Un clivaj, o alunecare de la un punct încolo... Un fel de uitare bruscă sau în trepte... O risipire...
O trecere din lumină în ceaţă, negură, beznă... Ca o îndepărtare.

De obicei alunecăm pe gheaţă. Dar unii au învăţat să patineze admirabil, vai!... Artistic, chiar.

*
A spune una şi a face alta, dincolo de cazul intenţiei viclene, e fie o răzgândire (necomunicată şi ca urmare surprinzătoare), fie o trecere de pe un întreg montaj sufletesc pe un altul cu totul diferit, chiar opus uneori.
În acest ultim caz cred că putem vorbi de nesimplitate. Un suflet compus, neunitar, conflictual - puterea de control asupra funcţionării sufleteşti şi organice părînd a comuta de la o instanţă la alta, de la un conducător la altul... Aşa sunt(em) majoritatea oamenilor sufleteşti, adică a nevroticului comun, a oamenilor de pretutindeni, azi şi nu doar azi...
Omul simplu, unitar, nu desparte vorba de faptă. Energia lui e unitară (precum razele soarelui adunate de o lupă într-un singur punct) şi, poate nu întâmplător, are putere... Cât chiar să mute munţii din loc!...:) Sau încât să ia foc (i se vede lumina focului pe chip).
Poate tocmai de aceea nouă, copiilor, nu ni se dau prea des chibritele pe mână..:)

Cred ca e compicat sa primesti un raspuns si probabil ca nici nu-l asteptai. In fond fiecare ne punem uneori intrebari, la care stim ca nu primim niciun raspuns...

Cred ca aici diferentele intre unii si ceilalti le facem noi, uneori, fiindca suntem sau NU suntem pe aceeasi lungime de unda. Asta pe de o parte. Iar pe de alta, in orice fiinta omeneasca rationala sta un potential sfant. Fara nicio exceptie. Niciodata nu putem sti ce aduce ziua de maine si ce poate declansa smerenia sau nebunia in Hristos, si dintr-un pacatos osandit la iad, sa fii in stare intr-un caz extrem sa-ti pui viata "la bataie". Sunt convins ca avem cunostinta de multe cazuri. Frate Cezar, chiar daca noi (eu in primul rand) avem tendinta sa taxam fara menajamente anumite lucruri care ni se par "scapatari" din buna oranduiala, sa nu ne inchipuim ca suntem deosebiti prin ceva si in principiu, tot flecareala se numeste, din moment ce nu suntem convingatori nici pe departe!
Cat despre cei la care dai sentinta finala, tu ar trebui sa stii mai bine: tocmai ei sunt cei ce au nevoie mai mare de ajutor si nici pe departe nu pot fi judecati la fel ca ceilalti care, de bine de rau, fac dovada clara ca au inteles, dar fac slalom printre interese. Sa cautam sa evitam cu toata fiinta noastra (nu e cazul tau) sa Il rastignim iarasi si iarasi pe Mantuitor, numai fiindca ne consideram deja "alesi" (precum iudeii, odinioara), daca suntem botezati, spovediti si impartasiti. "Daca dragoste nu am, nimic nu sunt!" - Sf ap. Pavel. Sa sesizam greseala (daca este), dar omul sa-l lasam sa mearga pe drumul lui, fie el ateu, pagan, sectar, etc. Daca vrea sa vina spre ortodoxie, sa fie ca o optiune libera, din convingere, iar asta nu poate veni din moment ce noi "ii executam" cu orice prilej. Singurul Dumnezeu poate schimba drumul unui suflet. Noi doar ne pretindem "in lucrare", dar suntem praf si cenusa. Si nici nu cred ca se afla pe-aici cineva care sa fi primit bincuvantare de la duhovnic, sau chiar canon, sa faca aici apologia credintei. Iar daca cineva chiar a primit o astfel de binecuvantare, bietul Parinte habar nu are la cata sminteala se supune fiecare.
Asadar, unele din acele cazuri la care faci tu aluzie posibil sa fie "speciale" si atunci nu ei ci noi ne facem vinovati in acest caz. Un pas folositor, deja l-ai numit: "Iarta-ma, Doamne!" Iar celalalt, daca chiar nu e cazul sa mai intervenim, dintr-un motiv sau altul: "Iarta-l, Doamne, ca nu stie ce face!" Evident ca si eu am nevoie de rugaciunile celorlalti din ce in ce mai des in ultimul timp!...

Moshu-le nu ai să găseşti duhovnic să spună altfel...când vorbeşte unei mulţimi sau unui necunoscut. Acele citate sunt rupte din convorbirea acelor duhovnici cu mirenii. Apoi, să fie mântuitoare numai "şcoala" părintelui Cleopa? Oare să nu fie mîntuitoare "şcoala" Sf. Ion de Kronstadt şi a celorlaltţi duvonici care sunt pentru împărtăşania des? Se pare că nu ai înţeles mesajul părintelui Rafail despre cele două "şcoli". Dacă ai bunăvoinţă citeşte cu multă atenţie cuvântul părintelui: http://acvila30.ro/pr-rafail-noica-n...artasania-des/

Cei ce vă împărtăşiţi des nu mai judecaţi pe cei ce împărtăşesc rar şi invers. Nu vă mai craponaţi în "reguli" şi "norme" ce nu ţin de noi. Grecii se împărtăşesc des şi nu obligatoriu cu spovedanie, cu precădere în Sf. Munte...şi mă refer la mireni, nu la monahi. La monahi nici nu se pune această problemă ei împărăşindu-se aproape la fiecare Sf. Liturghie.

Moshu-le am şi eu în citat sub mânecă care nu prea bate cu convigerile tale. Ce facem? Ne rupem în două pentru că sunt mai multe "reguli"? Oare de unde vine acest duh al dezbinării?

ps: te bucuri de nişte citate care îţi întăresc convigerile, iar citatele care îţi zdrucină convigerile le cataloghezi drept "neînţelese" de cei pe care le citează. :)) Iartă-mă. :)

Iată şi citatul:

"Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică - Trupul tainic al Său -, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? "Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi", zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5:17). Prin urmare credincioşii care n-au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos)."

Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: "pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai săvârşit păcat de moarte şi nu te-ai spovedit, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această "Pâine" când n-ai greşit de moarte!"

Mai demult am căutat sursa acestui citat [strict] și nu am găsit-o. Dar poate nu am căutat destul. Știe cineva de unde provine?

Citatul este folosit de Ieromonah Petru Pruteanu in acest material la pagina 16: http://www.teologie.net/data/carte/PP-impartasire.pdf

Si este luat din Isaia 59:2.
Versiunea BOR 1982 - nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru
Versiunea Cornilescu - nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru

Esenţa ortodoxiei este trăirea Liturghiei, nu Liturghia. Toată teologia şi ascetica ortodoxă este conţinută în Sfânta Liturghie. Ce înseamnă Litughie, Euharistie? Liturghia nu este o slujbă, nu este un ritual. Practic, în modul mai adânc, cum spun cum Chip şi asemănare înseamnă a trăi realmente după modul de viaţă al Sfintei Treimi. Cum e Sfânta Treime? Sunt trei Persoane şi o singură Fiinţă. Tot ce are Tatăl are Fiul tot ce are Fiul are Duhul Sfânt, tot ce are Duhul Sfânt are Fiul şi Tatăl. Adică, ce diferă între Ei? Persoanele. Noi nu putem înţelege cu mintea lucrurile astea. Practic este vorba de unitate şi în acelaşi timp respectând specificul fiecăreia. Ce înseamnă “a face om după chipul şi asemămnarea Noastră”? Înseamnă că Dumnezeu, în veşnicie, l-a gândit pe om ca un singur om. Adică, Dumnezeu a gândit omenirea ca pe unul singur. Cum zice Apostolul Pavel “în Hristos nu mai este bărbat, femeie, rob ,liber, ci toţi şi toate sunt una” (spunem noi), dar în greacă este” unul în Hristos”. Asta e Adamu întreg. Asta e ceea ce zice Hristos “Eu rămân în voi şi voi în Mine”, “mă rog Părinte ca ei să fie una”. Cum “una”? După cum noi suntem “una”. Deci, practic care este gândul lui Dumnezeu pentru om din veşnicie? Ca oamenii să ajungă cunoştinţa reală, lăuntrică că sunt o unitate. O unitate nu înseamnă panteism, amalgam, ghiveci, dar este o unitate care nu poate fi explicată prin minte, prin raţiune, o trăieşti sau nu o trăieşti. Dovadă când l-a făcu Dumnezeu prima dată pe Adam şi apoi pe Eva şi când a dus-o pe Eva la Adam, ce i-a spus Adam? Iată os din oasele mele şi carne din carnea mea. Deci practic cum o vedea Adam pe Eva? O vedea ca pe sine. Deşi era altă persoană, totuşi, n-a spus ea este luată din mine, ci a spus ea este os din osele mele. Ea este eu, nu ştiu cum să vă zic.

