Întreg universul cântă slava lui Dumnezeu
 

Deşi s-ar părea că dincolo de atmosfera Pământului domneşte întunericul şi tăcerea, nu este aşa. În afară de ceea ce auzim sau vedem noi, există o infinită bogăţie de sunete şi culori, care vibrează mereu şi cântă.

Pe Adam, îngerii l-au învăţat să cânte. Toată creatura cântă. Cântă soarele şi luna, cântă stelele şi lumina. Întreg spaţiul răsună de o armonie sfântă, pe care urechea noastră nu o poate cuprinde. De o miraculoasă simfonie este plin tot universul. Pentru că în univers nu domneşte haosul, ci ordinea şi disciplina. Toate, cerul şi pământul, când ascultă de legile date de Creatorul lor, formează în spaţiu o desăvârşită simfonie.
Deşi s-ar părea că dincolo de atmosfera Pământului domneşte întunericul şi tăcerea, nu este aşa. Aceasta este numai aparent, pentru că organele pe care le avem noi, urechea şi ochiul, au o putere de percepere limitată. În afară de ceea ce auzim sau vedem noi, există o infinită bogăţie de sunete şi culori, care vibrează mereu şi cântă.
Tăcerea şi întunericul absolut domnesc numai în iad, care este numit de Hristos întotdeauna „întunericul cel din afară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 25, 30). Acolo niciodată nu se aud cântece armonioase şi frumoase. Acolo sunt sunete haotice care chinuiesc şi înspăimântă permanent. Nici lumina nu este acolo o lumină care mângâie şi încălzeşte, ci este o lumină moartă, neîntâlnită în spaţiul creat de Dumnezeu, unde şi lumina şi sunetul sunt create ca să provoace fericirea şi o linişte desăvârşită tuturor credincioşilor.

(Arhiepiscopul Iustinian Chira, Colo’n sus în vremea aceea, Ed. Mănăstirii Rohia, Rohia, 2010, pp. 7-8)

Nu trebuie să ne împotrivim gândurilor, ci să le predăm lui Dumnezeu
 

Cel ce nu se împotriveşte gândurilor semănate în noi de vrăjmaşul, ci taie convorbirea cu ele prin rugăciune către Dumnezeu, arată că mintea lui a primit înţelepciune de la har şi cunoaşterea lui cea adevărată l-a eliberat pe el de multe lucruri

Şi, prin aflarea cărării celei scurte la care a ajuns, a tăiat împrăştierea căii celei lungi. căci nu avem în toată vremea puterea să ne împotrivim tuturor gîndurilor ce se ridică împotriva noastră ca să le oprim, ci de multe ori primim de la ele o rană ce nu se vindecă multă vreme. Pentru că ai ca potrivnici pe unii care au şase mii de ani. Şi aceasta îi face în stare să te poată răni peste măsura înţelepciunii şi înţelegerii tale. Şi, chiar de îi vei birui, întinăciunea gândurilor îşi murdăreşte cugetul şi răul lor miros rămâne multă vreme în mirosul nărilor tale. În primul rând, să te faci liber de toate acestea prin frică. Pentru că nu e alt ajutor ca Dumnezeu.


(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X, p. 165)

Omul este liber pe cât de sincer iubește
 

Sîntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine.

”Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare dar şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei.
Sîntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine. A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om.
Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, facînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernâmântul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici.
Libertatea e greu de dus pentru oamenii care nu trăiesc în timpul vieţii lor, iar creştinii noştri ajung greu din trecut în prezent.”


(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Editura Eikon, p. 53-54)

Viaţa e un pumn de pietricele colorate
 

Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauţie, când le-am pierdut e imposibil si le mai recuperăm

Moartea nu este nici sfârşit, nici început, ci mai degrabă un văl, zidul cel despărţitor al vieţii de aici, de viaţa de dincolo. Cei care au fost morţi sufleteşte, care nu s-au îngrijit de sufletele lor, vor trece, prin moartea aceasta pământească, la moartea cea veşnică, adică chinul cel veşnic al iadului, de care să ne ferească bunul Dumnezeu.
Iar cei ce au fost vii cu sufletul, întreținându-şi flacăra credinţei, aceştia păşesc, prin moartea cea trupească, la viaţa cea veşnică, la fericirea raiului.
Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe ţărmul unei ape. A luat-o și mergând spre casă începu să arunce pietricelele în apă, ţinti păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două, trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce şi pe astea fără rost, s-a întâlnit cu un vecin. Acesta s-a uitat la pietricele, după care zise: „- De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte preţioasei”. Aflând asta, omul nostru plecă disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai recupereze ceva.
Aşa facem şi noi cu zilele vieţii noastre. Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauţie, când le-am pierdut e imposibil si le mai recuperăm.


(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Editura Eikon,p. 120-121)

Contactați satelitul "Doamne"
 

Să ne învățăm să chemăm pe "Doamne" în toate împrejurările, și să începem cu "Doamne", și alt îndreptar nu cred că aș putea să dau, fără ca pe unul sau pe altul să-l poticnesc. Că toate legile își au valoare lor, dar și limita lor. Dar "Doamne" nu are nici o limită.

Întrebare: Părinte, dați-ne un îndreptar practic de viață, prin care să punem și noi un început bun în viața noastră.
Părintele Rafail: Da, asta e simplu, în legătură cu ce am vorbit. Apropo de faptul că toate se leagă și se dezleagă în duh și în "nevăzut", singurul dreptar pe care-l pot da tuturor este: "Contactați satelitul ’Doamne’" Să ne învățăm să chemăm pe "Doamne" în toate împrejurările, și să începem cu "Doamne", și alt îndreptar nu cred că aș putea să dau, fără ca pe unul sau pe altul să-l poticnesc. Că toate legile își au valoare lor, dar și limita lor. Dar "Doamne" nu are nici o limită.


(Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, p. 141)

Cei ce se tem de moarte se tem de viaţă
 

Numai când vom putea privi în faţă moartea, de-i vom găsi sensul şi de ne vom determina atitudinea noastră faţă de ea, numai atunci vom fi capabili să trăim fără frică şi în toată plinătatea capacităţilor noastre




Moartea este piatra de încercare a atitudinii pe care o avem în faţa vieţii. Cei ce se tem de moarte se tem de viaţă. E imposibil să nu te temi de viaţă cu toată complexitatea şi riscurile ei, dacă te temi de moarte. Aceasta înseamnă că a rezolva problema morţii nu este un lucru imposibil. Dacă ne temem de moarte, nu vom fi niciodată în stare să riscăm; ne vom petrece viaţa într-un mod laş, grijuliu şi timid. Numai când vom putea privi în faţă moartea, de-i vom găsi sensul şi de ne vom determina atitudinea noastră faţă de ea, numai atunci vom fi capabili să trăim fără frică şi în toată plinătatea capacităţilor noastre. (…)
Dar dacă-i vom pomeni de aceasta omului contemporan, care suferă de lipsă de bărbăţie, de credinţă şi de experienţă de trăire, trăsături care predomină în aceste vremuri, el va crede că e chemat să trăiască în umbra morţii, într-o condiţie de întunecare şi de tristeţe, veşnic urmărit de această teamă în faţa morţii, viaţa pierzându-şi sensul. Dacă îşi va aminti de moarte în mod constant, o va resimţi ca pe o sabie a lui Damocles atârnată deasupra capului de un fir de păr, ce-l va împiedica să se bucure de viaţă şi să se împlinească. (…)
Nu trăim în mod definitiv, ci provizoriu, ca şi cum ne-am pregăti pentru ziua în care vom începe cu adevărat să trăim. Suntem precum sunt cei ce-şi întocmesc o ciornă, cu buna intenţie de a o recopia mai târziu. Dar versiunea finală nu va fi scrisă niciodată; moartea vine de multe ori chiar înainte de a ne formula intenţia de a întocmi o exprimare definitivă.
Mereu credem că poate fi făcută mâine. „Voi trăi în mod aproximativ azi; mâine este atunci când voi acţiona în mod definitiv. E adevărat că lucrurile merg prost, dar dacă-mi dai încă puţin timp, le voi rezolva eu întrucâtva sau se vor aranja de la sine." Şi cu toate acestea, ştim cu toţii că de fapt timpul acela nu va veni niciodată. Adu-ţi aminte de moarte nu este o chemare de a trăi cu sentimentul terorii permanente la gândul că moartea ne ia pe neaşteptate şi că vom pieri împreună cu tot ce am construit. Acest cuvânt înseamnă mai curând: „Fii conştient de faptul că ceea ce spui, ceea ce făptuieşti, asculţi, înduri sau primeşti acum, poate fi ultimul eveniment din viaţa ta."
În acest caz trebuie să fie o încununare, nu o înfrângere; o culme, un apogeu, nu o cădere. Dacă am realiza că momentul întâlnirii cu o persoană ar putea fi ultimul moment al vieţii lui ori a noastre, am fi mult mai intens concentraţi, mai atenţi la cuvintele pe care le-am rosti şi la gesturile pe care le-am face.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, p. 137-139)

