Ce înseamnă rugăciunea „Doamne miluiește” din cadrul Liturghiei?
 

Prin ectenie preotul îi cheamă pe credincioșii ce participă la Sfânta Liturghie să se roage pentru multele nevoi ce le au, iar aceștia cer numai mila, bineștiind că Dumnezeu milostiv este, însă invocarea milei lui Dumnezeu fără o schimbare a vieții noastre, fără statornicia de fi slujitori ai Lui nu ne este de folos.

În timpul Sfintei Liturghii, „Doamne miluește” arată că slujba se săvârșește nu numai de preot, ci și de popor și că fără mila lui Dumnezeu nu există mântuire (Stefanos Anagnastopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii).
Răspunsul pe care îl dau credinciosii la fiecare cerere rostită de cleric:„Doamne miluește”, este rugăciunea cea mai scurtă a Bisericii, dar cuprinzătoare, întrucât a-I cere lui Dumnezeu milă înseamnă a cere Împărăția Lui, nădăjduind că toate celelalte se vor adăuga nouă, dupa cuvântul Mântuitorului care zice: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” Mt.6,33 ( Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii).
Prin ectenie preotul îi cheamă pe credincioșii ce participă la Sfânta Liturghie să se roage pentru multele nevoi ce le au, iar aceștia cer numai mila, bineștiind că Dumnezeu milostiv este, însă invocarea milei lui Dumnezeu fără o schimbare a vieții noastre, fără statornicia de fi slujitori ai Lui nu ne este de folos.
Mitropolitul Antonie de Suroj, în cartea „Școala rugăciunii” realizează o minunată conexiune, o etimilogie a cuvintelor „Doamne miluește”. El spune că părinții greci au derivat „eleison” din aceeași rădăcină a termenilor grecești pentru „măslin”-„eleis”- „ulei de măsline”, ceea ce aduce aminte de vița de măslin adusă de prorumbel lui Noe după potop, semnificând încetarea pedepsei divine pentru păcatele sâvârșite. Astfel și noi cerem milă de la Dumnezeu, gândindu-ne că o vom dobândi prin jertfa săvârșită de Mântuitorului Hristos care s-a întrupat, răstignit și înviat pentru noi și a noastră mântuire.

Toata stiinta, toate eforturile, toate cugetarile si rugaciunile, toate dogmele si rationamentele, toate raspunsurile, toate solutiile se afla incapsulate in "Doamne miluieste." Nimic nu este mai presus de acest inteles. Nimic nu are rezolvare reala in afara acestei rugaciuni chintesenta.

Asa este , Florin !
Iată ce bine grăieste in acest sens Sfântul Nectarie: ” Starea lui Iov este lege pentru fiecare om. Cât timp omul este bogat, vestit, cu bunăstare, Dumnezeu nu răspunde. Când omul stă pe gunoi, înlăturat de toţi, atunci Dumnezeu Se arată şi Însuşi stă de vorbă cu omul, iar omul doar ascultă şi Îl cheamă: ŤDoamne, miluieşte!ť”.

http://www.crestinortodox.ro/comunit...4424/96288.jpg http://www.crestinortodox.ro/comunit...4424/96300.jpg http://www.crestinortodox.ro/comunit...424/102065.jpg

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul explicată de părintele Petroniu Tănase
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...101a1dst8a.jpg http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p2231.htm



Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al găririi în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor.

Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!

Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!

Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!

Legată de vremea Postului Mare, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este o rugăciune scurtă, dar plină de putere şi bogăţie duhovnicească, cum numai marele părinte Efrem Sirul „alăuta Duhului Sfânt”, putea să o alcătuiască.

Tipicul prevede să fie rostită având ochii trupeşti şi mâinile ridicate în sus, cu ochii minţii înălţaţi către Dumnezeu, cu umilinţă, cu lacrimi şi cu frică de Dumnezeu, însoţită de metanii şi închinăciuni, după rânduiala cunoscută.

Rostită astfel, cu înţelegere şi simţire, ea preface şi înnoieşte întreaga viaţă sufletească. Stăruind asupra cuprinsului ei, vom descoperi o întreagă teologie a pocăinţei, încât cu dreptate această rugăciune este numită „Rugăciunea pocăinţei”.

Rugăciunea se rosteşte la toate cele şapte laude: Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri şi Obedniţă; în total, de nouă ori în curgerea unei zile şi de opt ori când se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, întrucât rămâne partea de vecernie la care se rosteşte de obicei rugăciunea. Numerele opt şi nouă, de câte ori se zice rugăciunea, ne duc cu mintea la cele nouă cete îngereşti şi la veacul viitor, simbolizat prin numărul opt, vrând parcă să ne spună că numai pocăinţa ne poate învrednici de viaţa fericită a vieţii veşnice şi de traiul împreună cu îngerii.

Rugăciunea are trei părţi bine deosebite. În prima parte, ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”. În partea a doua: „Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale”. Şi încheiem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti, în vecii vecilor. Amin”. Deci pe de o parte ne rugăm să ne ferească Dumnezeu de patru duhuri rele, de patru patimi, iar pe de alta, cerem să ne dăruiască patru duhuri bune, patru virtuţi.

Observăm că Sfântul Efrem, înşirând cele două feluri de patimi şi de virtuţi, le numeşte pe toate deopotrivă „duhuri”: duhul trândăviei, duhul curăţiei.... Cum să înţelegem oare aici cuvântul „duh”?

