invatatorule, care porunca este mai mare in Lege?". El i-a raspuns: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind toata Legea si proorocii".

Când te căsătorești spui „da” și greutăților familiale
 

Greutătile familiale trebuie să le îndurăm ca pe o soartă aleasă de către noi de bună voie

Greutătile familiale trebuie să le îndurăm ca pe o soartă aleasă de către noi de bună voie. Gândurile ascunse în acest caz sunt mai degrabă dăunătoare decât utile. Este mântuitor doar să te rogi lui Dumnezeu pentru tine personal şi pentru familie, ca să rânduiască El ceea ce ne este folositor potrivit sfintei Sale voi.
Amintiţi-vă de proorocul rege David, care prin ajutorul lui Dumnezeu îndurând potrivnicia sorţii, scria: „Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a plecat spre mine. A auzit rugăciunea mea. M-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului (păcătoşeniei). Şi a pus pe piatră (poruncile Domnului) picioarele mele şi a îndreptat paşii mei” (Psalmul 39).


(Sf. Ambrozie de la Optina,Sfaturi pentru familia creștină,Editura Platytera,p. 50-51)

Omul se vede mai bine pe sine atunci când se oglindeşte în alţii
 

Slăbiciunile sunt ale noastre; fie că le-am dobândit din propria noastră neatenţie, fie că le-am moştenit de la părinţi, fiecare din noi trebuie să facă nevoinţă potrivită pentru a se elibera de ele

Omul se vede mai bine pe sine atunci când se oglindeşte în alţii. Dumnezeu dă fiecărui om harisma ce-i trebuie ca să se ajute, indiferent dacă o pune în valoare sau nu. Dacă o pune în valoare, va ajunge la desăvârşire. Şi slăbiciunile sunt ale noastre; fie că le-am dobândit din propria noastră neatenţie, fie că le-am moştenit de la părinţi, fiecare din noi trebuie să facă nevoinţă potrivită pentru a se elibera de ele. Până ne vom elibera, trebuie să ne oglindim pe noi înşine în cusururile celuilalt şi să ne cercetăm unde ne aflăm. Dacă, de pildă, vedem în celălalt o slăbiciune, imediat să spunem: "Ia să văd, nu cumva o am şi eu?", iar dacă o avem, să ne nevoim să o tăiem.
Părinte, şi dacă gândul îmi spune că nu am slăbiciunea aceasta, ce să-i răspund?
Să spui: "Eu am altele mai mari; aceasta este foarte mică în comparaţie cu ale mele". Se poate ca uneori slăbiciunile tale să fie mai mici, dar să ai şi mai puţine circumstanţe atenuante. Dacă se cercetează oricine în felul acesta, vede că el are cusururi mai mari decât celălalt. Apoi vede şi virtuţile celuilalt. "Ia să văd, îşi spune, există în mine această virtute? Nu. Vai, cât sunt de departe de acolo unde trebuia să mă aflu". Cel ce lucrează astfel, de toate se foloseşte, se schimbă în sensul cel bun şi se desăvârşeşte. Se foloseşte de sfinţi, se foloseşte de nevoitori, se foloseşte chiar şi de oamenii din lume. Pentru că de ar vedea, de pildă, un mirean care nu se bagă în seamă pe sine, că se jertfeşte, va spune: "Oare eu am această mărime de suflet? nu o am şi mai sunt şi om duhovnicesc!" şi atunci încearcă să-l imite. Cu toţii avem de făcut multă treabă. Bunul Dumnezeu pe toate le iconomiseşte spre binele nostru într-un mod înţelept.


(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, Nevoință duhovnicească, III, Editura Evanghelismos, p. 154-155)

"Nu te tulbura din cauza caracterului tău nesuferit"
 

Tu, maică, îmi ceri să te învăţ răbdarea. Ce stranie eşti! Te va învăţa Dumnezeu. Te vor învăţa oamenii, surorile! Toate acestea te vor învăţa să rabzi, te vor învăţa cu fapta, cu lucrul, cu însăşi capacitatea firii de a răbda, iar tu îmi ceri lecţii de răbdare teoretică. Rabdă tot ce vei întâlni în cale şi te vei mântui!

Soră întru Domnul, preaevlavioasă E.! În gramada de scrisori, după o absenţă de două luni, de la Optina, am primit-o şi pe a ta. M-am tot grăbit cu răspunsul, dar abia acum reuşesc să scriu. Spui că ai un caracter nesuferit, dar al meu este şi mai rău. Însă eu nu deznădăjduiesc, amintindu-mi că am venit la mănăstire să învăţ şi să mă educ. Ce poate fi atât de uimitor, dacă ne mai strâmbăm uneori. Ne vom sili după putere. Cred că Dumnezeu ne va ajuta. Ţi se pare, uneori, că eşti de prisos, cu toate că nimeni nu ţi-a spus acest lucru.
Şi întrebi, oare de ce? Această problemă ar putea sa ţi-o dezlege orice ascultător al "nostru": "De aceea că tu nu eşti prima". Dacă ai avea simţământul smereniei creştine, nici-când nu te-ai fi gândit că alţii sunt obligaţi să-şi amintească de tine; că tu stai ca să fii în rând, într-un cuvânt, tu nu eşti de prisos. În acelaşi timp, ceri un sfat, cum să te izbăveşti din această stare, şi eşti nerăbdătoare şi nervoasă. De multă vreme a spus Hristos cum să ne izbavim: "Învăţati de la Mine, ca sunt blând şi smerit cu inima şi vă voi odihni pe voi"ˇ
Este cunoscut cum se porneşte mânia. Câinele, când nu i se dă sau i se ia o bucată de carne, se smunceşte şi latră. Aşadar, şi nouă ne place libertatea noastră. Dacă ne împiedică cineva să o dobândim sau nu ne lasă în pace, noi, mai ales eu, lătrăm şi poate muşcăm pe fratele (sau pe soră).
Să cercetăm cauza adevarată a răului şi vom afla esenţialul. Şi ne vom grăbi vindecarea. Sau cel puţin ne mustrăm pe noi, ne grăbim la un înţelept nelegiuit - la vameş (pe acesta l-a bătut Domnul).
Tu, maică, îmi ceri să te învăţ răbdarea. Ce stranie eşti! Te va învăţa Dumnezeu. Te vor învăţa oamenii, surorile! Toate acestea te vor învăţa să rabzi, te vor învăţa cu fapta, cu lucrul, cu însăşi capacitatea firii de a răbda, iar tu îmi ceri lecţii de răbdare teoretică. Rabdă tot ce vei întâlni în cale şi te vei mântui!