Sârguieşte dar şi te pocăieşte
 

Iisus Hristos aşteaptă la uşa inimii fiecăruia dintre noi şi este gata să ne ajute și să ne vindece de toate neputinţele noastre.
Mare primejdie este pentru fiecare dintre noi atunci când suntem cu sufletul bolnav, când suntem orbiţi de patimi şi nu ne dăm seama că suntem bolnavi.
Când omul îşi dă seama că este bolnav cere un sfat de la cineva, aleargă la doctor, se roagă lui Dumnezeu - face ceva ca să scape de boala care îi ameninţă sănătatea. Dar dacă rămâne nepăsător, boala progresează şi într-o bună zi cade la pat şi moare. Tot aşa se întâmplă şi cu boala cea dinlăuntru, cu orbirea sau chiar cu moartea sufletului.
Pentru mulţi dintre noi se împlineşte cuvântul din Apocalipsă, în care Dumnezeu ne spune aşa: "Știu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară" (Apocalipsă 3,1-2). "Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte. Iată stau la ușă și bat;" (Apocalipsă 3, 19-20)
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca să ne vedem propriile păcate, să ne eliberăm şi să scăpăm de ele; să-L rugăm să ne dăruiască lacrimi de pocăinţă şi „alifia" cea duhovnicească a harului Său, ca să vindece deplin boala ochilor noştri sufleteşti şi să lumineze cu lumina Sa lăuntrul nostru întunecat de patimi.
Iisus Hristos aşteaptă la uşa inimii fiecăruia dintre noi şi este gata să ne ajute Şi să ne vindece de toate neputinţele noastre. Să-l poftim să vină la noi, în viața noastră, în inima noastră, în familia și societatea noastră. Să-L poftim cu smerenie și dragoste, zicând: Vino, Doamne Iisuse, vino și la noi! Amin!

Părintele Sofian Boghiu, Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, 2002, p. 92-93

Căuta-L pe Dumnezeu în tine
 

Ţie ţi se cere însă convingere nestrămutată şi neîndoielnică că Dumnezeu poate să-ţi îndeplinească cererea, cu condiţia ca această cerere să fie spre folos

Dacă te rogi Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, lui Dumnezeu Cel în Treime, nu-L căuta în afara ta, încearcă să-L vezi în tine, trăind în Tine, ca şi cum te-ar pătrunde şi te-ar cunoaşte în chip desăvârşit. „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu (al lui Dumnezeu în Treime) şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?“ (I Corinteni 3, 16); „Voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru, (...) voi umbla printre voi, voi fi Dumnezeul vostru“ (Leviticul 26, 11-12; compară cu 2 Corinteni 6, 16, 18). „Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut“, zice David (Psalmul 138, 1).
Dacă te rogi având în suflet îndoială că vei obţine ceea ce ceri, adu-ţi aminte că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, că îţi poate da orice, în afară de rău, care e partea diavolului; că însuşi faptul că ai cerut ceea ce ai cerut devine, în ceea ce te priveşte, o garanţie nestrămutată a îndeplinirii cererii. Eu aş putea să pun la îndoială realizarea unui lucru pe care mi-l propun, la Domnul însă, toate sunt, în mod sigur, cu putinţă, fiindcă numai la El intenţia, gândul devine de îndată faptă, dacă vrea să fie. Dar chiar şi cu noi se poate petrece acelaşi lucru; cuvântul prin care cerem ceva să cuprindă în sine, virtual, obţinerea acelui ceva.
Împreună cu Domnul-Cuvântul, pentru a-ţi îndeplini cererea, lucrează Tatăl-Creatorul şi Duhul Sfânt-Săvârşitorul. Adaugă posibilităţii de a-ţi îndeplini cererea şi nemărginita bunătate prin care Domnul ni Se arată ca Izvor nesecat, ca însăşi Existenţa şi ca Cel ce face să existe toate. El este Dumnezeul darurilor, al milelor şi al îndurărilor. „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide“ (Matei 7,7). Mai adaugă la aceasta înţelepciunea lui Dumnezeu, Care, atunci când dă, ştie să aleagă pentru noi ceea ce este mai bun, ceea ce se potriveşte mai bine stării noastre sufleteşti şi trupeşti. Ţie ţi se cere însă convingere nestrămutată şi neîndoielnică că Dumnezeu poate să-ţi îndeplinească cererea, cu condiţia ca această cerere să fie spre folos, să ceri cele bune, nu cele rele. „Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El” (Matei 7, 11).


(Sf. Ioan de Kronstandt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, p. 396)

Spovedania deschide uşa cerului
 

Omul, deschizându-şi inima sa duhovnicului şi mărturisindu-şi greşelile se smereşte şi astfel deschide uşa cerului, lăsând să coboare din belşug harul lui Dumnezeu, care îl eliberează.

Ca să simtă cineva odihnă trebuie să arunce molozul dinlăuntrul său. Asta se va face prin mărturisire.
Omul, deschizându-şi inima sa duhovnicului şi mărturisindu-şi greşelile se smereşte şi astfel deschide uşa cerului, lăsând să coboare din belşug harul lui Dumnezeu, care îl eliberează. Înainte de mărturisire în capul lui există ceată, vede slab şi îşi justifică greşelile sale. Pentru că atunci când mintea lui este întunecată de păcate, nu vede curat. Prin mărturisire face un "fuuu", se depărtează ceata şi orizontul se curăţă.
De aceea, celor care vin să discutăm o problemă sau să-mi ceară un sfat etc„ dacă nu s-au spovedit niciodată, îi trimit mai întâi să se spovedească şi după aceea îi primesc să vorbim.
Unii îmi spun: "Părinte, fiindcă Sfinţia Ta îti poţi da seama ce trebuie să fac în problema aceasta, povătuieşte-mă“.
"Deşi mi-aş da seama eu ce trebuie să faci, îi spun, nu vei înţelege tu ce voi spune eu. De aceea mergi mai întâi şi te spovedeşte şi după aceea vino să discutăm".
Cum oare să te înţelegi cu un om atunci când se află în altă frecventă?
Prin mărturisire omul aruncă din lăuntrul său orice ar fi nefolositor şi rodeşte duhovniceşte.
Într-o zi săpam în grădină, ca să plantez nişte roşii. În acel timp vine cineva şi-mi spune:
"Ce faci, Părinte?"
"Ce să fac? îi spun. Îmi spovedesc grădina"
"Bine, Părinte, dar şi grădina are trebuinţă de spovedanie?"
"Desigur că are. Am observat că atunci când o spovedesc, adică scot afară pietrele, pirul, spinii etc., face legume alese, iar altfel roşiile se fac palide şi slabe!".


Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească în col. Cuvinte duhovnicești III, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 265-266

In orice clipă poţi muri, în noaptea asta chiar, şi-n cele ce vei fi aflat, în acelea vei fi judecat, după cum spune Domnul. De trândăvie şi deznădejde scăpăm de cugetăm la moarte şi, după cuvântul părintesc, de socotim fiecare zi ca pe cea din urmă. Că numai aşa vezi că n-ai vreme de pierdut, şi nu amâni rugăciunea. Că în orice clipă poţi muri, în noaptea asta chiar, şi-n cele ce vei fi aflat, în acelea vei fi judecat, după cum spune Domnul.
Să ne îngrijim, dar, ca întotdeauna să fim împăcaţi cu Dumnezeu şi cu oamenii.

(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie, Ed. Sophia, București, 2007, p. 121)

Feriți-vă de desfrânare!
 

Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup.
Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.
Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru.
Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa.
Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânate este un singur trup cu ea? "Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup". Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El.
Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ!
Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

(Sf. Apostol Pavel, Epistola I către Corinteni, cap. 6, 9-20)

Mergi la prietenii tăi cu cuviinţă!
 

Dragostea nu cunoaşte ruşinea şi de aceea nu ştie să dea un chip bine orânduit mădularelor ei. Dragostei îi este firesc să nu se ruşineze şi să nu-şi ascundă măsura ei.
Fericit cel ce te-a aflat pe tine liman a toată bucuria. Dumnezeu iubeşte adunarea celor smeriţi ca pe adunarea serafimilor şi mai cinstit este la Dumnezeu un trup neprihănit decât o jertfă curată. Căci amândouă, adică smerenia şi neprihănirea pregătesc sufletului un zălog al Treimii.
Mergi la prietenii tăi cu cuviinţă! Căci, de faci aşa, te foloseşti şi pe tine, şi pe ei. Că de multe ori, pe motiv de iubire, sufletul leapădă frâul grijii de sine. Păzeşte-te de întâlniri, că nu sunt de folos în orice timp! În adunări, preţuieşte tăcerea. Căci războiul dinlăuntru este mai uşor decât cel din afară. Să nu crezi, frate, că pot fi oprite gândurile dinlăuntru dacă nu se ţine trupul în bună rânduială. Teme-te de obişnuinţă mai mult decât de vrăjmaşi! Cel ce hrăneşte în sine obişnuinţa e ca omul ce hrăneşte focul. Căci măsura puterii amândurora este materia ce li se dă. De cere obişnuinţa o dată să treacă în faptă şi nu i se împlineşte cererea, a doua oară o vei afla slăbită. Şi de vei face voia ei o dată, a doua oară o vei afla mai întărită împotriva ta.

(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X, p. 268)

Orice credincios să aibă duhovnic !
 