În privinţa duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toată răutatea este duhul răutăţii, care „umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8) şi lupta noastră trebuie să o ducem împotriva „duhurilor răutăţii din văzduh” (Efes. 6, 12). Patimile care înrobesc pe om nu sunt altceva decât semnul înfrângerii omului în lupta sa cu aceste puteri vrăjmaşe. De aceea, Sfinţii Părinţi obişnuiesc să numească „duh” nu numai pe „duhul răutăţii”, pe diavolul, ci şi lucrarea lui, zicând deopotrivă: „duhul trîndăviei”, sau „dracul trîndăviei” şi „duhul lăcomiei” sau „dracul lăcomiei” etc. Acest fel de a vorbi al Părinţilor este mai cuprinzător şi ne ajută să înţelegem mai deplin cum stau lucrurile. O patimă este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, estecăderea în robia unei puteri vrăjmaşe, care ne stăpâneşte cu silnicie, ne luptă neîntrerupt, urmărindu-ne moartea veşnică. În dosul fiecărei patimi se ascunde puterea vrăjmaşă a diavolului.

„Îngerii stau mai aproape de cei ce se curăţă cu postul”

Dar de ce, în prima parte a rugăciunii, rugăm pe Dumnezeu să nu ne dea cele patru duhuri rele? Oare Dumnezeu ne dă trândăvia, mânia, patimile? Fireşte că nu! Uneltirile drăceşti sunt pline de viclenie şi puterea lui nespus de mare şi nimeni n-ar putea scăpa de ele dacă Dumnezeu nu le-ar îngrădi neîngăduindu-i să războiască pe om mai presus de puterile sale. De aceea, când zicem: „duhul trândăviei, al grijii de multe... nu mi-l da mie”, ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne lase să cădem în robia patimii trândăviei, să nu lase pe dracul trândăviei să ne stăpânească.

Dacă prin duhurile patimilor înţelegem pe draci, atunci prin duhurile virtuţilor: al curăţiei, al smereniei, trebuie să înţelegem pe duhurile cele bune, pe îngeri? Este adevărat că şi îngerii necontenit ne ajută la savârşirea binelui, dacă nu-i îndepărtăm cu păcatele, precum auzim la utrenia din Lunea brânzei: „îngerii, păzitorii vieţii noastre stau mai aproape de cei ce se curăţă cu postul”. Totuşi, Sfinţii Părinţi, când este vorba de virtuţi, nu vorbesc niciodată ca în cazul patimilor; nu zic adică „îngerul curăţiei”, „îngerul smereniei” etc, cum zic dincolo: „dracul lăcomiei”, „dracul mândriei”. Deci, cele patru duhuri bune nu sunt îngeri, ci altceva.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul explicată de părintele Petroniu Tănase ( 2 )
 

Ştim că la Sfântul Botez, omul se leapădă de satana şi se îmbracă cu Hristos; se face locaş al Duhului Sfânt şi primeşte putere să se facă fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Are întru sine seminţele tuturor virtuţilor, „darurile Botezului”, ale Mirungerii, şi omului nu-i mai rămâne decât să dea lucrarea cea din afară, prin împlinirea poruncilor, ca să crească omul cel nou, născut din Sfântul Botez. De aceea, Sfinţii Părinţii zic că viaţa duhovnicească este o desfăşurare a acestor puteri, o „actualizare a darurilor Botezului şi Mirungerii”. Virtuţile deci, fiind lucrarea Sfântului Duh din om, sunt numite şi ele „duhuri”, ca şi izvorul din care curg. Aşa numeşte şi proorocul Isaia darurile Sfântului Duh zicând: „duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului...” (Isaia 11, 2-3). Deci, cele patru duhuri bune: duhul curăţiei, al smereniei şi celelalte nu sunt îngeri, ci daruri ale Sfântului Duh şi ne rugăm lui Dumnezeu ca ele să nu rămână nelucrătoare în noi.

O simplă privire asupra celor două şiruri de „duhuri” ne ajută să înţelegem un lucru foarte însemnat pentru viaţa duhovnicească: duhurile răutăţii se află în afară de noi, deci şi răul este în afară. Duhurile virtuţilor, darurile Sfântului Duh, izvorul binelui se află înăuntrul nostru. Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre bine avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci, este mai uşor a face binele decât răul. De aici şi marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru săvârşirea răului.

Cu rost a pus Sfântul Efrem, mai întâi duhurile răutăţii şi în al doilea rând duhurile virtuţilor; pentru că nu putem lucra virtutea, dacă nu ne-am curăţit mai întâi de patimi.

Vorbind despre patimi, Sfinţii Părinţi ca: Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin şi mulţi alţii, arată că numărul lor este foarte mare; că în fruntea lor stă iubirea de sine; că neştiinţa, uitarea şi nepăsarea sunt proptelele tuturor patimilor; că din acestea curg cele şapte patimi capitale din care se răsfiră apele mocirloase şi otrăvite ale tuturor celorlalte patimi. Este firesc deci, să ne întrebăm de ce din această mare mulţime, Sfântul Efrem a ales numai patru patimi şi de ce anume pe acestea, mai ales că ele nu se află printre cele mai vătămătoare. Răspunsul la această nedumerire îl vom avea după ce ne vom opri în scurt la fiecare din cele patru duhuri ale răutăţii.

4 duhuri ale răutăţii

Duhul trîndâviei. Făcut după chipul lui Dumnezeu şi menit să ajungă asemenea lui Dumnezeu, omul este rânduit pentru lucrare de la început, când a fost pus în Eden, ca „să-l lucreze şi să-l păzească” (Facere 2,15). După izgonirea din rai, lucrarea omului este îndreptată, îndeosebi, spre agonisirea celor trebuitoare vieţii: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă. Fără de acestea nu poate trăi; de nevoie trebuie să lucreze că nu poate trăi în lenevire. Deci, nu de această trândăvie se roagă Sfântul Efrem să fie izbăvit, ci de trândăvia mult mai vătămătoare a nelucrării poruncilor lui Dumnezeu; lucrarea acestora, precum am mai spus, fiind condiţia creşterii omului celui nou născut din Sfântul Botez, al dobândirii asemănării cu Dumnezeu. Prin pilda talanţilor, Mântuitorul ne învaţă că puterile Sfântului Duh, care sălăşluiesc în om sunt foarte mari (un talant cântăreşte peste 40 de kg) şi pot duce pe om la cea mai înaltă desăvârşire; şi dacă nu toţi ajung la aceeaşi măsură sau nu ajung deloc, se datorează trândăviei omului. Aceasta este direct potrivnică dezvoltării omului duhovnicesc, este refuzul propriei sale creşteri, închircirea în nedesăvârşire. Lumea întotdeauna a osândit pe leneş. Solomon îl trimite să ia pildă de la harnica furnică (Pilde 6, 6), iar Apostolul porunceşte că „cine nu munceşte, nici să nu mănânce” (2 Tes. 3, 10). De aceea, şi Sfântul Efrem pune trândăvia în fruntea celor patru duhuri pătimaşe, ca una care este piedică a toată fapta bună şi potrivnică celei mai înalte chemări a omului.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul explicată de părintele Petroniu Tănase ( 3 )
 

