Am vorbit prea mult, nu stiu daca s-a desprins esentialul. Consider ca este f important sa fac tot ce i se cere unui crestin, chiar daca eu nu inteleg importanta acestor lucruri. Asa imi arat supunerea fata de Dumnezeu.
Sophia spunea ca nu-i place conceptul de supunere, ca Dumnezeu este un Tata. Bine, dar si Tatalui esti dator sa te supui.
Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit. Eu nu-l am. Ce sa-I jertfesc eu lui Dumnezeu daca asta nu-I pot da? Macar lucrurile marunte si f marunte as putea sa le fac (milostenie, rugaciuni, batic, renuntare la farduri etc.)
Si asta nu inseamna ca am conceptie legalista sau ca sunt ca fariseul! Ca nu sunt nebuna, stiu ca altele sunt mult mai importante, dar acelea nu le am!

Asta-mi aminteste de copilul meu care nu este intotdeauna ascultator. Si ma supara.. apoi vrea sa o dreaga si-mi aduce o bucata de ciocolata, un biscuite..ceva. Si insista sa imparta cu mine (apropo, aceasta este o situatie in care eu calc postul, da.. cand copilul meu insista sa-mi ofere ceva!). Si nu este deloc ceea ce astept eu de la el! Eu astept sa ma asculte. Dar impartim biscuitele si ne impacam.
Poate nu este cel mai elocvent exemplu, dar pana la lucrurile mari si importante, eu le fac pe alea mici.. atat pot.

(iar am vorbit mult)

Of, mai feteleor. Discutiile astea ma termina si pe mine.
Pe de o parte vad si eu ca unii au si dreptate, dar nu se poate ca ei, este destula lupta si asa, ca sa le impacam toate.
Anna21 tu spuneai acum ce greutati ai si te inteleg.
Si eu am si vezi, sunt tot din iubire de El, de copii, de aproapele (sot/sotie, etc.).
Eu nici nu mai am putere.
Azi am avut a X oara discutii cu corul (strana). Ne straduim sa facem ceva, dar nu reusim sa ne unim. Nu gasim loc sau poate placere/interes pentru repetitii, pentru invatat cantari noi car trebuie la diferite slujbe.
Fiecare zice: eu nu pot sa vin. Gata.
Si eu imi fac pacatul si ma necajesc. Nici eu nu pot mereu si am greutati. Toti avem.
Si daca vrei sa faci totusi si vezi ca altii sunt numai cu "nu pot" te doare.
Imi vine sa ma duc la preot la spovedit si sa spun ca eu nu mai pot. Ca sunt pacatoasa, dar nici nu mai pot indura ce este la noi in biserica.
Ma uit la alte biserici ce reusesc sa faca (au site-uri de internet) si cand vad ca noi nimic, totul este un "nu se poate si nu pot"...sa ma ierte Dumnezeu.

Si vroiam sa mai spun ca totusi nu se compara pacatele.
Una este sa spui ca n-ai purtat batic, sau ai gandit ceva, si alta sa furi, sau sa omori un om, sau mai stiu eu.

M-am uitat pe indreptarul pus de Cristiboss, de autorul acela grec. Este interesant, am sa ma uit atent. Dar am sa va arat si voua.
Sunt multe lucruri acolo si daca eu chiar nu le fac?

Altcineva pusese un link la un indreptar din alte vremuri: ceva cu plata lucratorilor, sclavi, etc. Pai lucruri care nici nu mai exista. Chiar asa?

Anna21 si eu patesc asa ca tine: imi aluneca baticul intr-una, ma gatuie si nu pot canta, in fine, cu caciula am alte probleme. Ma infasor cat pot, dar e greu.

Sophia, mersul la biserica si Sf Liturghie in sine trebuie sa fie un moment de pace sufleteasca. Daca vezi ca nu iti face bine corul/strana, ca numai te enervezi si iti faci pacate, si nu se face practic nimic, de ce sa nu lasi balta. Pacea ta sufleteasca este mult mai importanta decat orice activitate de cor.

Si apoi corul este pentru oameni care chiar vor sa vina la repetitii, care au un dirijor format intr-o scoala, plus ca e foarte greu de organizat un grup. Mama mea canta intr-un cor, de altfel intr-adevar foarte bun, al manastirii din oras, dar au ca dirijor un preot care a facut si conservatorul. Si tot sunt tot felul de probleme, dar dat fiind ca au un lider care stie ce face, merge treaba bine.

