Cu respect, atrag atenția asupra unei greșeli. Nu mă refer la cea gramaticală, ci la cea teologică. Păi fratele meu drag, dacă mărturisirea se face corect ”unii altora”, de ce în realitate se efectuează într-un singur sens (de la mirean la preot)?

bine ai revenit, amicul meu adventist!

Da, chiar ma intrebam ce e cu dinsul. Forumul pare incomplet fara "altera pars".
Bine ati venit inapoi!

Dacă ai fi citit istorie creştină şi dacă ai fi studiat teologie şi ai fi evitat să studiezi erezie, ai fi ştiut răpsunsul la întrebarea asta a ta şi la majoritatea altele.
Dar niciodată nu-i târziu. Şi în al 11-lea ceas, Domnul te iubeşte, te aşteaptă, te cheamă, prin noi creştinii, prin care lucrează Domnul.

Îţi recomand cartea de mai jos.

http://librarialogos.com/735/canonul...lor-secole.jpg

Ţi-aş spune să mergi să citeşti în cartea aceasta, dar fiindcă are peste 1000 de pagini şi pentru că ştiu că lanţurile cu care e legată mintea ta, nu-ţi îngăduie şi nu vei citi, de aceea, îţi voi scrie pe scurt, ceea ce este explicat în amănunt în câteva sute de pagini din "Canonul Ortodoxiei" şi din alte izvoare, cronici, manuscrise, papirusuri, suluri, pergamente, dovezi istorice, aduse de arheologi, istorici, amintite în cartea de mai sus şi alte studii şi pe care eu le-am răsfoit.

Deci îţi dau şi undiţa, îţi pescuiesc şi peştele. Poate te vei trezi...

Pentru că creştinii, când îşi mărturiseau păcatele unii altora, fiind un lucru public care avea loc în timpul Sfintei Liturghii unde avea acces oricine orice om, erau mulţi oameni de rea credinţă şi rea intenţie, care mergeau apoi şi pârau, spuneau păcatele care le auzeau rostindu-se unii altora, defăimau, înfloreau, minţeau, mărturii mincinoase adesea, şi creştinii erau arestaţi, bătuţi sau ucişi, căci păcatul chiar era real, unii creştini foarte săraci, chiar furau o pâine sau altceva pentru copii lor. Mai ales în Biserica primelor 3 secole, când creştinii erau prigoniţi, se infiltrau uşor oameni cu intenţii rele, în catacombele unde se adunau creştinii să săvârşească Sfânta Liturghie, sau prin păduri, munţi, şi alte locuri. Şi apoi după anul 313, în Bisericile efective ca clădiri (când Biserica s-a ridicat la suprafaţă şi nu s-a mai ascuns) din nou se repeta faptele josnice ale unor oameni.

Chiar unii "creştini", sau "iude", dragii de ei, care purtau ură sau invidie pe alţi creştini, sau le vroiau femeile, sau averea, sau ţarinile, pământurile, îi forţau la datorii, sau alte fapte demonice, erau plătiţi de ofiţeri sau de alţi oameni ai statului, sau de bună voie mergeau şi spuneau, sau pur şi simplu spionau, şi deturnau, după propriul interes, pe cei cărora le auzeau spovedania.

De aceea, rolul diaconilor şi soţiilor lor, diaconiţele (femei care niciodată nu intrau în Sfântul Altar), la început nu era acela de a rosti mereu ectenii, cât şi acela de a se plimba efectiv prin Biserică şi orice loc unde se adunau creştinii şi săvârşeau Sfinte Slujbe şi de a spune creştinilor să nu vorbească între ei, să ţină linişte, să se roage, sau căutau şi simţeau duhul acelora care veneau la spionat, să pârască spovedaniile, din diverse interese sau patimi şi îi dădea afară din Biserică.

Da, diaconii şi diaconiţele, pe lângă rolul de a catehiza poporul, de a le fi mărturisitori (naşi) la botez, la cununie, sau alte slujiri ce le aveau, aveau şi misiunea, ascultarea de a fi un fel de poliţişti prin Biserică, un fel de paznici.

Până la Sfintele Sinoade Ecumenice 1 şi 2, deci anii 325 şi 381, şi alte Sfinte Sinoade locale, când se dau Sfinte Canoane şi se hotărăşte că e prea periculos pentru creştini să-şi spună păcatele în faţa sutelor de oameni, printre care nu toţi doreau mântuirea şi îndumnezeirea, ci erau şi trimişi sau de alte interese.

Şi s-a hotărât ca creştinii să-şi mărturisească păcatele numai preotului, care era unsul lui Hristos, prin Duhul Sfânt şi punerea mâinilor, deci nu oricine era preot şi nu oricine avea puterea de-a lega şi dezlega păcatele creştinilor, ci doar preotul lui Hristos.
Oricum, tot preotul, era cel care rostea rugăciuni de dezlegare şi atunci când erau rostite păcatele în masă unii altora între sutele de creştini şi tot preotul, era cel care prin sfintele rugăciuni şi harul ce-l are, dăruia dezlegarea şi iertarea de păcate dorite, tuturor celor care şi-au mărturisit păcatele, după puterea dată lui de la episcop, primită de la Apostoli, primită de la Hristos prin Duhul Sfânt Mângâietorul, care de la Tatăl purcede.