Duhul grijii de multe, spun Sfinţii Părinţi, este însemnul împătimirii de cele materiale, cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti. El este strâns legat şi urmează duhului trândăviei. într-adevăr, negrijindu-se de lucrarea duhovnicească, omul îşi caută o mincinoasă împlinire, răspândindu-se în cele din afară, în grija de multe, în grija de cele viitoare, cum să-şi agonisească cele plăcute şi cum să scape de cele dureroase — căutarea plăcerii şi fuga de durere fiind, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, grija permanentă a omului împătimit. Pe bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise ţarina şi se grijea cum să-şi asigure roadele pentru mulţi ani, Mântuitorul îl numeşte „nebun” (Luca. 12,20). „Luaţi aminte, ne îndeamnă Domnul, să nu se îngreuieze inimile voastre cu... grijile lumii” (Luca 21, 54).

Răspândindu-ne în cele din afară, grija de multe este potrivnică vieţii duhovniceşti şi ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu este unime desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El decât dacă îşi reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăinţa şi prin intrarea în cămara cea mai dinăuntru, adică prin rugăciune; căci împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru (Luca 17, 21). Dimpotrivă, răspândirea în grija de multe ne întâlneşte cu diavolul, care este fărâmiţare, mulţime, „legiune”.

Părinţii duhovniceşti necontenit ne îndeamnă să ne agonisim „fărăde-grijade toate”, singura grijă îndreptăţită să ne stăpânească fiind grija de răspunsul la înfricoşata judecată, grija de mântuire. Dacă trândăvia face nelucrător harul din om, grija de multe face pe om netrebnic acestei lucrări, punându-1 pe calea potrivnică mântuirii.
Duhul iubirii de sine, al iubirii de stăpânire, este altceva decât stăpânirea cea rânduită de Dumnezeu, faţă de care tot omul trebuie să se supună (Rom. 13, 1). Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal. Mântuitorul Iisus Hristos arată că acest duh este al paginilor şi cu totul străin de duhul Evangheliei, învăţând astfel pe ucenicii săi: „Cine dintre voi vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; şi cine dintre voi vrea să fie întîi, să vă fie slugă. Precum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 25). Ceea ce a şi arătat cu fapta, spălând picioarele ucenicilor şi dându-şi viaţa pentru mântuirea noastră. De unde înţelegem că adevărata stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare; slujire a aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieţii pentru mîntuirea lui. Omul are o mare valoare, este „chipul lui Dumnezeu” şi valorează cât însuşi „chipul” pe care îl poartă; este răscumpărat cu scump sângele Mântuitorului Hristos şi valorează cât preţul acestui sânge. De aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru că este slujirea lui Dumnezeu însuşi. „Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut”, va zice Domnul la înfricoşata judecată (Matei 25, 40), Slujirea aproapelui este o poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârşită cale de mântuire. Duhul de stăpânire, care înjoseşte pe om şi-l coboară în rândul lucrurilor, ne lipseşte dintr-o dată de toate aceste trei. El este strâns legat de duhul grijii de multe. Într-adevăr, când toată grija omului este îndreptată spre cele materiale, este firesc ca şi omul să fie transformat în unealtă sau bun material, care nu valorează mai mult decât profitul pe care-l aduce.

Grăirea în deşert, zice Sfântul Ioan Scărarul, este scaunul slavei deşarte, semn al nepriceperii, urmarea îmbuibării şi necurăţiei, pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii (Cuv. 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului, şi prefacerea lui în prilej de păcătuire şi pierzare. Cuvântul omenesc are o mare şi tainică putere, aduce cu el ceva din fiinţa celui pe care îl rosteşte. Dacă cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi. „Dacă vrei să ştii ce este în inima omului, zic Sfinţii Părinţi, ia aminte la cele ce spun buzele lui”. Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce la stricarea altora; lipseşte cuvântul de tainica lui putere, îl face cuvânt fără de preţ De aceea Mântuitorul ne spune că: „pentru tot cuvântul deşert pe care îl vor grăi oamenii, vor da seama în ziua judecăţii” (Matei 12, 36). Sfinţii Părinţi, temându-se de marea răspundere a cuvântului, au iubit şi lăudat tăcerea mai mult decât vorbirea. „Pentru că am vorbit, zice Cuviosul Arsenie, adesea m-am căit; iar pentru că am tăcut, niciodată”. Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatră în gură pentru a deprinde tăcerea, iar Sfântul Isaac Sirul zice că „tăcerea este graiul veacului viitor”. Chiar şi vorbirea despre cele duhovniceşti este păgubitoare, când este prea multă. Spune şi înţelepciunea poporului: „vorba este de argint, iar tăcerea de aur”.

Dacă luăm acum aminte la cele patru duhuri ale răutăţii, observăm două lucruri de mare însemnătate. În primul rând, vedem că ele se leagă unele de altele, formează un fel de povârniş pe care alunecă omul stăpânit de ele. Din trândăvie şi din negrija de mântuire, omul dă în mincinoasa lucrare a răspândirii în grija de multe; din aceasta, dă în duhul de stăpânire, nesocotind pe aproapele, şi coborând în iadul lucrurilor; iar de aici ajunge şi la nesocotirea sa proprie prin degradarea cuvântului, în grăirea în deşert.

