Florile sunt o încununare a dragostei pe care Dumnezeu ne-o poartă.
Animalele ne predau în fiecare clipă lecții de viață.
Oamenii sunt ființe evoluate, superioare atunci când au sinceritate, curățenie sufletească, modestie și credincioșie. Um om oricât de învățat, talentat ori bogat ar fi dacă e mândru, lăudăros, invidios, obraznic, perfid, nesincer și fără teamă de Dumnezeu e cu mult mai prejos decât o floare ori un animal.
《 Dorina Stoica 》

"Dintre toate virtuţile, rugăciunea inmulţeşte cel mai mult iubirea.
Aşa cum faci când te întâlneşti cu un prieten drag sau cu cineva mult iubit, căruia abia astepţi să-i spui totul, totul, ca să te simţi după aceea eliberat, aşa să faci şi când mergi să te întâlneşti cu Dumnezeu."

Ieromonah Iustin Miron
Manastirea Oasa

Duhul Sfânt, când se atinge de inima cuiva, acela
nu mai poate să fie aspru ; acelui om îi pare rău de toate mărunţişurile, îi pare rău şi de unele mărunţişuri despre care zici că alea nu-s chiar păcate.
Când Duhul Sfânt vrea să ajute pe cineva, atunci devine în acest fel: dacă el vrea să ducă o viaţă de pocăinţă, în unele dăţi, Duhul Sfânt se lasă simţit pe măsura pocăinţei şi a smereniei ; dacă el a unit osteneala cu smerenia, atunci Duhul cel Sfânt se lasă simţit şi-l ajută pe om să ajungă acolo: eu dorm şi inima mea priveghează.
Dacă a unit osteneala cu smerenia îl ajută Duhul Sfânt, dar dacă a unit osteneala lui cu pomenirea de rău, cu cârtirea sau cu tulburarea, atunci Duhul cel Sfânt nu-l ajută. Poţi să te rogi ani întregi, că nu te-ajută; doar dacă noi unim smerenia cu osteneala - fie din priveghere, fie din metanii - atunci se lasă simţit Duhul Sfânt.
( Părintele Proclu Nicău )

Sfântul Ioan Gură de Aur despre Sfânta Scriptură. 7 cuvinte de folos :
Nu-i nimic în Dumnezeiasca Scriptură care să nu fie spus cu scop, care să nu aibă ascuns mare folos.
În dumnezeieştile Scripturi, nimic nu este inutil, totul a fost dictat de către Duhul Sfânt.
Pentru aceea harul Duhului a făcut să ni se dea în scris cuvintele Domnului, pentru ca, luând din Scripturi leacuri împotriva patimilor noastre, să putem scăpa de pedeapsa ce atârnă deasupra capetelor noastre.
Dacă Dumnezeu a socotit demn să ne dea Sfintele Scripturi, să judecăm prin urmare că aceste cărţi părinteşti nu pot avea de scop decât mângâierea noastră, luminarea noastră, corectarea noastră, forţa noastră. Aceste cărţi venite din cer au în vedere credinţa, virtutea, îndreptarea vieţii noastre întregi.
Cu o comoară se aseamănă citirea dumnezeieştilor Scripturi. După cum dacă ai putea lua dintr-o comoară o parte cât de mică, te poţi îmbogăţi cu ea, tot aşa şi cu dumnezeieştile Scripturi; într-un cuvânt cât de mic poţi găsi putere mare de gânduri şi nespusă bogăţie. Cuvintele dumnezeieşti, însă, nu-s numai comoară, ci imită şi izvorul care dă drumul la curgeri bogate de ape (…) Că mare este bogăţia acestei comori şi mare este belşugul curgerilor de apă ale acestui izvor duhovnicesc!

