Bine, domle! Baieti buni budistii astia, parol!
Esti de acord sa-i primim la un strop de cateheza? Ca par cat de cat pregatiti, atat cat e omeneste posibil. Si ravnitori, nu-i vorba.
Ce zici, lasam toate astea acum si ne apucam, in sfarsit, sa rasfoim nitel Evanghelia?
Am o singura rugaminte: sa nu-l aud pe Buddha ca zice, foindu-se pe patul lui de lotus, "Da, dar..." si "stai sa-ti explic...".........:))

"Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine."

"Iar dacă vei uita pe Domnul Dumnezeul tău şi vei merge după dumnezeii altora, vei sluji acelora şi te vei închina lor, vă mărturisesc astăzi pe cer şi pe pământ că veţi pieri." (Deut 8:19)

Dumnezeu este Unul Singur, peste tot si peste toate, intru tot si intru toate. Omul iL numeste, insa niciun cuvant nu iL poate exprima, nu ii descopera Natura.

Ii putem spunem oricum: Dumnezeu, Domn, God, Savaot, Tata, Fiu, Duh, Cel Vesnic, Parinte al Luminilor, Iehova, Primordial (Adi Buddha), Inceput-Sfarsit a Toate. Dumnezeu este un Dumnezeu al tuturor fapturilor, nu este un Dumnezeu doar al unui popor.

Important este sa-L cunoastem, sa patrundem dincolo de manifestat ("lume") in taramul fara-de-atingere, acolo unde timpul si miscarea inca nu s-au nascut, unde Alfa este in acelasi timp si Omega, unde fiintarea scaldata in lumina dragostei extatice este suficienta siesi, fara pofta apucarii formelor. Fara lacomia catre ceea ce nu este Dumnezeu. Acolo este vesnicia, Apa Vietii, Iubirea-Fara-de-Sfarsit, caci cel ce bea din Ea nu mai inseteaza niciodata, devine Nemuritor, in afara Timpului. Devine complet si plenar prin Dumnezeu care il umple si il face Fiu si Imparat, Mostenitor.

Oita este salvata din gheara transformarii/putreziciunii, din falcile mortii.

Cunoaste ca Eu sunt Domnul! In aceasta se cuprinde toata Intelepciunea - toate scripturile pamantesti si ceresti.

Ceilalti Dumnezei sunt Patimile care robesc mintea si inima omului. Mama acestor Falsi Dumnezei este Necunoasterea.

Că toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli; iar Domnul cerurile a făcut. (Ps. 95:5)


11. Aşadar să ziceţi neamurilor: "Dumnezeii, care n-au făcut cerul şi pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri;
12. Iar Domnul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu înţelepciunea Sa şi cu priceperea Sa a întins cerurile.
(..)
14. Atunci se vede cât este de neştiutor omul, cu toată ştiinţa lui, şi orice argintar se ruşinează de idolul său, căci chipul turnat de el nu este decât minciună; n-are nici o suflare în el.
15. Aceasta este deşertăciune adevărată, rodul rătăcirii, şi la vremea pedepsei va pieri.

Ieremia cap. 10

Iconografia tibetana are aceeasi functionalitate psihologica ca si cea ortodoxa.

Credinciosul nu se inchina la forma, ci la ceea ce reprezinta forma. Forma este doar un indicator catre natura inexprimabila a Adevarului.

Forma poate fi orice aspect sensibil surprins de simturi si minte. Un chip turnat in argint este o forma cat se poate de grosiera. Dar si un sunet este tot o forma, si un cuvant omenesc de asemenea. Dumnezeu nu este nici argint, nici grafie, nici sunet, niciun cuvant exprimat de gura omeneasca sau ingereasca...

Unii, de exemplu spun ca se inchina la Dumnezeu, dar in numele Lui fac fapte rele, chiar isi ucid semenii. In acest caz, cuvantul Dumnezeu este transformat in Idol - pentru ca functioneaza in sensul potentarii patimilor/pacatelor. Nu este necesar sa fie un Chip-de-Argint.