Dar legătura dintre cele patru duhuri rele este şi mai organică, precum vom vedea îndată.

Sfinţii Părinţi ne arată că o condiţie de bază pentru sporirea duhovnicească este să ne păzim conştiinţa neprihănită din patru părţi. Faţă de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la împlinirea poruncilor Lui; faţă de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; faţă de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu, şi faţă de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adică numai pentru trebuinţă şi cu înfrânare.

Or, dacă luăm bine seama, cele patru patimi ne vatămă conştiinţa din toate aceste patru părţi. Trândăvia ne vatămă conştiinţa faţă de Dumnezeu, ca una care se împotriveşte lucrării harului din noi; grija de multe vatămă conştiinţa faţă de lucruri, pe care le întrebuinţăm spre pierzarea şi nu spre mântuirea noastră; iubirea de stăpânire, care nesocoteşte pe om vatămă conştiinţa faţă de aproapele, iar grăirea în deşert vatămă conştiinţa faţă de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvântului. Astfel, cele patru patimi arată o stare de îmbolnăvire generală a sufletului, o strâmbare a purtării omului faţă de tot ceea ce-l înconjoară; faţă de Dumnezeu, faţă de lucruri şi faţă de sine. Omul nepăsător de mântuire, răspândit în grija de multe, asupritor de aproapele şi slobod la limbă, este chipul acestei îmbolnăviri sufleteşti, chipul omului robit de păcat. Deşi mântuirea este un lucru personal al fiecăruia, totuşi omul nu şi-o lucrează de unul singur, ci în strânsă legătură cu Dumnezeu şi restul făpturii: aproapele şi lucrurile. Mântuirea sau pierzarea sa depinde de felul purtării sale faţă de ceilalţi. Cele patru duhuri rele, strâmbând purtarea omului faţă de lumea din afară de el, îi taie orice putinţă de mântuire. Nu-i greu de înţeles pentru ce Sfântul Efrem s-a oprit numai la aceste patru duhuri.

Dimpotrivă, care sânt trăsăturile sufletului sănătos, o vedem în partea a doua a rugăciunii Sfântului Efrem, în care cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, asupra cărora ne oprim acum.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul explicată de părintele Petroniu Tănase ( 4 )
 

„Duhul curăţiei, al răbdării şi al dragostei”

Duhul curăţiei nu trebuie luat ca simplă curăţie trupească de păcatele desfrânării. Curăţia este prima treaptă a nepătimirii, starea sufletului curăţit de patimi, gata pentru lucrarea virtuţilor. „Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” ziceau evreii în robia babilonică, pe care tâlcuindu-o Părinţii, ne învaţă că nu putem aduce nici un rod de faptă bună câtă vreme ne aflăm în robia patimilor. De aceea şi pune Sfântul Efrem curăţia în fruntea tuturor celorlalte virtuţi, ca una ce stă la începutul vieţii virtuoase.

Duhul gândului smerit este prima sămânţă răsărită pe ogorul curăţiei. Este o aşezare în starea firească a existenţei noastre pământeşti în faţa lui Dumnezeu. Pe de o parte, făpturi slabe şi neputincioase, „ca iarba şi ca floarea ierbii” (Ps. 102); „statul meu ca o nimica înaintea Ta”, zice David (Ps. 38); pe de altă parte, pe toate — şi însăşi existenţa noastră — avându-le primite în dar de la Dumnezeu. „Ce ai, să nu fi primit?” ne întreabă Apostolul (1 Cor. 4, 7), pentru a încheia: „Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1 Cor. 15, 10). De aceea, Sfinţii Părinţii ziceau că smerenia este a se socoti omul pe sine mai prejos decât toţi oamenii şi chiar decât cele necuvântătoare, şi a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele sale cele bune.

Duhul răbdării este a doua sămânţă care creşte pe ogorul curăţiei. Căci dacă omul se smereşte şi-şi recunoaşte păcatele, îşi dă seama că este vrednic de nenumărate pedepse din partea lui Dumnezeu. Şi nu numai de pedepse pământeşti, ci şi de muncile veşnice, ca o slugă leneşă care nesocoteşte poruncile Domnului său şi rabdă cu bucurie toate necazurile, suferinţele şi încercările, fiind încredinţat de cuvântul Domnului că „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) şi că „cu multe scârbe trebuie să intrăm întru împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 22); şi numai „cine va răbda până în sfârşit acela se va mântui” (Matei 24,13). Sfinţii Părinţi, îndemnându-ne cu cuvântul apostolesc că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe Dânsul”, ne îmbărbătează cu făgăduinţa că „puţină este osteneala şi veşnică odihna” (Cuv. Moise). Răbdarea curăţă, preface şi înnoieşte sufletul, precum zice un părinte din Pateric: „ceara de nu se va înfierbânta în foc ca să se înmoaie, nu se va putea întipări pecetea ce se pune pe ea, tot aşa şi omul. De nu va fi muiat de fierbinţeala focului scîrbelor, a ostenelilor, a bolilor, a suferinţelor şi a ispitelor, nu se poate întipări într-însul pecetea Sfântului Duh”.

Duhul dragostei este desăvârşirea şi încununarea tuturor celorlalte. Cine s-a împodobit cu curăţia, cu smerenia şi cu răbdarea, acela este iubitor de Dumnezeu şi de aproapele; a ajuns la dragostea are este plinătatea tuturor virtuţilor, care nu cade niciodată, care este izvor a tot binele. Căci în cine sălăşluieşte dragostea, însuşi Dumnezeu petrece, Care este dragoste (1 Ioan 4, 8). De aceea Sfântul Efrem o aşază în urma celorlalte, precum şi Sfântul Ioan Scărarul, pe cea din urmă treaptă a scării raiului, ca una care este mai mare decât toate virtuţile, carele cuprinde pe toate şi va dura şi în veacul ce va să vie.