Tot atunci s-a hotărât pe lângă spovedania (mărturisirea) care să fie între preot şi creştin, şi ca diaconii să nu mai facă pe poliţiştii prin Biserică, ci doar să slujească împreună cu preotul la Sfintele Slujbe, şi diaconiţele la fel, să se oprească din a mai face pe paznicele şi să fie doar în strană, sau în cor, iar cu timpul s-a desfiinţat chiar şi numele de diaconiţe, din cauza aroganţei şi slavei deşarte, multor femei diaconiţe şi din cauza de a nu avea pretenţia să slujească precum preoţii şi soţii lor, diaconii, în Sfântul Altar, să nu pună mâna pe Sfintele Trup şi Sânge ale Domnului, datorită multor versete Scripturistice, precum: "femeia să tacă în Biserică", sau din cauza scurgerii de sânge şi alte lichide femeieşti lunare şi astfel s-a permis apoi cu dezlegare şi binecuvântare, la orice femeie, să cânte în strană, în cor, să rostească Apostolul, să catehizeze, să fie mărturisitoare (naşe) etc.

Şi până azi a rămas la fel, şi până la sfârşitul veacurilor va fi la fel. Şi e bine aşa. E sfânt aşa, fiind învăţături date prin Duhul Sfânt, prin gurile şi mâinile Sfinţilor, episcopi, preoţi, monahi, pustnici, adică a Sfinţilor Părinţi, care provin din Apostoli, din Hristos, din Sfânta Treime.
Hotărârile acestea nu se luau de unul singur, ci în mai multe Sfinte Sinoade, unde se adunau mulţi episcopi, preoţi, deci păstori, în numele lui Hristos, se urmăreau obligatoriu să fie hotărâri biblice mai ales şi din învăţăturile prin viu grai, care au fixat încă de la Apostoli practicile creştine, cu mult înainte de a exista Biblia, dar toate cu fundament biblic.

Ţi-aş mai scrie, dar îţi ajung picăturile acestea. Luptă-te cu duhul, cu voinţa ta, descoperă tu singur cuvântul, zdrobeşte-ţi inima şi fiinţa pentru iubire, smerenie, ascultare, slujire, răstignire, crede, primeşte, mărturiseşte în adevăr, împotriva învăţăturilor mincinoase ale eresurilor, şi astfel, vei învia şi vei fi viu.

Atât de simplu.

Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie.

Ciudată imagine se desprinde din ipotezele tale, dragă Emiliane.

Deci, creştinii, pe de o parte, nu se temeau să mărturisească pe Cristos, în faţa persecuţiilor, cu riscul de a merge la moarte martirică; iar pe de altă parte, nu le convenea să mărturisească în public că au furat din cireşele din pomul vecinului de frică să nu vină vecinul să le ceară cireşele înapoi ?

Or fi fost romani din Sud, din Valahia asta tare etica si harnica, Mihai. E un exemplu tipic pentru nord-dunareanul de la Sud de Carpati. Cunosc personal unul care a mers in Italia sa..."dea cu smangleaua", potrivit propriei expresii. Nu, nu un om fara suport financiar, nu un om disperat de situatie. Om cu nevasta si casa. Cu asa mireni, normal ca "securitatea" romana, inainte de edictul de la Milano, culegea pe crestini din catacombe. Ca acei dintre ei care nu erau infiltrati dadeau de obicei marturia cea buna, nu apostaziau si mureau ca martiri, era alt aspect incontestabil. Si din asa mireni delatori, vorba unui anume duhovnic roman, nu aveau cum sa creasca decit sacerdoti (preoti, episcopi) pe masura. Genul (de mireni, preoti, episcopi) care ziceau "da" la tot ce hotara imparatul (cind convoca sinoade, sau cel putin le influenta, si legal si prin "lobby") ce e bine pentru Biserica si popor. E imparatul arian? Marturisim si noi ca Hristos e un fel de Mega-Inger, prima creatura. E imparatul ortodox? Marturisim ce spune Crezul ortodox/catolic, anume, ca Iisus este Hristosul, Fiul Intrupat. Si asa mai departe. Supusenie idioata si aprsiva, aglutinare sub steag pina la dezumanizare. Din fericire, au existat si sfinti, oameni care stiau invatatura Bisericii, si ziceau Nu autoritatilor abuzive, fie ele imperiale sau ecleziale. Acesti oameni populeaza astazi sinaxarele ortodox si catolic.
Bine, ce e simpatic este ca in aceste replici/postari succesive ale voastre, au vorbit esente ale unor cai opuse.

Asta ai înţeles tu din ce-am scris?

