Arhimandritul Arsenie Papacioc :
 

Un om care crede în Hristos este vesel, e plin de nădejde, că Hristos nu-l lasă cu nici un chip.

"Cine poate să facă un bine si nu-l face, săvârseste un păcat." - părintele Arsenie Papacioc

Desfrânata vestită
 

Odată, Sfântul Non, episcop, stătea pe scările bisericii cu un sobor de episcopi şi vorbeau treburi dumnezeieşti. S-a întâmplat atunci să treacă pe lângă ei cea mai vestită desfrânată a cetăţii, pe nume Pelaghia, înconjurată de o suită de tineri, cu parfumuri, cu miresme. Femeia aceasta era atât de frumoasă, încât Sfântul Non s-a oprit din discuţia lui, s-a uitat la ea, s-a uitat, s-a uitat, s-a uitat… şi a petrecut-o cu privirea până s-a dus. Ceilalţi episcopi şi-au întors privirea, să nu vadă această necuviinţă. La care Sfântul Non, după ce a trecut, a zis: „Părinţilor, oare n-aţi văzut frumuseţea acestei femei? N-aţi văzut cât de frumoasă şi de minunată era? Cu adevărat, când mă uitam la ea, m-am gândit: cât timp pierde ea la oglindă, să se împodobească, să se parfumeze, să se spele pentru nişte iubiţi pământeşti, stricăcioşi. Şi eu pentru Mirele Ceresc nu-mi împodobesc sufletul, nu-mi fac atâta vreme.” Iată la ce s-a gândit un om curat, al lui Dumnezeu!

Şi ştiţi ce s-a întâmplat? Această desfrânată a auzit ce a spus Sfântul Non şi a venit a doua zi la el, cu bani, bogăţii şi a zis: „Am greşit, ce să fac? Uite, toate acestea pe care le-am făcut ţi le dau ţie, le dau la Biserica ta.” Şi sfântul i-a spus: „Ce-mi trebuie mie bogăţii agonisite prin păcat? Uite, le adunăm aici şi le dăm foc, ca să arătăm că noi nu avem parte la păcat şi nu ne trebuie toate răsplătirile lui!” Şi le-a dat foc. Iar ea a primit botezul şi s-a retras într-o peşteră, unde s-a nevoit toată viaţa ei, cu numele de Pelagheu. Toţi credeau că este bărbat. Că nu ştia unde să se ascundă, dacă era vestită. Şi au găsit-o moartă, şi când au dat s-o dezbrace, au văzut că e femeie şi au aflat că era vestita desfrânată de oarecând. E Sfânta Pelaghia, pe care o prăznuim noi, cuvioasă, în Sinaxarul nostru.

(Ieromonah Savatie Baştovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, p. 52)

Părintele Calistrat :

I-am spus intr-o zi la o doamna care zicea:
- Parinte, eu as veni mai des la biserica dar slujba e cam lunga, sa stau pana la orele 12.00 sau 13.00..
- Doamna in curand normele europene vor face o biserica tip McDonald's, cu pista de masini pe la usa altarului, cu un geam unde vei intinde prescura si lumanarea din mers pe geam! Nu radeti! Si a ramas foarte surprinsa de aceasta atitudine a mea ca am ironizat-o. Pentru ca ea nu a inteles ca Dumnezeu a flamanzit 40 de zile pe Muntele Carantania si a avut rabdare pentru pacatele intregii lumi, sa indure ispitele diavolilor ca sa ne putem noi mântui! Si tu nu poti sta o ora in biserica! Vai ce sa-ti spun, ti se strica "toacele"! Vino la biserica cu sandale cu talpa dreapta ca sa nu te doara picioarele si cand te duci in societate, iti pui "cataricii"!
Ortodoxia nu este o pista rosie de catifea pe care defilezi printre trandafiri, parfumuri si arome cu lumanari aprinse printre voaluri si zefir! Acesta este o inchipuire a mintii noastre slabe omenesti.
Noua ne lipseste discernerea! Suntem un popor de nauci pe care oricine vrea sa-l manipuleze, reuseste! Deci, sa ne lasam "manipulati" numai de cuvantul Sfintei Scripturi!