Dacă cele patru patimi formau un povârniş de la trândăvie tot mai jos, apoi cele patru virtuţi sunt trepte suitoare de la curăţie până la Dumnezeu. Totodată, ele sunt potrivnice celor patru duhuri rele şi ne arată cum ne putem tămădui sufletul îmbolnăvit de ele. Curăţia vindecă sufletul îmbolnăvit de grăirea în deşert, smerenia însănătoşeşte legăturile cu aproapele, răbdarea ne scapă de împătimirea faţă de lucruri, iar dragostea vindecă nepăsarea de mântuire, prin recunoştinţă şi iubirea faţă de Dumnezeu. Pentru că la cel curat toate sunt curate, deci şi limba; cel smerit socoate pe aproapele mai bun decât pe sine; cel răbdător nu-şi pune nădejdea în lucruri, iar iubitorul de Dumnezeu se străduieşte necontenit să împlinească poruncile Lui.

Astfel, omul stăpân pe limbă, smerit, răbdător şi iubitor de Dumnezeu ne înfăţişează icoana curăţită de patimi a omului duhovnicesc. Dacă privim rugăciunea Sfântului Efrem Sirul cu lumina învăţăturii duhovniceşti a Sfântului Maxim Mărturisitorul, vom găsi un temei psihologic sufletesc şi mai adânc al ei.

Păcatul îmbolnăveşte pofta şi iuţimea, cele două puteri sufleteşti ale omului, scoţându-le din ascultarea faţă de minte şi punându-le în slujba simţurilor. Pofta, din dor aprins către Dumnezeu, devine poftă de trup, de lucruri şi de slavă deşartă; iar iuţimea, din tonic întăritor al poftei, devine mânie, furie împotriva aproapelui.

Cele patru patimi din rugăciunea Sfântului Efrem arată tocmai această îmbolnăvire a poftei şi iuţimii şi cădere a lor în slujba simţurilor. Grija de multe este semnul împătimirii de lucruri, iubirea de stăpânire arată boala mândriei, grăirea în deşert este semnul necurăţiei, iar trândăvia, nepăsarea, este propteaua care le sprijină pe celelalte. Însănătoşirea stă în procesul invers; adică scoaterea mâniei şi poftei din simţire şi punerea lor în slujba minţii. Curăţia vindecă pofta de trup, smerenia scapă de mândrie, răbdarea izgoneşte iubirea de avuţii, iar dragostea întoarce iuţimea la starea ei firească.

Încă o dată înţelegem cât de adâncă şi de temeinică este învăţătura duhovnicească a Sfântului Efrem, arătată prin alegerea celor două şiruri de „duhuri” din rugăciunea sa. Ele ne pun în faţă două icoane; aceea a omului stricat de patimi şi a omului înnoit prin virtute; starea păcătoasă în care ne aflăm noi şi de care ne rugăm lui Dumnezeu să ne scape şi starea duhovnicească spre care tindem, rugând pe Dumnezeu să ne-o dăruiască.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul explicată de părintele ( 6 ) Petroniu Tănase ( 5 )
 

„Sfinţita doime”

Partea a treia a rugăciunii Sfântului Efrem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu...”, este o recapitulare într-o formă mai concisă a celor cerute în partea a doua.

Într-adevăr, vederea păcatelor proprii este un semn al smereniei; căci cel smerit nu se îngrijeşte decât de păcatele sale, şi cine se îngrijeşte de mântuire are destul de lucru pe ogorul sufletului său. „E o nebunie, zic Părinţii, să-şi lase cineva mortul său şi să meargă să-l plângă pe al altuia”. Tot aşa, neosândirea aproapelui este un semn al dragostei, care „îndelung rabdă şi este binevoitoare, nu se poartă cu necuviinţă şi nu gândeşte răul” (1 Cor. 13). Pentru că niciodată nu putem cunoaşte adevăratele pricini ale greşelilor altuia: slăbiciunea trupească, războiul diavolului, îngăduinţa lui Dumnezeu, şi nici nu ştim pocăinţa celui ce greşeşte. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne ferim de osândirea altuia şi să lăsăm toată judecata în seama lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse.

Cele două mari virtuţi se întregesc şi se împlinesc reciproc, de aceea Sfântul Ioan Scărarul le numeşte o sfinţită doime. „Sfinţită doime, zice el, este dragostea şi smerenia; cea dintâi înalţă, iar cea de pe urmă pe cei înălţaţi îi sprijineşte şi nu-i lasă să cadă” (Cuv. 25, 37). Spre a arăta că această „sfinţită doime” este nedespărţită, Părinţii duhovniceşti le-au unit într-o singură denumire: „smerenia dragostei”, care este o laudă şi o podoabă a vieţii duhovniceşti, ca una care este plinătatea vieţii desăvârşite. Căci prin dragoste şi smerenie, omul a ajuns la asemănarea cu Însuşi Hristos, Care ne-a iubit cu o dragoste peste măsură şi S-a smerit pentru noi până la moarte.



După rostirea rugăciunii cu cele trei metanii, câte una după fiecare parte, se fac 12 închinăciuni, până la pământ, la fiecare rugăciune zicând în taină unul din următoarele patru stihuri, care se repetă de trei ori:

1. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!

2. Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!

3. Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!

4. Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!

Primul stih nu este altceva decît rugăciunea vameşului, care „stând departe... îşi bătea pieptul zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!” (Luca 18, 13) Este o rugăciune plină de căinţă care a înălţat pe vameşul cel smerit mai mult decât pe fariseul cel mândru. L-a înălţat pentru că şi-a recunoscut păcatele, smerindu-se şi neîndrăznind să ceară de la Dumnezeu milă; iar cel ce se smereşte, după cursantul Domnului, se va înălţa (Luca 18, 14).