(Stareţul Anatolie de la Optina, Editura Doxologia, p. 339-340)

Setea şi foamea de Dumnezeu
 

În fiecare dintre noi există o sete şi o foame de Dumnezeu, pe care greu ni le însușim.

Mântuitorul cere femeii samarinene: Dă-mi să beau! şi nu bea, este rugat de ucenici: învăţătorule, mănâncă! şi nu mănâncă.
În fiecare dintre noi există o sete şi o foame de Dumnezeu, pe care greu ni le însușim. Nu ne îngăduim unii pe alţii, nu cunoaştem Darul lui Dumnezeu, izvorul este adânc, mâncarea trebuie cumpărată din cetate, altul este semănătorul şi altul este secerătorul.
Am săpat atât de mult şi atât de adânc în pământ, după apă, încât aproape l-am transformat într-un ciur prin care vedem tot cerul dătător de viaţă veşnică.

(Pr. Sever Negrescu, Fărâmituri de cuvinte, Ed.Doxologia, Iași, 2011, p. 38)

Domnul se bu*cură de căinţa oamenilor
 

Sufletul meu Te-a cunoscut, Doamne, şi eu scriu despre mila Ta norodului Tău.

Noroadelor, nu vă întristaţi că trăiţi în osteneli. Luptaţi numai cu păcatul şi cereţi ajutor de la Dumnezeu, iar El vi-l va da, pentru că e milostiv şi ne iubeşte.

Noroadelor, cu lacrimi scriu aceste rânduri. Sufletul meu vrea ca voi să cunoaşteţi pe Domnul şi să vedeţi mila şi slava Lui. Am şaptezeci şi doi de ani; curând voi muri şi scriu despre mila Domnului, pe care Domnul mi-a dat să o cunosc prin Duhul Sfânt; şi Duhul Sfânt m-a învăţat să iubesc norodul. V-aş pune pe un munte înalt, ca de pe vârful lui să puteţi vedea faţa blândă şi milostivă a Domnului şi inimile voastre să salte de bucurie. Vă spun adevărul: nu ştiu nimic bun în mine însumi şi în mine sunt multe păcate, dar harul Duhului Sfânt mi-a şters mulţime de păcate şi ştiu că celor ce luptă cu păcatul Domnul le dă nu numai iertarea, dar şi harul Duhului Sfânt, care bucură sufletul şi-i dă o pace dulce şi adâncă.

Doamne, Tu iubeşti zidirea Ta; şi cine poate înţelege iubirea Ta sau gusta dulceaţa ei, dacă nu o înveţi Tu Însuţi prin Duhul Tău Cel Sfânt?

http://img707.imageshack.us/img707/2...1d4acb5396.jpg

Cuviosul Siluan Athonitul - "Între iadul deznadejdii și iadul smereniei"

Părinte, mă mânii foarte repede!

Cum te cuprinde mânia, repetă "Doamne miluieşte". Prin rugăciune se curăţă orice întinăciune.

O femeie, cândva, i-a spus:

- Părinte, mă mânii foarte repede.

El i-a răspuns:

- Cum te cuprinde mânia, repetă "Doamne miluieşte". Prin rugăciune se curăţă orice întinăciune.

http://img839.imageshack.us/img839/4...d82ce1fb2a.jpg

La întrebarea unei fiice duhovniceşti cum să se roage, Stareţul şi-a făcut încetişor semnul crucii, s-a aplecat, atingând cu mâna dreaptă pământul şi a spus: "Roagă-te aşa. Roagă-te trupeşte şi Domnul îţi va trimite Harul Său în ajutor. Roagă-te ca Domnul să împărăţească în inima ta; atunci se va preumple de mare bucurie şi nici o tristeţe nu va putea să o neliniştească." Altă dată sfătuia: "Roagă-te simplu: Doamne dăruieşte-mi Harul Tău! Dacă vă acoperă norul necazurilor, atunci rugaţi-vă: Doamne, dăruieşte-mi Harul Tău. Şi Domnul ne va izbăvi de primejdii".

Odată, bătrânul vizitiu Timotei a căzut la picioarele Părintelui, faţa i s-a transfigurat de credinţă, umilinţă şi nădejde: "Părinte, pentru ca raza ta caldă să încălzească sufletul meu rece, pentru ca el să se aprindă în drumul spre cer...". După această frază complicată el a spus simplu: "Părinte, nu am lacrimi." Dar Stareţul, cu un zâmbet minunat, i s-a închinat şi i-a spus: "Nu este nimic, sufletul tău plânge, iar aceste lacrimi sunt mult mai preţioase decât cele trupeşti".

(Stareţul Nectarie de la Optina, colecţia Cuvioşi stareţi de la Optina)

Mângâieri aflate din osteneală
 

N-am văzut vreunul fără judecată şi neînţelept, ca bătrînii din lume pe care oamenii sunt obişnuiţi să-i socotească smintiţi. Ci pe toţi, blânzi în cele din afară, luminoşi, neprefăcuţi şi nemeşteşugiţi, fără nimic plăsmuit, nici în cuvânt, nici în purtări, lucru care nu se află la mulţi; iar în cele dinăuntru respirând cu sufletul pe Dumnezeu şi privind pe întâistătătorul ca nişte copii nevinovaţi şi având ochiul minţii îndrăzneţ şi tare faţă de draci şi de patimi.