Interpretarea literala, fara talcuire, este ea insasi nascatoare de multi Idoli.

Psihologica? Ca sa vezi, si noi care credeam ca e vorba de spiritualitate aici.

Da, functionalitatea duhovniceasca e aseamantoare, cu diferenta ca una te duce spre duhurile mincinoase care au inventat acei idoli si cealalta in sus, spre singurul si adevaratul Dumnezeu.

Nici macar cu Sf. Scriptura in fata nu te trezesti, saracutul de tine..

Bietu' budhist are drept scuza ignoranta, ca n-a aflat niciodata de Hristos, dar tu?

Nu mai este nimic in tine din icoana Sf. Botez care sa-ti spuna ca esti pe un drum teribil de gresit?

Daca spiritualitatea ar fi independenta de procesele firesti ale gandirii (reprezentari mentale, conceptualizare, ratiune...) atunci disocierea de aspectul psihologic ar fi justificata.

Doar pentru ca termenul psihologic nu cadreaza cu limbajul patristic, consacrat, nu este un argument ci o preferinta.

Este suficient sa privesti mai atent la definitia cuvantului psiho-logic - (logos despre psyche = cuvant despre spirit) si vei afla ca este echivalent cu spiritualitate.

Ceea ce rataceste omul este judecarea lucrurilor dupa aparente.

Nu, Florin, nu toata psihologia e spiritualitate.
Pe de alta parte, budismul a intrat in Europa, se stie, ca psihologie... Ma rog, asa a fost perceput (in mod regretabil, reductionist) si vad ca tot asa il percepi si tu.

Spiritualitatea, inteleasa ca si traire religioasa, nu poate fi considerata in afara psihologiei, nu poate face abstractie de cauzalitatea psihologica, ci este o ramura a ei, un subdomeniu specific. Pentru ca implica procese psihologice.

Omul spiritual functioneaza dupa anumite directive, ruleaza mental un software lexical specific care moduleaza perceptia, trairea, comportamentul persoanei in ultima instanta.

Omul spiritual se straduieste sa formuleze strategii psihologice, isi pune intrebari, cauta raspunsuri, rationeaza, analizeaza, evalueaza, gandeste, cugeta...

De la cea mai simpla perceptie, pana la cea mai inalta rapire in extaz - este psihologie...pentru ca implica mintea, presupune invariabil un proces de constientizare.

Ca psihologia inteleasa ca domeniu stiintific actual nu explica transformarea perceptiei, elevarea constientizarii omului religios este alt aspect.

Curios lucru, tocmai un psiholog incearca sa iti puna frane la povestea asta.
Incerc sa iti atrag atentia la pericolul psihologismului, a reductionismului psihologic, sesizezi oare?
*
Spiritualitatea a devenit psihologie doar dupa ce oamenii au pierdut simtul sacrului. Inainte, cele doua paliere/modalitati de vietuire/functionare/asezare ale omului erau clar distincte.
Deci, spiritualitatea nu poate fi o "specie" a psihologiei umane, decat pentru cei cazuti cu totul in psihologie.
Necazul asta a aparut mai intai la vestici. Mai intai s-a ticnit/alienat/scorojit batrana Europa. Acum iata ca morbul se raspandeste....

Spiritualitatea este acea fanta ingusta, carare stramta pe care omul se nevoieste sa inainteze. Este esentialmente psihologica pentru ca mantuirea se joaca/castiga pe terenul mintii, nu in afara lui. Cine nu are grija de mintea sa si crede ca mantuirea este altceva se inseala amarnic.

Cum poate cineva sa aiba grija de sufletul sau dar sa-si neglijeze mintea? Sa nu-i inteleaga miscarile si natura?

Intelegerea sufletului/spiritului se poate face in moduri variate.
Vezi de pilda istoria filosofiei antice grecesti, cu nenumarate "De anima".