Este absolut necesar ca orice credincios să aibă duhovnic, care îl va povățui cu sfaturile lui şi îl va ajuta prin Taina Mărturisirii.
Astăzi lucrul cel mai de nevoie este ca oamenii să afle un duhovnic, să se spovedească, să aibă încredere în el şi să se sfătuiască cu el.
Dacă au duhovnic şi îşi fac un program de rugăciune, cu puţin studiu, dacă merg la biserică şi se împărtăşesc, atunci nu au de ce să se teamă în această viaţă.
Sufletul trebuie supravegheat de duhovnic ca să nu greşească drumul.
În nevoinţa duhovnicească poate ajuta, de pildă, şi studiul duhovnicesc, dar dacă cineva nu are povăţuitor duhovnicesc, îşi poate da propriile lui tâlcuiri la cele pe care le citeşte şi astfel să se înşele.
Vezi, şi atunci când cineva merge undeva cu maşina, poate consulta harta, dar mai bine opreşte şi întreabă, ca să nu o ia pe un drum greşit. Desigur, se mai poate ca cineva să întrebe, însă să nu o ia pe drumul ce i se spune şi să ajungă în cele din urmă altundeva, sau să nu ia aminte la punctele primejdioase şi să păţească ceva rău. Însă cel ce îi arată drumul şi în acelaşi timp îi spune: "Ia aminte, la punctul cutare este o curbă primejdioasă, dincolo este o prăpastie...", unul ca acesta îşi va lua plata sa.
Vreau să spun că la fel trebuiesă se facă şi în viata duhovnicească.
Este absolut necesar ca orice credincios să aibă duhovnic, care îl va povățui cu sfaturile lui şi îl va ajuta prin Taina Mărturisirii.
Numai aşa poate trăi o viată duhovnicească ortodoxă şi poate fi sigur că se află pe drumul cel bun.
Desigur, fiecare îşi va alege povățuitorul duhovnicesc. Nu îşi va încredinţa sufletul său oricui. Precum pentru sănătatea trupului caută un medic bun, tot astfel şi pentru sănătatea sufletului său va căuta un duhovnic bun pe care îl va cerceta în mod regulat, avându-l pe acela ca medic al sufletului său.


Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească în col. Cuvinte duhovnicești III, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 269

După ce poate omul să recunoască o icoană ortodoxă a Maicii Domnului?
 

Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele - una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naştere, în naştere şi după naştere.

Mi-ai pus lângă scrisoare o imagine de femeie care e răspândită în popor sub numele Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Imaginea înfăţişează o femeie tânără, veselă, cu părul revărsat pe umeri, cu faţa durdulie, cu buzele rumenite, cu hainele pestriţe. Fără prunc în braţe. Ai văzut şi singur că este o imagine ne-ortodoxă a Maicii Domnului, şi întrebi: „După ce poate omul să recunoască o icoană ortodoxă a ei?”
Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele - una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naştere, în naştere şi după naştere.
După aceea, culorile veşmintelor. Ca regulă, veşmântul Maicii Domnului se zugrăveşte în trei culori principale: în auriu, roşu şi albastru. Haina de dedesubt este albastră, cea de deasupra roşie, amândouă întreţesute, ţesute şi împodobite cu aur. Culoarea aurie simbolizează nemurirea, cea roşie - slava şi domnia, iar cea albastră - cerurile. Ceea ce înseamnă: înveşmântată în slavă nemuritoare în ceruri este ea, cea oarecând pătimitoare şi roabă a Domnului pe pământ.
Faţa Sfintei Născătoare de Dumnezeu nu este niciodată în icoanele ortodoxe plină şi rotundă, ci prelungă şi destul de trasă. Ochii, mari şi gânditori. Tristeţe lină, gata de un surâs mângâietor: tristeţe pentru nefericirea lumii, surâs pentru nădejdea în Dumnezeu Mângâietorul, însă atât tristeţea, cât şi surâsul sunt reţinute, şi totul este reţinut, totul este supus duhului. Este chipul unei biruitoare, care a trăit toate amărăciunile durerii şi restriştii şi poate să ajute celor care se luptă cu durerea şi cu restriştea. Părul ei este întotdeauna acoperit cu totul.
Chipul Născătoarei de Dumnezeu nu pare nicicând de o frumuseţe firească. El e în aşa fel, că alungă orice gând de trupesc. El este de o frumuseţe mai presus de fire, care nu se arată altminteri decât prin sfinţenie. El întoarce gândul privitorului către înalta realitate duhovnicească şi frumuseţe a sufletului.
Capul Maicii Domnului este aplecat lin către pruncul Hristos, pe care îl ţine la piept. Această lină aplecare arată supunerea în toate faţă de voia lui Dumnezeu, pe care ea a arătat-o cândva şi în cuvinte binevestitorului Gavriil, zicând: iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Şi mai înseamnă recunoaşterea faptului că Cel pe Care îl ţine în braţe este mai mare decât ea.
În icoanele ortodoxe, Maica Domnului e zugrăvită foarte rar fără pruncul Iisus. Iar atunci când e zugrăvită singură, este concepută de către iconar ca Maică a durerii sub cruce, cu mâinile încrucişate şi capul plecat, câteodată cu săbiile simbolice îndreptate spre inima ei. Dar inima nu este zugrăvită niciodată, nici nu se vede. Cel mai des întâlnită este icoana ei cu Fiul în braţe. Ea s-a şi arătat în lume pentru Fiul. Misiunea ei în lume a fost în Fiul ei. Ca nimeni să nu vadă în ea femeia, ci, totdeauna şi pentru totdeauna, mama. Ea reprezintă cea mai înaltă, mai curată şi mai sfântă maternitate, de la un capăt la celălalt al timpului. Ea este Maica Domnului nostru Iisus Hristos, dar e şi mama noastră, mângâietoarea noastră şi grabnica noastră ajutătoare.
Ea să-ţi fie şi ţie întotdeauna mângâiere şi ajutor!


(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi: scrisori misionare, Editura Sophia - Press, 2002, p.58)

Despre războiul gândurilor
 

Aşa că nu spuneţi: „gândurile mele au fost gânduri simple, copilăreşti”. Sunt copilăreşti, dar substratul lor este foarte adânc.
Părinte, spuneţi-ne un cuvânt despre războiul nevăzut!
Când faceţi rugăciunea sunt mii de gânduri care vă asaltează. Când stai la televizor în faţa unui film, două ceasuri nu te mişti de acolo şi mintea ta nu mai fuge. Stai acolo şi te uiţi la ce se întâmplă.
Dar încearcă să spui Tatăl nostru şi ai să vezi că o mie de gânduri o să îţi treacă prin minte. Tatăl nostru îl spui într-un minut şi-ţi trec o mie de gânduri prin minte... Zici că nu sunt gânduri păcătoase? Este adevărat, unele gânduri nu sunt păcătoase, pentru că demonul vrea să facă orice din tine, numai să nu spui rugăciunea.
În timp ce spui „pâinea noastră cea de toate zilele”, îţi vine în minte că nu ai luat pâine de la magazin, sau te întrebi cât o fi ceasul, sau dacă afară plouă, sau ninge, sau e soare. O mie de gânduri inocente, dar ele toate au rolul satanic de a te îndepărta de la atenţia rugăciunii.
Aşa că nu spuneţi: „gândurile mele au fost gânduri simple, copilăreşti”. Sunt copilăreşti, dar substratul lor este foarte adânc. Cele mai multe fapte pe care le facem noi sunt fapte rele. Mai puţine sunt cele bune, pentru că răul este foarte imaginativ. Uită-te la un om rău câte născoceşte ca să facă rău, câtă elaborare mintală iroseşte ca să-şi închipuie răul, câte mijloace are prin care face păcatul, prin care loveşte... Pe când omul bun este foarte simplu. El ştie că face binele şi îl face. Nu se omoară ca să inventeze tot felul de sisteme ascunse şi subterane.
Întoarce-te la Dumnezeu, căci Dumnezeu te aşteaptă.


(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, 2009, p. 43)

Amândoi soţii să aibă acelaşi duhovnic!
 

Dacă au intenţie bună, dacă au duhovnic şi fac ascultare de el, nu vor avea probleme. Fără duhovnic nu se face arbitraj.
Părinte, ce cărţi îi pot ajuta pe soţi?
Ceea ce ajută pe cei căsătoriţi este să nu se îndreptăţească nici unul pe sine. Dacă se îndreptăţesc pe sine, oricâte cărţi duhovniceşti ar citi, nu se folosesc.
Dacă au intenţie bună, dacă au duhovnic şi fac ascultare de el, nu vor avea probleme. Fără duhovnic nu se face arbitraj. Lucrul cel mai bun este să aibă amândoi soţii acelaşi duhovnic. Nu bărbatul un duhovnic şi femeia altul. Dacă două lemne vor fi cioplite de doi tâmplari niciodată nu se vor potrivi. În timp ce dacă vor avea acelaşi duhovnic, duhovnicul ciopleşte umflăturile - slăbiciunile - unuia, ciopleşte şi umflăturile celuilalt şi astfel se aplanează greutăţile.
Dar astăzi chiar şi perechile care trăiesc duhovniceşte au duhovnici diferiţi. Rar au amândoi acelaşi duhovnic, de aceea nici nu se folosesc. Am în vedere perechi care se potriveau, dar nu aveau acelaşi duhovnic ca să-i ajute, şi s-au despărţit, iar alte perechi, deşi nu se potriveau au trăit in armonie, deoarece au avut acelaşi duhovnic. Desigur, atunci când toată familia are acelaşi duhovnic, aceasta este şi mai bine.
Duhovnicul îi va asculta pe toţi şi problema ce a apărut o va rezolva potrivit cu situaţia. Uneori va zori puţin pe tata sau pe mama, alteori îi va chema şi pe copii dacă nu va putea trage concluzii din cele ce îi spun părinţii. Sau - dacă perechea are probleme şi este de vină, de pildă, femeia - îl poate chema pe bărbat ca să-l sfătuiască cum trebuie să se poarte sau va cere unei rude sau cunoscut allor să ajute cu discernământ.