Am văzut acolo bărbaţi trăind în ascultare de vreo cincizeci de ani. Pe aceştia i-am rugat să mă înveţe ce mângâieri au aflat din atâta osteneală. Unii dintre ei spuneau că au aflat adâncul (abisul) smereniei, prin care alungă de la ei tot războiul. Alţii spuneau că au dobândit desăvîrşita nesimţire şi lipsa de durere la bârfeli şi sudalme. Am văzut pe alţii din acei pururea pomeniţi veniţi acolo în cărunteţe şi cu chip îngeresc după dobândirea nerăutăţii şi a simplităţii celei duhovniceşti şi întărite cu voinţa; n-am văzut vreunul fără judecată şi neînţelept, ca bătrînii din lume pe care oamenii sunt obişnuiţi să-i socotească smintiţi. Ci pe toţi, blânzi în cele din afară, luminoşi, neprefăcuţi şi nemeşteşugiţi, fără nimic plăsmuit, nici în cuvânt, nici în purtări, lucru care nu se află la mulţi; iar în cele dinăuntru respirând cu sufletul pe Dumnezeu şi privind pe întâistătătorul ca nişte copii nevinovaţi şi având ochiul minţii îndrăzneţ şi tare faţă de draci şi de patimi.


(Sf. Ioan Scărarul, Filocalia 9)

Vino, Doamne Iisuse!
 

Dacă îţi plângi de milă cu egoism, vei ajunge în iad. Fără luptă viaţa devine o povară.
Adeseori născocim lucruri din trecut ca să desluşim de ce suntem într-o anume stare, mai curând decât să ne războim cu ea. Este greşit! Este un păcat! E ca şi cum ne-am juca cu demonii. Ni s-a dat libertate.
Deprimarea este o invitaţie adresată diavolului.
Dacă îţi plângi de milă cu egoism, vei ajunge în iad. Fără luptă viaţa devine o povară. Sfântul Lavrentie al Cernigovului a spus că sfârşitul lumii va veni când mulţimea sfinţilor va înlocui mulţimea îngerilor căzuţi. Dacă nu mai sunt sfinţi, lumea se va târî mai departe într-o jalnică, meschină şi vrednică de milă existenţă. Suntem chemaţi să devenim sfinţi, şi nimic mai puţin!


Părintele Adrian de la Noul Diveevo († 1979)
Din colecţia particulară a unui fiu duhovnicesc
(Cum să biruim deprimarea, 153 de sfaturi practice din învăţătura Sfinţilor Părinţi, Editura Sophia, 2003, p. 103)

Un cuvant al Sfantului Serafim de Sarov :
 

Așa, bucuria mea, totul, orice ai cere de la Domnul Dumnezeu vei primi, numai să fie spre slava Lui, sau spre folosul aproapelui, deoarece și folosul aproapelui El tot spre slava lui Dumnezeu îl socotește

Cei ce s-au hotărât să slujească întru adevăr Domnului Dumnezeu, trebuie să se îndeletnicească neîncetat cu pomenirea de Dumnezeu, adică să se roage neîncetat către Domnul Iisus Hristos, zicând cu mintea fără încetare: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» Iar în orele de după-amiază, această rugăciune se poate zice astfel: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Tale, miluieşte-mă pe mine păcătosul!» Sau poţi să chemi şi direct pe Preacurata Fecioară Maria, zicând: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!» Sau poţi să spui de asemeni şi cântarea îngerească: «Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te...».
Prin astfel de îndeletniciri păzindu-te de răspândirea cugetelor şi păstrând conştiinţa păcii, poţi să te apropii de Dumnezeu şi să te uneşti cu El. Căci, după cuvântul lui Isaac Sirul, fără neîncetată rugăciune, nu ne putem apropia de Dumnezeu (cuvântul 69). Iar chipul rugăciunii l-a rânduit foarte bine Sfântul Simeon Noul Teolog (Filocalia, vol. VI) în cuvântul despre cele trei chipuri ale rugăciunii. Iar vrednicia ei a înfăţişat-o bine Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: «Puternică este arma rugăciunii; ea este comoară nefurată, bogăţie necheltuită, liman neînviforat, pricinuitoare a liniştii, rădăcină, izvor şi mamă a multe bunătăţi».
De folos este ca în biserică la rugăciune să-ţi opreşti privirea ochilor trupeşti de la cele dimprejur şi să te aduni cu atenţie la mişcarea dinlăuntru; iar ochii trupului să-i deschizi doar atunci când eşti mâhnit sau când te îngreuiază somnul şi te apleacă spre dormitare. Atunci trebuie să îndreptezi ochii către icoane şi către lumânările ce ard în faţa lor.
Iar dacă în timpul rugăciunii ţi se va întâmpla să fii furat de minte întru răpirea cugetelor, atunci trebuie să te smereşti înaintea Domnului Dumnezeu şi să-I ceri iertare, zicând: «Am greşit, Doamne, cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul şi cu toate simţirile mele». De aceea, trebuie să te rogi tot timpul, ca să te obişnuiești a nu cădea pradă răspândirii gândurilor, fiindcă prin aceasta se abate sufletul de la pomenirea de Dumnezeu și se înstrăinează de iubirea Sa, prin lucrarea diavolului, cum zice Sfântul Macarie: «Toată sârguinţa pizmaşului nostru aceasta este, ca să întoarcă gândul nostru de la pomenirea cea continuă a lui Dumnezeu, de la frica şi de la dragostea faţă de El».
Când însă mintea şi inima vor fi unite în rugăciune cu cugetele sufletului nerăspândite, atunci inima se va încălzi cu căldura duhovnicească, întru care străluceşte lumina lui Hristos, umplând de pace şi de bucurie toată fiinţa lăuntrică a omului. Pentru toate acestea suntem datori să mulţumim Domnului şi aşa să ne încredinţăm pe noi înşine voii Sale preasfinte. Trebuie de asemeni să punem înaintea Lui toate gândurile noastre, cuvintele şi faptele şi să ne străduim ca toate să slujească numai bunei plăcerii Sale....
(Sf. Serafim de Sarov, Viața, nevoințele și învățăturile, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 379-381)

Temeţi-vă de îndoială!
 

Temeţi-vă de indoială. Diavolul care-l stăpâneşte pe omul ce s-a încrezut în părerile lui poate să-i arate ceea ce nu există, spre a-l arunca în îndoială.

Niciodată nu trebuie să osândeşti pe cineva, îndeosebi după chipul din afară sau după purtare. Este o patimă incredibilă, şi este greu să te lupţi cu dânsa.
Temeţi-vă de indoială. Diavolul care-l stăpâneşte pe omul ce s-a încrezut în părerile lui poate să-i arate ceea ce nu există, spre a-l arunca în îndoială. Când diavolul vă va arăta neajunsurile şi neputinţele altora şi vă va îmboldi spre osândire, atunci să vă spuneţi în sine: “Sunt mai rău decât toţi. Sunt vrednic de chinurile veşnice. Doamne, miluieşte-mă!”. Chiar dacă veţi spune aceste cuvinte fără simţire, cu toate acestea trebuie să le spuneţi.


