Frumoasa caracterizare, Ahile...sa vedem acuma daca Florin se regaseste in ea..:)

Sugestia si autosugestia, ca de altfel orice actiune mentala, au la baza intentia.

In cazul acestora, constructul mental al intentiei vizeaza direct influentari/emancipari ale "eului". "Eul" este tinta actiunii.

De exemplu, in crestinism, pe baza unor rationamente asimilate prin cateheza sau lectura specifica, credinciosul cultiva intern prin mecanisme de autosugestie (repetari ale unor secvente lexicale cu continut informational bazal - "sunt pacatos") - constientizarea starii de pacatosenie.

Aceasta formula functioneaza constructiv doar daca realizarea starii de pacatosenie este sustinuta concomitent de o contemplatie a Sfinteniei Lui Dumnezeu. Cele doua trebuie corelate cat mai strans cu putinta; realizate simultan.

Cand conditiile mentale sunt ajustate si in cele din urma realizate corect se produce cel mai mare miracol posibil - Eul Mare al Lui Dumnezeu (Duhul) se pogoara peste "eul mic pacatos". Inima se aprinde.

Tot efortul este in esenta unul mental, presupunand o evolutie bazata pe o multitudine de sugestii si autosugestii - a caror menire este eliminarea barierelor launtrice si potentarea virtutilor.

Doar deliciul in Duhul Lui Dumnezeu (comuniunea dragostei/agapa), nu este suficient si nu este finalitatea in Mahayana.

Ochiul budistului Mahayana se intinde la toate fiintele pe care cauta sa le ridice in Dumnezeu.

Intentia se extinde de la bunastarea propriului eu, catre tot ceea ce este viu si sufera.

Florin, nu stiu daca putem zice chiar asa... Ma indoiesc ca oamenii crestini se autosugestioneaza ca sunt pacatosi prin diverse formule...
In fapt, asa cum inteleg eu experienta cugetarii la propria pacatosenie si la ruptura de Dumnezeu, oamenii crestini mai degraba primesc unele repere pentru analiza de sine si, prin acest filtru de interpretare isi cerceteaza insusirile sufletesti, actiunile, faptele concrete. Este, cred, si un har al cugetarii umilite care o orienteaza si o conduce.
Apoi ei primesc si un sens, in fel si chip nuantat, astfel incat fiecare sa poata face incercarea de a trai cat mai curat si curajos in confruntarea cu moartea, cu boala, cu raul.
Biserica este, dupa cum inteleg eu, un laborator de recuperare si imbunatatire a omenescului din om, in sensul originar asa cum a fost el creat de Dumnezeu.

Mi-e tare greu sa accept ca mintea omului crestin este o simpla jucarie in mana unui proces iluzoriu de hipnoza si atohipnoza. Asta mi se pare chiar o afirmatie tare straina de realitatea vietii crestinului. Si un blocant sau distractor/deviant al cursului ei.

Termenii "sugestie/autosugestie" sunt neologisme care nu cadreaza cu stilul scrierilor patristice, aceasta insa nu inseamna ca au o conotatie negativa - daca intelegem sensul corect/constructiv al acestora.

Atat sugestia cat si autosugestia genereaza paradigme, un anume fel prin care privim si intelegem lumea, inclusiv pe noi insine.

Acestea, bineinteles ca au la baza un set de rationamente bazate pe observatie directa si analiza.

Sugestia si autosugestia sunt omiprezente in viata noastra de zi cu zi.

Ce este important, in prima faza, sa intelegem ca suntem expusi fara intrerupere acestor mecanisme simultan din interior si exterior, ca experientele noastre depind exclusiv de fereastra prin care privim existenta.

Ulterior, sa intelegem ca sunt maleabile, pot fi modificate constructiv, pivotal din interior, ca fericirea nu depinde defel de fenomenele pe care le percepem, de scenariul vietii in toate secventele sale.

Compasiune

”Compasiunea este ceea ce mișcă inima celui bun la durerea altora. Sfarâmă și distruge durerea altora; astfel se numește compasiune. Se numește compasiune pentru că protejează și îmbrățișează pe cel în dificultate.” – Buddha[61]

Compasiunea sau karuna stă in centrul învățăturilor lui Buddha.