(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească în col. Cuvinte duhovnicești III, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 273)

Răbdarea necazurilor

Că necazul lucrează răbdare, iar răbdarea încercare, iar cercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează. (Rom. 5, 3)

Să fii gata să primeşti în fiecare zi orice necaz, socotind că acestea îţi aduc izbăvire de multele datorii, şi să mulţumeşti Sfântului Dumnezeu.
Căci din acestea dobândeşte cineva îndrăznire neînfruntată, după marele Apostol: "Că necazul lucrează răbdare, iar răbdarea încercare, iar cercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează" (Rom. 5, 3). "Căci cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit" (I Cor, 2,9), acestea sunt, după făgăduinţa cea nemincinoasă, cele ce vor fi date celor ce arată răbdare în necazuri, cu împreuna-lucrare a harului; căci fără har nu se poate isprăvi nimic.


(Simeon Evlaviosul, Capete morale, cap. 14, în Filocalia , vol. VI, p. 99)

Despre lupta duhovnicească
 

Când a început a renunța la lume, condiția sa duhovnicească era instabilă, dar, în timp, harul lui Dumnezeu a lucrat mântuirea sa și eliberarea de patimi.
Cu cât mai repede dobândești o virtute, cu atât mai ușor o pierzi. Cu cât o dobândești mai încet și cu mai multă trudă, cu atât mai fermă rămâne; exact ca planta aceea care a crescut înaltă și i-a spus chiparosului:
-“Vezi ce mult am crescut doar în câteva zile! Ești aici de câțiva ani și nu prea ai crescut cine știe ce”.
-”Da”, spuse chiparosul, “dar tu n-ai văzut încă furtuni, valuri puternice și ierni friguroase”
Iar după câtva timp, planta s-a uscat, în timp ce chiparosul a rămas acolo unde se afla! Așa este și cu omul duhovnicesc. Atât în vreme de furtună, cât și în vreme de pace el rămâne același. De ce? Deoarece lunga perioadă de timp a creat stabilitate. Când a început a renunța la lume, condiția sa duhovnicească era instabilă, dar, în timp, harul lui Dumnezeu a lucrat mântuirea sa și eliberarea de patimi.
Așadar, omul trebuie să se nevoiască astăzi, iar harul lui Dumnezeu va începe să acționeze de la sine mâine. Atunci, nu va mai trebui să vă nevoiți pentru a avea gânduri bune; harul care rămâne în voi este cel care le aduce în mintea ta fără efortul tău.
Atunci vei vedea mari taine!


(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos, Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Egumenița, p.162-163)

Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte.
Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă. Acestea sunt însuşirile dragostei, pe care rugăciunea le pricinuieşte şi le pune în lucrare. De aceea şi cei sporiţi în rugăciune nu încetează a se ruga pentru lume. De aceştia depinde chiar şi prelungirea vieţii pe acest pământ, chiar dacă asta ar părea ciudat şi îndrăzneţ. Şi să știţi că dacă aceştia vor lipsi, atunci va veni sfârşitul lumii acesteia.


(Cuviosul Iosif Isihastul, Starețul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, București 2009, p. 207)

Să dispreţuim păcatele, greşelile semenilor, nu pe cei ce le-au săvârşit
 

De aceea se cuvine să dispreţuim păcatele, greşelile semenilor, nu pe cei ce le-au săvârşit, îmboldiţi fiind de diavolul, din slăbiciune sau din deprindere proastă.
Diavolul face în aşa fel încât în loc să ne ridicăm împotriva lui, ne îndeamnă mintea să se preocupe de păcatele aproapelui, ca să ne înrăiască şi să ne aţâţe împotriva lui, să ne facă să-l dispreţuim şi să-l duşmănim şi în felul acesta să ne îndepărtăm nu numai de aproapele nostru, ci şi de Dumnezeu.
De aceea se cuvine să dispreţuim păcatele, greşelile semenilor, nu pe cei ce le-au săvârşit, îmboldiţi fiind de diavolul, din slăbiciune sau din deprindere proastă.
Pe aproapele să-l compătimim, cu blândeţe, cu dragoste, să-i deschidem ochii ca unui uituc, ca unui bolnav, ca unui captiv nevolnic al păcatului.
Fiindcă răutatea, dispreţul faţă de aproapele căzut în greşeală nu fac decât să-i agraveze aceluia boala, uitarea, captivitatea spirituală, nu să le diminueze; în acelaşi timp, ne fac şi pe noi obsedaţi, bolnavi, prizonierii propriilor noastre patimi şi ai diavolului - cel vinovat de ele.


(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, 2005, p. 152)

Sufletul pustiu şi obosit
 

Sfinţii gândeau astfel: „Dacă omul e obosit şi nu are putere să se roage, atunci poate că oboseala aceasta este de la diavol”. Şi se ridicau să se roage.

De ce obosim sufleteşte? Oare sufletul poate fi pustiu?
De ce nu? Dacă este lipsit de rugăciune, sufletul poate fi pustiu şi obosit.
Sfinţii gândeau astfel: „Dacă omul e obosit şi nu are putere să se roage, atunci poate că oboseala aceasta este de la diavol”. Şi se ridicau să se roage. Atunci prindeau putere.
Astfel a făcut şi Domnul. Pentru ca sufletul să nu fie pustiu şi să aibă putere, trebuie să se înveţe cu Rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte- mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)!”


(Părintele Ambrozie Iurasov, Îndrumar creștin pentru vremurile de azi - vol I, Editura Sophia, p.90)

Dă-mi, Doamne, hotărâre!
 

Să-L întrebe pe Dumnezeu ce să facă şi să-I ceară și hotărâre. Nu există altă metodă. Altminteri, vom fi hotărâţi o lună şi, după o lună, putem cădea mai rău decât înainte.

Cum poate un om să devină hotărât, să ştie ce trebuie să facă?
Să-L întrebe pe Dumnezeu ce să facă şi să-I ceară și hotărâre. Nu există altă metodă. Altminteri, vom fi hotărâţi o lună şi, după o lună, putem cădea mai rău decât înainte. Asta e o lucrare a vrăjmaşului când pornim la o treabă fără Dumnezeu. Fără El nu putem face nimic. Nimic!
Şi să pornim de acolo de unde suntem, din neputinţa noastră, şi nu din înălţimile dorinţelor noastre. Un creştin adevărat îşi face semnul Sfintei Cruci toată ziua, în tot locul şi la toată treaba. De ce? Tocmai pentru a porni cu Dumnezeu şi cu puterea Lui de la neputinţa noastră.
Noi ne mirăm că nu putem ceva. Ăsta e un semn de necredinţă. Ar trebui să ne mirăm că ne trece prin cap să facem ceva fără ajutorul lui Dumnezeu! Aşadar, omule, să-ţi faci sfânta cruce şi să zici: „Dă-mi, Doamne, hotărâre!” Şi să nu ne mai gândim mult dacă suntem sau nu hotărâţi, ci să strigăm mereu la Domnul ca să fim cu El şi în El!


(Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei - vol. 2, Editura Doxologia, 2009, p. 139)

Rugăciunea de unire a părintelui Sofronie
 

Aşa, Doamne, Cela ce pentru bunăvoirea Ta ne-ai adunat întruolaltă dela marginile lumii, fă-ne a fi cu adevărat întru o frăţie, vieţuind întru o inimă, întru o voie, întru o dragoste, ca ún om, dupre cel mai nainte de veci sfatul Tău pentru Adam, cel întâiu născut.