Cat despre plata lucratorilor, este actuala treaba, sunt destui patroni care isi platesc aiurea angajatii, sau nu ii platesc, sau ii platesc cine stie cand, chiar mi se pare un lucru serios.

Sophia, si mie imi aluneca baticul... e vorba despre material. Nu iti mai lua batic din material plastic! Eu una am vazut la o doamna din biserica ca isi prindea in batic o agrafa si nu mai avea nici un fel de probleme. prinde-ti-l si tu cu o agrafa si gata! Si strange-l la spate, ca la gat te va incomoda si poate ti se va face si cald!
Sper ca nu am fost prea caraghioasa cu aceasta postare, dar mi-as dori sa ii fie de folos Sophiei.

Nu vroiam sa se inteleaga ca ma plang de batic.
M-am plans de gandurile care mi-au venit referitoare la batic..

Doream sa subliniez de fapt altceva (exemplul cu baticul).. ca ispitele nu ne vin aiurea. Ci mie mi se pare ca vin "la timp". De ex.. pana azi eu nu am observat cate femei au batic in biserica. De ce? Pt. ca nu ma interesa aspectul acesta, pentru ca nu am pus baticul sub semnul indoielii, pentru ca nu am avut discutii despre batic...

In postul Nasterii Domnului.. a fost la fel. S-a discutat f mult despre dezlegare, despre conditii in care nu se tin post, despre cum nu trebuie sa superi oamenii din jur cu postul tau etc.. Pana cand am ajuns cu sotul la restaurant ca sa nu-l "supar"... chiar discutiile de pe forum imi sunau in minte. Ba ma mai si gandeam ca sa mananci peste este "mai de post" decat alt fel de carne.. Nu ca ma disculp, vina imi apartine. Dar ma mir si eu cum se intampla lucrurile "la timp" dupa o anumita discutie..

Toate discutiile astea f laxe nu fac bine nimanui. Parerea mea.
Ar trebui sa ne sprijinim unii pe altii, sa ne intarim sa tinem post, sa ne infranam, sa purtam batic si restul.

Anna, imi pare rau daca iti fac rau discutiile.
Si mie imi fac cateodata rau, ca ma tulbura prea tare si la urma urmelor, de ce sa imi consum energia sa vorbesc despre niste lucruri fie ele cat de importante si esentiale unor oameni pe care nu ii cunosc si asupra carora nu am nici o autoritate? Nu stiu, cred ca am nevoie sa ma confrunt in acest moment al vietii mele cu o anumita realitate de care eu m-am despartit. Dar in fine, nu despre mine vroiam sa scriu aici.

Sigur, poate pentru unii este mai bine sa urmeze calea ascultarii suta la suta, sa nu isi puna intrebari si sa nu analizeze, sa faca si cele mai mici lucruri, si asa se vor mantui. Nu zic... Dar pentru altii nu cred ca este buna calea asta. Cred ca nu putel generaliza, asta tot incerc eu sa spun.
Hai sa nu vorbesc despre mine. Sa vorbesc despre elevii mei - adesea dezradacinati si rau implantati in tara asta, fara destul simt crestin dar si fara destul firesc in a trai ca occidentalii necredinciosi. Daca mai merg ma biserica, nu inteleg mai nimic (romanii fac exceptie, dar nici ei nu inteleg multe daca nu-s nitel catehizati). Totul in jur (in afara de obiceiurile si traditiile mai degraba superstitioase din familie sau de nationalism) ii atrage departe de credinta crestina. Lor le este deja greu sa creada ca Dumnezeu exista, si daca cred, sa inteleaga de ex. de ce este important sa te pastrezi virgin(a) pana la casatorie, le este greu sa inteleaga ca nu trebuie sa ne razbunam, ca scopul vietii nu este adunarea banilor etc etc. Nu cunosc nici macar evanghelia, parabolele cele mai simple. Le lipseste si capacitatea de a le intelege, pentru ca nu mai sunt crescuti cu povesti si mituri ca oamenii de altadata, ci cu comicsuri si jocuri video.
Ce poti face cu ei? Eu ii iubesc, sunt cumva ai mei. Ce poti face? Incerci sa le explici esentialul, sa ii faci sa inteleaga ce pot si ce poti. Si explicandi-le esenialul, ajungi si tu sa discerni ceva mai bine ce este cu adevarat esential si ce este secundar.
Felul de credinta la care ai ajuns tu este complect neaccesibil pentru ei. Si ei inca sunt deja vag ortodocsi. Deci, sa zicem ca nu este legalist si habotnic ci doar bazat pe supunere, ceea ce este o cale buna, pentru inceput mai ales. Dar el este imposibil de inteles pentru majoritatea oamenilor din tarile in care mi-am petrecut eu mai mult de jumatate din viata, si, banuiesc, si pentru majoritatea tinerilor din Romania actuala.
Nu stiu daca intelegi ce vreau sa spun... Incerc sa pun lucrurile la alt nivel decat cel teologic, de ce este mai conform sau mai putin conform cu credinta ortodoxa asa cum am inteles-o eu. La un nivel practic, pragmatic. Cum sa facem ca oamenii sa ajunga la mantuire? Ce este cu adevarat esential pentru mantuire? Baticul, tunsul parului, sapunul parfumat, chiar postul conjugal, sau altceva?