(Stareţul Nicon de la Optina, Viaţa şi minunile, Editura Doxologia, 2011, p. 104-105)

Omule, nu-ți pune nădejdea în om, ci în Dumnezeu!
 

Ştii doar că atunci când toţi te-au părăsit, acolo sus este Cineva care ocroteşte viaţa ta şi te iubeşte aşa cum oamenii nu pot iubi.

Omule, tu încă te temi ca nu cumva să ai de suferit. Încă vrei ca tu şi ai tăi să vă bucuraţi de toate cele ale lumii. Dar viaţa îndestulată nu este măsura dragostei dumnezeieşti!
Tu n-ai ajuns să înțelegi rostul suferinţei şi de aceea eşti nefericit şi trist. Nu pricepi că, fie ea cât de grea, povara acceptată nu mai este atât de chinuitoare. N-ai înțeles că preţul vieţii veşnice este tocmai suferinţa de care te temi din toată fiinţa ta. Pentru ce te tulburi în încercări şi necazuri?
Ştii doar că atunci când toţi te-au părăsit, acolo sus este Cineva care ocroteşte viaţa ta şi te iubeşte aşa cum oamenii nu pot iubi. Când vei înțelege rostul suferinţei, când te vei încredința Domnului cu toate problemele vieţii tale, cărora nu le dai de capăt şi iţi vei pune nădejdea nu în om, ci în Dumnezeu, rugându-te: „Doamne, ajută-mă să fac voia Ta!”, atunci în tine va începe să se lucreze acea schimbare ce-ţi va aduce lumină, pace şi bunătate, atât de necesare sufletului tău şi tuturor.

(Lacrimă și har, Editura Bonifaciu, Bacău, 2010, p. 182)

Reacționând cu rău la rău, înmulțim răul pe pământ
 

Răutatea noastră este strigătul de durere neputincioasă prin care am vrea ca lumea să fie mai bună! Dar ea devine mai bună, doar dacă fiecare dintre noi alegem Binele!

Reacționând cu rău la rău, nu reuşim decât să înmulțim răul pe pământ. Putem ieşi din acest cerc vicios doar dacă cerem de la Dumnezeu puterea şi ştiinţa Lui de a accepta durerea pe care ne-o produce răul, fără a răni şi noi, dar şi fără a tolera răul. Adică, e nevoie să spunem că e rău, că ne doare, că noi gândim altfel, dar fără să jignim, fără să ne certăm, sau să ridicăm tonul.
Doar să ne rugăm în gând şi să binecuvântăm sufletul rănit de rău şi să cerem de la Domnul milă pentru răul care ne răneşte pe noi. Aşa, încet, încet, vom învăța un fel de a fi care ne va ajuta să descoperim că în lume nu e numai răul, ci şi multă frumuseţe şi bunătate şi astfel, vom deveni lucrători ai Binelui Care vine de Sus!
Răutatea noastră este strigătul de durere neputincioasă prin care am vrea ca lumea să fie mai bună! Dar ea devine mai bună, doar dacă fiecare dintre noi alegem Binele!
Avem nevoie de răbdare, inteligenţă, curăţirea sufletului prin împlinirea poruncilor Domnului, disciplinarea trupului prin nevoinţă cat putem, de luminarea minţii prin rugăciune, şi de puterea pe care o primim prin Spovedanie şi împărtășanie!

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri )

Ochii sunt locul în care se întâlnesc sufletele
 

Când căutăm la chipul unui orb, zadarnic umblăm după un loc de întâlnire şi simţim în acea clipă o taină care ne chinuieşte, ca şi când am vedea o casă fără ferestre.
„Ochii sunt locul în care se întâlnesc sufletele”, a spus un înţelept. Prin privire, sufletul se adânceşte în suflet. Privirea este ca o lampă cu care pătrundem în alt suflet pentru a-l cerceta şi pentru a-l cunoaşte.
Când căutăm la chipul unui orb, zadarnic umblăm după un loc de întâlnire şi simţim în acea clipă o taină care ne chinuieşte – ca şi cum am auzi murmurul râului ce se prăbuşeşte în adânc sub picioarele noastre sau ca şi când am vedea o casă fără ferestre.
Privirea este o sfoară foarte tare, cu care natura îl leagă pe om de ea. Omului călăuzit de simţuri i se înfăţişează toată natura doar în forme. El se opreşte la fiecare lucru şi mirarea lui cade asupra fiecărei forme. Omul duhovnicesc, însă, topeşte cu focul minţii sale toate formele într-un element de început şi se miră de acest singur element. Însă şi aceasta este numai începutul duhovniciei.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Ed. Predania, București, 2009, pp. 22-23)

Din cuvintele tale vei fi osândit
 

Câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara!
Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă (Efeseni 4, 29). Sfântul Apostol Iacov dă mărturie: Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iacov l, 26).
Nu puţini sunt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrânează limba; nu puţini sunt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor.
Dar câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele - în timp ce însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis: Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit (Matei 12, 36-37).
Gurile lor flecare nu doar că flecăresc la nesfârşit, ci varsă otravă de aspidă, de viperă (Psalmul 139, 3): cuvinte otrăvite de osândire, clevetire şi defăimare, înjurături dezgustătoare. Iar Domnul Iisus Hristos a interzis cu asprime orice cuvânt de ocară, chiar şi cel mai puţin grosolan: Cine va zice fratelui său: „netrebnicule”, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine îi va zice: „nebunule”, vrednic va fi de gheena focului (Matei 5, 22).