În stihul al doilea cunoaştem rugăciunea leprosului, care „văzând pe Iisus, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat zicînd Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti” (Luca 5,12). Păcatul nu este numai o călcare de poruncă, ci şi o necurăţie, pentru că diavolul, începătorul şi unealta păcatului, este numit „necuratul”, o lepră care cuprindă în întregime pe om. La cine să alerge omul, dacă nu la Doctorul şi Tămăduitorul a toată neputinţa: „Doamne, numai tu poţi să mă curăţeşti, dacă voieşti, pe mine, păcătosul!” Iar Domnul răspunde: „Da, voiesc, curăţeşte-te!” (Luca 5, 13).

Stihul al treilea ne aduce aminte de rugăciunea psalmistului: „mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit... al Tău sunt eu, mântuieşte-mă” (Ps. 118). „E adevărat, recunosc că sunt păcătos, căzut, cuprins de lepra păcatului, însă nu întind mâinile la Dumnezeu străin, nu uit că sunt făptura lui Dumnezeu şi alerg la Cel ce m-a zidit şi Cel ce mă mântuieşte: „Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; afară de Tine pe altul nu ştim”; „Al tău sunt eu, mântuieşte-mă! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!”.

Stihul cel din urmă merge mai departe: nu numai am păcătuit dar greşelile mele sunt fără de număr. „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142), zice psalmistul, şi chiar dacă ar trăi omul numai un ceas, zic părinţii, şi tot greşeşte. Întreaga noastră viaţă este un neîntrecut şir de păcate, de nesocotire a dumnezeieştilor porunci. De aceea Mântuitorul, între cele absolut necesare, ne-a învăţat şi cererea de iertare: „şi ne iartă nouă greşelile noastre”. Să ne cerem iertare păcatelor, aşa cum ne cerem pâinea cea de toate zilele, căci avem nevoie de ea, cum avem nevoie de pâine. La fel şi Părinţii pustiei ne învaţă ca la tot cuvântul să zicem: „Iartă!” Să cerem iertare, dar cu iertarea aproapelului şi cu căinţa fiului risipitor. „Am greşit Doamne, la cer şi înaintea Ta; fără de număr am greşit, dar îmi pare rău că Te-am mâhnit. Mă căiesc şi mă rog de iertare; fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă”!

Observăm că cele patru stihuri sunt străbătute de două simţăminte: pe de o parte apăsarea conştiinţei pentru păcatele săvârşite: sunt păcătos, întinat, am greşit fără număr; iar pe de alta, încrederea în milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieşte-mă, curăţeşte-mă, iartă-mă! Sunt cele două stări sufleteşti: teama şi nădejdea despre care spun Sfinţii Părinţi că necontenit trebuie să însoţească pe om pe calea mântuirii; fără să se lase prins de teamă, sau lipsit de nădejde, ci îmbinând mereu teama cu nădejdea (Cuviosul Petru Damaschin). Aceste simţiri au înălţat pe vameşul, au adus pe fiul risipitor la casa părintească, au deschis tâlharului uşile raiului.

Stihurile se repetă de trei ori. De trei ori, pentru că ne adresam lui Dumnezeu ca Treime: Tatălui, Care ne-a zidit; Fiului, Care ne-a adus iertarea prin moartea Sa, şi Duhului, Care ne curăţeşte de toate spurcăciunea. De trei ori, în semn de stăruinţă şi de angajare hotărâtă cu toate cele trei puteri sufleteşti: minte, poftă şi iuţime pe calea pocăinţei.

Ele se rostesc în tăcere, fiecare le zice pentru sine, fiindcă şi căinţa şi îndreptarea sunt lucruri personale, individuale, care se lucrează tainic în inima fiecăruia. După cele 12 închinăciuni, preotul, ca o pecetluire, rosteşte încă o dată rugăciunea fără întrerupere şi se încheie cu o metanie.

Aruncând acum o privire asupra întregii rânduieli de rugăciune a Sfântului Efrem, ce observăm? Mai întâi, ne uităm la chipul omului stricat de cele patru patimi şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de ele; privim apoi icoana omului înnoit prin cele patru virtuţi şi cerem să ni le dăruiască şi nouă şi să sporim pe această cale. După aceea, stăruim în rugăciune tăcută, smerindu-ne pentru neputinţele şi păcatele noastre şi cu mare nădejde în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. Şi toate aceste simţiri le însoţim de metanii şi închinăciuni. Ce însemnează oare toată această rânduială de rugăciune?

Metania trupească, plecarea cu capul până la pămînt, este semnul văzut al pocăinţei: prin plecare mărturisim căderea noastră în păcate, starea în care ne aflăm; iar prin ridicare arătăm năzuinţa noastră spre izbăvirea de păcate, spre înnoire. Dar cuvântul „metanie” în înţelesul său de origine (metanoia) tocmai aceasta înseamnă: prefacere, schimbare, înnoirea minţii, lucrare de prefacere a omului de păcat, în omul cel nou, înduhovnicit, care se săvârşeşte prin pocăinţă.

Iată ce lucru minunat se cuprinde în această practică a rugăciunii Sfântului Efrem, însoţită de metanii: ceea ce spunem cu gura în rugăciune o arătăm totodată şi cu trupul, ne recunoaştem păcătoşenia în care ne aflăm şi cădem cu smerenie la pământ, dar ne ridicăm îndată, arătând dorinţa noastră hotărâtă de grabnică îndreptare.