În momentul în care cad în păcat, Adam şi Eva, ce întâmplă cu ei? Mai au conştiinţa asta? Păi nu mai au conştiinţa asta, pentru că primul lucru după ce cade în păcat, ce face Adam cu Eva? Zice “a cunoascut-o pe Eva şi a născut fii.” Adică, observaţi, în monetul în care şi-a pierdut prezenţa lăuntrică a căutat prezenţa dinafară. Ei, Adam şi Eva traiu altă realitate, lăuntric erau unul în celălalt înainte de cădere.

După cadere apare această scindare în care oamenii se rup unii ce alţii, fiecare începe să traiască individual, autonom, legea supravieţuirii – lasă să trăiesc şi să moară celalalt, nu mai contează dacă celalalt este sau nu înalăuntrul meu. Ce face de fapt Hristos când vine? Vine Hristos şi ne iartă păcatele, dar vă spun, Sf. Isaac Sirul şi Părinţii spun că e prea puţin lucru dacă gândim că mântuirea înseamnă doar iertarea păcatelor. Mântuirea înseamnă mult mai mult. Hristos a întemeiat Biserica. Noi spunem în Biserică ne mântuim. Da ce-i Biserica până la urmă? E Trupul lui Hristos . Deci, practic, noi nu ne mântuim prin prin virtuţile noastre , faptele noastre. Ca faci milostenie nu trebuie să fii ortodox. Ca să te rogi nu trebuie să fii ortodox. Ca să ţii post nu trebuie să fii ortodox. Ca să fii blând nu trebuuie să fii ortodox. Fac şi budiştii şi yoghinii lucrul ăsta, nici măcar nu trebuie să fiii religios pentru asta.
Mântuirea înseamnă a intra într-o comuniune atât de adâncă cu Hristos încât nimeni şi nimic din lumea asta, nici o virtute nu poate să-ţi dea lucrul ăsta. Practic ştiţi care e prima Biserică? Cum zice Părintele Porfirie, Sfânta Treime, asta e prima Biserică. Ce trăia Adam şi Eva? Trăiau viaţa Sfintei Treimi. Dumnezeu ne-a dat această lume ca dar. Iar noi ce spunem? Mulţumesc. Ce vrea să ne spună Dumnezeu că ne dă ceva în dar? Că ne iubeşte. Noi când spunem mulţumesc ne deschidem inima, să primim? Nu darul, ci pe Cel care ne dăruieşte. Deci, practic care era rostul acestui lumi? Ca omul şi Dumnezeu să trăiască o relaţie lăutrică, adâncă, de dăruire reciprocă. Ce se întâmplă când omul cade în păcat? Se leagă cu mintea de ce? De creaţia asta. Îi spune dracul vezi că e frumos la vedere, e bun la gust, asta mănâncă că îţi dă ştiinţă. Ce fac Adam şi Eva? Se lipesc cu mintea, cu dorirea de lumea asta şi uită de Dumnezeu. Practic autonomizează creaţia asta, o folosesc în chip utilitarist. Recunoaşteţi că aşa trăim noi astăzi. Tot timpul ne întrebăm: da ce câştig din asta, da folos am din asta, da la ce foloseşte ailaltă? Mă la nimic nu foloseşte, pur şi simplu la nimic, ci doar asculţi de Dumnezeu că te iubeşte.

Ei vedeţi, în momentul în care noi am pierdut această stare de mulţumire înaintea lui Dumnezeu pentru tot şi pentru toate, practic trăim o stare de egoism oricât l-am îmbrăca noi în altruism. În limba greacă a mulţumi se spune “euharistia”. Deci, care e scopul Sfintei Liturghii? A mulţumi lui Dumnezeu. Ia gândiţi-vă acum cum a mulţumi? A-I reîntoarce creaţia ca dar a lui Dumnezeu şi a spune Doamne nu e a mea, e a ta, dar eu vreau să Te primesc pe Tine. Mulţam de tot ce mi-ai dat, sunt minunate, da eu nu vreau astea, eu Te vreau pe Tine, da Îţi muţumesc pentu ele. Am înţeles că tu Mă iubeşti prin asta. Ce aducem noi lui Dumnezeu la Liturghie? “Ale Tale”? A cui e creaţia, pâinea şi vinul care e de fapt simbolul creaţiei? A cui? Ale Tale dintru ale Tale! Cum îţi aducem? De toate şi pentru toate, adică, practic ce aduc eu la Liturgie când aduc pâinea şi vinul? Aduc toate şi pentru toate, adică, toată creaţia. Şi Dumnezeu ce face atunci? A, Îmi mulţumeşti? Foarte bine. Îţi dau mai mult decât Mi-ai dat pentru faptul că te deschizi Mie. Şi ce face Dumnezeu? Preface, nu-mi ia darul şi spune: mulţam dămi-L că e al Meu. Nici vorbă de asta. Ce spune? A, ai recunoscut că nu e al tău şi că e al Meu? Nu e al Meu, zice Dumnezeu, e al tău. Ţine-l înapoi. Da cum ţine-l înapoi? Tu Îmi aduci Mie pâine şi vin, toată creaţia. Ce îţi dau Eu înapoi? Pe Mine ascuns sub chipul creaţiei pe care tu Mi-ai adus-o. Adică, Dumnezeu spune îţi dau nesfârşit mai mult pentru un singur motiv, că ai vrut să-Mi mulţumeşti, că ai vrut să-ţi deschizi inima Mie. Asta este esenţa Liturghiei.

Şi atunci Îl primesc pe Hristos, nu aşa spiritual coboară din cer, nu, ci simplu, concret, material. De ce material? Pentru că Dumnezeu vrea să salveze împreună cu omul toată creaţia. Sf Apostol Pavel spune”şi făptura toată suspină aşteptând slobozimea fiilor lui Dumnezeu“. Deci practic, nu mă pot mântui singur, ci cu toată creaţia împreună. Asta e esenţa Liturghiei.
Părintele Porfirie spune “Hristos a unit trupul Bisericii cu cerul şi cu pământul, cu îngerii, cu oamenii, cu cu toate făpturile, cu întreaga zidere a lui Dumnezeu, cu animalele, cu păsările, cu fiecare floricică sălbatică, cu fiecare insectă”. Şi atunci întrebarea: ce este Liturghia? Este un mod de a fi care îl trăiesc în tot ceea ce fac, ce sunt, ce doresc. “Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi.”

Liturghia înseamnă acestă pătrundere exact cum avea Adam comuniune cu Dumnezeu în creaţie. Cum avea Adam comuniune cu Dumnezeu în creaţie? Prin ce? Păi ce i-a spus Dumnezeu lui Adam să facă în Rai? Păi zice să mâncaţi din toţi pomii numai din ăla să nu mâncaţi. Deci cum era Adam în comuniune cu Dumnezeu? Efectiv băga în gură mărul şi când mânca mărul de gustul lui se îndulcea dumnezeieşte, ochii lui se desfătau de frumuseţea mărului, dar se mai întâmpla ceva fundamental pe care noi nu-l trăim. Sunt nişte stihuri înainte de împărtăşire de la Sf. Simeon Metafrastul . Spune acolo dumnezeiască împărtăşanie: „Dumnezeiescul Trup mă îndumnezeieşte şi mă hrăneşte, Îmi îndumnezeieşte sufletul şi-mi hrăneşte minunat mintea.” Deci cum eu bag în mine pâine şi vin şi pracic dacă vinul e dulce îi simt gustul. Dar ce ar trebui să simt o dată cu gustul? Îmi îndumnezeieşte sufletul şi mi hrăneşte minunat mintea. Am avut noi vreodată experineţa asta să simt că mintea mi se hrăneşte? Efectiv că mintea mănâncă. Asta făcea Adam practic.