Nu sunt eu in stare sa invat pe altii ce este cu adevarat esential.

Dreapta credinta, smerenia, iubire (care fara smerenie nu cred ca exista, sunt nedezlipite)... orice ar fi, de la Dumnezeu este. Si ca Dumnezeu sa-mi dea ceea ce-mi trebuie pt. a creste duhovniceste, eu arat macar un minim de dorinta de a merge in acea directie facandu-le pe cele care-mi stau in putinta.

Da, dreapta credinta este esentiala!
Dar ce tot incerc eu sa zic etse ca ne concentram adesea pe amanunte si nu pe esential.
Si ca sa revenim la subiect: Ce ne-a spus Hristos sa facem? Sa implinim poruncile, cea a dragostei fiind pe primul loc, sa mancam trupul Lui si sa bem sangele Lui, sa ne facem una cu El...
Tot ce facel ar trebui subordonat acestor porunci.

Aici ne separam, Fani.
Eu cred ca nimeni nu poate implini acele porunci fara a-L avea mai intai pe Hristos viu in el.

Acele porunci mie imi par f. grele, aproape imposibile fara ajutorul lui Dumnezeu.
Nu ne facem idoli din propria persoana (conceptia moderna de autoactualizare, implinirea potentialului etc.), din bani, faima, putere..?
Mananc eu slavindu-L pe Dumnezeu? Vorbesc eu slavindu-L pe Dumnezeu? Arat in tot ce fac ca-L slavesc pe El?
Nu.
De ex. eu imi invat copilul ca oamenilor si s-a dat limbajul pentru a-L slavi pe Dumnezeu (nu ca sa vorbeasca aiurea). Fac eu asta? Nu.
Se poate continua..

Este unul din paradoxuri.. Ca in evangleia in care tatal copilului posedat spune: Cred, Doamne, ajuta necredintei mele'. Intelegi?

Nu il avem pe Hristos viu in noi, dar in acelasi timp incercam sa implinim poruncile.
Calea spre a le indeplini nu este dupa parerea mea respectarea a mii de detalii exterioare. Pe care, cum spune sf. Pavel despre poruncile si porunciulitele Legii, este pâna la urma imposibil sa le respectam intru totul si care nu ne indreptatesc in fata lui Dumnezeu.
Fie, poate fi pentru unii o cale dar la inceput, si daca incearca mereu sa nu piarda esentialul din ochi.
Insa a face din asta un principiu cred ca transforma crestinismul intr-o religie pagana sau intr-un nou iudaism.

Dar as vrea sa adaug ca a nu face din crestinism o religie pagana sau neodiudaica nu inseamna a exclude regulile, a exclude postul etc. Inseamna doar a invata a le respecta fara a le pune pe primul loc. Este esential, est eun adevar de credinta de baza.

Masura crestinilor este sfintenia.. La sfinti ar trebui sa privim, nu la vecinul de alaturi care este rautacios si zgomotos. Ca daca ma compar cu el nu numai ca ajung in iad, dar el va sta mai sus decat mine acolo.. ca mie mi s-au dat talanti, iar poate lui nu!