(Sfântul Luca al Crimeii, Predici, Ed. Sophia, București, 2010, pp. 109-110)

Cum să învăţăm rugăciunea lui Iisus
 

Când vă aşezaţi la rugăciune, îndată să vă aduceţi aminte că Domnul este aproape şi vede, şi aude, şi doreşte să vă dea ceea ce vă este spre mântuire. Statorinicia în împlinirea rugăciunii este principala condiție a izbândei.
Aveţi dorinţa de a învăţa rugăciunea lui Iisus. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Însă lucrarea rugăciunii lui Iisus nu este rugăciune neîncetată, ci numai un ajutor pentru a ajunge la ea. Rugăciunea neîncetată este darul harului şi pentru aceasta trebuie să ne rugăm: „Doamne, dăruieşte-mi mie să mă rog Ţie neîncetat!"
Rugăciunea aceasta nu constă în cuvinte, ci în trăirea neîncetată pentru Dumnezeu. De această trăire trebuie să ne îngrijim şi pe ea s-o aprindem.
Vi s-a întâmplat, desigur, ca uneori să vă doriţi în chip nestăpânit să vă rugaţi lui Dumnezeu. Aduceţi- vă aminte ce aveaţi în suflet în acele momente şi străduiţi-vă de fiecare dată, când vă aşezaţi la rugăciune, să reproduceţi acea trăire în suflet şi aşa să vă rugaţi lui Dumnezeu cu rugăciunea lui Iisus. Această reproducere va deştepta rugăciunea lui Iisus, iar rugăciunea aceasta va sprijini acea stare de rugăciune. În aceasta constă tot secretul izbândei în săvârşirea rugăciunii lui Iisus. Puterea nu stă în cuvinte, ci în această trăire.
Pentru îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus stabiliţi anumite momente, diferite de cele în care vă săvârşiţi rugăciunile de dimineaţă şi de seară. De două ori înainte de masă, de două ori după masă, de fiecare dată făcând o sută de „Doamne Iisuse..." cu metanii mici, la bobiţele mici şi mari, la bobiţele mari ale metanierului. Rânduindu-vă astfel, veţi săvârşi rugăciunea în fiecare zi, fără să căutaţi vreo scuză pentru a nu o face.
Când vă aşezaţi la rugăciune, îndată să vă aduceţi aminte că Domnul este aproape şi vede, şi aude, şi doreşte să vă dea ceea ce vă este spre mântuire. Statorinicia în împlinirea rugăciunii este principala condiție a izbândei.
Izbânda nu apare dintr-odată. Pentru aceasta trebuie luni şi ani. De aceea nu are rost să deznădăjduiţi în ceea ce priveşte izbânda, dacă nu apar imediat roadele ostenelii.
Nu trebuie să umpleţi pântecele cu mâncare, lăsaţi să se simtă golul acolo; şi somnul nu trebuie să-l îngăduiţi prea mult. Nu trebuie să îngăduiţi nici distracţiile râsul şi glumele. Purtaţi-vă întotdeauna ca şi cum v-aţi afla în prezenţa împăratului.
Dacă veţi face totul cu atenţie, lucrarea însăşi vă va învăţa multe.


(Sf. Teofan Zăvorâtul, Rugăciunea, Editura Egumenița, p. 132-134)

Pocăinţa psihică sau duhovnicească
 

Rugându-se, cineva poate să simtă emoţie, bucurie şi să creadă că este harul lui Dumnezeu, deşi nu este. Aşa cum, în altă situaţie, poate să simtă mânie, tristeţe, şi să creadă că harul a plecat, deşi nu este aşa! Şi într-o situaţie şi în cealaltă, există înlăuntru stări psihice pe măsură. Nu trebuie să le confundăm cu harul lui Dumnezeu.

Este o diferenţă clară între pocăinţa psihică şi pocăinţa autentică, pocăinţa duhovnicească?
Într-adevăr, una este să tratezi lucrurile din punct de vedere psihic şi alta este să le tratezi din punct de vedere duhovnicesc. De regulă, dacă eşti format din punct de vedere duhovnicesc, eşti şi psihic, ceea ce nu este valabil şi invers, adică dacă stai bine psihic, implicit stai bine şi duhovniceşte. Cele două aspecte sunt diferite.
Accept că un psiholog, un psihiatru, prin tratamentu pe care îl administrează, prin psihanaliză şi celelalte mijloace pe care le foloseşte, poate să-l ajute pe omul care suferă de anxietate, care suferă de alte stări psihologice, să se echilibreze, să stea bine pe picioarele lui, să vadă diferit viaţa şi să păşească îndreptat. Admit că poate să-l ajute. Aceasta nu înseamnă însă că în acest fel omul este şi un bun creştin, şi înaintat duhovniceşte. Prin urmare, una este terapia psihică şi alta este terapia duhovnicească. Aşa cum una este bucuria pe care o dă echilibrul psihic pe care-l are cineva, sau bucuria din trăirile psihice pe care le are omul, cealaltă este bucuria pe care o dăruieşte harul lui Dumnezeu, pe care Acesta o oferă. ,,Pentru ca bucuria voastră să fie deplină”, a zis Domnul.
Domnul a grăit despre ,,pacea pe care Eu v-o dau” sau ,,iubirea pe care Eu v-o dau”. Una este ceea ce dăruieşte Hristos şi altceva este ceea ce dobândeşte cineva pe un fond psihic.
Rugându-se, cineva poate să simtă emoţie, bucurie şi să creadă că este harul lui Dumnezeu, deşi nu este. Aşa cum, în altă situaţie, poate să simtă mânie, tristeţe, şi să creadă că harul a plecat, deşi nu este aşa! Şi într-o situaţie şi în cealaltă, există înlăuntru stări psihice pe măsură. Nu trebuie să le confundăm cu harul lui Dumnezeu.
Adică, cineva poate să aibă o stare de bucurie pe un fond psihic şi să creadă că are harul lui Dumnezeu, dar să fie un pseudosentiment. Sau poate să simtă melancolie, gol apăsător, şi să creadă că-i lipseşte harul lui Dumnezeu.
La fel este şi pocăinţa. De foarte multe ori am întâlnit sau am privit oameni cu un soi de pocăinţă psihică. Aceasta nu este pocăinţa cea adevărată, dăruită de Dumnezeu.
Să spunem că cineva face o greşeală, care are anumite urmări. O consecinţă a greşelii este scăderea consideraţiei. Plânge, se îndurerează, arată că se pocăieşte, îşi rupe chiar şi hainele pentru că nu a luat seama şi a greşit. Această pocăinţă nu are deloc un caracter duhovnicesc. Este o prefăcătorie. Este un sentiment fals. De exemplu, Iuda s-a pocăit, dar n-a avut înlăuntru lui pocăinţă duhovnicească, mântuitoare.
(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adame, unde eşti? , Editura Bizantină, Bucureşti, p. 219-221)