Primul act al Liturghiei nu este „Binecuvântată este Împărăţia Cerurilor”, nici măcar Proscomidia. Ştiţi care este primul act al Liturghiei? Şi care e Taina? Sf. Dinonisie Areopagitul numeşte Liturghia, în ierarhia bisericească, Taina Adunării, şi aşa era numită în Biserica veche. Practic, ca noi să facem Liturgia, trebuie înainte de toate să ne adunăm împreună. Ştiţi că în Biserica veche nu era preotul la cinci dimineaţa în biserică şi creştinii veneau pe rând agale fiecare când şi-a terminat treburile pe acasă. Nu fraţilor! Când preotul intra în biserică, poporul întreg era în biserică. De ce? Pentru un singur motiv că fără popor nu se putea face Liturghia. Nu cum învăţăm noi astăzi la dogmatică şi ni se spune că nu, că de fapt este nevoie numai de un reprezentant al poporului, poate să fie acolo un cântăreţ sau careva acolo şi dă acolo „Doamne miluşte” şi fiecare vine cântând la biserică. Nu. Pentru fiecare dintre cei care fac parte dintr-o comunitate, dintr-o mănăstire şi merg la biserică este mădular indispensabil pentru acea comunitate, pentru acea mănăstire. Fără tine nu se poate, fără tine este handicapat trupul. De asta în Biserica veche este un canon al Sinodului Trulan care spune farte clar: dacă trei săptămâni la rând lipseşti de la biserică fără motive binecuvântate te excomunicau. Trebuia să faci pocăinţă, da seriosă, dacă vroiai să mai intri în biserică. De ce? Pentru că mutilai Trupul Bisericii, fără tine nu se putea face Liturghia. Preotul nu este un fel de ales, el stă acolo şi ăilalţi mai vin, nu mai vin, pleacă ies când vor. Nu. Fiecare are locul lui şi starea lui, şi de starea duhovniceacă a fiecăruia depinde mersul Liturghiei. De multe ori în timpul Liturghiei simţim tuburare, sâcâială, e greu. Ştiţi de ce? Nu pentru că Dumnezeu nu dă harul, Dumnezeu îşi face treaba. Pentru că noi cu stările noastre lăuntrice suntem bombe atomice, plini de gânduri, tulburări, ne gândim la mai nu ştiu eu ce treburi avem. Fraţilor, acest gând al fiecăruia dintre noi să ştiţi că bruiază toată atmosfera bisericii. De asta nu trăim Liturghia, pentru că noi nu suntem ceea ce trebuie. Deci, primul act, taina adunării, este venirea la biserică cu conştiinţa că fără mine nu se poate Liturghia. Asta nu e mândrie.

Un cuvânt din Constituţiile Apostolice: „Când înveţi, episcope, porunceşte şi îndeamnă poporul să vină în continuu la biserică dimineaţa şi seara în fiecare zi şi să nu lipsească deloc, ci să vină permanent în adunare şi să nu mutileze Biserica amputând de un membru trupul lui Hristos. Căci nu numai cu privire la preoţi s-a spus: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte”, ci fiecare dintre laici să le audă socotind că s-au spus de Domnul cu privire la el însuşi. Fiind, aşadar, mădulare ale lui Hristos, nu vă risipiţi neadunându-vă, având cap pe Hristos care, potrivit făgăduinţei, este cu voi şi are comuniune cu voi. Nu fiţi nepăsători faţă de voi înşivă. Nu-L lipsiţi pe Hristos de mădularele Lui. Nu divizaţi trupul Lui. Nu risipiţi mădularele Lui. Nu preferaţi cuvântului dumnezeiesc nevoilor vieţii, ci adunaţi-vă în fiecare dimineaţă şi seară în casele Domnului.”E clar? Asta era conştiinţa Bisericii.

Liturghia trebuie să mă schimbe pe mine ca mod de fi din cap până în picioare toată fiinţa mea trebuie să fiu un om liturgic, euharistic şi ăsta e rolul împărtăşaniei şi a Liturghiei.

Sfânta Liturghie este însăşi manifestarea truplui lui Hristos, nu este o slujbă. E foarte complicat înţelegem acest lucru, pentru că neavând experinţa a ce înseamnă a fi mădular a trupului lui Hristos. A simţi lăuntric, e ca o celulă care are acelaşi ADN ca oricare altă celulă din organism, deşi are funcţia propie fiecare celulă (celule hepatice fac ceva, celulele nervoase fac altceva, celule stem altceva), totuşi fiecare celulă are conştiinţa că aparţine unui trup şi formează un singur organim. Practic, asta trebuie să facă Liturghia, să mă aducă la conştiinţa a unui singur organism, realmente să-l simt pe celălat mădular al meu, dar lăutrinc. O simţire mult, mult mai adâncă decât ar avea nişte fani a unui star de muzică la un concert. Acolo 70.000 de oameni pulsează la unison, şi trăiesc la unison, şi pentru ei idolul e viaţa lor, şi se înţeleg unii cu alţii, şi simt unii pe alţii, şi se unesc unii pe alţii, şi se iartă unii pe alţii. Întrebarea este: trăim noi la Liturghie, ca stare lăutrică, măcar zece la sută din intesitatea pe care o trăiesc rockerii la un concert rock sau microbiştii la un meci de fotbal când se ridică zeci de mii de oameni şi urlă la unison "hai Dinamo!" Păi e clar atunci că Liturghia nu există ca stare lăuntrică şi ca conştiinţă ca apartenenţă a Trupului. Dacă eşti fan nu ştiu care, ăia se simt una. Ei vreau să spun că acea simţire deşi, este destul de lăuntrică că nu-i chiar numai superficială când mergi la un concert sau la un meci de fotbal, este atât de departe de unirea în Biserică încât nici nu există termen de comparaţie. Deci, dacă nu trăim exterior cât trăiesc ceilalţi vă daţi seama unde ar trebui să fim noi de fapt în Sfânta Liturghie? Asta este problema. Şi atunci, practic, primul lucru esenţial la Sfânta Liturghie este că dacă noi suntem trupul...Cum este un trup fără o mână sau un picior? E frumos sau spunem că e handicapat? Ei problema este foarte simplă.

Liturghia este o împreună slujire, nu preotul este slujitorul. Din însăşi cunvintele noastre noi ne osândim. Noi suntem împreună slujitori cu preotul. Dovadă, toate rugăciunile, în afară de una singură din timpul Heruvicului care îl priveşte strict pe preot ca slujitor, sunt la plural şi la toate rugăciunile răspundem Amin. Ce înseamnă Amin? Aşa să fie? Nu! Înseamnă altceva, mult mai adânc, mult mai dinamic. Înseamnă că eu îmi împropiez şi îmi fac al meu tot ceea ce preotul spune. Preotul este capul adunării, el nu este altceva decât parte din trupul Bisericii. Deci, preotul nu spune ceva ca un mijlocitor rupt de oameni. Şi eu când eu spun Amin am osândă. Când preotul spune "luaţi mâncaţi ...beţi dintru acesta toţi", noi ce spunem fiecare? Amin. Minţim în faţa lui Dumnezeu. Noi ne jucăm cu cuvintele în Sfânta Liturghie, pur şi simplu ne jucăm cu cuvintele. Nici măcar nu ne gândim, de fapt că noi ne jucăm cu vorbele. Nici nu ne gândim de fapt că a spus Hristos că pentru fiecare cuvânt deşert vom da seama. Înţelegeţi? Ştiţi ce afcem noi? Noi chiar facem ritual, dar Liturghia nu este un ritual. Oamenii mai demult aveau conştiinţa asta foarte clară. Din păcate, noi am pierdut această conştiinţă.