Normal că se temeau să-şi mărturisească păcatele în public, cum se temeau de consecinţele păcatului, adică pedeapsa pedagogică curată şi bună a Domnului pentru păcate, căci "nimic necurat nu intră în Împărăţia Cerurilor" şi nimic necurăţit, şi normal că se temeau de persecutori, se temeau să nu fie prinşi, altfel dacă nu s-ar fi temut, nu s-ar mai fi ascuns în catacombe, sau prin munţi, păduri, "au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului, ei, de care lumea nu era vrednică" (Evrei 11, 38), da, se temeau, dar nu de moarte, creştinii nu se tem de moarte "căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig." (Filipeni 1, 21), şi nici nu se temeau că vor fi prinşi, chinuiţi, bătuţi, tăiaţi, ei îi iubeau pe duşmanii lor, pe chinuitorii şi călăii lor, ci se temeau să nu-şi lase soţiile văduve, copii orfani, să nu-i lase fără braţul bărbătesc ca ajutor, fără sprijin, fără bani, fără mâncare, averile şi pământurile lor, soţia, copii, slujnicele lor pradă fiarelor câmpului, sau altor bărbaţi necreştini, sau statului, foametei, neputinţei, sărăciei, etc.
Şi se mai temeau că se duc nepregătiţi în faţa Domnului Hristos, nepocăiţi, în dulcea lor smerenie, se temeau să plece neîmpărtăşiţi cu Sfintele Taine Trupul şi Sângele Domnului, se temeau să nu cadă în ispita de a ridica mâna să lovească pe prigonitorii, duşmanii, călăii lor, se temeau să nu aibe vreun abur de gând de ură împotriva vreo unui om, care toţi sunt creaţi după chipul şi asemănarea Domnului Hristos, se temeau să nu mânie, să nu supere pe Domnul.

Înţelegi, acum? Doamne, dă-i să înţeleagă.

Iar tu Adriane (Romowe, ce nume ţi-ai mai ales), cred că e de la sine înţeles că pricepi că cei care făceau o pasiune, un hobby, din patimi precum cleptomania, sau hoţia, nu aveau treabă cu creştinismul şi nu se adunau în catacombele Romei, sau pe munţii Cartaginei, sau pe dealurile Ierusalimului, sau pe coastele Alexandriei, sau pe crestele Antiohiei, etc., cu creştinii din imperiul roman, care întâmplător, mulţi erau cetăţeni romani, nu erau veniţi de nu ştiu unde.
Erau primiţi şi hoţii, ca orice păcătoşi, dar dacă nu se îndreptau, erau pe atunci canoane aspre, nu erai lăsat să intri în Biserică, cum ar fi acum, să stai pe treptele Bisericii, afară. Asta era o ruşine. Te îndreptai imediat, din sfială şi dorinţa de comuniune cu ceilalţi.

Iar supuşenia în faţa împăraţilor eretici arieni, precum Valens sau alţii, n-a avut loc între creştini, citeşte Scrisorile Sfântului Vasile cel Mare, PSB 12.
Dar e bine că te-ai mai adâncit puţin în dogmatică şi istorie.
Şi te rog nu mai fi atât de pasionat de cuvântul acela abstract "aglutinare", îl foloseşti prea des, deşi e fonic, e ciudat :)

Adică, vrei să spui, ca să rezumăm, se temeau că va trebui să dea înapoi cireşele furate ?

Sau vrei să spui că dacă un creştin mărturisea că a furat cireşele vecinului păgân, se temea că va trebui să şi ridice mâna asupra păgânului când acesta va veni să ceară înapoi cireşele ?!!!!

Halal creştin, acela care se teme să-şi mărturisească păcatele în public.

Deci creştinii adevăraţi nu aveau treabă cu păcatele serioase, precum hoţia, dar pe cele mai puţin serioase se temeau să le mărturisească în public ?

Emiliane, Emiliane..... Nu-ţi dai seama că faci o caricatură din creştinism ?

Înainte creştinii le mărturiseau în public, oricât de grave ar fi fost, de aceea au şi avut de suferit, din urma oamenilor de "foarte bună" intenţie.

Tu n-ai decât dacă vrei, să le mărturiseşti în public, e biblic. Dar e după litera bibliei, fără discernământ, iar "litera ucide, iar duhul face viu." (2 Corinteni 3, 6)
În discernământul Bisericii, în trezvia şi dreapta socoteală a Bisericii, mărturisirea păcatelor unii altora, trebuia să se facă în relaţia preot-creştin, ca să nu mai poată face rău necreştinii, creştinilor.
Mărturisinduţi păcatele în public, în faţa a sute de oameni, e împotriva şi înafara învăţăturii mântuitoare a Bisericii şi cine face aşa e fără comuniunea Sfinţilor, Bisericii lui Hristos.

N-ai decât să faci, oricum eşti înafara Bisericii lui Hristos, prin ereziile franco-latine ("romano-catolice") la fel ca protestanţii sau neo-protestanţii, etc.
Aceştia, risipitorii, rătăciţii, fac o caricatură din creştinism... Sărăcuţii şi dragii de ei... Dar Domnul nu te bagă nici în Rai, nici în Iad cu forţa, ci fiecare alege: cu Hristos şi creştinismul cel fără erezie, sau împotriva lui Hristos, cu toate celelalte învăţături.

Domnul să ajute pe cât mai mulţi să se trezească.