Orice timp este potrivit pentru citirea dumnezeieştilor Scripturi; că se poate citi Scriptura nu numai acasă, ci şi când mergem în piaţă şi când suntem în călătorie şi când suntem în adunare de lume şi când suntem prinşi de treburi, pentru ca, făcând tot ce depinde de noi, să dobândim iute şi îndrumător. Da, Stăpânul nostru, văzând dorinţa noastră de cele duhovniceşti, nu ne va trece cu vederea, ci ne va da lumina cea de sus, ca să ne lumineze mintea. Aşadar, vă rog, să nu neglijăm citirea dumnezeieştilor Scripturi, ci să le citim des, fie de cunoaştem înţelesul Scripturilor, fie de nu-l cunoaştem.
Să auzim dar, toţi cei care neglijăm citirea Sfintelor Scripturi, câtă pagubă suferim, câtă sărăcie! Când vom putea vieţui creştineşte, când nici nu cunoaştem legile după care trebuie să vieţuim? Bogaţii şi cei care se dau în vânt după bani şi după averi îşi scutură mereu hainele lor ca să nu fie mâncate de molii. Tu însă, deşi vezi că uitarea îţi roade sufletul mai grozav decât o molie, nu deschizi cărţile sfinte, nu pui capăt prăpădului, nu-ţi împodobeşti sufletul, nu te uiţi mereu la icoana virtuţii

Să căutăm la femeie purtarea frumoasă , cumpătarea, bunătatea . Acestea sunt trăsăturile frumuseții.
Deci, să nu căutăm la femeie frumusețea trupească, nici cele care nu sunt în stăpânirea ei (n.r. ‒ care nu depind de ea) și, mai mult, nici să n-o osândim deloc pentru acestea (pentru că aceasta este dovada oamenilor nerușinați); nici, pierzându-ne curajul, s-o părăsim, nici s-o disprețuim. Sau nu vedeți câți au avut un sfârșit cumplit dintre cei care au locuit cu femei frumoase? Iarăși, câți n-au avut (alături) femei frumoase, și (dar) au ajuns la bătrâneți adânci plini, de multă mulțumire?
Să ne curățim cu desăvârșire de rana care este înlăuntrul nostru, să îndepărtăm „umflăturile” care există în sufletul nostru. Asemenea frumusețe caută Dumnezeu!
S-o pregătim pe femeie ca să pară frumoasă lui Dumnezeu , și nu nouă!
( Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur. Volumul III. Nunta, familia și problemele lor , traducere de Pr. Victor Manolache, Editura Egumenița, Galați, p. 58)

Cei care sunt nepăsători faţă de buna educare a copiilor lor vor fi pedepsiţi de Dumnezeu. Şi ascultaţi cu atenţie povestirea pe care vă voi spune-o:
În vremurile din vechime, înainte de venirea lui Hristos în lume, trăia un preot evreu, bun şi cumpătat, Eli, care avea doi copii, pe Ofni şi Finees. Deşi Eli îi vedea pe copiii săi umblând pe calea răutăţii, nici nu-i împiedica, nici nu-i pedepsea, nici nu-i mustra. Şi dacă uneori îi povăţuia, o făcea cu moliciune, fără severitate. „Nu mai faceţi rele, fiii mei”, le spunea, „nu aud vorbe bune despre voi” (Parafrază la I Regi 2, 24). Cuvintele lui ar fi fost de ajuns ca să-i cuminţească pe cei doi copii, dacă aceştia ar fi vrut. Dar întrucât preotul n-a arătat severitatea cuvenită , Dumnezeu l-a pedepsit. Astfel, şi-a pierdut şi copiii şi mântuirea, deşi Dumnezeu nu avea pentru ce să-l osândească pe bătrânul tată, decât pentru nesârguinţa pe care a arătat-o faţă de copiii săi.
Aşadar, dacă Eli a fost pedepsit atât de aspru pentru nesârguinţa lui, vor rămâne nepedepsiţi cei care fac lucruri mai rele? Dacă pe preotul acela n-au reuşit să-l izbăvească cinstea lui, însuşirea de judecător şi slujirea pe care o aducea poporului israelit, şi a murit în chip jalnic, deoarece nu s-a îngrijit cum trebuia de educarea copiilor lui, atunci ce pedeapsă va cădea asupra noastră, care ne purtăm chiar mai rău decât barbarii, care nici virtuţi nu avem şi nici pe copiii noştri nu-i creştem cum se cuvine?
( Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii , Editura Egumenița, Galați, pp. 123-124)