Mulțumesc P. T., așa e.

http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=43&cap=59

Ovidiu,

De ce te consumi? Degeaba scrii și dai citate, nu le va pune nimeni la inimă.

Am observat că mai înțeleaptă e metoda Lui Hristos de mărturisire / propovăduire, adică o dată le-a dat oamenilor informația și apoi fiecare decide pentru sine. Crezi? Foarte bine. Nu crezi? Succes în continuare!

Și eu am avut impresia că rezolv nu știu ce, că poate măcar un cititor își va pune problema să mediteze și să discute asta mai departe cu duhovnicul lui... Dar teama de osîndă e tare mare, nu? Cumva, cred că e corelată în subconștient cu frica de Dumnezeu. Sau poate că nu.

Stai liniştit, nu mă consum şi nici nu am de gând să răspund provocărilor inutile. Nu am scris pentru a convinge pe cineva, ci doar pentru a face mai bine înţeles sensul Sfintei Liturghii. Cine ştie, poate cândva, cineva va primi. Eu nădăjduiesc. :)

Eu te-am atenţionat că şansele de a convinge pe cineva sunt foarte mici. :))) Mi-ai ignorat sfatul. Mă bucur că într-un final ai ajuns la această concluzie. :) Uite aici mesajul mai vechi: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=317

Fratilor,foarte ziditoare au fost comentariile lui Ovidiu! Jos palaria!

Ovidiu, din ce autor (si carte) sunt ultimele citate ?

Citatele Sf. Ioan Gură de Aur şi a Sf. Nicolae Cabasila sunt din această carte: http://www.librariasophia.ro/carti-L....-so-9869.html

Cele trei mesaje consecutive (mai lungi) cu explicarea Sfintei Liturghii le-am transcris dintr-o conferinţă ţinută de un părinte a cărui identitate nu o pot dezvălui. Din acest motiv am scris ca şi cum îmi aparţine mie cuvântul, deşi nu este aşa. Conferinţa e mult mai lungă, are şase părţi, eu am transcris doar prima parte. :)

@Ovidiu - inainte sa dai citatele astea lungi, ai scris un mesaj scurt si la obiect, foarte bun.
Mai mult nici nu trebuia.

Consider ca acesti discutii de aici nu-si au rostul. Fiecare are convingerile lui si preotul si biserica lui.
Atata vreme cat nu exista reguli unitare, exista libertatea de actiune si gandire a fiecaruia.

Cat despre Liturghie si credinta si citatul tau lung, raman la ideea ca mai bine ar fi sa discutam cu vorbele noastre si simturile noastre. Ce simtim fiecare si cum traim credinta. Asta este important, nu citate pompoase.
L-am parcurs un pic. Are parti interesante, dar tare mi-as dori sa scrie oamenii astia mai simplu, mai putin pompos, mai cu sufletul lor. Ce simt si gandesc ei, nu interpretari alambicate.

Credinta este un lucru de suflet, un mod de a trai. O traiesti singur si/sau in grup.
Mie mi se pare ca noi nu stim nici macar ce sa facem si simtim la o slujba, daramite sa intelegem asa lucrari avansate.
Si mai multe nu mai spun.

Dar nu va mai certati si raniti reciproc. Preotii ar trebui sa lamureasca aceste lucruri si ierarhia BOR. Nu noi aici.

După stil și conținut (mai ales ideile despre umanitatea înțeleasă ca un singur Om), se vede limpede că sînt dintr-o predică sau conferință a lui Rafail Noica.

Deci cine vrea mai multe detalii, să asculte tot ce găsește înregistrat de la părintele. :)

Nu e părintele Rafail, dacă era sfinţia sa care ar fi fost motivul să nu-i dezvălui identitatea? :)
Din contră, m-aş fi folosit de "autoritatea" unui asemenea părinte. :)))
Te asigur că e altcineva, nu e un părinte cunoscut, mediatizat - ăsta e şi motivul pentru care nu am să-i dezvălui identitatea. :)

Nu inteleg ce te retine sa dezvalui identitatea Parintelui Sabatie. De altfel, chiar de n-as fi vazut cu niste luni in urma acel discurs (acum, asemanarea cu rokul si fanii unor echipe de fotbal, mi-a confirmat banuiala, fiindca atunci mi-a placut metafora si mi s-a intiparit in minte) doar citind, se simte de departe blandetea si caldura cuvantului Parintelui, dar si obisnuinta lui de a se adresa uneori cu "Mă...", ceea ce il deosebeste de toti ceilalti!...
Personal, mi-e tare drag Parintele Sabatie desi l-am vazut si foarte suparat, cand numai blandete nu mai inspira, dar alearga enorm si munceste la fel, pe langa ceea ce stim ca face orice alt monarh.
Cat despre cealalta postare:
Eu zic sa nu ne rupem nici in doua, nici in noua. Cat despre duhul dezbinarii, ma intreb daca chiar asta se intelege, iar daca da, e destul de grav pentru mine. Sincer n-as vrea sa se ajunga la asta, ci doar sa ne cercetam cugetele mai cu luare aminte. Pana la urma, nu mireanul se face vinovat, atat timp cat el face ascultare si se conformeaza preotului-duhovnic intru totul. Cat despre cum se impartasesc grecii, nu pot sa ma pronunt. Daca noi am lua parte chiar pe teritoriu Romaniei, la Sf. Liturghie dintr-o zona oarecum indepartata de noi, (accent, traditii, etc), sunt convins ca unele aspecte le-am gasi oarecum ciudate. La fel si altii care vin in zona noastra... Cu atat mai diferit cand vorbim de alte tari, desi cu totii ne numim ortodocsi. Nu stiu daca tu sau altcineva spunea (cred ca tot printr-un citat) ca atat timp cat nu avem pacate de moarte, nu-i nicio problema daca ne impartasim fara spovedanie? Ce inseamna "pacat de moarte"? daca nu tin post, o fi pacat de moarte? Daca pot sa fac un bine cuiva care vad ca are nevoie, dar din moment ce nu mi-l cere personal, nu ma grabesc sa-l ofer... o fi acesta pacat de moarte? Dar daca mi-l cere, iar eu ma scuz motivand ceva ce Dumnezeu vede ca nu-i deloc asa? O fi asta pacat de moarte? Dar daca inainte de a merge la Sf Liturghie, as bea o cafea, sau as indrazni chiar mai mult cu sotia inainte c-o seara sau dimineata cand cine stie in ce pofte ne trezim? O fi acesta pacar de moarte? De ce spun toate astea? Fiindca omul asa este croit: ii dai un pic de libertate, iar el isi ia "in felul lui"...
Nu e vorba de barfa si nici de rautate, crede-ma. Stiu ca ceea ce spui tu "se poarta" fiindca am fost martor, si nu oriunde, ci in manastire (nu in Romania): dupa ce s-au impartasit, o parte din mireni au mers la trapeza unde era prezenta toata lumea, inclusiv staretul manastirii, maicutele, si toti ceilalti, si fiecare isi scotea de prin sacose ceea ce avea de-acasa, intrucat, biserica nu punea la dispozitie decat ceai, cafea si margarina (eram in Postul Mare). Ei, acei oameni, proaspat impartasiti (o mica parte dintre ei) aveau branza si oua la masa. Am ramas uimit, si ma intrebam daca eu gresesc gandind altfel, sau acolo este ceva in neregula. Probabil tocmai de aceea se ajunge ca parintele-duhovnic nici sa nu-l mai intereseze prea mult, daca ai tinut sau nu post in zilele randuite de post. Pentru ca este o chestiune de atitudine si de alegere in raport cu propria constiinta... Dar nu cumva ajungem pe nesimtite sa ingramadim in camara lucrurilor ingaduite ca nefiind pacate de moarte si lucruri care nu s-ar cadea? Nu mi-o luati in nume de rau, dar eu la asta faceam aluzie: intr-o lume a televizorului in exces si a multor tentatii sau slabiciuni in care cu siguranta ne complacem, ajungem prea usor sa intindem buzele ca sa primim Sfintele Taine?
Iertare celor care se simt avizati! Nu am in vedere pe nimeni personal, si nici nu vreau sa stiu cine si cum se impartaseste. Incerc sa privesc acest aspect doar la modul general: cum vede Dumnezeu, nu vrednicia, ci osteneala noastra?