Intr-un fel intelege stiinta psihologica sufletul, altfel il intelege Biserica si Teologia.
Reductionismul psihologic este acea interpretare care accentueaza functionarea naturala, strict omeneasca a sufletului, pana acolo incat crede ca totul e psihologie. Si, evident, nu este!
Teologia crestina, insa, vorbeste despre lucrarea Harului in om. Sub lucrarea Harului sufletul are alte miscari decat la omul natural, alte tendinte, alte finalitati.

Omul spiritualizat transcende conditia pe care o studiaza stiinta psihologica. Obiectul de studiu al Psihologiei nu este omul spiritualizat, dupa cum Teologia nu abordeaza miscarile sufletului omenesc in afara impreuna-lucrarii cu Harul.

Inteleg reticenta, refuzul de a privi spiritualitatea prin microscopul psihologiei - teama ca o astfel de abordare ar dezbraca spiritualitatea de propria ei aura, de frumusetea tainei, de necunoscutul mistic care potenteaza aspiratia catre sublim; teama ca se pierd valentele indumnezeitoare si este redusa la o rationalizare searbada; ca rationalizarea spulbera misterul dinamizator.

In esenta este o problema de cum percepem psihologia, ce principii recunoastem si validam.

O psihologie matura reconciliaza ratiunea si misterul prin clarificarea principiului cunoasterii negative, ofera suportul rational necesar evitarii derapajelor, exagerarilor la care este predispus empirismul spiritual.

De ce n-ai fi tu ala care se inseala amarnic?

Da, mantuirea e altceva decat a face pe filosoful psihologist.

Miscarile da, si nu e greu ca nu-ti trebuie nu stiu ce filosofie aberanta ca a ta sa intelegi notiunea de pacat.

Insa asta cu "natura" e cu dus si fara intors, se pare, pe taramul unei false teologii, cu falsi dumnezei si etc.

Cand subliniem posibilitatile psihologiei, cred ca ar fi bine sa avem simultan in atentie si limitele ei.
A fi constient de limite e, deja, o buna psihologie. Si un pas catre smerenie.

"Psiho-logia" este doar un termen la care-i putem asocia un domeniu limitat de intelegere sau unul extins care sa acopere si fenomenul spiritual.

Este o chestiune de optiune. Preferinta.

Daca il limitam, in raport cu aceasta optiune putem suscita o traire de smerenie privind capacitatea noastra restransa de intelegere.

Daca il extindem, putem conceptualiza trairea spirituala cu o rezolutie mai mare si sesiza/intelege mai bine relatiile de cauzalitate in planul trairilor interioare. Pentru ca toate experientele noastre isi au originea in actiunile propriei noastre minti.

Exceptindu-le pe acelea care au origine in afara propriei noastre minti.
Cum ar fi, de exemplu, in relatia dintre doua minti sau mai multe.

P.S. Experientele se realizeaza si cu participarea mintii proprii, desigur. Dar nu au izvorul acolo. Chiar daca, traindu-le, avem impresia ca le suntem mai mult decat un eventual cuibar germinativ.

Nu putem experimenta ceva fara mintea proprie.

Prin mintea proprie cunoastem orice fenomen.

Sursa mintii noastre isi are originea in Dumnezeu. Dumnezeu in care se regasesc toate, in care toate comunica intre ele ca intr-un singur Trup.

Desi se pare ca sursa experientelor se afla in afara noastra, de fapt ea se afla intotdeauna inlauntrul nostru. Aceasta este dreptatea Lui Dumnezeu.

"Cel ce scote sabia de sabie va pieri." Sursa experientelor este actiunea propriei minti, chiar daca intre cauza si efect se afla un interval mare de timp. Experimentarea iadului sau a raiului, de asemenea nu eludeaza acest principiu.

Ce este de fapt Mintea? Budismul are propria metodologie, variata si sofisticata pentru elucidarea acestui aspect fundamental. "Iluminarea nu este altceva decat cunoasterea propriei minti."