"Cand nu poti sa te rogi, n-ai cum sa te rogi! Dar cand nu esti dispus sa te rogi, cand te simti cumva impiedicat, atunci sa te silesti sa faci lucrul acesta. Nu poti sa te rogi mai bine altadata, daca intrelasi rugaciunea astazi. Nu te vei ruga mai bine maine, daca astazi vei neglija rugaciunea. Si atunci, te rogi cum poti; chiar este un cuvant care zice asa: Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie.
Pentru inlaturarea gandurilor rele, ne ajuta foarte mult inmultirea gandurilor bune. Cu cat iti impodobesti mintea cu mai multe ganduri bune, cu atat se imputineaza gandurile cele rele. Daca vrei sa-ti faci randuiala in viata, trebuie sa-ti faci randuiala in minte, iar daca nu-ti faci randuiala in minte, nu-ti poti face randuiala in viata. Asa ca grija noastra cea dintai este sa ne facem randuiala in minte. In Filocalie se spune ca gandul omului, mintea omului, este ca o moara: asa cum moara macina ce bagi pe moara, tot asa si mintea - macina ce bagi pe minte. Dupa gandurile pe care le porti in minte poti sa-ti dai seama cine esti: daca ai ganduri conforme cu voia lui Dumnezeu - deci daca ai ganduri bune -, esti om bun; daca ai ganduri rele, esti om rau.
Cu credinta e cam cum e cu cultura: daca te tii de ea, o ai, iar daca nu te tii, o pierzi.
Daca-ti vin ganduri de mandrie, sigur nu esti smerit. Daca nu faci niste eforturi sa te depasesti pe tine, sigur nu-ti iei crucea.
Sunt primite si rugaciunile spuse numai cu buzele, pentru ca nu-i poti cere unui copil sa mearga la acelasi pas cu un om mare. Deci, eu ma rog cum pot si Dumnezeu imi primeste rugaciunea, asa cum a fost vorba despre fiul tatalui lunatic, cand a zis cu lacrimi: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” (Marcu 9, 24). Si Domnul Hristos n-a zis: "A, pai daca nu crezi cat trebuie, n-am ce-ti face!...”, ci l-a ajutat in starea lui. Nu putem ajunge la mult, decat de la putin, de la cat suntem.
La Dumnezeu toate sunt cu putinta. El stie daca-ti foloseste ceea ce-ti doresti. Iar daca iti foloseste, iti daruieste. Iar daca nu primesti ceea ce-ti doresti, trebuie sa-ti schimbi gandurilesi sa te multumesti cu ceea ce primesti.
Nu suntem numai noi la lucru cand e vorba de lupta duhovniceasca, ci e Dumnezeu cu noi. Undeva in Scriptura chiar se spune ca Dumnezeu lupta pentru noi (Deuteronom 20, 1). Si atunci, grija noastra trebuie sa fie aceea sa fim in legatura cu Dumnezeu, ca Dumnezeu sa biruiasca sau sa biruim impreuna cu Cel ce a biruit lumea.
Viata duhovniceasca, traita asa cum stim noi ca este traita in general, e de asa fel incat sunt foarte putini aceia care pot zice ca au un duhovnic. Cineva care se spovedeste o data pe an si in mare graba, nu se poate spune care are un duhovnic, ci se poate spune ca s-a spovedit la un duhovnic. Duhovnic ai atunci cand il consulti, cand te raportezi la el, cand vrei sa urmezi cuvantul lui, cand ii cauti cuvantul, cand te intereseaza opinia lui, cand opinia lui o iei ca un indreptar de viata. Atunci ai duhovnic si atunci esti ucenic. Or, daca nu-i asa, atunci n-ai duhovnic si nu esti ucenic.
Pacatul trebuie neaparat sa fie la trecut. Daca e la prezent si la viitor, adica daca faci ceva care se continua, nu esti in sfera pocaintei.
Datoria de a te ridica din pacat e permanenta, dar si datoria de a evita pacatul trebuie sa fie permanenta.
Cauta doctor inainte de boala si roaga-te inainte de ispita. Daca te lasi numai pe ce da clipa, nu stiu cum poti sa le inlaturi. Dar daca esti pregatit, atunci cand iti vine o astfel de situatie nu te impotrivesti ca unul care nu stie de Dumnezeu.
Cel mai bine este sa ne intemeiem pe ceea ce stim sigur si sa nu cautam lucruri mai presus de ceea ce suntem noi vrednici.
Asa cum in trup sunt doi ochi si o singura vedere, doua urechi si un singur auz, doua nari si un singur miros, doua picioare si un singur mers, tot asa si intre sot si sotie trebuie sa fie o legatura perfecta. Fiindca in viata de familie nimic nu este particular, totul este al tuturor.
De obicei, cand te intalnesti cu cineva cu care ramai in legatura, ai impresia ca cel cu care esti in legatura nu-i numai acolo unde-l stii tu ca este. De exemplu, am un prieten in America; stiu ca este in America, dar mai stiu ceva: mai stiu ca el este si in sufletul meu. Si ma gandesc, de multe ori, ca prietenii mei, cand se intalnesc cu mine, se intalnesc si cu ei: se intalnesc cu ei, cei din sufletul meu. Pentru ca e legatura aceasta, pe care nu ti-o poate nimici nimeni si nimic. Cand ai castigat o legatura de felul acesta, o legatura prieteneasca, esti constient ca aceasta legatura nu ti-o poate nimici nimeni si nimic.
N-am venit din cer pe pamant. M-am pomenit pe pamant, cu gandul la cer. De fapt, e ceea ce fiecare trebuie sa aiba in vedere: sa ajunga de pe pamant in cer.
Va trebui sa ma opresc, ca sa nu fiu si eu ca acela din intamplarea cu copilul care era cu tatal lui in biserica si a adormit cand predica preotul. Si, cand s-a trezit, copilul zice catre tata-sau: "N-o mai gatat odata? - Ba da, o gatat, dar nu se poate opri!" Asa si eu: am gatat, dar nu ma pot opri".
Parintele Teofil Paraian