Foarte trist că se tolerează asa ceva. Si la noi a venit cineva odată în Postul Crăciunului să pună pe masă un salam, iar când altcineva a vrut să-l ia de acolo si să-l dea deoparte, pentru că nu se cuvenea a mânca asa ceva în post, mai ales la o masă comunitară, a primit apostrofări, cum că s-ar fi dat voie să se pună salamul la masă. Părerea mea e că oameni ca ăstia habar n-au pe ce lume trăiesc, si numai Dumnezeu stie ce fel de "încuviintare" primesc ei pentru a consuma aceste produse în post.

A tine post în zilele rânduite în calendar este una. Dar a ti se cere (ca în România) să tii post cel putin 3 zile ca să te împărtăsesti, este o anomalie. Nu zic să te împărtăsesti fără socoteală, dar nici să vezi că vin la împărtăsanie Duminica numai bebelusii/ copiii mici nu mi se pare normal. Eu rămân pentru împărtăsania deasă, la fiecare Sfântă Liturghie pe cât posibil, desigur atunci când esti cu constiinta împăcată.

Nu, nu este părintele Sabatie. Repet: dacă ar fi un părinte cunoscut, mediatizat ce motiv aş mai avea să-i ascund identitate? :)

Comentariile de mai sus ma surpind:

1. Manastirea de ce nu a dat oamenilor macar ceva legume la masa si paine?
Atunci ar fi manact toti la fel.

2. Ce inseamna la voi masa comunitara?

La noi mai sunt probleme la parastase. Noi altfel nu mancam impreuna.
La parastase se pune intrebarea ce se poate imparti si daca sunt reguli in acest sens.

Eu stiu discutiile cu postul si ca multi de aici tin foarte mult la postul alimentar.
Dar nu poti obliga oamenii nici sa tina si nici sa nu tina.
Fiecare cu credinta lui.

Eu am citit diverse articole scrise de monahi si am vazut si unii mai severi, dar si altii care inteleg neputintele oamenilor.
Si la Apostol se spune undeva "cel ce mananca sa nu judece pe cel ce nu mananca si cel ce nu mananca sa nu judece pe cel ce mananca", pentru ca Dumnezeu ii stie si ii judeca pe ei. Numai EL.

Din moment ce nu poţi accepta cele două "şcoli" şi pe una încerci să o combaţi, cel mai probabil pentru că nu face parte de practica ta, ce se poate înţelege? Încearcă să înţelegi că se poate şi se practică şi altfel. Este adevărat ca noi (poporul) suntem indiferenţi şi cu siguranţă vina este a noastră că nu ne străduim mai mult pentru a ne "învrednici", dar trebuie să recunoşti că datoria preotului este de a ne uni cu Hristos, de a ne aduce la acea conştiinţă că fără de El nimic nu putem face şi nicidecum de a pune "bariere" între popor şi Hristos.

ps: Preoţii de împărtăşesc la fiecare Sf. Liturghie? Se spovedesc înainte de fiecare împărtăşire? Dar ce spui tu, păcate au?

ps: Preotul nu este altceva decât împreună slujitor cu poporul la Sf. Liturghie, el este alesul poporului şi nu este rupt de trup, adică tot trupul ar trebui să se împărătşească (mă refer la practicanţii cu o rânduială şi o aşezare în biserică, nu la "credincioşii" de duminică). Preotul fără binecuvântarea poporului NU se poate împărtăşi, când preotul spune "pace vouă" noi răspundem "şi duhului tău", dacă noi nu am da această binecuvântare preotul nu s-ar putea împărtăşi. Oare înţelegem noi lucrurile astea? Suntem noi una? Sau doar spunem că suntem una şi de fapt facem alta? Sau suntem individualişti când vine vorba de fapte? Adică lasă că acum nu sunt vrednic, dar peste două săptămâni sigur voi fi...dar nu mă doare de faptul că mutilez trupul, că fără de mine trupul nu mai este întreg.

Până nu vom trăi aceată stare lăuntrică degeaba ne numim ortodocşi, degeaba trăim cu impresia că am mers la biserică şi am făcut o faptă bună, dar nu realizăm că de fapt noi întoarcem spatele la fiecare chemare a lui Hristos din Sf. Liturghie. Ortodox înseamnă a fi unit cu Hristos, iar unirea nu se poate face decât prin Sfintele Taine. Euharistia nu este altceva decât desăvârşirea celorlalte Sfinte Taine care nu sunt altceva decât funcţii ale trupului. Şi nu sunt de vină numai mirenii că că ei nu mai au această conştiinţă, aici e şi lipsa de cateheză...deşi până la urmă tot noi suntem de vină că nu mai dăm preoţi care să readucă pe aeastă cale.

Iertare pentru acest cuvânt lung, nu-l lua ca o încercare de a convinge, ci doar de a înţelege care ar trebui să fie de fapt starea noastră lăuntrică, cum ar trebui să ne raportăm şi de ce unii preoţi fac eforturi în acest sens. Acesta este adevăratul duh ortodox, nu cum sunt voci care spun că ar fi influenţe protestante, ecumenism etc... :)))
Asta nu înseamnă că ne împărătşim oricum şi oricând. :)

Şi atunci de ce nu ai bunăvoinţă să înţelegi că se poate şi altfel? Pentru că demontează toată teoria şi practica ta? Lasă pe fiecare în ascultarea faţă de duhovnicul lui. :)

Poi să ştii că se poate altfel.

Nu cred că duhovnicul nu ţine cont de zilele de post rânduite de Biserică. Legat de aceia care au mâncat de dulce în post, te-ai gândit că poate aveau dezlegare pe motiv de boală sau alt motiv binecuvântat?

Depinde cum te raportezi. Din moment ce te împărtăşeşti des, conştiinţa ta este mereu trează, eşti mereu în "corzi" şi eşti, poate, mult mai atent la ceea ce faci, la ceea ce spui, la ceea ce gândeşti. Apoi, duhovnicul nu cred că dă dezlegare oricui la un asemenea "obicei", unuia care vine la biserică de complezenţă, ci unuia care o rânduială şi o aşezare în biserică, îi cunoaşte bine viaţa şi obiceiurile. :)

De unde ştii tu cum trăiesc alţii?
Şi chiar şi aşa, atunci când urmează să ne împărtăşim (a sosit termenul) să înţeleg că suntem vrednici chiar şi trăind în această lume a televizotilui şi a multor tentaţii?

Oricât ne-am osteni, oricâte fapte am face, oricâte virtuţi am avea, prin efortul propiu nu ne putem mântui, ci numai cu ajutorul Domnului, numai prin unirea cu El, ca nimeni şi nimic să nu ne poată despărţi de El. Drept dovadă sfinţi cu fapte şi virtuţi înalte au nădăjduit în Hristos şi nu în faptele lor, împărtăşindu-se foarte des, chiar zilnic.

Asta nu însemnă că postul, rugăciunea, nevoinţa, milostenia şi toate celelalte nu-şi au rolul lor şi că nu trebuie să apelăm la ele, dar să nu uităm că sunt doar mijloace şi nu un scop în sine. Apoi să nu uităm că e mai de preţ ascultarea şi împlinirea voii lui Dumnezeu decât orice nevoinţă.

Părintele Arsenie Papacioc nu era aşa mult pentru asceză cât pentru trezvie, prezenţă continuă...asta nu înseamnă că "şcola" părinţilor pentru mai multă asceză, cum ar fi părintele Cleopa, nu este mântuitoare...fiecare "şcoală" e mântuitoare, şi sunt mai multe "şcoli" pentru că noi suntem atât de diferiţi.