Da, ăsta comentariu adevărat...:)

Şi tu ai vrea să îţi fac mereu comentarii adevărate, ca acela? (crezi că eu n-aş vrea...)
Dar sunt şi eu ca lumina, când undă, când corpuscul.
Şi deseori minuscul sau, în orice caz, discret (în sensul de discontinuu - iertaţi precizarea!).

pentru socotință
 

Au mers cândva cinci fraţi la Schit, la un bătrân sfânt şi a zis bătrânul celui dintâi: ce lucrezi, frate? Iar el a răspuns: împletesc, avvo. Deci, i-a zis bătrânul: Dumnezeu să-ţi împletească cunună, frate! L-a întrebat pe al doilea: tu ce lucrezi? Iar el i-a răspuns: rogojini fac. I-a zis: Dumnezeu să te întărească, fiule! Apoi pe al treilea: tu ce lucrezi? Iar el i-a răspuns: ciururi fac. Deci, i-a zis şi aceluia: Dumnezeu să te păzească, fiule! Celui de al patrulea: dar tu ce lucrezi? El a zis: eu sunt scriitor bun. Lui i-a răspuns bătrânul: tu ştii! Zis-a şi celui de al cincelea: ce lucrezi? Iar el a răspuns: sunt ţesător. Deci, i-a zis bătrânul: nu-i cu folos! A zis pe urmă bătrânul: cel ce împleteşte de îşi va păzi mintea (adică de va avea trezvie) cu Dumnezeu este şi-şi împleteşte lui-şi cunună. La rogojină trebuie virtute, fiindcă este cu osteneală. Celui ce face ciururi, îi trebuie pază, de vreme ce le vinde în sate. Iar scriitorul cel bun trebuie să-şi smerească inima, căci lucrează cu înălţarea minţii. Iar din ţesătura pânzei nu iese folosul (sufletului), pentru că face negustorie. Când va vedea cineva de departe pe cineva purtând coşniţe, sau rogojini, sau ciururi, va zice: iată, călugări sunt. Dar de va vedea pe cineva vânzând pânză, va zice: iată, au venit negustorii! Căci acest meşteşug este al mirenilor şi călugărilor nu este de folos.

sursa : pateric.ro

....:)
Dragă Mirela, pe vremea când unii moşi intrau direct în Pateric, cel ce era numit scriitor nu era deloc ce înţelegem noi astăzi prin acest termen. Nu era, de pildă, unul ca Dan Puric (apropos, am tot citit azi din cartea lui şi, deşi îmi place tot mai mult, pe ici pe colo, tot nu scap de impresia de superficialitate pe care mi-a inspirat-o mereu - în raport cu anumite criterii; poate revin cu o postare mai detaliată pe alt topic) sau ca Augustin Buzura ori Balzac. Scriitor era, pe atunci, unul care se ocupa cel mult cu notarea evenimentelor istorice sau cu alte lucruri mult mai profane care nu au nici o legătură cu arta ori cultura de azi.
Mai degrabă i se potriveşte termenul de scrib, nu de scriitor. Scrisul era în mult mai mare măsură decât azi un meşteşug manual, se aprecia scrisul citeţ şi frumos, cu înflorituri şi fără omisiuni ori alte erori etc. Era ca ţesătura pe etamină ori ca broderia....Dar în scrisul acela frumos, înflorit, se ascundeau de fapt multe mesaje, tainice, multe înţelesuri aparte, multe sugestii fine...
Scrisul nu era atât un act creator propriu-zis, ci unul constatativ/re-productiv, îndeplinind ca funcţie majoră pe cea mnezică ("verba volant, scripta manent"). Se scria pe piatră, pe lemn etc. ceea ce trebuia să rămână, să fie păstrat ca memorabil.
Dar de ce zice Bătrânul că totuşi scriitorul se ocupă cu înălţarea minţii? Pentru că el nota ce spune Moşul, uite de ce! Adică lucruri care trebuiau să rămână, ca memorabile.
Şi prin urmare îi atrăgea atenţia să aibă mare grijă ce şi cum scrie despre el, despre smeritul Avvă şi mai ales ce notează din el, din ce spune Avva. Că oamenii tare mult preţuiau pe atunci cuvântul scris, considerat depozitar şi transmiţător al adevărului, nu ca azi....