Cum să postim. Sfaturi pentru folos duhovnicesc:
“După cum ştim, există post trupesc şi există post duhovnicesc. Postul trupesc este atunci când pântecele se înfrânează de la mâncare şi băutură. Postul duhovnicesc este atunci când sufletul se abţine de la gânduri, fapte şi cuvinte rele.
Postitor adevărat este cel care se reţine de la desfrânare, preadesfrânare şi de la orice necuraţie.
Postitor adevărat este cel care se stăpâneşte să nu se mânie, să nu se înfurie, sa nu facă răutate şi să nu se răzbune.
Postitor adevărat este cel care îşi pune pază gurii sale şi se abţine de la flecăreli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguşeli, minciuni şi de la orice defăimare.
Postitor adevărat este cel care îşi înfrânează mâinile de la hoţie, răpire, prădare, iar inima de la dorirea lucrurilor străine. Într-un cuvânt, adevărat postitor este cel care se îndepărtează de la orice rău.
Iată, creştine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor şi postul trupesc, pentru că slujeşte omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinţă, pentru că, fără el, nici postul trupesc nu este nimic.
Mulţi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.
Mulţi postesc de mâncare şi băutură, dar nu postesc de gânduri, fapte şi cuvinte rele. Şi care le poate fi folosul din aceasta ?
Mulţi postesc o zi, două sau mai mult, dar de mânie, de ţinerea de minte a răului şi de răzbunare nu vor să postească.
Mulţi se înfrânează de la vin, carne, peşte, dar cu limba îi muşcă pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta? Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mită, răpire şi prădarea bunului străin – ce folos au deci din aceasta ?
Postul adevărat şi curat este abţinerea de la orice rău. Dacă vrei, creştine, să-ţi fie postul folositor, atunci, postind trupeşte, să posteşti şi duhovniceşte şi să posteşti întotdeauna. Cum pui frâu pântecelui tău, tot aşa pune-l şi gândurilor şi patimilor tale celor rele.
Să postească mintea ta de gândurile cele deşarte.
Să postească mintea ta de ţinerea de minte a răului.
Să postească voia ta de dorirea cea rea.
Să postească ochii tăi de vederea cea rea: întoarce-ţi ochii tăi ca să nu vada deşertăciunea (Psalm 118, 37).
Să postească urechea ta de cântece spurcate şi de şoapte clevetitoare.
Să postească limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcate şi de orice cuvânt deşert şi vătămător.
Să postească mâinile tale de la bătaie şi de la răpirea bunurilor celor straine.
Să posteasca picioarele tale de la a umbla întru răutate. «Fereşte-te de rău şi fă bine» (Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)
Iată postul creştinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi! Pocăieşte-te şi te înfrâneaza de la orice cuvânt, faptă şi gând rău, deprinde-te cu virtuţile şi întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.
(din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008, Traducere din limba rusa de Rasofora Domnica Talea – Manastirea Nera, pp. 241-242)