Iubirea nemărginită ce cuprindea întreaga ființă a Părintelui Sofronie poate fi mai bine cuprinsă de înțelegerea noastră citind cuvintele pe cale le folosea într-o rugăciune pe care o iubea foarte mult, rugăciunea de unire. Iată cuprinsul acesteia:
„Doamne Iisuse Hristoase, Mielul lui Dumnezeu, Cela ce ridici păcatul lumii, Carele suindu-Te pre muntele Golgothei, răscumpărat-ai pre noi din blestemul legii, şi ai preînnoit chipul Tău cel căzut, pre Cruce preacinstite mâinile Tale întinzând, ca pre fiii lui Dumnezeu cei risipiţi întru una să aduni, şi trimiţând pre Preasfântul Duh, la unime pre toţi ai chemat; Tu dar, fiind a Tatălui strălucire, înainte de a ieşi la această mare lucrare de sfinţenie, lumii răscumpărătoare, rugatu-Te-ai Părintelui Tău ca toţi una să fim, precum Tu eşti cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt: Însuţi dăruieşte nouă har şi înţelepciune, spre a împlini această poruncă în fiece zi, şi ne întăreşte în nevoinţa acelei iubiri carea ai poruncit nouă zicând: “Să vă iubiţi unul pre altul, precum Eu am iubit pre voi”. Prin Duhul Tău Cel Sfânt dăruieşte nouă puterea de a ne smeri unul altuia, amintindu-ne că cel ce mai mult iubeşte, acela mai mult se şi smereşte; învaţă-ne unul pentru altul a ne ruga, poverile unul altuia cu răbdare a purta, şi împreunează pre noi întru cea a dragostei nedespărţitei legături, întru ó turmă de oi ascultătoare, pentru numele Tău cel Sfânt, împrejurul Părintelui şi Povăţuitorului nostru iubit, dând nouă şi a vedea în fieştecare frate şi soră – chipul slavei Tale celei negrăite; şi a nu uita că fratele nostru este viaţa noastră.
Aşa, Doamne, Cela ce pentru bunăvoirea Ta ne-ai adunat întruolaltă dela marginile lumii, fă-ne a fi cu adevărat întru ó frăţie, vieţuind întru ó inimă, întru ó voie, întru ó dragoste, ca ún om, dupre cel mai nainte de veci sfatul Tău pentru Adam, cel întâiu născut.
Întăreşte, apără şi acoperă sălaşul acesta cel sfânt, pre carele a sădit dreapta ta, şi umbrează pre el subt acoperământul Preacuratei Maicii Tale, şi al Cuviosului Părintelui nostru Siluan, ocrotitorul nostru, pre fieştecarele binecuvântând şi ocrotind, cari aci vieţuiesc, păzindu-ne adică de gânduri de stricăciune făcătoare, de cuvinte sau de porniri protivnice ale inimii carile prăpăstuiesc sfântă lucrarea slujirii noastre; spre a se zidi sălaşul acesta pre piatra Evangheliceştilor Tale porunci, întru loc de tămăduire, loc de sfinţire şi de mântuire, nouă înşine, precum şi tuturor celor ce aleargă către dânsul, cei osteniţi şi împovăraţi fraţii şi surorile noastre, şi ca să aflăm toţi odihnă întru Tine, Cel blând şi smerit Împăratul nostru, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”


(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări Duhovnicești Vol.1, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 381-382)

Credinţă şi răbdare în necazuri
 

Omul trebuie să treacă prin încercări şi prin stări triste, ca să se îmbrace cu frumuseţe şi strălucire.


Să ştii că numai cel ce arată credinţă şi răbdare în necazuri dobândeşte slava si bunurile cereşti promise.
Într-adevăr, este necesar ca grâul aruncat sub brazdă şi sămânţa copacului mai întâi să putrezească şi în stare jalnică să ajungă, ca după aceea să dobândească haina cea minunată şi rodul nenumărat.
Tot aşa şi omul trebuie să treacă prin încercări şi prin stări triste, ca să se îmbrace cu frumuseţe şi strălucire.


(Sf. Macarie Egipteanul, Alte fapte omilii, Cuvânt Despre răbdare şi discernământ, 28, în PSB, voi. 34, p. 314)

Nepăsarea sau nesimţirea?
 

Pentru a păcătui, omul întoarce spatele lui Dumnezeu, cade în lene, amorţire...
Neştiinţa nu este nici ea o problemă exclusivă a raţiunii; deşertăciunile lumii care îşi au cuibar în mintea creştinului nu o lasă deloc să primească învăţătură din Scripturi, să-L descopere în poruncile Sale, cum îndemna acelaşi Marcu Ascetul, inspirându-se din Sf. Ioan Evanghelistul (I In. 3: 24); ca atare, se impune ca primă necesitate curăţirea ochiului minţii, care să ducă la o purificare totală, ca şi menţinerea lui în curăţie.
Nepăsarea, sau nesimţirea, le îmbracă pe celelalte două ca într-o armură, încoronându-le şi ajutându-le să depărteze pe om de Dumnezeu.
Pentru a păcătui, omul întoarce spatele lui Dumnezeu, cade în lene, amorţire, stare ce poate duce, fără cuvântul viu al Scripturii în minte, la deznădăjduire şi moarte duhovnicească;


(Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Doxologia, 2010, p. 306)

Pacea lui Dumnezeu
 

Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire (Fil. 4,7) este oferită sufletelor care luptă, drept premiu și dar împărătesc; ea este o caracteristică a copiilor lui Dumnezeu.
Mă rog din inimă sa fii bine și să te bucuri în pacea sufletului, căci pacea lui Dumnezeu nu e nimic altceva decât un loc al lui Dumnezeu, odihnă, fericire și încântare dumnezeiască.
Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire (Fil. 4,7) este oferită sufletelor care luptă, drept premiu și dar împărătesc; ea este o caracteristică a copiilor lui Dumnezeu.
Pentru ca ea să se sălășluiască în sufletul unui creștin, mai întâi e necesară o dumnezeiască trudă - trudă de natură duhovnicească.
Atunci ea aduce discernământul și o conștiință limpede, nepătată ce strălucește mai tare decât soarele, care știe că omul a făcut ceea ce trebuia. Atunci, acest suflet primește prețiosul dar al "păcii lui Dumnezeu" și se desfată într-însul și discută precum o mireasă cu prea frumosul ei Mire Iisus despre veșnica lor căsătorie și despre băgățiile duhovnicești ale cerului. Iar în timp ce omul se gândește la toate aceste lucruri, pacea se înmulțește și omul sfârșește prin a se bucura de lacrimi foarte dulci. Pacea lui Dumnezeu este logodna omului de dinaintea nunții cu Mielul cel înjunghiat. O, pace a lui Dumnezeu, vino chiar și la mine cel plin de tulburare, cel nu Îți cunoaște frumusețea!


(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos, Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Egumenița, p.360)

Stăruiţi în rugăciune
 

Stăruiţi în rugăciune, stăruiţi în strădanie, petreceţi o zi fără de păcat. Tot restul vi se va da de Însuşi Dumnezeu. Viaţa fără de păcat este cea care ne pregăteşte pentru viaţa cu Dumnezeu în veacul ce vine.
Învredniceşte, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat a ne păzi noiť. Adeseori v’am repetat această rugăciune a Bisericii. Viaţa fără de păcat pe pământ ne deschide porţile cerului. Nu bogăţia intelectuală mântuieşte persoana. Viaţa fără de păcat este cea care ne pregăteşte pentru viaţa cu Dumnezeu în veacul ce vine. Harul Duhului Sfânt ne învaţă realităţile vecinice în măsura în care trăim după aceste porunci: iubeşte pe Dumnezeu Făcătorul tău din toată fiinţa ta, şi iubeşte pe aproapele ca însuţi pe tine. Da, păziţi întotdeauna aceste porunci!
Stăruiţi în rugăciune, stăruiţi în strădanie, petreceţi o zi fără de păcat. Tot restul vi se va da de Însuşi Dumnezeu.
Pentru a păstra harul Duhului Sfânt trebuie să ne înfrânăm de la tot gândul ce nu place lui Dumnezeu, ne spune Stareţul Siluan. Iată lucrarea noastră. Iată cultura noastră. De vreme ce este vorba de vecinica mântuire, aceasta nu se sfârşeşte niciodată. Începem şi reîncepem la nesfârşit.


(Arhimandritul Sofronie Saharov, Din viață și din duh, traducere de Ierom. Rafail Noica, Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, p. 19)

Ce înseamnă mântuirea?
 

Moartea atunci nu va mai fi o ruptură, ci o trecere către împărăţia pentru carea ne vom fi pregătit prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos, prin rugăciunea şi chemarea Numelui Său: Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte pre noi şi lumea Ta.

Ce înseamnă mântuirea? Moartea trupului nostru este oare singura condiţie de a trece în împărăţia lui Hristos? Cum putem dezvolta în noi putinţa de a trăi după poruncile lui Hristos, după Sfântul Duh? Un singur lucru trebuieşte: a păstra încordarea rugăciunii şi a pocăinţei. Moartea atunci nu va mai fi o ruptură, ci o trecere către împărăţia pentru carea ne vom fi pregătit prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos, prin rugăciunea şi chemarea Numelui Său: Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte pre noi şi lumea Tať.
Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fieť. Ce înseamnă această ultimă frază a Simvolului Credinţei? Noi nu putem purta ideea vieţii vecinice decât dacă această vecinicie a şi pătruns în viaţa noastră.


(Arhimandritul Sofronie Saharov, Din viață și din duh, traducere de Ierom. Rafail Noica, Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, p. 15)

„Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea”
 

Dacă nu urâm răul, nu putem să iubim binele. Ba chiar mai mult, trebuie să facem binele, ca să ne ferim de rău.

„Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea”(Psalmul 33,13).
Dacă nu urâm răul, nu putem să iubim binele. Ba chiar mai mult, trebuie să facem binele, ca să ne ferim de rău.
Pacea trebuie căutată, ca să ne ferim de războaie. Căci nu este de ajuns să o căutăm dacă, după ce am găsit pacea care ne părăsise, nu o urmăm pe ea care covârşeşte orice minte (Filipeni 4, 7) şi în care este locaşul lui Dumnezeu, după cum spune Profetul : „Şi s-a făcut în pace locul Lui (Psalmul 75,2)


Fericitul Ieronim

Păcatul - cauză a morţii
 

Moartea este consecinţa păcatului, care este o îmbolnăvire de nefiinţă şi o depărtare a omului de Dumnezeu. Însă moartea este şi o mângîiere, o slobozire din robia stricăciunii, căci trupul îmbă*trâneşte şi se strică, tinzând spre pământ, apropiindu-se de cele din care a fost creat, căci „nu are viaţă vecuitoare în el".

