Nu e vorba de judecat, ci ca nu putem stii aceste lucruri. Pe unde am fost eu am platit si am avut mancare de la mine.
Tocmai de aceea am deschis si un fir special, ca sa aflam/intelegem cum functioneaza manastirile si monahii si sa nu mai vorbim aiureli.
Pe de o parte inteleg niste lucruri, ca este votul saraciei. Dar pe de alta parte ceea ce scrii tu cu cei 200 de invitati nu inteleg, mai ales daca spui ca mai raman si fara mancare (ca in Grecia).
Nu-mi este clar. Dar in fine. Nu e treaba mea.

Cred ca depinde si de manastire. Poate ca in Anglia si Grecia o fi cum spui tu. La noi in tara este altfel.
Eu stiu asa: exista manastiri de obste (unde monahii traiesc si mananca la comun) si de sine, unde monahii au fiecare gospodaria lui/ei.
Cu turistii nu stiu cum este la obste. S-ar putea sa nu plateasca, sau doar putin...
La cele de sine iti aduci tu mancarea sau alimente si poti sa-ti gatesti acolo.
Unele manastiri isi asigura in regie proprie: lapte si lactate, miere, legume, fructe, faina, oua. Ce pot sa-si faca singuri.

In primul rand nu sunt invitati, ci pelerini. Eu de pilda am dorit sa merg la Essex si am mers fara sa fiu invitata. Toti pelerinii care vin sunt bine primiti. Eu nu vorbesc de turisti, de cei care fac un hobby din turism si viziteaza de curiozitate manastiri. Acestia nu sunt pelerini in adevaratul inteles al cuvantului. Apoi nu inteleg ce nu intelegi tu. Sunt manastiri care au mai multe si manastiri care au mai putine si asta si in Romania. In Grecia, de cand e criza lucrurile sunt mai dificile. Aici in Anglia, probabil ca manastirea sta mai bine financiar dar si numarul de pelerini este mai mare. Da la Essex au fost cred 200 de pelerini, veniti din dorinta lor, au stat la slujba si absolut toti au fost chemati la masa. In Grecia au fost mult mai putini, in plus Manastirea Ormilia nu este deschisa publicului, cine doreste sa mearga merge sunand inainte, tocmai pentru ca doreesc sa primeasca doar pelerinii cu adevarat, care vin manati de dorul de Hristos.

Acuma, si in Romania, si oriunde eu cred ca turistii trebuie sa plateasca, ca doar sunt turisti si nu pelerini.

Nu am vrut niciodata sa ma calugaresc ,mereu m-am considerat prea pacatos si orice faceam nu era de ajuns.Mi se pare un sacrificiu unic si NU PENTRU ORICINE!Trebuie sa ai chemare ca sa fii monah.
Dar sunt dese clipele cand ma gandesc la preotie.Si stiu.Si preotia implica CHEMARE!
Eu ma simt rau cand sunt singur si izolat.DAR II APRECIEZ DIN TOT SUFLETUL PE MONAHI!SUNT OAMENI ADEVARATI!
Slava lui Dumnezeu!

http://www.schituldarvari.ro/index.p...vatatura&id=88

"Monahismul - model pentru familie
Reflecţii pe marginea unor scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur
de Leonard Tony Farauanu

"Deseori, când vine vremea să se decidă asupra stării lor de viaţă, mulţi tineri aleg căsătoria deoarece viaţa monastică li se pare cu mult mai grea, imposibil de trăit, mai ales datorită exigenţelor ei cu privire la sfinţenie. “Cum să renunţ eu la atâtea lucruri,” îşi spun ei, şi “să-mi pun ţolu-n cap” (ca să redau ad litteram o expresie des folosită de aceştia)? “Nu, eu vreau să mă bucur de viaţă, Dumnezeu nu poate să ceară o asemenea desăvârşire tuturor, şi cu atât mai puţin mie” gândesc ei. “Eu vreau să mă căsătoresc şi să duc o viaţă normală, ca toţi ceilalţi.” Pentru aceştia, căsătoria reprezintă o cale mediocră, cu pretenţii mediocre. Se vede că atitudinea aceasta nu e nouă, deoarece Sf. Ioan Gură de Aur, marele părinte al Bisericii, a considerat necesar să scrie încă de pe atunci (sec. IV d.Hr.) contemporanilor săi: “Vă înşelaţi foarte gândind că există lucruri cerute laicilor şi altele cerute monahilor: toţi avem de dat aceeaşi socoteală”, deoarece “cei care trăiesc în lume, deşi căsătoriţi trebuie ca în toate celelalte să semene cu monahii”. (1)Mai mult, în Apologia Vieţii Monahale, acelaşi părinte scrie:

Prin urmare, când Pavel ne porunceşte să imităm chiar pe Hristos, şi nu numai pe ucenicii Lui, [adică] pe monahi, când spune că mare osândă îi aşteaptă pe cei care nu-L imită chiar pe Hristos, mai poţi susţine că monahii sunt datori să aibă o vieţuire creştină superioară laicilor? Toţi oamenii trebuie să se urce la această vieţuire creştină superioară. Decăderea morală a societăţii omeneşti îşi are pricina în faptul că socotim că numai monahii trebuie să aibă o vieţuire creştină deosebită, pe când toţi ceilalţi au îngăduinţa să trăiască în trândăvie, dispreţuind poruncile lui Hristos. Nu-i adevărat, nu-i adevărat, ne strigă Pavel. Tuturor, monahi şi laici, ni se cere aceeaşi vieţuire creştină desăvârşită. Susţin asta cu toată tăria, dar, mai bine spus, n-o susţin eu, ci Hristos care va judeca faptele noastre. (2)"


Ma uit in jur, la oameni, si la mine. Suntem plini de egoism, de invidie, de galceava, de viclenie, de pizma, de mandrie. Doamne unde ne duc pasii nostrii , pasii astia care ii facem din propria vrere si alegere? Doamne cum de am ajuns sa vedem ca normal anormalitatea? iar normalitatea sa o consideram nebunie? Doamne cat esti de bun de ne suporti toate uraciunile? Pana unde si pana cand? Stiu, pana la judecata. Imi pare atat de rau de noi toti. Doamne miluieste-ne!

Avand un suflet bun, mai multe lamuriri decat Dumnezeu nu-ti va putea oferi nimeni. Iar daca nu ai un suflet bun, straduieste-te mai intai pentru aceasta fapta buna, iar restul vor inflori cu timpul.

In Razvan si Vidra este o replica minunata, pe care un boier hapsan o da unui cersetor:

"Cum? Ce spui? La suta, mia?
Ce camata minunata!
Dac-ar fi asa batrane,
Ti-as da averea mea, pe toata."

p.s. sper ca am retinut corect citatul

Sophia, carei confesiuni apartii tu acum?
Vad ca in profilul tau nu scrie ortodox.

Uite acum am gasit cum pot sa-mi pun in profil. Sunt ortodoxa.

In definitiv cine poate sa ne spuna daca avem un suflet bun sau rau? Eu zic ca am suflet bun din moment dat ce ma gandesc la altii, care sunt saraci. Cat despre subiectul in sine, sunt dezamagita. Dar am postat pe un alt topic ce si cum si nu mai doresc sa ma repet.

Foarte frumos ce a scris acest parinte. Adesea folosesc citate din scrierile dumnealui. Insa, oamenii nu mai sunt ca acum 2000 si ceva de ani. Cred ca sunt si cazuri in care viata monahilor este foarte stricta in general si cazuri in care doar la inceput, de ex cand esti frate/sora e mai greu. Iar daca vreti parerea mea, viata in lume poate fi mai grea decat cea monahala. Daca ma credeti eu am plans pentru cei care aleg aceasta cale, pentru ca m-am gandit la mine ca nu as putea sa traiesc fara ai mei :( dar din moment dat ce unii nu renunta inseamna ca nu este rau acolo, ba mai mult traiesc tot ca intr-o familie, poate unii dintre ei si in familie au fost singuri doar cu Dumnezeu, si eu uneori ma simt asa... Mie imi place in schimb ca manastirea unde merg eu a ajutat tineri sa faca scoala (teologie), pentru mine faptele bune sunt foarte importante.

Probabil datorita varstei tinere pe care o ai nu ai destula rabdare. Daca aveai rabdarea sa intri pe link si sa citesti tot articolul vedeai ca e nelalocul ei sa spui ca nu mai suntem acum 2000 ani. Cu siguranta ca si cel care a scris acest articol stie asta. Am sa mai postez acum un mic citat din articolul respectiv poate asa il citesti. Scuze celor care au citit articolul din link.

"“Bine,” vor zice unii, “şi celor căsătoriţi li se cere să fie în toate celelalte asemenea călugărilor. Dar cum poate fi asta? În ce fel poate un laic să fie asemenea călugărului? Cum poate mireanul (laicul) să imite pe monah?”

Ca să răspundem la aceste întrebări, trebuie să clarificăm mai întâi care sunt elementele specifice vieţii monahale. Mai întâi, monahul face trei voturi: de castitate, de sărăcie şi de ascultare. Acestea sunt răspunsul lui la sfaturile evanghelice, şi urmarea acestor sfaturi reprezintă nu o perfecţiune mai mare, ci o cale mai uşoară către perfecţiune (Sf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, IIa IIae, q. 184).