Asta e religia ta, oricat ai impana-o cu filosofie si pseudo-psihologie, oricat ai face harcea-parcea crestinismul in iluzia ca ar exista o cat de mica asemanare, in final, tot idolatrie banala si pierzatoare de suflet este.

Din punct de vedere mantuitor, nimic mai presus decat papuasul care se inchina la stalpul lui cioplit.
Cu diferenta ca ala macar are o scuza, neam de neamul lui n-a vazut picior de misionar crestin.

Tu insa, cu pretentiile de om intelectual si citit, cu biserica ortodoxa peste drum, sa fii blocat in aiurelile astea, e foarte greu de inteles si de obicei are o explicatie comuna: orgoliul.

Ti-e imposibil sa te imaginezi un om care intra intr-o biserica pentru a sta doua ore la Liturghie sau pleca capul sub patrafir.

Ai nevoie sa fii "mai mult" de atat, ca si Satan care a vrut sa fie mai sus ca Dumnezeu, si a ajuns mai jos decat toata Creatia.

Nu stim de ce Primul Inger a simtit nevoia de "inaltime".

Insa chiar daca nu a reusit sa identifice sursa psihologica a acestui imbold "spontan", a acestei lucrari in inima lui, ar fi trebuit cel putin sa incerce sa-l inteleaga. Inainte de a intra "in rol", inainte de a-si asuma o atitudine. Una care sa atenteze la Atotputerncia Lui Dumnezeu.

Deci se face vinovat de lipsa de atentie, perspicacitate, neingrijire...inteligenta.

Florin, am o întrebare, poate proastă; nu știu dacă s-a mai pus: Ne puteam mântui fără ca Hristos să se jertfească pe Cruce? Altfel spus: Ne este de ajuns Budha (învățătura lui)?

Cred ca putem deosebi sursa (izvorul) de masina de prelucrat datele sursei.
Mintea apare astfel doar ca mijloc, folositor sau nu sufletului, care ii este de fapt primordial, genetic.
Iar sufletul, la randul lui, nu e nici el sursa ultima. Ci e creat prin puterea Sursei, primind de la Aceasta natura spirituala.
Mintea se naste si se dezvolta inlauntrul sufletului omenesc, daca acesta ramane deschis deopotriva la har si la experientele solicitate de cosmos/lume.
Mintea ca rod si ca slujitor al sufletului. Ea se curateste si devine cu atat mai folositoare sufletului cu cat se leapada de aparente si se revendica, smerita, ca slujitoare a sufletului si, prin acesta, lui Dumnezeu.
Patria sufletului este iubirea. Patria mintii, care e?

Este o iluzie foarte frecventa aceasta, anume ca mintea se identifica pe sine, in mod trufas si ignorant, cu sufletul. Ea se autoipostaziaza astfel, in maniera ei obisnuita de a fabrica idoli, in locul facatorului ei. Mintea se inchina la minte, se daruieste siesi, intr-un cerc inchis de impresii si cugetari, sedusa de propria ei frumusete de mecanism bine pus la punct... Un narcisism foarte raspandit in lumea moderna, mintoasa.

Putem opera deosebirea dintre minte si suflet? E important s-o facem, de voim sa scapam de narcoza psihologismului intelectualist/rationalist. Altminteri ramanem inchisi in cadrele mintii, ca intr-un cosciug fara rasuflatoare.

Teoria pe care o sustii, mintoasa, se arata mereu narcisista, solipsista, rationalista.
Dumnezeu nu e mintea. E dincolo de ea, la Centru. Nu mintea e centrul lumii, ci Domnul!
Nu mintea zamisleste lumea, ci Domnul faureste mintea dindu-i libertatea de a contempla Creatia si pe Creator.

Jertfa si Invierea.
Musai si Invierea...:) Altminteri picam in deznadejde si, mai stii, in disperare de cauza gasim vreun surogat de inviere in buddhism... Din ala cu constiinta cosmica, disolutia in infinita/oceanica iubire impersonala etc. etc.