Eu asta nu inteleg,de ce suntem invitati,rugati sa postim daca totodata apare si sintagma cu"cel ce nu mananca sa nu fie judecat".
Prin asta se intelege ca postul este optional,cine vrea il tine cine nu,nu.
Ori eu inteleg ca postul este obligatoriu nu optional.
Ar trebui tratat cu mai multa gravitate,seriozitate iar cei care au interdictii alimentare ,invoiri de la doctor sau de la duhovnic sa fie mai"cu perdea" cand mananca friptura in post ca sa nu-I sminteasca pe toti ceilalti.

La noi la biserica se fac gustari in fiecare Duminica,ca dupa slujba si impartasanie sa poti manca ceva si bea o cafea alaturea cu fratii.
Si este regula ca mereu exista gustari cu carne,branza,oua in post;sau cel putin cu branzeturi si oua de parca astea nu ar fi de dulce.
Singura zi in care fac gustari de post este Vinerea Mare,atunci cand cei mai multi tin chiar post negru in Romania.

Practica mea? Eu sunt un NIMIC! Nu de mine depinde nici chiar mantuirea mea, ci mai ales de mila lui Dumnezeu! Nici nu vreau sa cred ca pot indrazni sa ma lupt cu vreo ispita ingaduita de Dumnezeu, fara a avea in vedere mila Lui mai intai! Nu vreau sa fiu considerat de cineva drept punct de referinta ca va fi vai-si-amar de mantuirea lui!!!

Iata cat este de regretabila absenta lui Zaharia, cel putin din postari. Cu siguranta te-ar fi tras de urechi pentru o asa indrazneala... Cand va striga lumea pentru tine: "Vrednic este!", atunci sa te asemeni lui. Pana atunci... mireanul si preotul, au privilegii diferite dar si raspunderi diferite... De aceea, mireanului i se iarta mult mai usor decat preotului, pentru ca preotul TREBUIE sa fie el insusi un model pentru a nu fi sminteala si poticneala nimanui.

Imi pare rau ca privim atst de diferit. Cine vorbeste de bolnavi, de batrani, de copii sau persoane cu probleme? Eu ma refer strict la obisnuinta pe care si-o face omul lipsit de constrangeri, care se complace invariabil intr-un confort anume, iar daca nu-l are, si-l creaza cu orice pret, printr-un egoism pe care din inselare, nu si-l recunoaste!!!


Cand vorbim de rugaciunea continua, de rugaciunea mintii sau a inimii, cand vorbim de smerenia ascunsa (cei ce au o astfel de smerenie, nici macar n-ar indrazni sa se afle in treaba cu vreun cuvant pe-aici, nici macar din greseala!!!) Omul are mari slabiciuni. Cand conduce pentru prima data un autoturism, ii tremura genunchii la inceput, din teama ca poate gresi undeva cu ceva. Apoi... totul devine o rutina. Chiar si cand nu da prioritate, chiar cand mai trece pe galben sau chiar pe rosu, chiar si cand depaseste viteza regulamentara, el este "stapan pe situatie"! Asa si cu impartasirea deasa. La inceput ne temem si de umbra noastra, pentru ca mai apoi sa ni se para toate, floare la ureche!!!
Cat despre "dezlegarea" duhovnicului, sunt doua lucruri total diferirte: ori duhovnicul incearca sa nu se puna in dificultate cu enoriasii, ori mireanul "uita" sa dea niste "detalii importante"...


Tu zici!




Deci STII!!! "Nimeni si nimic!" Sa nu uiti asta! Prin slabiciunile si confortul pe care-l cautam cu orice pret, cred ca tocmai acest "Nimeni si nimic" devine o predeterminare pe care n-o intelegem deloc din moment ce trecem peste ea cu toata nepasarea.


Drept dovada... ne asemanam acelor sfinti ca doua picaturi: una de lapte si una de cerneala!

Scopul in sine este dobandirea harului. Iar harul nu poate fi cumparat si nici nu putem pretinde ca-l avem decat din ignoranta sau inselare. Despre har putem afla, nu la mireni, ci la sfinti parinti. Uneori, unii mireni, primesc o farama de har, dupa multa osteneala, dar din cauza "balariilor" ce-l napadesc, il pierd usor si cu mare anevoie mai reusesc sa dobandeasca doar o farama din acea farama...

Parintele Arsenie Papacioc, dupa parerea mea era un adevarat sfant. Din ce cunosc in ultimii ani ai vietii lui, era in mare har. Prin el vorbea Insusi Dumnezeu si sfintii Lui. Daca isi lua uneori ingaduinta de a da Sfintele Taine unor persoane oarecum controversate pentru noi, asta nu inseamna nimic in prostia noastra! Ce vedea el, noi nu putem vedea, ce legaturi cu Dumnezeu avea el, noi nu putem avea... Si-apoi, el chiar avea puterea sa dezlege si sa se roage pentru cel pacatos, dar noi? Cine suntem noi? Ce suntem noi?

Si daca tot vorbeam de Parintele Savatie Bastovoi (la care raman cu parerea ca am auzit pentru prima oara metafora cu rokul si fotbalul), o sa dau un citat din minunatele lui vorbe de duh:

(...)
- Să înţelegem că este mai bine să nu ne amestecăm în discuţiile despre dogme si erezii?

- Este o urâciune erezia, dar noi suntem oameni cu totul întunecaţi, care, până ajungem la plinătatea vieţii, a bărbatului desăvârşit în Hristos, păi, este vreme. Noi avem avantaje pe care cei de demult nu le aveau. Avem dogmatici, cărţi pe care le putem răsfoi cu hotărârile Sinoadelor. Am citit şi noi un catehism şi ni se pare că de acum noi nu suntem eretici şi ne dăm deştepţi. "Avva cutare a zis...", dar noi nu ştim că Avva, când zicea un cuvânt, îşi zidea viaţa pe el, pe când noi citim tomuri întregi, punem picior peste picior şi pe o ureche a intrat şi pe alta a ieşit. Trebuie să ne păzim. Să ne rugăm şi să nu intrăm în discuţie. Mai simpluţ! Părinţii le opreau, şi este clar că se pierde harul de la discuţiile astea despre dogme. În obştile călugăreşti, dacă începeau fraţii să vorbească din Scriptură, Părinţii îi opreau: "Ei, au lăsat fraţii păcatele şi discută Scriptura", erau cu mare băgare de seamă. Astea-s taine şi numai în rugăciune se descoperă. Antonie, când i-a trebuit să afle cuvânt despre preoţie, s-a dus, a ridicat mâinile şi s-a rugat: "Doamne, trimite pe Moise să-mi lămurească cuvântul acesta!" şi l-a lămurit. Teologia este ultima treaptă a drumului spre desăvârşire. Vine după despătimire, după smerenie şi chiar după dragoste, este culmea de sus. Uitaţi-vă şi-n Scara lui Ioan! Din această stare au vorbit Părinţii şi au făcut dogmele. Noi citim ceva despre smerenie şi ni se încurcă mintea. Noi, dacă citim la Pocăinţă şi la Lepădarea de lume, vedem că n-am făcut încă nimic. Noi acum suntem puturoşi şi cu totul împătimiţi. Pocăinţă nu avem, smerenie nu avem, cu dragostea nici nu înţelegem despre ce-i vorba, în schimb la teologie ne învârtim prin Treime, Biserică şi ni se pare că toate le ştim. Ne rătăcim!

- Ne osândim?

- Da, ne osândim, pentru că vorbim lucruri care nu sunt plăcute lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i place să ne suim mai sus decât suntem. Eu cred că dracii au făcut şcolile de teologie: "Hai şi-om grăi despre Dumnezeu!" Noi am golit de orice înţeles şi sfinţenie teologia şi am făcut-o filosofie. Spune Părintele Sofronie: "Până şi teologia Sfintei Treimi poate fi redusă la o simplă filosofie atunci când nu-i Duh". Da, tu mărturiseşti drept, dar asta nu-i destul. Cu mintea le-ai înţeles, dar ia-le tu şi le du în inimă şi dă-le viaţă. Icoana stă pe perete, dar, dacă eu nu mă rog, nu-mi ajută la nimic. Efrem Sirul spune aşa: "Ce înseamnă nerăutate? Ce înseamnă blândeţe şi ce înseamnă smerenie? Să nu te împotriveşti nimănui în cuvânt, orice ar spune, chiar şi unui eretic, dacă va spune o erezie, nu te sfădi cu dânsul, ci spune doar atât: Tu zici". Aşa te-ai spălat pe mâini. Asta arată că n-ai răutate şi i-ai mai arătat că tu nu eşti de acord. Şi Mântuitorul aşa făcea cu cei ce-l ispiteau.