Se spune că a fost întrebat de însoțitorul său personal, Ananda:
”Ar fi corect să spunem că dezvoltarea amabilității iubitoare și a compasiunii este o parte a practicii noastre?”

Buddha a răspuns:
”Nu! Nu ar fi corect să spunem că dezvoltarea amabilității și compasiunii este parte a practicii noastre.
Ar fi corect să spunem că dezvoltarea amabilității iubitoare și compasiunii este toată practica noastră”


Ea depinde de cat de mult ne recunoastem pe noi insine in ceilalti.

Compasiunea spirituala

Compasiunea spirituala este o traire care ia nastere din intelegerea profunda a realitatii, nu este doar o empatie circumstantiala (limitata la anumite fiinte samsarice, limitata temporal).

Fiecare fiinta poarta in suflet germenele acestei compasiuni, insa ea nu poate ajunge la plenitudinea spirituala fara efort contemplativ.

Compasiunea spirituala, desi are la baza compasiunea naturala, este inconceptibil superioara acesteia (in intensitate si cuprindere).

Compasiunea naturala este generata prin intelegerea starilor de suferinta perceptibile de simturi in contrast cu fericiri samsarice.

Compasiunea spirituala este generata prin intelegerea suferintei pana in aspectul sau cel mai subtil in contrast cu fericirea sublima a budeitatii (dumnezeirii). Aceasta compasiune nu are preferinte, ci imbratiseaza cu dragoste adanca toate fiintele, fara exceptie. Este ca o mare lumina care razbate prin toate lumile.

Cel ce este angajat in lucru spiritual are nevoie sa-si matureze aceasta traire exceptionala.

Orice actiune care are la baza o motivatie samsarica este o actiune samsarica, adica acest gen de actiuni ne perpetueaza starea de prizonierat in inchisoarea suferintelor samsarice.

Orice actiune care are la baza compasiunea spirituala este o actiune iluminata - aceasta nu doar ca ne salveaza pe noi insine din samsara dar are atata putere ca se instituie ca o cauza care lucreaza la salvarea tuturor fiintelor.

care sau a cui realitate?

Chiar daca sugestia si autosugestia fac parte din viata noastra zilnica (nu neg aceasta), nu vad ce legatura are asta cu viata crestinului.
Asa cum pui tu problema se intelege ca omul e inchis in cercul propriilor actiuni si dispozitii mintale. Or, asta nu e altceva decat "puscaria de sinapse". Din care voia sa iasa si David cand striga "Doamne, scoate din temnita sufletul meu!" (Ps. 141).

Vezi tu, Florine, aici e diferenta: pentru tine, toata viata omului se inchide, ca intr-un mormant, intre tamplele lui. Pentru crestin, insa, viata se deschide, in ambele sensuri (de la Dumnezeu la om si viceversa), prin Har.
P.S. Ce este pentru tine fenomenul "strapungerii"? Tot o sugestie si autosugestie, asa?...:)

Cel putin realitatea observabila - conditia de efemeride a tuturor fiintelor (samsarice) supuse
-unei nasteri necontrolate (acestea nu aleg sa se nasca / nu sunt consultate de nimeni in aceasta privinta/nu aleg circumstantele nasterii - specie, rasa, parinti, loc, starea de sanatate la nastere...),
-unei imbatraniri si deteriorari a trupului implacabile (desi nu isi doresc degenerarea functiilor trupului lor),
- mortii (desi nu doresc sa moara).

Din acest punct de vedere, in crestinism fie nu se constientizeaza, fie se eludeaza deliberat dreptul la liberul arbitru fundamental, ontologic - dreptul de a alege existenta (de ex. pamanteana) sau non-existenta.

Se pare ca acestea nu sunt trecute pe lista cu optiuni a liberului arbitru.

De aceea, consider ca Biblia are nevoie de explicatii mai profunde decat cele care sunt oferite/acceptate formal de autoritatile clericale.