E bine că ai subliniat, ca să fie mai clar; eu am subînțeles-o, pentru că fără Înviere n-am vorbi de Jertfă, ci de moarte. Jertfa e luminoasă, este mereu biruitoare. E o poartă deschisă către Înviere.

Sa reflectam putin...

Ce este un suflet fara de minte? Dar o minte fara de suflet?

Mintea si sufletul sunt aspecte ale aceluiasi fenomen, doua fete ale aceleiasi monezi. Depinde din ce punct de vedere il privim.

Daca ne referim la puterea de a cunoaste, atunci ii spunem minte, daca ne referim la puterea de a se misca catre obiectul cognitiei (mobilitate) atunci ii spunem suflu - suflet. Sufletul anima, pune in miscare.

In scripturile budiste avem faimoasa analogie calaret-cal, prin care este descrisa relatia minte - suflet.

Mintea nu se poate misca fara suflu, iar sufletul nu poate cunoaste fara minte.

Aspectul poate fi sesizat cu usurinta la nivel fiziologic, dar acest principiu este valabil si pentru aspectele subtile, diferite subtirimi ale mintii, pana la subtirimea ultima - "sufletul".

Cine isi purifica mintea atunci isi purifica automat si sufletul - pentru ca cele doua de fapt sunt o monada. Purifica suflurile si vei purifica mintea.

Mintile impure au ca radacini sufluri impure.

Mintile pure sunt generate de sufluri pure.

Budismul abordeaza holistic procesul purificarii prin angajarea echilibrata, concomitenta atat a mintii cat si a suflurilor (expresii ale sufletului la diferite niveluri).

Mintea-suflet sau Sufletul-minte apartinand oricarei fiinte nu are o esenta ultima identificabila, pipaibila, tangibila...asa cum nu are nici Dumnezeu.

Aceasta este frumusetea profunzimii apofatice care permite mintii sa se adanceasca in sine, o miscare perpetua catre Dumnezeu avand in acelasi timp si pacea nemiscarii. Doar in Adevar este posibila simultaneitatea miscarii si nemiscarii, a timpului si eternitatii.

O intrebare simpla:

Pentru ca mantuirea sufletelor sa devina posibila, de ce a fost nevoie de Jertfa Lui Hristos?

Iertarea/iubirea Lui Dumnezeu oare este conditionata de o anume cauzalitate?

Portile iubirii dumnezeiesti se deschid doar daca imperfectiunea umana este contrabalansata de varsare de sange nevinovat?

Marinimia Lui Dumnezeu este conditionata de un anume eveniment (o crima in acest caz)?

Puterea salvatoare a dragostei Lui Dumnezeu nu era la fel si inainte de rastignire? Sau este potentata doar de anularea pacatului printr-o crima anticipata, acceptata voluntar de Dumnezeu umanizat.
------

Jertfa are valoare doar din perspectiva modului in care functioneaza gandirea umana dihotomica. Nu din perspectiva Lui Dumnezeu.

Este purificatoare si mantuitoare pentru ca omul evalueaza/apreciaza prin mecanisme de compensatie.

Credinta omului in Jertfa internalizeaza un proces cathartic foarte eficient care usureaza omul de vina, este generator de incredere, aspiratie si sens spiritual. Deschide inima spre revelatii ale iubirii profunde. Jertfa fara credinta nu are nicio putere, nicio valoare intrinseca. Fara credinta, toata Puterea Dumnezeiasca este neputincioasa. Totul depinde de modul cum interpretam informatia, ce perspectiva ne asumam. Este evident.

-----

Budismul mahayana promoveaza asumarea de catre credincios a unei atitudini jertfelnice (asemanarea cu conduita hristica este evidenta) care se angajeaza intr-un efort spiritual a carui scop este salvarea tuturor fapturilor suferinde samsarice (Bodhisattva).