Părintele Nicolae Tănase:
 

Dacă postul nu ne schimbă, e pierdere de timp. Poţi să faci oricâtă milostenie, dacă nu te rogi – degeaba. Aţi văzut ce cuvânt puternic? Poţi să faci milostenie, poţi să dai la săraci, să faci aziluri, orfelinate, spitale, dacă nu te rogi, degeaba. De ce? Pentru că rugăciunea e cea mai mare faptă bună.
Ar trebui să ajungem să nu mai putem trăi fără Liturghie. Pentru că după ce mori, vedeţi cum e... Să facem ce ţine de noi în viaţă, că după moarte e cam greu să rămâi în nădejdea parastaselor.
Să facem noi rugăciunea, să n-o lăsăm în grija altora. Dar apar alte motive: ba că e întuneric, ba că e prea lumină, ba că e peste 8.00 şi mănâncă găinile, ba că e prea devreme. Asta apare pentru că diavolul strecoară fel de fel de motive. Pentru că ora e fixată tot de dumneavoastră. Să nu mai avem astfel de motive, pentru că pierdem toată plata. Oamenii care postesc se văd.
A avut doxologie sfântul de astăzi? Da, a avut doxologie mare, aşa că până şi azi se mănâncă peşte. Vedeţi ce face Biserica? Dezlegări. Unii mâncăm, alţii nu mâncăm peşte. Atunci când zicem: „Mai sunt 5 zile până la Crăciun, hai să ţin şi eu un post mai aspru”, bine facem, dar Biserica nu pretinde. Cel care vrea, poate să mănânce peşte atunci când e dezlegare la peşte.
Biserica e foarte largă şi nu strânge mult omul, dar încearcă să-l ţină aproape. Foarte mulţi faceţi caz de mâncare: „Părinte, s-a întâmplat de-am mâncat, s-a întâmplat de-am gustat, s-a întâmplat...”. Nu e aşa. S-a întâmplat, s-a întâmplat. Problema e: ai modificat sufletul tău? Inima ta? Gândirea ta? Pentru că altfel rămânem cu rânduiala şi atât, nu mai rămânem şi cu rezultatul postului. Rezultatul postului este modificarea omului. Dacă nu, într-adevăr, degeaba am postit.
În momentul în care te întâlneşti cu oameni care postesc şi oameni care nu postesc, imediat i-ai văzut. Poţi să-i alegi şi dintr-o mulţime mare: acesta posteşte, acesta posteşte, acesta nu posteşte, acesta posteşte. De ce? Se vede. Omul care postește se vede. Cum? După cum deschide gura, după cum zice „bună ziua”, după cum stă de vorbă cu tine şi celelalte, după cum te serveşte cu ceva... Imediat se vede omul care posteşte faţă de cel care nu posteşte. Poate să zică cineva: „De ce zici că nu postesc? Că eu postesc”. Păi, dacă nu s-a observat că posteşti, adică dacă nu s-a născut în tine omul nou, atunci înseamnă că posteşti de formă. De aceea apare la Spovedanie spunerea păcatelor la prezent: „sunt certat cu...”. Ar trebui să spui că ai fost certat cu..., pentru că la Spovedanie ai venit împăcat. Sau: „A dat Dumnezeu, părinte, am ţinut tot postul, toată rânduiala, n-am mâncat vin, untdelemn. Dar nu vorbesc cu...”. Păi, nu se poate. Un om conştient, serios, nu are probleme să nu vorbească cu unul sau cu altul, indiferent cum stau lucrurile, pentru că el ştie de Dumnezeu.
Problema este, deci, dacă postul ne modifică sau nu, dacă venirea noastră la Liturghie este un rezultat bun sau nu. Altfel, cu adevărat, e pierdere de timp. Şi dacă vreţi, mai e şi altceva: e şi osândă. Acum un an parcă a mers mai bine, dar acum... Şi suntem siguri că a fost şoapta diavolului: că-i prea de dimineaţă, că-i prea târziu, că e frig, că e cald, foarte multe lucruri imediat aduce diavolul, tu îţi alegi unul dintre ele sau mai multe şi este de ajuns ca să nu vii la biserică.
Vorbesc de tine, creştinule, care te spovedeşti, te împărtăşeşti, citeşti şi posteşti. Nu vorbesc de cei care habar n-au, nu vorbesc de cei care vin o dată la 6 ani la biserică sau care vin la Crăciun... Asta-i altă categorie de oameni, inconştienţi, care habar n-au pe ce lume trăiesc. Ei Îl folosesc pe Hristos doar când au nevoie . Noi nu suntem pentru a fi frumoşi în felul acesta, nu suntem pentru faţadă, ci suntem pentru partea de dinăuntru, pentru că acolo se vede.
Creştinul, în loc să asculte, are mereu ceva de zis. Cine mai era ca Iisus Hristos? În iesle, nebăgat în seamă, pe Cruce bătut, dispreţuit. De ce? Pentru că a lăsat de la El, chiar dacă era nevinovat. De aceea noi, preoţii, într-un conflict, spunem omului: „mergi şi împacă-te!”. Şi creştinul, în loc să asculte, imediat zice ceva, imediat!
– Părinte, dar eu?
– Da, tu!
– Bine, dar eu sunt mai bătrân!
– Păi, de-aia, pentru că eşti mai bătrân!
– Părinte, dar eu sunt nevinovat.
– Păi, de-aia te trimit pe tine, că eşti nevinovat.
– Bine, părinte, dar acela nu vine la biserică, acela e un nemernic.
– Păi, de-aia îţi zic ţie, pentru că tu vii şi tu ştii.
Pentru că ce zice la rugăciunile pentru Sfânta Împărtăşanie? „Vrând să te împărtăşeşti cu jertfa cea fără de sânge, mergând, cu cei ce te-au mâhnit pe tine împacă-te.” Nu numai cu cei pe care tu i-ai mâhnit, ci şi cu cei care te-au mâhnit ei pe tine. Cuvântul acesta ne afundă în iad dacă nu-l respectăm.