Prin neascultare, omul activează în sine posibilitatea morţii, ca expresie a propriei libertăţi folosite fără discernământ.
Omul moare nu datorită fiinţei sale de muritor (căci nu a fost creat pen*tru a muri, ci pentru a trăi), ci deoarece se depărtează de Dum*nezeu, Care este Viaţa lumii. Omul pleacă de la Viaţă şi refuză comuniunea în ascultare cu Cel ce i-a dat viaţă.
El devine stricăcios prin păcat şi - ca o expresie a acestei stricăciuni - omul în*cepe să omoare pentru a trăi, se hrăneşte cu viaţa făpturilor dimprejurul său, îşi prelungeşte propria viaţă muritoare prin moarte, perpetuând moartea prin viaţa sa.
Dumnezeu rânduieşte „pen*tru ca răutatea să nu fie fără de moarte", ca trupul omului, care se hrăneşte cu moartea altora, să moară, adică să se despartă de sufletul nemuritor şi să se unească în cele din urmă cu materia din care a ieşit.
Moartea este consecinţa păcatului, care este o îmbolnăvire de nefiinţă şi o depărtare a omului de Dumnezeu. Însă moartea este şi o mângâiere, o slobozire din robia stricăciunii, căci trupul îmbă*trâneşte şi se strică, tinzând spre pământ, apropiindu-se de cele din care a fost creat, căci „nu are viaţă vecuitoare în el".
Dreptul Simeon cere slobozirea din robia stricăciunii, arătând că în gân*direa lui Dumnezeu, moartea este o eliberare de păcat. În Hristos, moartea se converteşte în moarte a morţii şi trecere de la moarte la viaţă (Paşti).
Păcatul este ruptura de sine a fiinţei, şi el include nefirescul şi absurdul lumii care îşi alienează vocaţia de nemurire şi alu*necă în tenebrele negării de sine (omul fiind chip al lui Dumne*zeu) şi de ceilalţi. Din această perspectivă, mântuirea adusă de Hristos este tocmai anularea acestei negări şi afirmarea defini*tivă a victoriei iubirii asupra morţii de sine.

(Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Taina Veacurilor - unirea timpului cu eternitatea în rugăciunile Bisericii, Editura Doxologia, 2010, p. 379)

Spălându-ne sufletul dobândim Bucuria!
 

Trebuie să ne spălăm în primul rând sufletul. Ne spălăm prin Sfânta Spovedanie, ne parfumăm prin rugăciune, ne coafăm prin fapte bune.

Cum dobândim bucuria care nu se ia de la noi niciodată?
Aducându-L pe Dumnezeu în viaţa mea. Dumnezeu îmi dă mie o putere. Zice Evanghelia: „şi celor care L-au primit şi cred în Numele Lui, le-a dat putere să se facă fiii lui Dumnezeu”. Aşa dobândim Bucuria: primind şi învăţând să trăim şi să lucrăm împreună cu această Putere!
Da, să învăţăm. Suntem în stare să învăţăm la 60 de ani, la 70 de ani, să folosim un computer, să mânuim aparate casnice foarte sofisticate, dar refuzăm să învăţăm ce dă Dumnezeu, unde se dă, cum se păstrează ce ne dă, şi cum se lucrează cu harul, cu Dumnezeu.
Cum? Lucrând poruncile Lui: iartă, să nu apună soarele peste mânia ta, - nu zice „nu te mânia”, slavă Domnului! Zice: „să n-apună soarele peste mânia ta” - şi tot ce ne-nvaţă Sfânta Biserică. Toate poruncile sunt „instrucţiuni” de dobândire a bucuriei şi de păstrare a ei. La început pare greu de tot, da! Dar să pornim de la ce ne doare cel mai mult.
Să învăţăm de la ce facem ca să ne menţinem viaţa: mâncăm, respirăm, bem apă. Acelaşi lucru trebuie să-l facem şi pentru viaţa duhovnicească. Trebuie să ne spălăm în primul rând sufletul. Facem baie, facem duş, ne parfumăm trupul, bine facem - da’ să nu daţi cu parfumuri din alea puternice că mor maicile la mănăstire intoxicate! Acelaşi lucru să-l facem şi cu sufletul. Ne spălăm prin Sfânta Spovedanie, ne parfumăm prin rugăciune, ne coafăm prin fapte bune, nu? Când faci o faptă bună uite-aşa se face părul duhovnicesc, creţ, frumos aşa! Să mâncăm, să-L mâncăm pe Domnul, cu Trupul şi cu Sângele Lui din Euharistie, dar şi cuvântul Lui, şi Numele Lui!
Să-L şi respirăm. Rugăciunea de toată ziua: „Doamne miluieşte! Maica Domnului ajută-mă!”, să ne fie ca respiraţia. Zice Apostolul: „Rugaţi-vă neîncetat!” „Da’ ce să fac mă’, să stau în genunchi să mă rog?” Stai liniştit! De multe ori, când stai în genunchi nici nu te rogi. Poţi să stai în genunchi să citeşti din carte şi să fii cu gândul în altă parte. Ci, neîncetat înseamnă aşa cum respirăm, aşa să zicem: „Doamne, mulţumesc, uite, beau apă. Doamne, mulţumesc că..., Doamne, ajută-mă să..., Doamne, ia uite ce face cutare...” şi se-nvaţă omul cu Doamne în gură şi devine una cu El.
Noi nu-ndrăznim să luăm lucrurile în serios! Vă rog, îndrăzniţi! Puneţi-L la încercare!

(Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei - vol. 2, Editura Doxologia, 2009, p.275)

Cum se dobândește harul lui Dumnezeu?
 

Harul lui Dumnezeu nu depinde de timp, ci de modul în care vieţuieşti şi de mila Domnului.

Experienţa se dobândeşte, într-adevăr, o dată cu trecerea timpului, dar harul - de aceea se numeşte har, adică dar, pentru că depinde de Dumnezeu - se dăruieşte în funcţie de căldura credinţei, de smerenie şi de voia cea bună. Solomon a primit har când era de doisprezece ani. Daniil la aceeaşi vârstă. David pe când păştea turmele tatălui său. La fel toţi cei vechi şi noi. Imediat ce omul ajunge la căinţa adevărată, harul se apropie de el şi sporeşte o dată cu creşterea zelului. Experienţa cere nevoinţă îndelungată.
Înainte de orice lucru, cel care cere har de la Dumnezeu trebuie să îndure ispitele şi necazurile, în orice fel ar veni acestea. Iar dacă în timp de ispită se nelinişteşte şi nu arată destulă răbdare, nici harul nu va veni, nici virtutea nu o săvârşeşte şi nici nu se învredniceşte de vreun dar duhovnicesc.
Dacă cineva a aflat care este darul lui Dumnezeu, cum că sunt necazurile și, în general, tot ceea ce ne aduc ispitele, acesta a aflat cu adevărat care este calea Domnului. Acesta aşteaptă ispitele să vină pentru că prin acestea se curăţeşte, răbdând se luminează şi ajunge să-L vadă pe Dumnezeu.

(Cuviosul Iosif Isihastul, Mărturii din viaţa monahală, Ed. Bizantină, 2003, p. 78)

Cum să convertim stările psihologie în stări duhovnicești?
 

Uşa era întredeschisă şi am zărit-o pe mama, care nu putea umbla, în pat. Făcea mici închinăciuni în pat şi se ruga, şi la fiecare rugăciune spunea: „Toată lumea şi copiii mei”. Făcea aceasta cu râvnă şi m-am simţit atât de ruşinat, încât inima mi s-a vindecat şi timp de o oră şi jumătate m-am rugat şi eu. M-am pregătit pentru Liturghie şi a fost una dintre cele mai bune Liturghii pe care le-am avut. În dimineaţa aceea, bătrâna mea mamă m-a ruşinat.