Spre deosebire de crestinism, nu este abandonat niciun suflet indiferent cat de multe pacate l-ar inlantui. Nu se lasa nimeni in urma. Nu se renunta niciodata la vreun suflet, chiar daca este aruncat in cel mai adanc iad. Nu se scutura praful de pe picioare...

--------
Fara Jertfa personala mantuirea nu este posibila. Iisus doar a aratat cum ar trebui sa ne raportam fata de semeni.

Degeaba credem in Jertfa daca nu ne jertfim.

Si iata cum falsificam spiritualitatea autentica pentru cei cu pretentii de intelectual dar prea comozi sa mearga in profunzime.

Stergem notiunea de liber arbitru si de pacat, le inlocuil cu "ignoranta" si oferim pe tava leacul universal: de insusit un hocus pocus mental cu eticheta "budhism".

Un intelectual autentic si-ar pune macar probleme de ce "dumnezeul" budhist a trebuit sa faca fiintele "ignorante" si nu le-a facut "dastepte" si gata, nu mai erau probleme din start.
Neputinta? Reavointa? Oricare raspuns ar fi, budhismul tau cade intr-o lumina tare proasta.

Eu zic ca identificabila este din moment ce i-ai spus 'minte' sau 'suflet.

Palpabila cu ce? Cu ..papilele gustative? Daca o cauti cu limba sau cu dejtele, sigur nu o vei gasi.

Deci' uite ca functioneaza deci exista. Sau la tine nu?

Nu exista nici un truc mental, fie ca ii spui "apofatic" sau orice altceva, prin care Dumnezeu sa ti se ofere tie pe tava.

Dumnezeu se releva pe sine prin Har pentru cei care au biruit in lupta cu pacatul.

Ce ai tu acolo e un fel de marijuana intelectuala, distractiv, relaxant poate, dar nimic autentic, tragi niste fum pe nas, te simti bine oleaca si cam atat.

Nu-i pasa.
Lumina proasta e desertaciune. Iluzie, maya.... Gunoi.
In schimb lumina vie, eclatanta a psihologiei buddhiste... Eheeee, ce stii tu, ignorantule!....

Pai eu zic ca te strofoci degeaba.

In budhismul tau, nu exista suflet care sa aiba o existenta de sine statoare, bla bla.

Dupa voi, persoana e un soi de basica aparuta accidental si defect intr-o chestie care de fapt nici nu exista.

Deci de ce ar trebui sa se strofoace sa faca ceva, cand tot ce tine de propria persoana este ireal, lipsit de substanta?

Chiar si motorul efortului spiritual de care vorbiti voi, suferinta, nu are o substanta de sine statatoare, asa ca de ce te-ar durea ca te doare?

Pentru ca total opus fata de convingerile tale, omul nu se poate ridica din starea lui cazuta prin sine, indiferent ce filosofie abordeaza sau efort moral strict personal.

Sigur.

A lui Dumnzeu nu, dar ale intelegerii umane, da.

Pai ce om intreg la minte ar urma vorbele unui grasan oarecare care a murit de imbuibare si ar respinge pe cele ale Unuia care prin fapte s-a aratat deplin Dumnezeu si care a murit intr-un mod cumplit pentru mantuirea lui?


De ce, ca i se spun o poveste ca Budha inainte de a fi un grasan care a murit de imbuibare a fost un iepure care s-a pus pe tava pentru a astampara foamea unora?

Scuze, da' sa dai jertfa lui Hristos pe asemenea povesti ceva mi se pare prostie crunta.

Daca tin bine minte, chiar tu ai spus ca sunt unii care aluneca in lumi samsarice atat de jos incat e posibil sa nu revina niciodata.

Acum faceti pe fanii apocatazei?

Pai de ce i-ar pasa dumneeului tau budhist de soarta fiintelor cand el insusi le-a facut proaste din capul locului.

Daca ii pasa de ele, nu le face asa.