Modelul nostru este Hristos. Pai mie mi-e rusine sa spun ca iubesc pe cineva (chiar pe copiii mei) cand ma gandesc la Hristos!

Bun.. Ideea este unde incepem sfintenia? La batic, etc, sau la fapte ale dragostei, incercari de rugaciune, spovedanie si impartasanie? Ca astea le putem face si fara sa fim deja sfinti.

Daca te uiti la vietile sfintilor, vezi ca sunt foarte diferiti unii de altii si nu neaparat dupa detaliile de care tot vorbim noi aici ii recunosti.
Exista sfinti care au fumat, chiar, stiau asta?

ortodocsi?
:))

Dar nu am spus sa purtam batic in dauna rugaciunii.. ci cand ne rugam.

Unde incepe sfintenia?
Cu dreapta credinta. (evident, asta nu este de ajuns.. dar este asezarea pe calea buna)

Da, ma gandesc acum la sfanta Maria de Paris, Skobtova, care a murit intr-un lagar de concentrare (Ravensburg) pt ca si-a dedicat viata apararii evreilor (le facea false ceritificate de botez, ii ascundea, le dadea haine si alimente etc). In plus era divortata si recasatorita (de al doilea barbat s-a despartit prin buna intelegere pt a se calugari dar a fost mai degraba o calugarita activa, a creat case de ajutor pentru oamenii saraci si oamenii strazii)

Alt sfant, sfantul Ioan de Kronstadt, slujea liturghia fara iconostas sau cu unul simbolic.

Eu vorbeam de unde incepe sfintenia.

Fani.. tu tot vorbesti de pericolul iudaizarii credintei..
Din perspectiva mea, fariseii credeau ca sunt mantuiti "din oficiu" pentru ca indeplineau un ritual.
Nu cred ca exista vreun crestin traitor sa creada ca purtatul baticului sau chiar postul mantuiesc! Este un fals pericol, cel la care te referi.

Pe de alta parte, daca postul ni se cere (chiar si Iisus Hristos a postit) si noi nu-l tinem.. mi se pare aiurea sa sustinem ca indeplinim poruncile iubirii.
Ce iubire este aceea in care ignoram ce ni se cere?

Cu dreapta credinta incepem, dar sfintenia are nevoie si de indepartare de pacat.

Nu stiu, poate n-o fi la tine ca esti mai educata, dar la altii mai simpli este. Am vazut si exemple din astea la elevii mei. Ce sa faci ca sa nu te duci in iad? Sa fi ortodox, (prin botez, nu neaparat prin credinta.. de care credeau ca stiau totul dar nu stiau nimic) si sa tii post ca la carte.
Pericolul exista, din toata experienta mea de pana acum, care am circulat pe la multe biserici si intalniri etc etc

Ceva, care e bun la inceput, trebuie inmultit pe parcurs, nu redus. Cel putin asta am invatat eu din vietile sfintilor.
Iar temerea ta, drept sa-ti spun, nu o inteleg.

Exista etape in viata duhovniceasca.
Asa cum spune sf. Pavel, copilul mananca lapte, omul matur hrana solida.
Incearca tu sa il alaptezi pe copil pana la maturitate, exclusiv, si vezi ce se intampla.Este si povestea cu starea de rob (faci ce trebuie de frica de a ajunge in iad), de salariat (faci ce trebuie din dorinta recompensei) sau de prieten(faci ce trebuie din dragoste). In principiu daca incepem cu prima stare trebuie sa ne indreptam din ce in ce mai mult spre a treia, altfel stagnam dihovniceste.

Nu intelegi tmerile mele.. pai eu asta tot incerc sa explic de luni de zile cu toate acele detalii care te-au socat de atatea ori :-)))

Solutia nu este sa relativizezi postul.
Iudeii cred ca se mantuiesc deoarece sunt alesi. De aici indreptarile lor legaliste si tot restul.
Din acest punct de vedere pericolul "iudaizarii" exista oricum: cu sau fara batic!

Sa luam poruncile: de unde stiu eu ca iubesc? Nu este o intrebare tampeasca. Este o intrebare f serioasa: de unde stiu ca iubesc pe Dumnezeu sau pe cel de langa mine?
Este iubire ceea ce numesc eu iubire? Pai da nu seamana cu iubirea de care vorbeste Sf. Pavel.