Aceasta invitatie din Romani cap 14 trebuie inteleasa in contextul ei, nu are legatura cu postul.
In Epistola catre Romani, Apostolul se adreseaza cu precadere celor care nu erau evrei. Era dupa disputa care ar fi trebuit sa anime Conciliul Apostolic de la Ierusalim: sunt crestinii tinuti de legea veche ? Cineva care vrea sa devina crestin, daca nu este dintre evrei, trebuie mai intai sa devina evreu ? Sa se taie imprejur ? Sa nu manance porc, tipari, moluste etc ?
Vedem bine ca despre asta e vorba, fiindca la Roma erau crestini de toate felurile: si dintre evrei, si dintre neevrei, si dintre cei care spuneau ca legea veche e activa si dintre cei care spuneau ca e abrogata. "Cei slabi mananca legume" nu inseamna "cei slabi postesc", ci exact invers: cei slabi in credinta, aflati la masa comuna, se tin departe de ce e non-kosher si aleg sa manance numai legume. Or, neevreii, ca si evreii care asimilasera faptul ca legea veche era abrogata, erau tentati sa priveasca cu superioritate pe cei care se simteau, inca, sub comandamentele legii vechi: acestia sunt cei slabi, care vor fi primiti.



Sunteti (suntem, fiindca achiesez la parerea dv in privinta caracterului obligatoriu al postului) in minoritate. Din cate se pare, majoritatea ortodocsilor de pe forum considera ca postul nu e obligatoriu. Prin urmare, se intelege ca un bun ortodox poate opta pentru a tine postul, a nu-l tine ori a-l tine partial.



Vedeti dv, ne indreptam spre o credinta mai caldicica. De ce sa ne miram ca Biserica, in chiar actiunile ei publice, a renuntat la practica meniului de post ? In fiecare an, de 1 Decembrie, dam vina pe Guvern, Primar, etc pentru ca ofera carnati cu fasole la chermeze publice in post. Lucrurile devin, cu adevarat, ingrijoratoare cand insasi Biserica procedeaza exact la fel, nesocotindu-si propriile prescriptii.

Eu discut cu frăţia ta şi nu cu Zaharia. Aceleaşi întrebări i le-am adresat şi lui cândva şi m-a "lămurit". El e cu 5 zile de post înainte de împărtăşire şi dacă nu e aşa cum ştie el, e bai mare. Am renunţat imediat la un dialog imposibil. Acele întrebări îndrăzneţe sunt urmate şi de o explicaţie, de o interpretare pe care o sfidezi. :)

Mă bucur că am ajuns în acest punct. De observat că noi am ajuns să punem preotul pe un piedestal şi nu înţelegem că noi, împreună cu el, suntem împreună slujitori, nu doar preotul este slujitorul. Sf Liturghie nu se poate ţine numai de preot, la fel şi invers, noi formăm un tot unitar, bineînţeles, fiecare cu rolul lui în Biserică. Preotul este capul adunării, mijlocitorul nostru; el nu este altceva decât parte din trupul Bisericii, nu este un mijlocitor rupt de trup (de popor). Mai demult nu doar preotul se împărtăşea, ci tot poporul prezent în biserică. Preotul şi mirenii nu se împărtăşeau individual, ci exista acea comuniune euharistică. Oare nu am pierdut noi această constiinţă a comuniunii euharistice? Şi cine ar trebui să ne aducă la acea conştiinţă? Acum te întreb s-au schimbat numai oamenii şi preoţii ba? Sau preoţii sunt rodul stării noastre ca un tot unitar?

De ce? Bucură-te că suntem aşa cum suntem. :) Eu ţi-am sugerat să fii îngăduitor cu neputinţele oamenilor.

Nu poţi vorbi de o împărtăşire des la un începător, era de la sine înţeles. Mă suprinde faptul că frăţia ta nu a trecut peste acest nivel de înţelegere. Apoi, începătorul nu are un îndrumător? Cu siguranţă un îndrumător cu capul pe umeri şi cu ceva în cap nu dă binecuvântare la împărtăşire des unui începător. :)

Să înţeleg că pentru cei care s-au împărtăşit sau se împărtăşesc des (fie ei şi preoţi) acest tipic a devenit o rutină?

Rolul preotului este de a ne uni cu Hristos şi nu de a pune bariere între noi şi Hristos. Pe măsură ce relaţia dintre duhovnic şi ucenic de aprofundează, duhovnicul trebuie să scadă iar Hristos trebuie să crească în sufletul ucenicului. Rolul duhovnicului este de ne îndrepta spre Hristos, de a ne arăta calea şi care este destinaţia.

@Yasmina si Mihnea

Eu cred totusi ca acel citat din Apostol are legatura cu postul, pentru ca se citeste exact la inceputul Postului Mare.
In plus la Slujba de Pasti se spune ceva asemanator la Apostol: este primit la Domnul si cel ce n-a postit si cel cel care se pocaieste mai tarziu.
Nu mai stiu exact, dar spune mai multe lucruri acolo in trepte: daca nu a facut asa, asa si ajunge ceva cu "...in ceasul al 12 lea".

Postul nu este obligatoriu, in sensul ca nu poti forta pe cineva sa-l tina, nu-l poti controla ce mananca.
Ah, ca sunt date niste indicatii, se impune un anumit regim si anumite perioade pentru toata lumea. Asta este altceva.

Eu am vorbit despre astfel de lucruri cu preotul meu, tocmai pentru ca am anumite probleme si lupte in mine.
Si mi-a spus ca nu postul alimentar este important si ca acela nu te opreste nici de la impartasit. Conditia de baza este sa nu faci pacate, sa faci fapte bune, sa te rogi, sa fii pregatit in alte moduri (spiritual).
Are mereu un citat/o povestire de la un parinte(monah mi se pare) a carui nume imi scapa.

"Se duce un om la un parinte (calugar cred) si se spovedeste si spune ca a postit si n-a mancat aia si aia. Si parintele il intreaba: si ce-ai facut? Si omul iar spune ca as si asa, pana cand parintele spune: "Faptele, faptele, nu oala cu laptele!"

La fel cum nu te poti duce in dormitorul celor casatoriti si sa le impui cand sa aibe relatii si cand nu. Tocmai ca si asta este scris in Apostoli, fiindca se stie despre slabiciunea omului.

Mihnea - tu n-ar trebui sa scrii despre post. Nu vreau sa te jignesc, pentru ca nu este vina ta si faptul ca tu ai ales alt drum pana la urma este treaba ta personala. Ce vreau sa spun este ca postul la catolici este mai usor si multi dintre noi ortodocsii l-ar putea tine asa si atunci n-ar mai fi nici o discutie.

La noi nu exista asemenea obicei - cu gustarile dupa slujba. La noi se fac parastase si lumea mananca din ceea ce primeste de acolo.

Acum eu am o nelamurire:
In perioadele de posturi lungi, aveti dreptate ca lumea trebuie sa tina postul si dupa impartasit, daca il tine pe tot. Si ca lumea care nu posteste sa fie mai discreta. De fapt si inversul este valabil. Nici cei care postesc nu trebuie sa se arate c-o fac si sa se laude. Daca este s-o luam pe aia dreapta.

In perioadele cand nu este post trebuie totusi sa tii post dupa ce te impartasesti?
Da, parintele Cleopa scrie de 3 zile inainte si 3 zile dupa. Adica de fapt tot timpul. La manastire asa este.

Si ne mai miram ce se impartasesc numai copiii?

