Ai argumentat ? Tu confunzi dorintele tale cu logica si, din pacate, logica nu se muleaza pe dorintele fiecaruia ci ramane...insensibila.

Asta e tiranie, sa nu-l lasi sa ajunga in iad pe omul care vrea in iad ...asa n-ai cum sa fii superior moral lui Dumnezeu ,poate suparator moral.


Dumnezeu n-are nevoie de faptele tale, nici de plecaciunile tale, ci tu ai nevoie de ele ca sufletul sa se cureţe. Hristos a spus ca a venit pentru pacatosi. Am inteles ca tu nu ai pacate, deci Hristos n-a venit pentru tine. Astia fara pacate n-au nici o legatura cu crestinismul, caci crestinismul e DOAR pentru oameni pacatosi .


Cam multe lucruri nu intelegi pentru unu' superior moral lui Dumnezeu.
Am vazut ca mai e un lucru pe care nu-l intelegi:ca lumea asta nu e totul ,ci e doar o rotita dintr-un angrenaj mult mai complex la care tu n-ai acces ,prin urmare judecatile tale sunt cam...nule.

Cutremurul si tsunami nu sunt neaparat lectii de viata ci fenomene generate de geologia planetei. Asa a fost construit pamantul, nu e o bucata de piatra amorfa care sta asa intepenita forever. Intr-o buna zi, probabil, va exploda de tot si viata noastra aici se va sfarsi. Poate asta e tocmai lectia pe care trebuie sa o invatam, ca viata noastra pe acest pamant nu e vesnica, ci poate inceta oricand, fulgerator, dupa care ea va continua probabil in alta dimensiune. Asta probabil e si lectia pe care trebuie sa o invete un om care ramane prins subdaramaturi si are totusi nnorocul sa scape de acolo...sa se bucure de sansa ce i s-a dat, si sa nu isi iroseasca viata, care e un dar de nepretuit, in desertaciuni si pacate. Desigur nu toti inteleg asta, ci fie considera viata o corvoada plina de nedreptati, urmata de suferinta si moarte, fie li se pare nedrept ca, desi poate fi frumoasa si placuta, placerile sunt putine, trecatoare, si urmate invariabil de durere, lipsuri, necazuri, si intr-o buna zi se sfarseste.

In schimb iadul, intr-adevar, e o alegere proprie, de a merge intr-un loc de unde nici Dumnezeu nu mai poate sa ne scoata, pentru ca, cum spune parabola, intre noi si El s-a creat o prapastie de netrecut....
Imagineaza-ti ca esti copik si pleci de acasa, sa te plimbi, chiar daca parintii iti spun sa nu te indepartezi sau sa te urci in masina cu strainii...tu totusi o faci. O vreme poate mai cauti drumul spre casa, te cauta si ai tai prin imprejurimi, dar vazand ca nu esti pe aproape, sau poate gandind ca lor nici lu pasa,te adancesti mai mmukt in padure, si poate te urci si intr-un tren sau o masina de ocazie, si te tot duci...si ajungi departe, la mama stim noi cui. E posibik si acolo, dupa ani si ani, ai tai sa te gasesca, dar tu sa nu mai vrei sa te intorci cu ei acasa, chiar daca nu ti-e prea bine acolo unde esti....paradoxal, dar sa stii ca omul se ataseaza si de rau, refuzand binele ce i se ofera...

Nu poti sa compari parintii cu Dumnezeu. In primul rand, parintii iti dau instructiuni directe, in persoana. Ii vezi, stii cine sunt, cum sunt, si ii auzi vorbind.

Dumnezeu, pe de alta parte, nu stii cum, ce, cine este, nu iti vorbeste direct, ci aparent doar prin niste preoti care au o carte lasata din generatie in generatie de cate profeti de acum 2000-4000 de ani. Aparent a vorbit acum mii de ani in mod diferit fiecarui neam, si s-au format diferite religii. E ca si cum ai asculta de cineva care, din cate au zis alte persoane (care la randul lor au aflat de la alte persoane, etc la infinit), ca crede ca parintii tai au zis ceva ce trebuie sa faci. Iar dupa aceea ar mai veni cateva persoane de genul care zic ca nu asta au zis parintii tai, ci ca ei au auzit de la cineva (Tot la infinit merge) ca de fapt parintii au zis altceva.

Crezi ca daca ar aparea Dumnezeu din nori, sau in mintea fiecarura, foarte clar si explicit, si ne-ar zice fiecaruia ce si cum sa facem, nu am face?

Pai El apare in mintea tuturor inclusiv a ateilor, care chinuiti de lucrul asta vin pe forum si incearca sa demonstreze contrariul a ceea ce ei insisi simt. De aceea Dumnezeu ii numeste nebuni pe cei care zic ca nu exista. E evident ca există , unii vor sa-L "omoare" dar aleg metode copilaresti ,ca unii atei de pe forum.

Um... si care ar fi semnele ca mi-ar fi aparut in minte clar si explicit?

Asta-i un "secret" intre tine si Dumnezeu.

Un secret pe care probabil n-o sa-l stim niciodata.

Adevărul se înalţă din incertitudine, precum lumea a fost creată din nimic.
Modelul construirii temeinice, din bob în bob de silogism raţionalist, nu este compatibil cu credinţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu.
Revelaţia, iluminarea - ruptură şi şoc/surpriză, nicidecum continuitate previzibilă logic. Un accident, acolo, al fiinţei, asta e! Acolo în miez.
O în-tâmplare a fiinţei omeneşti. Care face oarece deranj şi rearanjări în minte, cât să coboare ochii minţii în inimă...