Eram în Cipru şi prietenii mei urmau să vină să mă ia de la mama de-acasă ca să mergem în alt sat, pentru Liturghie. Aranjasem să vină să mă ia la ora şase; Liturghia trebuia să înceapă la şapte şi din Nicosia până în sat era o oră de drum. Eram foarte ocupat în Cipru, pentru că mulţi preoţi mă chemau să vorbesc în parohiile lor, la televiziune, la radio, aşa că eram cu totul obosit şi secătuit. Mă culcasem târziu şi mă sculasem pe la patru, ca să mă pregătesc pentru Liturghie, dar nu mă puteam ruga. Inima mi-era sfâşiată în bucăţi; chiar nu voia să-mi facă ascultare. Mi-am spus: „Nu am energie, nu am putere să mă rog; mă voi duce să-mi spăl rufele”. Aveam câteva tricouri de spălat, pentru că transpir mult noaptea. „Poate că asta mă va înviora puţin şi apoi voi încerca din nou să mă rog”. M-am dus în baie timp de o jumătate de oră şi am terminat de spălat. La patru şi jumătate am ieşit şi am auzit un şuşotit. Uşa era întredeschisă şi am zărit-o pe mama, care nu putea umbla, în pat. Făcea mici închinăciuni în pat şi se ruga, şi la fiecare rugăciune spunea: „Toată lumea şi copiii mei”. Făcea aceasta cu râvnă şi m-am simţit atât de ruşinat, încât inima mi s-a vindecat şi timp de o oră şi jumătate m-am rugat şi eu. M-am pregătit pentru Liturghie şi a fost una dintre cele mai bune Liturghii pe care le-am avut. În dimineaţa aceea, bătrâna mea mamă m-a ruşinat.
Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi. Secretul este să găsim un gând smerit care să ne ruşineze, care să ne aducă pocăinţă şi să descătuşeze energia duhovnicească din noi. De aceea trebuie să ne îndreptăm pe calea smerită a „pogorârii”, ca să fim mereu în stare „să pescuim” acele gânduri smerite care dezlănţuie energia duhovnicească lăuntrică ce ne va da puterea să facem lucrul lui Dumnezeu. Este la noi în mănăstire un ieromonah şi într-o zi era foarte obosit de pe urma slujirii sale oamenilor. Era duminică şi era complet epuizat. Mi-a spus: „Noaptea, când sunt atât de sfârşit, mă duc de obicei în chilia mea, mă uit la icoane şi zic: Noapte bună, vouă, tuturor şi mă culc. Dar în noaptea aceea i-a fost ruşine să facă aşa; în schimb umbla în sus şi în jos pe coridor, spunând: „Îmi pare rău, Doamne, nu mă pot ruga în noaptea asta. Iartă-mă”. „Îmi pare rău, Doamne, simt obosit, nu mă pot ruga în noaptea asta. Iartă-mă”. Timp de jumătate de oră a umblat în sus şi în jos pe coridor spunândaceste cuvinte şi, în felul acela, Dumnezeu i-a dat putinţa să-şi facă pravila.Astfel că noi putem întotdeauna să descoperim înlăuntrul nostru o cantitate incredibilă de energie duhovnicească, dacă găsim cheia potrivită, „cheia lui David“ (cf. Is. 22:22; Apoc. 3:7) şi dacă facem mişcarea potrivită ca să o descătuşăm, cu alte cuvinte, dacă primim un gând smerit dăruit nouă de Domnul, atunci când, prin „pogorâre” de sine, ne supunem judecăţii Sale. Căci El ne dă „gură şi înţelepciune” (Lc. 21:15) – acel gând smerit care descătuşează energia duhovnicească“.


(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Lărgiti și voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp 147-148)

Forme ale experienţei harului lui Dumnezeu
 

Care sunt experienţele harului pe care poate să le aibă creştinul, astfel încât credinţa şi viaţa creştină să nu fie pentru el ceva pur intelectual sau exterior, ci să fie adevărate, simţire duhovnicească a lui Dumnezeu, comuniune cu Dumnezeu, locuire a lui Dumnezeu, de care poate să se împărtăşească fiecare om?

Mai întâi de toate este o încunoştiinţare lăuntrică, interioară, că prin credinţa în Dumnezeu omul îşi găseşte adevăratul sens al vieţii. Simte că credinţa lui în Hristos este o credinţă care-l odihneşte lăuntric, care-i dă sens vieţii şi-l îndrumă, care este o lumină puternică ce-l luminează. Când simte astfel credinţa creştină înlăuntrul său înseamnă că omul a început să trăiască harul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este pentru el ceva exterior.
Altă experienţă a harului lui Dumnezeu o are omul când aude în inima sa chemarea lui Dumnezeu la pocăinţa pentru faptele lui întunecoase şi păcătoase, chemare la întoarcerea spre o viaţă creştină, spre spovedanie, spre calea lui Dumnezeu. Acest glas al lui Dumnezeu pe care-l aude înlăuntrul lui este o primă experienţă a harului lui Dumnezeu. Atâţia ani cât a trăit departe de Dumnezeu nu a înţeles nimic.
Începe să se pocăiască. Se spovedeşte pentru prima oară în viaţa lui la duhovnic. După spovedanie simte o pace adâncă şi bucurie, lucruri pe care niciodată nu le-a mai simţit în viaţa sa. Şi atunci îşi zice: ,,M-am alinat". Această alinare, acest sentiment de uşurare este o cercetare a harului dumnezeiesc în sufletul care s-a pocăit, iar Dumnezeu vrea să-1 mângâie. Lacrimile creştinului care se pocăieşte atunci când se roagă şi cere iertare de la Dumnezeu sau când se spovedeşte sunt lacrimi de pocăinţă. Aceste lacrimi sunt foarte alinătoare. Aduc multă pace în sufletul omului. Iar omul simte atunci că ele sunt dar dumnezeiesc şi gustare a harului. Cu cât se pocăieşte mai adânc şi vine la mai multă iubire faţă de Dumnezeu şi se roagă străpuns de dragoste dumnezeiască, cu atât aceste lacrimi de pocăinţă devin lacrimi de bucurie, lacrimi de dragoste şi de iubire dumnezeiască. Aceste lacrimi care sunt mai sus decât acrimile pocăinţei reprezintă o cercetare şi o experienţă a harului mai intensă.
Ne rugăm pentru a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos pocăiţi, spovediţi, cu post şi cu pregătire duhovnicească. După Sfânta Împărtăşanie ce se întâmplă? O adâncă bucurie şi pace vin în sufletul nostru. Şi acestea sunt experienţe ale harului lui Dumnezeu. Alteori iarăşi, în timpul rugăciunii sau al Sfintelor Slujbe sau al Dumnezeieştii Liturghii, simţim o bucurie negrăită. Şi aceasta este o experienţă a harului şi o simţire a lui Dumnezeu.
Există însă şi alte forme ale experierii prezeței lui Dumnezeu, mult mai înalte. Dintre ele, cea mai înaltă este vederea luminii necreate. Această lumină au văzut-o ucenicii Domnului pe muntele Schimbării la Faţă. Atunci, ei L-au văzut pe Hristos strălucind ca soarele într-o lumină cerească şi dumnezeiască, necreată, nezidită, aşa cum strălucesc soarele sau alţi luminători. Era o lumină necreată, adică lumina lui Dumnezeu, lumina Sfintei Treimi. Cei care se curăţesc desăvârşit de patimi şi de păcate şi se roagă cu o rugăciune adevărată şi curată se învrednicesc de această mare experienţă, aceea de a vedea lumina lui Dumnezeu, încă din această viaţă. Această lumină este cea care va străluci în viaţa cea veşnică. Aceştia nu numai că o văd încă de acum, ci şi văd în această lumină tainele lui Dumnezeu. Noi nu o vedem, însă cei curaţi cu inima şi sfinţii o văd. Aureola care se pictează în jurul capetelor sfinţilor este lumina Sfintei Treimi care i-a luminat şi i-a sfinţit. În viaţa Sfântului Vasile cel Mare citim că, atunci când se ruga în chilia sa, putea fi văzut strălucind în întregime de lumina necreată care îl înconjura. De asemenea, în numeroase vieţi ale sfinţilor întâlnim acelaşi lucru. Dar a se învrednici cineva de vederea luminii nccreate reprezintă cea mai înaltă experienţă a lui Dumnezeu, care nu se dă tuturor. După Sfântul Isaac Sirul, în fiecare generaţie doar un singur om ajunge să vadă lumina cea necreată. Există însă şi astăzi creştini sfinţi care se învrednicesc de această experienţă unică a lui Dumnezeu. Desigur, trebuie să spunem că nu oricine vede o lumină oarecare în timpul rugăciunii a şi văzut lumina necreată. Diavolul îi înşeală pe oameni şi le arată alte lumini, demonice sau psihologice, pentru a-i face să creadă că aceea este lumina necreată. De aceea, fiecare creştin care vede ceva sau aude o voce sau are o oarecare experienţă nu trebuie să le accepte ca fiind de la Dumnezeu, deoarece poate fi înşelat de diavol; trebuie să se spovedească la duhovnicul său, iar acesta îi va spune dacă este de la Dumnezeu sau dacă este o rătăcire a demonilor.


(Arhimandritul Gheorghios, Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu - Athos, Scrieri Athonite pe teme contemporane, Traducere: ieromonahul Agapie - Arad, 2003, pp. 6-7)

Din învățăturile Sfântului Neagoe Basarab către fiul său Teodosie
 

Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi Ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul.
Şi să foarte cuvine să-l slăveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au făcut şi ne-au scos din-tunérec la lumină şi den nefiinţă în fiinţă. O, câtă iaste de multă mila ta, Doamne, şi gândul şi cugetul tău, care ai spre noi oamenii! O, mare taină şi minunată! O, cine va putea spune toate puterile tale şi lauda slavei tale! Dumnezeu, pentru mila sa cea multă, lăcui întru noi oamenii şi să arătă noao. Dumnezeu fu în ceriu şi om pre pământu şi într-amândoao desăvârşit. Şi pre om şi-l făcu fiiu iubit şi moştean împărăţiii sale. O, mare iaste taina înţelepciunii tale Doamne, care fu spre noi oamenii! Ni dar să mărim pre Dumnezeul nostru şi să strigăm dinpreună cu David, zicând: „Chiuiţi lui Dumnezeu, tot pământul, slujiţi lui Dumnezeu în veselie, intraţi înaintea lui cu bucurie şi cu veselie şi cu curăţie. Să ştiţi că acela ne-au făcut, iar nu noi, şi acela iaste Dumnezeul nostru şi noi suntem oamenii lui şi oile păşunii lui. Intraţi prin poarta lui în ispovedanie, în curţile lui, în cântări, mărturisiţi-vă lui şi lăudaţi numele lui, că iaste bun şi milostiv Domnul şi sfânt Dumnezeul nostru. Că iaste mila lui cea mare cu noi în véci, şi bunătatea lui cea multă“. Şi den nimic ne-au făcut de suntem şi făcu toate puterile céle făr’ de trupuri.
Dar pentru ce? Numai ca să lăudăm numele lui, cel ce ne-au făcut, Domnul domnilor şi Dumnezeul dumnezeilor. Adusune-au în arătarea şi în slava numelui său cel sfânt, ca să-l proslăvească îngerii în ceriurile céle de sus cu numele sfintei şi a începătoarei de viaţă troiţă. Aşijderea au tocmit şi firea fiinţii noastre ceii omeneşti şi ne-au dat minte şi cuvântu şi suflet îmbrăcate în trup, şi ne-au înfrumuseţat cu chip şi cu podoabă şi ne-au tocmit cu toate dichisile céle bune şi ne-au alcătuit trupul cu toate mădularile: cu gură, cu urechi, cu picioare, cu ochi şi cu mâini, ca acéstea toate să le întindem şi să le lărgim în lauda lui Dumnezeu, iar nu spre lucruri spurcate şi scârnave şi făr de lege, carile nu să cad.