E aici mai mult decât rugăciune, este însăşi lucrarea pocăinţei, care preface şi înnoieste pe om. E o prefacere reală, care ne duce cu mintea la prefacerea euharistică de pe Sfântul Prestol, Euharistia de pocăinţă a omului. Căci aşa precum la Sfânta Liturghie, prin chemarea de către preot a Sfântului Duh, pâine şi vinul aduse înainte se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, tot aşa şi aici, prin rugăciunea preotului care cere darurile Sfântului Duh - cele patru duhuri din rugăciune -, omul de păcat se preschimbă în om duhovnicesc, rugăciunea Sfântului Efrem fiind epicleza acestei Liturghii de pocăinţă. Şi precum epicleza euharistică este rugăciunea pe care Dumnezeu o împlineşte imediat, prefăcând darurile aduse, tot aşa şi epicleza pocăinţei, implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, căinţă şi credinţă, este ascultată şi împlinită imediat. Ne-o adevereşte Sfânta Evanghelie. Vameşul a suspinat: „milostiv fii mie, păcătosul” şi degrabă s-a îndreptat; tâlharul pe cruce a strigat: „pomeneşte-mă Doamne” şi îndată a auzit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.

Iată dar, că nevoinţde Sfântului şi Marelui Post sunt rugăciunea de pocăinţă la care aducem jertfă însăşi fiinţa noastră, pe care Dumnezeu primind-o, o tămăduieşte, o înduhovniceşte. Dar pentru că înnoirea omului, prefacerea lui nu se poate săvârşi dintr-o dată, ci treptat, puţin câte puţin, şi liturghia de pocăinţă se repetă de multe ori pe zi, fiecare din ele însă este un pas spre plinătate, o treaptă de desăvârşire.

Dacă Liturghia euharistică este liturghia iubirii de oameni a lui Dumnezeu, liturghia pocăinţei este răspunsul omului la această dragoste, prin dăruirea sa totală în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere deplină şi smerenie. Nu este aici o simplă asemănare. Existenţa şi realitatea liturghiei de pocăinţă o mărturiseşte şi însăşi tradiţia liturgică a Bisericii. Se ştie că după rânduiala Bisericii Ortodoxe, pe acelaşi altar nu se pot săvârşi două Liturghii într-o zi. Or, noi vedem că în toate zilele Sfântului Post, când se săvârşeşte Liturghia pocăinţei, Liturghia euharistică nu se săvârşeşte; Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite nefiind liturghie deplină, ci rânduiala pentru primirea Sfintelor Taine.

Încheierea rugăciunii Sfântului Efrem, cu cererea celei mai înalte desăvârşiri duhovniceşti, smerenia dragostei, ne mai spune ceva — că omul dacă s-a curăţit de păcat şi s-a înnoit prin pocăinţă, nu stă pe loc, ci sporeşte din putere în putere, până la măsura bărbatului desăvârşit în Iisus Hristos. Pocăinţa ne deschide calea cea nesfârşită a îndumnezeirii.





Link permanent catre articolul complet

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p2231.htm

Acum când ne aflăm într-o perioadă mai accentuată de pregătire este mai ușor să ne formăm deprinderi duhovnicești care să ne însoțească atât în timpul postului cât și în afara lui. Astfel este foarte important să se creeze, chiar și în singurătatea și intimitatea fiecăruia, o asemănare cu atmosfera de rugăciune din biserică, o liturghie după liturghie. Cum se poate face aceasta? Iată câteva sfaturi scurte de la Pr. Sergei Chetverikoff (†1947): În primul rând, prin alegerea unui colț de rugăciune liniștit. Acasă, poate deasupra patului, agățați două sau trei icoane și o candelă înaintea lor. Apoi, este vital să stabilim un program permanent de rugăciune acasă. Stabiliți o vreme de rugăciune: seara, dimineața și în timpul zilei. Programul de rugăciune să nu fie prea lung, așa încât să nu devină prea obositor din pricina noutății acestei experiențe. Răstimpul oferit rugăciunii trebuie întotdeauna să fie tratat cu frică, efort și atenție. Pe lângă rugăciunea personală este nevoie și de unele elemente externe: statul în picioare, metaniile, îngenunchiatul, însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, citirea rugăciunilor. Cu cât mai des se va ruga cineva astfel, cu atât mai bine. Este bine să ne obișnuim cu rugăciunea, întrucât la început, sufletul este imediat aprins de dorul rugăciunii.
Trebuie să ne rugăm simplu: ridicându-ne la rugăciune, să spunem rugăciunea cu frică și cu cutremur, ca și cum am șopti-o în urechea lui Dumnezeu, însoțind cuvintele rugăciunii cu semnul Sfintei Cruci, metanii și plecări ale genunchilor. Canonul de rugăciune pe care ni-l trebuie îndeplinit mereu, fără scăpări.
Există chiar și trepte ale rugăciunii: prima treaptă este cea a rugăciunii fizice, care constă mai mult din citirea rugăciunilor, stat în picioare și metanii; mintea hoinărește, nu există o înclinație ontologică spre rugăciune: efortul și răbdarea sunt indispensabile; aceasta este rugăciunea activă. A doua treaptă este rugăciunea stăruitoare: mintea începe să se obișnuiască să se concentreze la vremea rugăciunii și să rostească toată rugăciunea fără ca gândurile să se risipească. A treia treaptă este rugăciunea simțurilor: inima devine plină de sentimente, și ceea ce până aici era gând acum devine sentiment. Cine a ajuns la această treaptă se roagă fără cuvinte, căci Dumnezeu este Dumnezeul inimilor.
Citiți Cuvântul lui Dumnezeu, Noul Testament, și înainte să citiți vorbiți cu Dumnezeu prin rugăciune, așa încât Dumnezeu să vă ajute să înțelegeți, să rețineți și să puneți în practică ceea ce ați citit. Nu vă înfricoșați de ascetism, efort, post, rugăciune și abstinență către care sunteți chemați de Dumnezeu. Toate acestea sunt plictisitoare și sunt o povară doar dacă sunt lucrate fără să vă gândiți la Hristos, dar când sunt lucrate în numele lui Hristos, cu credință și cu dragoste, atunci jugul devine și povara devine ușoare.
Fie ca Domnul să ne ajute pe toată durata Postului Mare să îl îndeplinim pe acesta cum se cuvine așa încât să putem prăznui cu vrednicie Sfânta Înviere!