*

Iar dacă eu Îl văd, ştiu cine Este şi cum Este, Îl aud vorbind - tu vei zice, cum zici despre toţi cei care Îl cunosc ..... ce anume? Ce anume vei zice? Chiar de ar veni Moise ori Lazăr la tine, ce vei zice?
Ce să zici... nimic decât spui deja, mereu. Întrucât ţi s-a dezvăluit deja totul, cum mi s-a mărturisit şi mie şi tuturor - dar nu crezi.

Că nu de dovezi duce omul lipsă, ci de dispoziţia de a le accepta şi, mai ales, de dispoziţia de a lăsa acceptarea să devină fereastră pentru Lumină sau uşă pentru Milostivire. Pentru că Lumina şi Milostivirea (intuieşte ori îşi reaminteşte sufletul încarcerat al omului) transformă şi transfigurează modul lui obişnuit de a fi (gândurile, simţămintele, voinţa, faptele). Dar omul resimte aceasta (mai ales în planul anticipativ al cugetării, fără de experienţă concretă) exclusiv ca pe o moarte şi ca pe un proces dureros. Când de fapt e vorba despre devenirea sufletului nostru omenesc.

Cu toţii plecăm săraci pe noul drum. Ne găsim jefuiţi de noi înşine şi voim să ne dobândim iarăşi, de data aceasta pe o altă cale şi cu alt vis decât până atunci. Se pare însă că momentul acesta al redeciziei de sine atârnă de mari şi dureroase pierderi. De rănile grele ale spulberării iluziilor copilăriei, mai exact ale infantilismului - care nu cunoaşte graniţele vârstei. Că iluzia puterii personale, a bogăţiei lăuntrice, a admiraţiei de sine, a împlinirii în ochii lumii, a clarităţii şi progresului (spre noi culmi ale civilizaţiei), a iubirii necondiţionate de care suntem în drept să avem parte - toate acestea sunt infantilismul din om.

În mod curios, parcă vasul olarului îşi refuză mâna care-l naşte şi îl modelează, nutrind uimitoarea dorinţă de a se modela singur. Omul voieşte să se îndumnezeiască pe sine şi, fireşte, mai apoi să ceară tuturor respectul şi cinstea cuvenite unui nou dumnezeu.
Nu plesneşte azi lumea de dumnezei şi mai ales de dumnezeiţe care plesnesc de putere şi drepturi? Şi ce folos?

*
Copiii rebeli se cred de fapt părinţi. Vasul se crede olar. Pământul se visează cer.
Iar eu mă cred credincios...
Şi aşa mai departe...

Ioan Cezar, ai zis bine, dar nu ai zis suficient de bine.
Inorogul si cei ca el cauta raspunsul scurt si la obiect, care nu e de gasit, ca sa vezi!
Si tocmai negasirea raspunsului la o intrebare care ESTE, este insasi intrebarea Inorogului.
Pe scurt:
1. Intrebarea exista.
2. De ce exista intrebarea? (raspunde la asta, ca sa lamuresti necesitatea libertatii de a-L nega pe Dumnezeu, ca Dumnezeu este reperul pe care Inorogul nu-L are, caci el crede ca ar fi un Dumnezeu mai bun.. si ca Inorogul nu are repere neinertiale, ci doar inertiale).
3. Nu uita intrebarea.
4. Stii care e intrebarea?
6. De ce exista intrebarea?
7. Cui ii foloseste raspunsul la intrebare?
8. De ce oamenii trebuie sa-si raspunda la DIVERSE intrebari?
9. Ce statut au oamenii care nu-si pun intrebari?
10. De ce exista oameni care nu-si pun intrebari?
11. ''Gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre''.
12. ?
13. '' EU SUNT CALEA, ADEVARUL si VIATA! Cat de neevident si cat de Inorog!

Dupa cum ziceam, fiecare are de parcurs tomurile lui,ca sa STIE ca Marea Teorema a lui Fermat este demonstrabila.
Ca sa nu mai spun ca Godel, a spus/demonstrat ca rezultatele matematicii sunt inconsistente.
Pare ca raspunsul propriu la Nesiguranta este sursa Intrebarilor.
Pare ca Libertatea este Nesiguranta Insasi.
Caz in care, Siguranta, este diavolul.

Va invit: ziceti!

Eu cred ca principala diferenta dintre parinti si Dumnezeu este mai degraba aceea ca parintii nostri mai si gresesc, nu stiu intotdeauna ce e mai bne pt noi, sunt partinitori, cu noi sau cu ei insisi, si poate se intampla ca nici nu vor intotdeauna ce e mai bine pt noi, ci pt dansii ( fara sa-si dea neaparat seama ca asta fac, fiind egoisti). Deci, nici sfaturile si invataturile parintesti, nu sunt infailibile, reteta succesului garantat, ba dincontra, sunt foarte subiective si partinitoare, asa ca de la o vreme te gandesti bine daca sunt demne de luat in seama si de urmat...
Deci, pana la urma tot de capul nostru suntem, este putin mai greu decat sa ascultam de niste indicatii clare, trebuie sa discernem cumintea noastra nunumai daca vrem saunu ascultam, ci si ce trebuie si ce nu, si acum este momentul cand riscam sa o luam pe cai gresite: cand incepem sa ne indoim de veridicitatea spuselor si invataturilor parintesti...cand la scoala auzim altceva decat la parinti acasa, sau la biserica, de la colegi auzim altele si mai smintite, samd. Intr-adevar daca am sti clar, am realiza care sunt de la Dumnezeu si care de la diavol, ar fi mult mai usor...dar din pacate nu avem cum sa ne dam seama :(