De unde stiu ca nu ma impartasesc spre osanda mea? Asta este o intrebare ff serioasa pt mine.
(Am auzit o discutie.. ea astepta cu copiii sa-i impartaseasca si sotul o sfatuia:"impartaseste-te si tu, daca tot mergi in fata". Aceasta este usurinta cu care privim azi spre Sf. Euharistie)

SA nu uitam ca Hristos este si Invtatorul nostru si ne trimite tot ce avem nevoie, inclusiv invatatura. Intr-adevar trebuie sa progresam. Vezi bine cati vin pe acest forum pt a cauta sfaturi si cunoastere. si au gasit-o. Deci progresul pe drumul spre mantuire exista.

Da, ti-aminteles acum temerea. Am inteles si ce ne tot spui de atata vreme, insa cred ca complici lucrurile. Parerea mea. Credinta este in egala masura si pentru cel simplu, nu numai pentru cel invatat.
Iar pentru cei simpli dar smeriti, Dumnezeu are planuri mai mari decat cu cei invatati dar mandri: vezi Pr. Cleopa.

Frumoasa discutie purtati. Va las acum ca e tarziu. Noapte buna!

Dumnrezeu are planuri mari pentru toata lumea, inclusinv pentru cei invatati. Vezi sfantul de maine (acum a devenit azi), sfantul Grigore de Nazisnz.

Pai, nu stim.
Dar ca sa ajungel acolo trebuie sa incepem cu faptele bune. Asa cum scrie in semnatura mea, care si de asta imi place, uneori incepem cu faptele si Dumnezeu ne da continutul incetul cu incetul daca avem smerenie.
Dar faptele principale sunt altele decat toate aceste amanunte.

Dar repet, eu nu vreau sa relativizez postul. Nu stiu de ce este atat de greu de inteles diferenta intre a spune ca postul este optional, intre a-l relativiza, si a spune ca postul este pentru om, nu omul pentru post. Poate nu gasesc eu cuvintele care trebuie, oricat de elocventa se pare ca sunt. ;-)

Anna, dar asa te pierzi in filosofii interminabile. Iubirea este sentiment, ceea ce inseamna ca nu poate fi determinat obiectiv, nu poate fi masurat, nu poate fi comparat...

Iar in relatia cu Dumnezeu: spunea un parinte, daca noi facem un pas spre Dumnezeu, El face insutiti pasi spre noi, trebuie doar sa nu soviam, sa pasim spre el. Daca stai si de indoiesti constant de credinta ta, daca ai impresia ca poti sa compensezi lipsa de credinta cu tot felul de reguli materiale...este gresit.

Asta este presupunerea ta.. ca Sf. Apostol Pavel vorbeste despre un sentiment.
Eu spun ca vorbeste de o inaltime duhovniceasca. Si el i-a dat exact dimensiunile.

Poate stii de Sf Ioan Scararulsi felul in care e reprezentata scara lui la Sucevita, si impresionant este cum un mos cade chiar de pe ultima treapta. Caderea e oricand posibila. Dar dragostea nu este despre cadere, parerea mea.

O mica corectura: eu ma refeream la omul invatat dar mandru. Ori lui Dumnezeu nu-i place mandria, ci smerenia.

Postul este optional, pentru ca avem liberul arbitru. Dar netinerea postului se soldeaza cu pacatul de a nu-l fi tinut. Oamenii pot trai si fara sa tina post, dar ca ortodocsi stim cat este de necesar. Iar daca citim din Pidalion, vedem ca nu este deloc in ordine a nu tine posturile de peste an.
Fiind un pacat (sau patima), el se materializeaza intr-o zi sub o forma sau alta de suferinta. Daca-mi aduc aminte bine, preotul, care nu tine posturile va fi caterisit.
Postul este intr-adevar pentru om: el ne ajuta sa adunam forte pentru a scapa de pacate, caci omul, caruia ii este foame, nu se mai gandeste la facut pacate. Dar post inseamna si ceea ce scoatem pe gura: deci abtinerea de la orice vorba rea, implicit abtinerea de la ganduri rele si fapte rele. Postul se impleteste cu mai multa rugaciune decat obisnuim in restul anului, cu fapte de milostenie, cu spovedanie, impartasanie... deci per total postul este atat de benefic, incat ar fi pacat sa nu-l dorim, daca Dumnezeu tot ne-a deschis ochii asupra beneficiilor lui.
Iar pentru fratii nostri mai mici, care inca se indoiesc de necesitatea postului, sa ne rugam.
Daca omul ar fi pentru post, cu siguranta ar exista o lege de stat, prin care sa fim obligati a-l tine. Dar cum postul e facut sa ne apropie de Dumnezeu, asa o lege nu exista, ci ne cade noua in grija sa optam pentru a-l tine sau nu.