Ovidiu si Moshu - incetati cu polemica. Fiecare are parerea lui si nici unul nu stie cum e bine de fapt, fiindca nu ne spune BOR. Cand o sa avem regulile, macar o sa stim pe ce ne certam.

Sophia, nu vreau sa te necajesc; oricum la tine este atata invalmaseala ca numai Dumnezeu o poate pune in ordine! Nu că la noi ar fi ordinea desavarsita... E clar ca fiecare dintre noi avem mari lacune si handicapuri, dar cel putin, regulile de baza, nu pot fi nici confundate, nici amestecate. Pentru ca, DA, exista reguli. Aceleasi care au fost dintotdeauna.
Si in ciuda faptului ca in anumite momente, nu pierd ocazia sa iau atitudine impotriva lui Mihnea, daca simt o lezare a ortodoxiei, mesajul care l-a dat mai sus, raspunde perfect chiar si lui Ovidiu. Pentru ca asta era ideea: din proprie initiativa si constiinta "grijulie" ajungem "caldicei", dar traind cu impresia ca asa este perfect.
Nici nu stiu daca de polemica este vorba, sau doar de vanitate pur si simplu. Eu sunt constient ca fac multe greseli si gafe, dar nu pot sa nu ma privesc in oglinda sufletului si sa nu recunosc pentru ca stiu ca de Dumnezeu nu te poti ascunde. El stie ca gresesc si imi da de stire prin cel ce mi l-a trimis de la sf botez. Nu pot sa ma ascund dupa degete si sa spun ca primirea harului a suferit... modificari. Regulile au ramas aceleasi ca intortdeuna, dar evitand cu buna stiinta conditiile prin care harul poate ajunge la inima, la ce ne putem astepta? Cine sa ne opreasca sa privim ore in sir la televizor? Dumnezeu? De ce-ar face-o? Daca avem acea constiinta, in loc de un film, am putea citi ceva despre viata unui sfant... Doar facand acest prim pas, vom descoperi ca sfintii nu se termina niciodata, pe percursul intregii noastre vieti si intotdeauna vom avea "obiect de studiu", daca chiar dorim sa cautam "ceva folositor". Dar si-asa nu este deloc sigur ca vom intelege din prima mare lucru. Doar timpul ne ajuta sa intelegem incet-incet...
Cu niste ani in urma, am inregistrat MP3, "Pelerinul rus". Cred ca am ascultat inregistrarea de multe zeci de ori, iar anumite fragmente de sute de ori, Si de fiecare data, un cuvant ma trimte spre o alta cautare. Asa l-am cunoscut pe Sf Siluan, asa am descoperit sfintii filocaliei, asa am ajuns la sf Sofronie Saharov... Inca si astazi cand urc in masina si sunt singur, ascult fragmente din acea inregistrare si gasesc de fiecare data "ceva nou" care ma pune pe cautat. Televizorul? De cand am plecat din tara, nu stiu ce inseamna! Iar in tara imi venea sa-mi trag palme fiindca incepusem sa ma obisnuiesc cu acel stil comod si confortabil: "filmul in familie", cafeluta la pat, prajiturica, etc... Cine pierde? Bineinteles ca tot omul pierde, fiindca SE COMPLACE in asta, si crede ca e bine asa si ca Dumnezeu nu are motive sa fie suparat. Pai nu e suparat, dar vom primi dupa osteneala, nu dupa confort... Nu spun ca televizorul este total nociv, dar sa avem puterea sa spunem, "gata"! Dar nu putem, pentru ca ne da o dependenta bolnava. Intotdeuna vom cauta altceva, inainte de a inchide. Intotdeuna vom gasi "ceva interesant" pe un alt canal... Dar, "interesant" spre paguba sufletului. Chiar si o discutie in familie pe orice subiect, este de preferat in locul programelor TV. Ne tot dam cu parerea despre antihristul care va veni si caruia ne vom inchina. Dar... NU NOI!!! Cum adica "nu noi"? Dar cine? Nu acesta este antihristul? Nu lui ne inchinam tot timpul, fiindca ne place mai mult sa lenevim, decat sa hranim sufletul cu "cele bune si de folos"? Ce asteptam? Un antihrist pe care sa-l pipaim? Din pacate, la fel ca in orice alte "revelatii", si aici este vorba tot de o metafora, ca si "pecetea 666". Inca suntem orbi daca nu pricepem ca nu "cipul" ne trece de partea lui antihrist, pentru ca acela ar fi o constrangere. Dumnezeu nu suporta constrangerile, si nu va pedepsi niciodata pe cineva care este constrans sa procedeze intr-un fel sau altul. Aici OMUL ALEGE!!! Fara constrangeri. Alege fiindca asa vrea el, asa se simte el bine, ca si cum toate cele trecute din viata lui ar fi fost "semanatura aleasa" si deci are tot dreptul sa culeaga roadele muncii sale in decursul vietii. Dar ce putem face noi fara Dumnezeu? Mult sau putin, TOATE le datoram Lui! Cand ii multumim? Cum ii multumim? Cred ca cea mai buna metoda de a afla adevarul in ce ne priveste este acela de a ne gandi la moarte; Daca Dumnezeu ne-ar chema in scurt timp la El, am fi dispusi sa mergem, sau ne-am targui si am alerga la toti sfintii, pentru o... prelungire? Daca suntem atat de buni, de ce ne temem sa mergem la El cand ne cheama?
Cu siguranta, tot ce spun, ar putea parea o aluzie la cineva anume, dar nu este asa. Eu... vorbesc singur si vorbersc mai mult pentru mine, ca sa-mi intiparesc cat mai adanc tot ceea ce cred eu ca-i bine spre mantuire. Daca sunt sau nu de acord cu ce fac altii, nu cred ca este atat de important, decat in ce ma priveste. Daca eu sunt incredintat ca fara trei zile de post, si fara o dezlegare (ingaduire din partea duhovnicului) nu pot sa indraznesc sa ma impartasesc, e doar ceea am inteles din tot ce mi-a cazut in fata ochilor, sau am ascultat in predici de-a lungul anilor. Daca altii au citit sau au fost invatati altfel, Dumnezeu sa ne lumineze pe toti si sa ne arate fiecaruia in parte, cum este mai bine.

Cum se face că alţii au convingerea că cinci zile de post sunt necesare înainte de împărtăşire? Să nu fie mântuitoare convingerea ta pentru că există şi o altă convingere? Sau fiecare dintre cele două convingeri sub ascultare de duhovnic sunt mânntuitoare? Dar ce ne facem că exită şi o a treia categorie care au convingerea că nu e nevoie de post înainte de împărtăşire afară postul de peste an (cele 4 posturi şi miercurea şi vinerea)? Şi ce ne facem dacă mai apare o altă categorie care spune că ar fi necesară măcar o zi de post? :)))

E greu de explicat cum ca, intr-o constiinta binecuvantata de Dumnezeu, nu are cum sa incapa "Ce ne facem, daca?" Atat timp cat constiinta de sine, este bine-placuta lui Dumnezeu si aduce harul, nimic nu mai conteaza!
In rest, e inutil sa mai vorbim mereu despre aceleasi lucruri, ca si cum ne-am certa sau n-am face parte din acelasi grup ortodox. Eu imi cer iertare daca am gresit in vreun fel, si nu mai intervin, cel putin in acest fel de dialog...

Slavă Domnului!

Despre legătura dintre spovedanie şi împărtăşire: http://www.mitropolia-ardealului.ro/...ct.php?id=3096

Un articol mai vechi pe care l-am mai postat şi cu alte ocazii, merită citit cap coadă cu multă atenţie şi răbdare, clarifică foarte bine toate necunoscutele şi toate discuţiile în contradictoriu de pe acest topic.

Tot pe acest subiect:

Pastorală la Nașterea Domnului a ÎPS Serafim Joantă:http: //www.teologiepentruazi.ro/201...m-joanta-2013/

Distincţia dintre spovedania sacramentală şi mărturisirea gândurilor.... Aha!......:)
Mulţumesc, Ovidiu, pentru link!