Cuvintele Părintelui Cleopa despre rugăciune și nu numai , sunt un adevărat balsam pentru suflet .
Am găsit la acest miez de noapte un text despre rugăciune al Părintelui Cleopa pe care-l voi posta în câteva părți.
Iată prima parte :

Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea.. Nu spune aşa?
Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!
Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim: Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să nu-l pomeneşti, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutaţile mele".
Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul. "Să nu învinuieşti cumva pe fratele tău când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă", cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i înţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine.
Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască... Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni.
De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.
Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul - care a fost "vârful teologiei" şi "bilanţul teologiei ortodoxe" în secolul VI - în Filocalie şi în cartea numită "Ambigua", o carte a lui cu care îl întrece în gândire şi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit şi "Pasărea cerului": Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea, de aceea se cheamă "maica faptelor bune", că ea, pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste.
Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Este ca şi când ai face o uşă din tăblii, sau un dulap, şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc până nu pui clei. Iar când ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toate. Aşa este şi rugăciunea.
Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.

( va urma )

( continuare)
 

Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înşel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima.
Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele şi ea este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură. Când auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: Aduceţi Domnului roada buzelor voastre, arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în Sfânta Scriptură că zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului. Când auzi pe proorocul că zice: Şi L-am înălţat pe El cu limba mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte; sau: Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la tine să vină, tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi aici Sfânta Scriptură.
Dar să ştiţi că rugăciunea gurii, după învăţătura dumnezeiescului părinte Grigore de Nissa, marele filosof şi fratele marelui Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau mai bine zis, ca să înţelegeţi mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii. Ştii că atunci când te urci pe scară, pui piciorul pe cel dintâi cui. Dar, cât ai de suit!
Or, scara rugăciunii în urcuşul ei nu are sfârşit. Rugăciunea, în creşterea ei, nu are margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit în sfinţenie prin înălţimea însuşirilor Sale, nu are sfârşit în bunătate şi în sfinţenie, aşa şi rugăciunea, în creşterea ei duhovnicească, se înalţă şi margine nu are!
Şi nu numai rugăciunea este nemărginită, ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite; tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine în bunătate.
Aşadar, când ne rugăm cu gura, să ştiţi că facem bine, căci cu aceasta începe a se învăţa omul a se ruga. Cu gura începem să învăţăm întâi rugăciunile începătoare: "Împărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfânta Treime", "Tatăl nostru", "Crezul", "Psalmul 50"...;şi-i bine să le învăţăm pe de rost din cărţi de rugăciune, din Ceaslov şi Psaltire.
Noi citim rugăciuni cu gura - şi aşa se învaţă rugăciunile - ca şi cum ai fi în clasa întâi. O ia de la această rugăciune cu gura şi se ridică omul în rugăciune, până când nu mai este rugăciune, până intră în vedere dumnezeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom vorbi despre treptele rugăciunii, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.

《 va urma 》

《continuare 》
 

Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în "Dogmatica": mintea şi inima.
Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă?
Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", sau "Tatăl nostru", sau "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...!" sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.
Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii - ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.
Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii.
Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii.
Dar o să mă întrebaţi: Rugăciunea inimii este cea mai înaltă? Nu! Sunt rugăciuni şi mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, de abia ajunge unul din neam în neam; aşa de înaltă este rugăciunea care trece peste cea a inimii. Şi care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii?

《 va urma 》

《continuare 》
 

Prima este rugăciunea numită De sine mişcătoare. De ce se cheamă aşa? Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!", de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la "Cântarea Cântărilor", în Biblie: Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai întoarce un ceas şi apoi el merge singur.
În această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi (I Tes. 5,17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. "Cum să mă rog neîncetat? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?" Te poţi, dacă vrei!
Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie "de sine mişcătoare", toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă.
Apostolii nimic n-au învăţat mai presus de puterea noastră. Când a zis Apostolul Pavel: Neîncetat vă rugaţi, cel ce ajunge la "rugăciunea de sine mişcătoare", împlineşte cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu. Este "gura Duhului", cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat "rugăciunea de sine mişcătoare", orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.
Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer. Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat călugării: "Părinte, de ce te închini?" Şi el a răspuns: "Fratele nostru Amonie, marele stâlp al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am închinat sufletului lui".
Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta înseamnă oameni înainte-văzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu!
Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită "văzătoare". Deci, se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi, câţi demoni sunt - că sunt mulţi - şi câţi îngeri sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce le gândeşte fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte celălalt. La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut la Mântuitorul: Ştiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor.
Deci, la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gândurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de mântuirea noastră aici.
《va urma 》

《continuare 》
 

Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a şasea: Rugăciunea în extaz sau în uimire. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer.
Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească. Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă vedere duhovnicească şi Împărăţie a cerului. La fel zice şi dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul.
Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani, s-a răpit până la al treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putinţă omului a le grăi. În trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie!
El nu ştia cum a fost. Că în rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul sfânt. Şi omul acesta este în mari descoperiri şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Apostolul Pavel.
Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că "de abia se învredniceşte unul din neam în neam, de o descoperire ca aceasta". Într-o generaţie abia dacă se găseşte unul.
Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte generale: Rugăciunea gurii, a mintii şi a inimii. Iar celelalte trepte intermediare sunt legate între ele, ca nişte cuie la scară când te sui. Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni ca acestea înalte, este numai o lucrare dumnezeiască, care depinde de darul lui Dumnezeu.
Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curată. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt aceste vămi? Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii.
Pogorându-se mintea spre inimă, ea întâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că stai uneori la rugăciune ăi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii, se opreşte mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă.
Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai.

《 va urma 》