Poti sa dezvolti putin ideea aceasta a ta?
Te referi cumva la faptul ca pentru dragoste nu exista lege?

Nu. Ma refer la ce cred eu ca se refera Sf Apostol Pavel, adica daca iti pui nadejdea in dragoste, si le faci pe toate din dragoste, nu ai sa te inseli niciodata.

Iata textul intreg:

1. De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator.
2. Si de-as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.
4. Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste.
5. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul.
6. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.
7. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.
8. Dragostea nu cade niciodata. Cat despre proorocii - se vor desfiinta; darul limbilor va inceta; stiinta se va sfarsi;

Despre acesta "dragoste care nu cade" a vorbit si Sf. Apostol Petru in a II Epistola, numind dragostea, ca fiind cea mai inalta dintre virtuti. Avand toate virtutile si dobandind si dragostea, aceasta nu va cadea, pentru ca omul nu va mai fi supus greselii atunci. Aceasta dragoste, care nu cade, merge mama in mana cu prapastia de smerenie, de care ne-a vorbit Pr. Arsenie Papacioc. Altfel, e valabil ce ai spus mai sus: "Caderea e oricand posibila".

Din nou, imi sustin ideea ca nu exista om in viata care sa nu aiba posibilitatea caderii, oricate si orice virtuti ar acumula. Si totusi cred ca este posibil sa ai dragoste, dar sa o pierzi, nu stiu. Cred ca Sf Apostol Pavel vorbea de dragoste ca idee, ca ideal spre care noi trebuie sa ajungem, nu cred ca spunea ca ar exista oameni cu dragoste perfecta (care nu cred ca exista fiindca totusi in afara de dragostea lui Dumnezeu, dragostea omeneasca e subiectiva)

Dar cred ca ma pierd in filosofeli si off topic. :)

Adica un sfant, un indumnezeit, nu are dragoste perfecta? Atunci ce inseamna sfant?
Constat ca a fi sfant, ca Sf. Vasile, sau Sf. Ioan Hrisotom, Sf. Serafim de Sarov, ca sa enumar doar pe cei mai cunoscuti, inseamna pentru unii dintre noi ceva f vag. Atunci la ce bun sa mai depunem efortul de a ne sfinti si noi?
Poate ar fi bine sa ne clarificam aceasta nelamurire, ca sa prindem curaj a ne sfinti.

Perfect e numai Dumnezeu. Restul suntem mai departe sau mai aproape de perfectiune. Dar toti suntem chemati spre sfintenie, desi sfintenia nu inseamna perfectiune.

Sfintenia e diferita de indumnezeire, caci cu totii ne putem sfinti, indepartandu-ne de pacate. Ca atare suntem inca supusi greselii, unii chiar pana la moarte. Dar cei care au ajuns Sfinti, adica s-au indumnezeit, s-au unit cu Dumnezeu, devenind aidoma Lui, fara insa a fi dumnezei.

Cei enumerati de mine mai sus se numara printre cei indumnezeiti. acestia NU mai sunt supusi greselii, asa cum nici Dumnezeu nu greseste. Ei s-au contopit cu Dumnezeu si au primit si harismele care li se potrivesc. Este uimitor ce harisme au acesti indumnezeiti, sfintii, carora, dupa plecarea lor la cer, ne rugam, iar ei ne ajuta in cererile noastre de sanatate, de ajutor la greu, in pagube si lipsuri. Ei sunt cei, ale caror moaste le cinstim.