Despre tăcere şi linişte
 

Tăcerea continuă şi păzirea liniştii se nasc în cineva din aceste trei pricini: sau pentru slava de la oameni, sau din căldura râvnei pentru virtute, dau pentru că are o convorbire dumnezeiască înlăuntrul lui şi cugetarea lui este atrasă de ea. Dacă deci cineva nu are una din aceste din urmă, neapărat este stăpânit de prima neputinţă.
Virtutea constă nu în arătarea multor fapte felurite săvârşite prin trup, ci într-o inimă prea înţeleaptă prin nădejdea ei. Iar pe aceasta o uneşte cu faptele cele după Dumnezeu scopul cel drept. Căci cugetarea poate săvârşi binele fără fapte, dar trupul fără înţelepciunea inimii nu se poate folosi. Omul lui Dumnezeu însă nu rabdă, când află loc pentru lucrarea cea bună, să nu-şi arate dragostea în osteneala lucrării pentru Dumnezeu. În starea dintâi sporeşte totdeauna, în cea de a doua uneori sporeşte, alteori nu. Să nu socoteşti că e lucru mic ca cineva să rămână totdeauna deoparte de pricinile patimilor. Iar Dumnezeului nostru fie slava în veci! Amin.


(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X, Cuvântul XXVI, p. 135)

Nu te lăsa de rugăciune, chiar dacă nu mai știi ce să spui
 

Vezi-ţi de rugăciune, că spune în Pateric: „chiar de nu pricepi cuvântul, îl pricepe dracul şi se teme”.

De-ţi vine la vremea rugăciunii silă, lene, vlăguire, cunoaşte că-s de la draci, şi o veche ispită. Căieşte-te şi roagă-L pe Domnul să te ierte pentru neputinţa ta.
Iarăşi, de-ţi fuge mintea şi nu mai ştii ce spui la rugăciune, nu te lăsa de ea. Nu-i fă dracului pe plac. Vezi-ţi de rugăciune, că spune în Pateric: „chiar de nu pricepi cuvântul, îl pricepe dracul şi se teme”. Fără osteneală nu e rugăciune.

(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie, Ed. Sophia, București, 2007, p. 112)

Când ai greutăți, ancorează-te în Dumnezeu
 

Oare nu de la iubirea lui Dumnezeu vrea să ne îndepărteze vrăjmaşul şi să ne înece în adâncul păcatelor şi al fărădelegilor? Întru dragostea Domnului se cuvine să ne întărim corăbioara inimii noastre.

Ştii tu oare, creştine, ce fac marinarii în timpul unei furtuni cumplite? Nemaiavând nădejde de scăpare, ei aruncă ancora în adâncul mării şi o înţepenesc în pământ, pentru ca în acest chip să poată salva corabia şi pe ei dimpreună cu ea; şi astfel scapă de la înec.
Urmând întocmai pilda acelor corăbieri, aşa li se cuvine să facă şi creştinilor care umblă pe marea lumii acesteia, fiind purtaţi de corabia Sfintei Biserici. Atunci când satana ridică asupra lor furtuna ispitelor, nevoilor şi nenorocirilor, ei trebuie să lepede toată nădejdea omenească şi să alerge la Dumnezeu, întărindu-şi în dragostea Lui inimile zdruncinate şi răvăşite.
Oare nu de la iubirea lui Dumnezeu vrea să-i îndepărteze pe ei vrăjmaşul şi să-i înece în adâncul păcatelor şi al fărădelegilor? Întru dragostea Domnului li se cuvine să-şi întărească atunci corăbioara inimii lor.

(Sfântul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 131)

Să ne smerim mai mult întru pocăință
 

La Dumnezeu trebuie să venim ca ultimi păcătoși și să ne osândim sincer și întru toate. Nu trebuie să ne imaginăm nimic, nu trebuie să căutam nimic în afară de iertare și miluire.
Cu cât ne smerim mai mult întru pocăință, cu atât mai repede rugăciunea noastră Îl dobândește pe Dumnezeu. Când pierdem însă smerenia, atunci nici un fel de fapte bune nu ne pot ajuta. Acțiunea în noi a mândriei, judecarea fraților, vrăjmașia față de aproapele, ne aruncă departe de Dumnezeu.
La Dumnezeu trebuie să venim ca ultimi păcătoși și să ne osândim sincer și întru toate. Nu trebuie să ne imaginăm nimic, nu trebuie să căutam nimic în afară de iertare și miluire. Aceasta trebuie să fie starea noastră interioară permanentă. Noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să nu mâhnim Duhul Sfânt cu patimile noastre mârșave, să nu pricinuim nici un rău aproapelui nostru. Noi ne rugăm să dobândim adevăratul sens al poruncilor lui Hristos și să trăim în acord cu ele. Noi Îl chemăm:
"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi și lumea Ta." Și Dumnezeu ne aude și mântuirea vine la noi. "Și cel care va chema numele Domnului se va mântui."(Ioil 2,32)


(Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, Mănăstirea Lainici, 1998, p.145)

Simplificaţi-vă viata!
 

Fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa şi s-au eliberat din laţul acestui progres lumesc, al multor înlesniri - sau mai degrabă al multor greutăţi, şi au scăpat de acest stres înfricoşător al vremii noastre de azi.
Mirenii spun: "Fericiţi sunt cei care trăiesc în palate şi au toate înlesnirile" - dar fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa şi s-au eliberat din laţul acestui progres lumesc, al multor înlesniri - sau mai degrabă al multor greutăţi, şi au scăpat de acest stres înfricoşător al vremii noastre de azi. Dacă omul nu îşi simplifică viaţa, se chinuieşte - în timp ce simplificând-o nu va avea acest stres.
Odată, la Sinai un german i-a spus unui copil de beduin, care era foarte deştept: "Tu eşti deştept, poţi învăţa carte" - "Şi după aceea?", îl întrebă copilul. "După aceea o să devii mecanic" - "Şi după aceea?" - "După aceea îţi vei deschide un atelier de reparat maşini" - "Şi după aceea?" - "După aceea o să-l măreşti" - "Şi după aceea?" - "După aceea vei lua şi pe alţii să lucreze şi vei avea mult personal" - "Adică", îi spune, "să am durere de cap, să dau şi altuia durere de cap, şi după aceea altuia? Nu e mai bine acum, când nu am nici o durere de cap?" Cea mai mare durere de cap vine din gândurile acestea: "Să facem asta, să facem cealaltă". Dacă gândurile ar fi duhovniceşti, cel ce le are ar simţi mângâiere duhovnicească şi nu are durere de cap.
Încă şi la mireni insist mult asupra simplităţii - pentru că multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinţă şi îi mănâncă omului liniştea. Le vorbesc de cumpătare şi nevoinţă. Strig mereu: "Simplificati-vă viata, şi stresul va fugi". Cele mai multe divorţuri de aici pornesc. Multe treburi, multe lucruri au oamenii de făcut, şi se ameţesc. Lucrează amândoi, tata şi mama, îşi lasă copiii de izbelişte. Osteneală, nervi - din probleme mici, scandaluri mari: apoi, divorţ fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă şi-ar simplifica puţin viața, ar fi şi odihniţi, şi veseli. Stresul ăsta este o catastrofă.


(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Chilia „Bunei Vestiri”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, pg. 155-156)

Nu vrei să suferi toate pentru dragostea Mea?
 

Orice ţi s-ar întâmpla, tu să strigi aşa: "Pentru dragostea Ta, Iisuse al meu, dulce dragoste, duc toate ocările, batjocoririle, nedreptăţile, ostenelile şi toate necazurile care mi se întâmplă". Acestea gândind, dintr-o dată sarcina greutăţilor se va uşura şi amărăciunea provocată de demon va înceta.
Nimic altceva nu poate să ajute atât de mult şi să stingă mânia şi toate celelalte patimi cât poate iubirea către Dumnezeu şi către toţi semenii. Cu iubirea biruieşti mult mai uşor decât cu celelalte lupte. Dar chiar şi atunci când lupţi, nu simţi durerea dacă mintea ta este stăpânită de iubire. Iubirea nu cade niciodată dacă îndreptezi mereu cârma sufletului spre aceasta. Orice ţi s-ar întâmpla, tu să strigi aşa: "Pentru dragostea Ta, Iisuse al meu, dulce dragoste, duc toate ocările, batjocoririle, nedreptăţile, ostenelile şi toate necazurile care mi se întâmplă". Acestea gândind, dintr-o dată sarcina greutăţilor se va uşura şi amărăciunea provocată de demon va înceta.
Crede în ceea ce am să-ţi spun. Odată, din cauza repetatelor şi înfricoşătoarelor mele ispite, am fost stăpânit de mare întristare şi deznădejde şi socoteam că sunt nedreptăţit de către Dumnezeu. Că m-a lăsat pradă atâtor ispite, fără să mă uşureze vreun pic, să iau măcar o răsuflare. Şi aflându-mă în această amără*ciune, am auzit o voce înlăuntrul meu, tare dulce, foarte clară şi trădând multă compasiune: "Nu vrei să suferi totul pentru dragostea Mea?" Şi o dată cu vocea a început să curgă şuvoi de lacrimi neîncetat şi mă căiam pentru deznădejdea care mă stăpânise. N-am să uit niciodată vocea aceea, atât de dulce, care a făcut să dispară deodată ispita şi toată deznădejdea.
"- Nu vrei să suferi toate pentru dragostea Mea?"
Cu adevărat, dulce dragoste! Pentru dragostea Ta ne-am răstignit şi pentru ea toate le purtăm.



(Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină, pg. 54-55)

Harul nu vine niciodată singur
 

Înainte de orice lucru, cel care cere har de la Dumnezeu trebuie să îndure ispitele şi necazurile, în orice fel ar veni acestea.

Mă întrebi care din doi primeşte harul mai repede, pustnicul sau cel aflat sub ascultare. Fără îndoială că ucenicul ascultător.
Acesta primeşte şi harul mai repede şi este şi în afară de orice pericol. Nu se teme nici că o să cadă, nici că o să ardă. Numai să nu se lase cuprins de neglijenţă. Şi să mai ştii că, atunci când omul îl are înlăuntrul său pe Hristos, atunci fie că este singur, fie că este împreună cu mulţi semeni ai săi, el îşi află liniştea şi are pace mereu.
Harul lui Dumnezeu nu depinde de timp, ci de modul în care vietuieşti şi de mila Domnului. Experienţa se dobândeşte, într-adevăr, o dată cu trecerea timpului, dar harul, de aceea se numeşte har, adică dar, pentru că depinde de Dumnezeu, se dăruieşte în funcţie de căldura credinţei, de smerenie şi de voia cea bună.
Solomon a primit har când era de doisprezece ani. Daniil la aceeaşi vârstă. David pe când păştea turmele tatălui său. La fel toţi cei vechi şi noi.
Imediat ce omul ajunge la căinţa adevărată, Harul se apropie de el şi sporeşte o dată cu creşterea zelului. Experienţa cere nevoinţă îndelungată.
Înainte de orice lucru, cel care cere har de la Dumnezeu trebuie să îndure ispitele şi necazurile, în orice fel ar veni acestea. Iar dacă în timp de ispită se nelinişteşte şi nu arată destulă răbdare, nici harul nu va veni, nici virtutea nu o săvârşeşte şi nici nu se învredniceşte de vreun dar duhovnicesc, dacă cineva a aflat care este darul lui Dumnezeu; cum că sunt necazurile în general, tot ceea ce ne aduc ispitele, acesta a aflat cu adevărat care este calea Domnului.
Acesta aşteaptă ispitele să vină pentru că prin acestea se curăţeşte, răbdând se luminează şi ajunge să-L vadă pe Dumnezeu.



(Cuviosul Iosif Isihastul, Mărturii din viaţa monahală, Editura Bizantină, p. 78)

Care este sensul acestei vieți?
 

În viaţa aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi?

Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru cer, pentru rai. Totul este să prindă omul acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului.
Când omul crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, atunci înţelege că această viaţă este deşartă şi îşi pregăteşte paşaportul pentru cealaltă viaţă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom face rădăcini aici. Viaţa aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viaţă.
De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel ca să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când ne va chema El. Atunci când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea un singur lucru a spus: "Este exact ce trebuie pentru a fi împărat!" Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuziasmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici.
În viaţa aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu.



(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Editura Evanghelimos, p. 343-344)

Părintele Justin depre Rugăciunea inimii și Sfânta Scriptură
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/7...17rifeg33a.jpg



Rugăciunea lui Iisus nu trebuie să o facă doar monahii, această rugăciune sunt datori să o facă toți creştinii. Pe ea s-a sprijinit secole la rând viaţa Bisericii, pentru că stârpeşte patimile, care sunt în inima noastră, căci acolo își au rădăcina.
Astăzi, când timpul trece parcă atât de repede şi oamenii le fac pe toate în grabă, încât nici Ceaslovul nu mai apucă să îl deschidă de obosiţi ce sunt, cea mai bună armă împotriva vrăjmaşului este rugăciunea lui Iisus, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune a fost şi este zidul de apărare al Bisericii, zidul de apărare al creştinilor. Pentru că fiecare creştin este o biserică, fiecare familie este o biserică, fiecare şcoală poate fi o mică biserică… Această rugăciune are puterea să adune mintea foarte repede, să te interiorizezi şi să strigi din adâncul inimii către Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie să o facă doar monahii, această rugăciune sunt datori să o facă toți creştinii. Pe ea s-a sprijinit secole la rând viaţa Bisericii, pentru că stârpeşte patimile, care sunt în inima noastră, căci acolo își au rădăcina. Înainte viața creștinilor nu era departe de cea a monahilor, şi Sfântul Vasile cel Mare este cel care a adus monahismul până în cetate, spre a fi de ajutor creştinilor în trebuinţele trupeşti şi sufleteşti. De aceea, creştinii, oriunde s-ar afla, fie că sunt acasă, fie că sunt la lucru, că merg cu tramvaiul, călătoresc cu avionul, gătesc, repară, oriunde şi orice ar face, să rostească cu mintea lor această rugăciune a lui Iisus. Şi în funcție de silinţa fiecăruia Dumnezeu vă coborî harul Său cel sfânt în inimile noastre.
De ce nu se mai citesc cărţile duhovniceşti, acum când se tipăresc din ce în ce mai multe cărţi?
Dumnezeu o să ne ceară socoteală pentru că nu am citit. Nu avem dreptul să spunem că nu am ştiut atunci când suntem în necaz şi ne depărtăm de Dumnezeu; nu există nu am ştiut, ci nu am vrut să ştiu. Pentru că sunt atâtea cărţi ale Sfinţilor Părinţi în care poţi găsi sfaturi pentru orice problemă ai avea. Ne plângem că nu mai avem povăţuitori şi duhovnici iscusiţi, dar nu îi vedem că ei trăiesc prin cărţile, pe care noi nu le citim. O să vină vremea când nici Sfânta Scriptură nu o vom mai avea şi vom tânji după un cuvânt din Scriptură şi nu îl vom găsi. Luaţi şi citiţi vieţile sfinţilor şi învățăturile Sfinţilor Părinţi, că va veni vremea când nu le veţi mai găsi. Mamele să citească fiilor lor câte un capitol din Sfânta Scriptură în fiecare zi. Să nu ne lipsească Scriptura, că în ea găsim viaţa veşnică.

Diferența dintre smerita cugetare și complexul de inferioritate
 

Omul smerit, spunea, nu este o personalitate bolnavă. Are conștiința stării sale, nu și-a pierdut centrul personalității. Cunoaște păcătoșenia lui, micimea lui, și acceptă observațiile duhovnicului său, ale fraților săi. Îi pare rău dar nu deznădăjduiește. Se întristează, însă nu se istovește și nu se mânie.

Părintele Porfirie vorbea despre diferența dintre smerita-cugetare și complexul de inferioritate. "Omul smerit, spunea, nu este o personalitate bolnavă. Are conștiința stării sale, nu și-a pierdut centrul personalității. Cunoaște păcătoșenia lui, micimea lui, și acceptă observațiile duhovnicului său, ale fraților săi. Îi pare rău dar nu deznădăjduiește. Se întristează, însă nu se istovește și nu se mânie.
Cel stăpânit de complexul inferiorității în exterior și la început seamănă cu omul smerit. Însă dacă-l cercetezi puțin sau îl povățuiești, atunci ego-ul său bolnav iese la suprafață, se tulbură, pierde și acea puțină pace pe care o are.
La fel, spunea părintele, se întâmplă și cu omul melencolic în comparație cu cel care se pocăiește. Cel melancolic se interiorizează și se preocupă doar cu sinele său. Păcătosul care se pocăiește și se spovedește iese din sine. Credința noastră are acest lucru minunat, pe duhovnic. Dacă i-ai mărturisit duhovnicului și ai primit iertare, nu te mai întoarce înapoi". Accentua mult acest lucru.


(Ieromonah Sava Aghioritul, Vindecarea sufletului în învățătura părintelui Porfirie, Editura Egumenița 2012, p.98)

De ce obosim la rugăciune?
 

Aduceţi-vă aminte de stâlpnici. Ei au stat mulţi ani la rând pe un stâlp, cu duh rugător, învingându-şi trupul, cel care, ca şi trupul tău, trăgea spre lenevie.

Îi auzim pe unii spunând: rugăciunea ne oboseşte repede.
De ce oare? Fiindcă nu-L aveţi în faţa ochilor minţii pe Domnul ca şi când ar fi aievea.
Priviţi-L mereu cu ochii minţii şi ai inimii şi atunci veţi putea sta la rugăciune toată noaptea şi nu veţi osteni. Ce spun, o noapte! Veţi fi în stare să staţi trei zile şi trei nopţi la rând şi nu veţi obosi.
Aduceţi-vă aminte de stâlpnici. Ei au stat mulţi ani la rând pe un stâlp, cu duh rugător, învingându-şi trupul, cel care, ca şi trupul tău, trăgea spre lenevie. Iar ţie ţi se par grele câteva ceasuri de rugăciune, poate chiar unul singur!

(Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, pp. 111-112)