(Extras din Învătăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie)

Trebuie să fim întotdeauna cu luare aminte la atacurile diavolului
 

Se cuvine să fim după buna cuviinţă şi trebuinţă uneori copii, iar alteori bărbaţi înţelepţi şi aceasta din urmă mai ales atunci când se ridică asupra noastră patimile sau duhurile cele viclene, lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, celor de sub cer (Efes. 6, 12).
Drept aceea trebuie să fim întotdeauna cu luare aminte la atacurile diavolului, căci putem noi oare să nădăjduim că el ne va lăsa neispitiţi când n-a lăsat neispitit nici chiar pe însuşi Puitorul de nevoinţe, Domnul nostru Iisus Hristos? Şi chiar El însuşi a spus lui Petru: Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu (Luca 22, 31).
Şi astfel noi trebuie ca întotdeauna să chemăm întru smerenia inimii pe Domnul şi să-L rugăm ca să nu sloboadă asupra noastră ispite mai presus de puteri, ca să ne izbăvească de cel viclean. Deoarece când Domnul lasă pe om numai în seama puterilor lui, atunci diavolul este gata să-l macine întocmai cum macină pietrele de moară boabele de grâu.


(Arhimandrit Dosoftei Morariu, Sfântul Serafim de Sarov, 2002, p. 399)

„Femeia care e bună, nimic nu-i mai bun!”
 

Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece să o ia - adică să-i arate eleganţă, preţuire. Atunci floarea îşi arată şi mirosul, şi calităţile ascunse, pentru că tu ai ştiut să răscoleşti adâncurile şi ai făcut din ea ceea ce nu ştia ea că este.

Am cununat odată pe cineva, şi când am ajuns la rugăciunea aceea unde preotul spune: "iar femeia să asculte de bărbat", toată lumea s-a uitat la mireasă şi mireasa a plecat capul.
Mie nu mi-a convenit acest moment care a stăpânit ceremonia, pentru că fetiţa aceea a fost înjosită în cel mai mare moment din viaţa ei. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la cuvânt, şi i-am spus: "Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte, care spuneau că bărbatul este dator să-şi iubească nevasta. Dragă mireasă, dacă nu te iubeşte, să nu-l asculti!"
Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie. Suntem plini de obligaţii, suntem plini de datorii. Prin urmare, trebuie să vezi într-o iubită de la început, când poţi să judeci - pentru că dacă te-ai îndrăgostit nu mai judeci - nişte lucruri pentru viitor, până la sfârşitul vieţii. Deci este dezavantajul celui care se îndrăgosteşte prost, care s-a îndrăgostit pentru că a văzut ceva superficial. El nu mai simte frumuseţea aceea grozavă a iubirii.
Credeţi dumneavoastră că acest mare meşter, Dumnezeu, când a creat omul, şi pe femeie deci, a creat-o fără să toarne acolo sentimente şi posibilităţi extraordinare?! Femeia, ţineţi seamă, dragii mei, care e rea, nimic nu-i mai rău, dar care e bună, nimic nu-i mai bun! Deci trebuie cu orice chip s-o faci bună, dar cel mai bine este să nu te grăbeşti la începutul începuturilor.
Există un instinct în noi. Odată, mă găseam la Timişoara. Nu eram călugăr, nici la mânăstire nu eram, dar mă gândeam la asta. Un student la politehnică se îndrăgostise de o studentă foarte urâtă. M-am trezit cu el la mine să-mi ceară sfaturi, că era înnebunit după ea. N-o cunoşteam, că nu putea să pătrundă oricine până la mine, dar el o iubea... Am cunoscut-o apoi. Ea, săraca, n-avea cum să speculeze iubirea, pentru că nu avea nimic, era urâtă. Dar nu există femeie urâtă.
Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece să o ia - adică să-i arate eleganţă, preţuire. Atunci floarea îşi arată şi mirosul, şi calităţile ascunse, pentru că tu ai ştiut să răscoleşti adâncurile şi ai făcut din ea ceea ce nu ştia ea că este.
Femeia trebuie preţuită, să ştiti, pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie în Împărăţia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ţi-e şi frică să vorbeşti comparând-o pe ea cu oamenii.


(Părintele Arsenie Papacioc, în Apostolat în Țara Făgărașului, nr. 18/iulie 2008, p. 9)

Fii atent la limba ta
 

Limba ta să rostească cuvinte pline de bună mireasmă; cuvinte de mângâiere, curaj și nădejde.

Fii atent la limba ta, dar mai întâi, la minte; să nu permiți gândurilor rele să înceapă a vorbi cu tine.

Să nu-i permiți limbii să scoată cuvinte care l-ar răni pe fratele tău.

Limba ta să rostească cuvinte pline de bună mireasmă; cuvinte de mângâiere, curaj și nădejde.

Limba omului este cea care-i dezvăluie inima, omul cel lăuntric.

(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos, Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Egumenița, p.195)

Când Domnul Hristos S-a pogorât întru cele mai de jos ale pământului, respectiv El S-a pogorât la iad acolo unde este iadul. Noi nu considerăm o spaţialitate oarecare a iadului. Şi până la urmă adevărul este că iadul e acolo unde e omul căzut. Şi în viaţa aceasta pământească poate avea cineva stări de iad, şi dacă este cu stări de iad e în iad chiar trăind în lumea aceasta, în viaţa aceasta pământească, în Sf. Scriptură nu este nici un loc în care să se spună că iadul a fost creat de Dumnezeu, sau de cine a fost creat. Şi totuşi iadul există. Cine a creat iadul? L-au creat aceia care au fost vrednici de iad. Mai întâi îngerii cei căzuţi şi după aceea oamenii cei căzuţi. Fiul lui Dumnezeu S-a dus acolo unde era omul, cât era de căzut, până acolo S-a coborât Domnul Hristos ca să-l ridice pe om. Şi noi credem, şi spunem, şi mărturisim că atunci când a murit Domnul Hristos pe cruce, a fost luat de pe cruce şi înmormântat în mormânt, a fost pus în mormânt cu trupul, a fost în iad cu sufletul, cu sufletul îndumnezeit, şi cu dumnezeirea pretutindenea, şi în rai cu tâlharul şi împreună cu Tatăl şi cu Duhul Cel ce este necuprins. Aşa gândeşte Biserica iadul, aşa gândeşte Biserica mântuirea, aşa gândeşte Biserica raiul, aşa gândeşte Biserica pe Mântuitorul în care credem, aşa ne raportăm noi cei credincioşi la Mântuitorul.
(Arhim. Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Editura Arhiepiscopiei Timișoarei, p. 307)

Iertarea este data înainte să o cerem
 

“Noi ca oamenii nu putem să nu păcătuim unul împotriva celuilalt, dar datoria noastră este să ne iertăm unii pe alţii şi să ne reluăm, să continuăm, călătoria pocăinţei şi a mântuirii”
Dragostea iartă celui păcătos. Şi acuma vă spun că iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integrantă a iubirii. Dacă de câteva ori m-am dus la duhovnicul meu când am făcut vreo boroboaţă şi am cerut iertare, mi-a spus: “Părinte Rafail, eşti iertat înainte să ceri, dar dacă eşti aşa, noi cum putem să trăim cu tine?”
Iertarea este data înainte să o cerem. “Dumnezeu este dragoste”, zice Apostolul. Putem să zicem: “Dumnezeu este iertare.” Iertarea este deja dată, noi trebuie să ne-o însuşim, trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iertări, şi atuncea vom vedea cum iertarea face parte integrantă din Iubire. Aşa trebuie să devenim şi noi. În sensul acesta iertarea se poate înţelege ca vocaţie a omului, adică să învăţăm să devenim precum este Dumnezeul nostru, să învăţăm să împărtăşim aproapelui nostru ceea ce şi noi dorim să primim de la Dumnezeu, ba şi de la aproapele. Sau, cum ne spunea stareţul într-o cuvântare în Duminica de dinainte de Post, Duminica Iertării: “Noi ca oamenii nu putem să nu păcătuim unul împotriva celuilalt, dar datoria noastră este să ne iertăm unii pe alţii şi să ne reluăm, să continuăm, călătoria pocăinţei şi a mântuirii”.
(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, p. 120-121)