Cei căsătoriţi “vor trebui ca, din pricina greutăţilor legate de căsătorie, să-şi dea mai multă osteneală dacă vor să se mântuiască”, deoarece “cel dezlegat aleargă mai iute decât cel cu picioarele legate” (3).
Totuşi, deşi pentru cei căsătoriţi drumul spre perfecţiune este mai dificil, el nu este imposibil, iar “dacă unii găsesc în căsătorie o poticnire, să afle că nu căsătoria este o piedică, ci mai curând libertatea lor de opţiune pe care o folosesc rău în căsnicie” (4).
Pe de altă parte, esenţa celor trei voturi monahale se regăseşte şi în căsătorie: există o castitate specifică vieţii de cuplu (care cere curăţia inimii exprimată prin fidelitate, înfrânare periodică, deschiderea spre procreaţie, etc.); există o sărăcie cerută şi celor căsătoriţi, care trebuie “să se folosească de lumea aceasta ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea”, “ca şi cum n-ar stăpâni” (I Cor. 7: 30-31), adică trebuie să-şi păstreze inima dezlipită de cele trecătoare; şi există o ascultare specifică familie, întrucât soţilor li se cere să se supună unul altuia (Ef. 5: 21), şi în mod deosebit soţiilor li se cere să se supună bărbaţilor întru totul (Ef. 5: 24).

În toate acestea monahii pot fi aşadar un model pentru cei căsătoriţi, o icoană permanentă a spiritului evanghelic, o amintire neîncetată a faptului că suntem în lume, dar nu suntem din lume (In. 17: 11; 14), deoarece am murit lumii şi viaţa noastră este Hristos (Col. 3: 3-4).Alte elemente esenţiale vieţii monastice sunt rugăciunea asiduă (personală şi comunitară), lectura cărţilor religioase (Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile sfinţilor, etc.) asceza, pocăinţa, tăcerea şi eventual misiunea. Evident, şi aceste elemente se regăsesc în viaţa de familie. Rugăciunea, fiind “respiraţia sufletului”, este vitală oricărui creştin, şi ea nu trebuie să se limiteze la câteva momente pe zi, ci trebuie să fie neîncetată. După cum spuneau Părinţii, “cine se roagă numai atunci când se roagă nicidecum nu se roagă”. De aceea, Sf. Maxim Mărturisitorul, încercând să stabilească pentru laici un echivalent al contemplaţiei monastice, vorbeşte despre trăirea “sentimentului neîncetat al nevăzutei apropieri” (5), sau, ca să folosim cuvintele Sfântului Laurenţiu al Învierii, “practica neîncetată a prezenţei lui Dumnezeu”.
De asemenea, familia trebuie să se roage şi împreună, asemenea comunităţilor monastice. “Cei ce se roagă împreună rămân împreună”, şi această unire nu poate fi nicicum mai deplină decât atunci când membrii familiei se împărtăşesc cu Hristos din Sfânta Euharistie.Nu voi continua să vorbesc despre regăsirea celorlalte aspecte ale vieţii monastice (lectura religioasă, asceza, pocăinţa, tăcerea şi misiunea) în viaţa celor căsătoriţi, deoarece nu cred că acest lucru prezintă dificultăţi pentru cititor."

http://www.schituldarvari.ro/index.p...vatatura&id=88

Acum as mai vrea sa iti spun, ca se vede ca nu esti trecuta prin viata, esti prea tanara, dar ar trebui sa iti reamintesc ca parintii de pilda nu traiesc o vesnicie si va veni clipa cand ne vom desparti de ei. Eu am constientizat mai bine aceasta cand a murit tatal meu. Sentimentul ca nu il voi mai vedea niciodata si ca nu ii voi mai vorbi vreodata in aceasta viata a fost crunt. Asadar ideea ta , ca nu ai putea sa traiesti fara ai tai este extrem de falsa, ca nu vei avea incotro, ca nu ne stim viitorul si nici prin ce urmeaza sa trecem. Oare eu cand a murit tatal meu, ar fi trebuit sa beau un pumn de pastile , pentru ca nu as fi putut trai fara el? Gandeste-te mai bine la viata asta trecatoare, la veacul acesta care este "desertaciunea desertaciunilor". Toate sunt schimbatoare pe acest pamant inclusiv trupurile noastre, viata noastra pamanteasca, care trece, se scurge. La tinerete nici nu ne dam seama de asta.

Am sa ma mut pe threadul cu viata monastica sa vorbim un pic despre viata de familie si cea calugareasca. daca voiesti bineinteles.