Am citit ca cei, care se mantuiesc, au oasele scheletului albe; cei sfinti le au galbene sau maronii. Dar sfintenia lor nu numai dupa culoarea moastelor se vede, ci in primul rand dupa minunile de vindecare, care au loc la mormantul lor. Din nou dau aici exemplul Pr. Arsenie Boca, mormantul lui fiind loc de pelerinaj pentru multi care au fost vindecati, convertiti.

Si noi ne putem indumnezei, daca am vrea cu adevarat; dar efortul depus din partea noastra, renuntarile la cele lumeasti, ar trebui sa fie incomparabil mai mari, decat suntem noi dispusi sa dam de la noi.

Pe mine ma duce in ceata chestia cu ; " nu mai sunt supusi greselii...", pur si simplu, nu inteleg despre cine este vorba. Adica, despre cei care-si infraneaza trupul, care nu mai fac pacate, cei care se sfintesc ? Probabil ca poate exista tendinta spre sfintenie, poate ca exista un grad de diminuare a statutului de pacatosenie, insa de aici pana la a nu mai face pacate, deja devine poveste de mit, poate fi interpretata si ca o ofensa adusa singurei fiinte care s-a facut Om, desavarsit fiind, care este Insusi Hristos.
Eu nu cred ca exista om pe pamant fara de pacate, fara de pacate pane ce inchide ochii pe vecie, chiar si Sfintii, si-au modelat faptele dupa crezamantul lor puternic, s-au incununat de intelepciune si credinta, dar, in nici un caz nu au devenit fara de pacat, chiar pana in clipa in care au trecut la Domnul.
Se exagereaza, se exagereaza atat de multe lucruri in credinta, incat oamenii prefera sa ramana pacatosi, dar reali, decat desavarsiti imaginar. Excesul este latura care impinge omul la ignoranta, mai ales in ceea ce priveste o doctrina religioasa.
In mod paradoxal, cu cat esti mai credincios si supus legilor bisericii, cu atat esti considerat mai pacatos si mai demn de aratat cu degetul, tocmai pentru ca din firea ta omeneasca nu le poti face pe toate cu perfectiune, astfel ata se tot intinde si te preseaza ca supunere pana ce nu mai poti, fizic ori psihic.
In timp ce unui om cunoscut necredincios ii este apreciata si o simpla cruce pe care o face la un moment dat, fara sa i se ceara lui posturi drastice si experiente religioase peste masura.
Totul tine de masura si rationament, insa, supunerea orbeste fata de o religie reprezinta neputinta si slabiciune de la sine, fiindca nu te poti supune nimanui, daca nu inveti si nu intelegi cum sa te supui intai tie insuti, propriei personalitati si realitati, dar, mai ales eticii .
Si eu m-am impartasit de cateva ori dupa Sf. Pasti, sau dupa Craciun...trebuie sa existe anumite motivatii si o colaborare cu duhovnicul si, bine-nteles, trebuie neintrerupt postul si putina discretie in aceasta priviinta.

Despre un om nu se poate spune nici ca s-a mantuit pana nu trece la cele vesnice. Darmite ca e sfant. Pana in ultima clipa, un om poate sa cada (vezi scara sfantului Ioan scararul, de sus se cade mai rau).
Chiar un om indumnezeit mai poate cadea.
Orice sfant, daca ai fi vorbit cu el, ti-ar fi spus asa.
Curajul e a ne sfinti vine numai de la Dumnezeu, caci El ne da sfintenia (daca o cautam), El este sursa sfinteniei.

Ca sa intelegem toate acestea, trebuie sa privim la cei, care au ajuns sfinti, nu sa privim la noi si la neputintele noastre.
Nu l-am cunoscut pe Sf. Serafim de Sarov, dar i-am citit viata. E plina de invataturi. Iar sfinti avem multi, de la care putem invata.
Cateodata, cititnd ce scriu colegii nostri de forum, am impresia ca acestia ne sugereaza ca NOI trebuie sa inventam si sa experimentam sfintenia, cand aceasta este o cale batatorita de multi inaintea noastra, de la care putem invata totul.
A relativiza tot ce e legat de sfintenie, de indumnezeire, inseamna a ne pune singuri piedica. Ma intreb la ce ne-ar folosi acest lucru.
Recomandat e sa ne informam asupra harismelor pe care un sfant le primeste, pentru a vedea cam cat de departe ne aflam noi insine de sfintenie.