Ritualul căsătoriei este alcătuit în jurul bucuriei, dar acesta, fidel profunzimii duhovniceşti a tainei sale, îndrumă spre adevărata sa inimă tainică.
Ca să scoatem din această bucurie lumina pe care o conţine, ea trebuie să se înalţe şi să ajungă la bucuria martirilor , mărturisitorilor, bucurie care nu străluceşte cu adevărat decât la capătul dăruirii totale de sine. Iubirea este aceea care menţine unitatea dintre bărbat şi femeie , iar ei i se adaugă harul, coborât tot din iubirea lui Dumnezeu către facerea mâinilor Lui, asupra cărora Dumnezeu lucrează şi veghează neîncetat.
Cine trăieşte în iubire se află în Dumnezeu şi persoanele care se află în iubire curată au tainica senzaţie că sunt îmbrăţişate de Dumnezeu, deci El este prezent şi iubirea Lui lucrează în acel loc.
„Dragostea nu piere niciodată” (I Corinteni 13,8), deci dacă veşnicia dragostei este asigurată, atunci veşnicia unirii mistice este condiţionată de veşnicia dragostei. Dragostea zideşte şi garantează unitatea. Nu se mai poate vorbi în familie de personalitate, de individualitate, de libertate proprie, ci numai de dăruire, în încredere şi iubire desăvârşită.
( Sfântul Ioan Gură de Aur )