Hmm... Aș putea intui și eu, dar nu aș zice chiar că înțeleg...

Psaltirea Maicii Domnului este, clar, o exagerare vecină cu blasfemia. Părintele Petru Pruteanu (e departe de a fi singurul sacerdot cu această părere dură) o consideră chiar eretică.

Dar aici era vorba de Prohodul Maicii Domnului, nu de Psaltirea Maicii Domnului...

Nu contează. Le amestecăm, o ieși ceva...

Copacel o mentionase ca fiind folosita in slujba prohodului. Ar trebui interzisa.

De fapt Copăcel dăduse o trimitere la cartea cu Prohodul, iar în acea carte apărea și Psaltirea Maicii Domnului. De aici confuzia...

După un post de două săptămâni, la 15 august, prăznuim atât pământeasca adormire a Maicii Domnului, cât şi slăvita ei trecere în împărăţia Fiului. Dumnezeu Cel Veşnic a intrat în timp, Dumnezeu Cel nevăzut s-a făcut văzut, Dumnezeu Cel necuprins s-a făcut cuprins şi purtat în braţe, ca un prunc. Prin Maica Domnului, Cel care era departe de noi, prin faptul că este Dumnezeu necreat, S-a făcut aproape de noi, S-a făcut unul dintre noi, S-a făcut Om. Prin Maica Domnului, Fiul lui Dumnezeu Cel Veşnic a luat chip de om, ca pe noi, oamenii, să ne aducă la asemănarea cu Dumnezeu. Prin Maica Domnului, Împăratul ceresc, Fiul lui Dumnezeu cel veşnic, S-a făcut pământean, ca pe noi pământenii să ne ridice la ceruri. Prin Maica Domnului, Dumnezeu Cel nemuritor S-a făcut om muritor, pentru ca, prin înviere şi prin înălţare, nouă, oamenilor, să ne dăruiască, la Învierea cea de obşte, viaţa veşnică. Maica Domnului este întru rugăciuni şi întru folosinţe neadormită, singura nădejde neschimbată, într-o lume schimbătoare. Fără dureri a fost naşterea sa şi fără dureri a fost trecerea sa în lumea de dincolo. Ea, în care boldul morţii a fost omorât, este începutul Vieţii celei mai bune. Maica Domnului este început al Vieţii celei mai bune, pântecele ei cel pururea fecioresc L-a purtat pe Cel ce este Viaţa însăşi, fiind astfel Maica Vieţii. Adormirea Maicii Domnului reprezintă un semn eshatologic, adică anticipează sfârşitul spre care ne îndreptăm cu toţii. De aceea, praznicul Adormirii nu este unul trist, ci are o bucurie ascunsă, o bucurie a nădejdii celor viitoare, care ar trebui să însoţească sfârşitul oricăruia dintre noi. Maica Vieţii a fost aşezată în mormânt, însă acesta a devenit pentru ea scara care urcă la ceruri, aşa cum ar trebui să fie mormântul fiecăruia dintre noi. Chiar dacă nu suntem învredniciţi de darul ridicării la cer, va exista un moment când „toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui; şi vor ieşi cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei“ (Ioan 5, 28-29), când sperăm că ne vom asemăna Maicii Domnului. De aceea, Adormirea sa poate fi considerată ca o arvună a vieţii veşnice de care sperăm să ne învrednicim cu toţii, ajutaţi fiind şi de mijlocirea celeia ce este întru folosinţe neadormită.