Asa ca sa lasam idealismul ieftin ca nu se potriveste in tabloul general care se pare ca e prea mare pentru gandira ta "apofatica".

Deci cum ai spune cu alte cuvinte, Jertfa lui Hristos nu e importanta ci aia personala, chiar independenta de Hristos.

Realizezi ca e un soi de apostazie fata de credinta crestina, presupunand ca ai fi avut-o vreodata (ceea ce desigur, e posibil sa fie o asumtie gresita).

am cateva intrebari catre amicul budist: DE CE DUMNZEZEUL BUDIST A CREEAT OAMENI IMPERFECTI CONDAMNATI DIN START LA SUFERINTA? Oare nu putea mai mult acest Adi Budha? Era deja obosit cand i-a creeat pe oameni (sau a avut material insuficient) si din acest motiv au iesit niste chestii handicapate si violente pe care i-a numit oameni, si vazand apoi ce a iesit, i-a condamnat la suferinta vesnica?

L-am intrebat si eu fix aceleasi chestii si a raspuns "apofatic" prin ...tacere.

Da' cand e vorba de invatatura crestina, chit ca o cunoaste foarte prost, e tare limbut in a emite critici si reinterpretari.

Am raspuns de fiecare data acestei intrebari, si voi continua sa raspund, cu rabdare, chiar daca vad ca se repeta din nou si din nou.

Budhismul nu postuleaza existenta unui Dumnezeu Creator asa cum este El inteles in conceptia iudeo-crestina, un Dumnezeu, care la un moment dat s-a decis sa creeze materie si fiinte. Care isi modifica subit continuumul Constiintei pentru a genera din Sine fenomene non-Sine - lucruri si fiinte.

Budhismul sustine ca tot ceea ce exista este fara inceput si sfarsit, ca fenomenele pe care le percepem sunt intr-o perpetua transformare. Postuleaza principiul impermanentei pe baza observatiei si rationamentului. Realitatea este o modulatie, fluctuatie continua, fara o esenta identificabila, desi simturilor apare ca fiind concreta, cu existenta proprie, independenta.

Adi Buddha este inteles ca Dharmakaya, natura ultima, inexprimabila, nedefinibila, intangibila a Realitatii in integralitatea ei, atotprezenta si atotpatrunzatoare.

Toate fenomenele manifestate sunt intelese ca fiind lipsite cu desavarsire de o existenta autonoma, fiind fara exceptie relationate-dependent. Toate transformarile, experientele fiintelor-efemeride sunt guvernate de principiul cauza-efect, fara exceptie. Nu sustine existenta unui Dumnezeu Creator care Judeca dupa propria Sa ratiune cum sa imparta fericirea si suferinta fiecarei fapturi.

Existenta unui Dumnezeu Creator in sens iudeo-crestin ridica probleme grave de moralitate/justitie intr-o lume macinata de boli, conflicte si moarte.

Din punct de vedere budist fiecare experienta pe care o resimte o anume faptura este efectul actiunilor sale anterioare pe un lant cauzal in desfasurare perpetua, fara un anume inceput. Desi se pare ca experientele unei fiinte sunt generate din exterior ( de dumnezei, demoni, alte fapturi, manifestari ale materiei), budismul sustine ca de fapt toate cauzele se afla in continuumul constiintei fiintei respective prin deciziile pe care le ia clipa de clipa.

:21: ...si sa scrii ca esti ortodox ,cand nu esti, nu ridica probleme grave de moralitate? Un mincinos dovedit, ca tine, vorbeste de moralitate?

https://quotestoheal.files.wordpress...15/05/liar.jpg

Orto-dox, din punctul meu de vedere, inseamna a crede in puterea mantuitoare a jertfei Lui Hristos. Punct. Cred, si in acest sens ma consider ortodox. Imi exercit liberul arbitru, de a crede si simti in consens cu ceea ce inteleg a fi rational, principial. In ceea ce priveste VT consider ca trebuie privit in sens simbolic, nu literal.