Frate Iuliu, nici eu nu ştiu ce va fi, niciodată nu vei fi pregătit şi capabil nici de preoţie, nici de călugărie, nici de marea taină de a fi creştin.
Dar în preoţie nu-mi permit luxul să fac compromisuri, să am jumătăţi de măsură, dacă nu ard ca un stâlp de foc, mai bine nu mă fac preot, că mă joc cu mântuirea mea şi a altora şi dacă-i pierd, din mâinile mele se va cere sângele lor, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, la "Tratatul despre Preoţie". Iar ca să ard ca un stâlp de foc, am nevoie şi de sprijin, de o fată care doreşte să ardă şi ea ca un stâlp de foc, să ne aprindem şi să ne întrecem unii pe alţii tot mai mult în a urma lui Hristos şi Sfinţilor Lui. Deci fată aşa cum doresc, râvnitoare în a fi pe placul lui Hristos şi râvnitoare a fi preoteasă şi în feciorie, nu am găsit. M-am oprit de destul timp din căutat. Înţeleg că Domnul mă cheamă la altceva.

Nu-mi doresc decât să fiu creştin. Nu monah, nu preot sau altceva. Dacă reuşesc să fiu creştin, am reuşit tot. Iar printre cei din oraş, să fi creştin, e tot mai greu. Iar chemarea isihiei, a ascezei, a jertfei şi nevoinţei pentru Hristos şi omenire, e tot mai mare...

Nu ştiu să explic altfel, sunt om prost, chiar sunt.

Iar acel monah Ioan, îl văd un om minunat, iar din poză, pare destul de... hotărât. Sper să aibe şi dragoste şi tot ce-i mai trebuie pe măsura hotărârii. Cumva simt că l-ai dat exemplu nagativ, să-ţi baţi joc de el, să nu mai faci aşa ceva.

Pomeneşte-mă şi iartă-mă.

Pai spune ca nu ai gasit, nu ca nu ti-ai dorit. Am incercat, nu s-a putut, incerc sa pornesc pe un alt drum. Nu ca ar fi floare la ureche dar tie iti doreste altceva inimioara. :p

Dar n-am spus că nu mi-am dorit. Da, mi-am dorit şi îmi doresc o soţie, care să-L iubească pe Hristos şi Biserica, mult mai mult ca mine. Îmi doresc să fie cât mai mulţi oameni, care să-L iubească pe Domnul mai mult ca mine, cât mai mult să-L iubească şi cât mai mulţi să fie aceia.

Nu mi-e frică de nici una, nici de căsătorie, nici de călugărie, ştiu că trebuie să aleg una, şi ştiu că ambele duc la mântuire, numai să fie cât mai autentic trăite în Hristos, în mărturisire, în măsura isihiei, în toată virtutea, în luminarea ereziilor, în îngrijirea şi paza de păgânisme şi ateisme şi mai ales cum spune Sfântul Apostol Pavel: "în lupta voastră cu păcatul, încă nu v-aţi împotrivit încă până la sânge" - Evrei 12, 4, deci asceza, dragostea, rugăciunea, nevoinţa... Măsura...

Să avem o măsură cât mai mare, fie căsătoriţi, fie călugăriţi, să ne dăruim cât mai mult, să ne pese cât mai tare pentru neputinţele şi suferinţele aproapelui nostru, văzute şi nevăzute şi atunci, vom avea o şansă la mântuire...

Hristos în mijlocul nostru.

.................................................. ..............

Frăţior... grăbit... lasă să te laude alţii. "Cel ce se înalţă pe sine, se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa."

Cu mila Domnului, desigur. Alături de "Dogmatica Empirică" a părintelui Ioannis Romanidis, unde spune asta, că scopul nu este altul decât vindecarea, alături de citate ale Sfinţilor Părinţi. Dar te rog să nu mai scoţi din text. Că după cuvântul vindecarea, am mai adăugat alte fraze, că numai un om vindecat, are parte de toate acelea, pocăinţă, rugăciunea, dragoste, şi tot lucrul bun şi creştinesc, numai prin vindecare, nu scoate o frază şi apoi să te opreşti la ea... Bine? Te rog, frăţiei tale.
Ia seama la acele fineţuri demonice de care vorbeşti... Nu te-ai rugat înainte să scrii postarea asta a ta. De ce? Roagă-te.

Frate, eu n-am nevoie să impresionez pe oameni, care sunt supuşi greşelii, ca şi mine, care pot cădea în orice moment în orice ispitire, "nu este om care să fie viu şi să nu greşească". Nici pe Dumnezeu nu vreau să-L impresionez, că nu am cu ce, vreau doar să reuşesc, întro măsură silindu-mă, cât mai mare, să fiu creştin.
Iar dacă asta înseamnă să scrii şi câteva rugăciuni, Dumnezeu nu se supără, numai să nu fie rugăciuni eretice, sau ecumeniste sau altele aşa, ca să nu sminteşti şi să risipeşti turma lui Hristos.

Iar cu novicii... Nu există novici. Există doar o măsura mai mare sau mai mică a dragostei şi purtării neputinţei unii altora şi împlinirii poruncilor lui Hristos, mai mult sau mai puţin din partea fiecăruia.
Pe Sfântul Ilie Tesviteanul, pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Sfânta Maria Egipteanca, pe Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Pimen cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare şi alţii, pe ei cine i-a călugărit? Nimeni. Ei nu au stat în obşte, nu au avut stareţ, nu au fost numiţi novici, dar toată viaţa s-au considerat novici.
Nu spun că eu aş fi ca ei, dar pe ei trebuie să-i imităm, nu? Pe Domnul, deci pe Hristos, pe Apostoli, pe Sfinţii Părinţi, pe Sfinţii Mucenici, să-i imităm, să le urmăm exemplele, să ne întrecem în a-i urma şi a le călca pe urme. Fiecare cât de bine poate.
Deci ce au avut ei şi alţii n-au avut? O dragoste mai mare. O dorinţă a jertfei mai mare. A isihiei, a nevoinţei.
Sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, la 29 de ani, nici nu era creştin. După ce primeşte Sfântul Botez, la aceaşi vârstă, 29 de ani, se duce apoi direct în pustie şi devine monah şi pustnic acolo. Şi la un an jumate de stat în pustie, scrie regulile monahale, mari şi mici şi asceticele, reguli după care toată Biserica se va ghida în monahism, vreme de 1600 de ani, până azi şi mai departe.


Nu am afirmat că am ajuns la vreo stare înaltă duhovnicească. Compunerea rugăciunii, e doar jertfa mea, ofranda de preamică şi smerită nevoinţă, de dragoste, dăruită, închinată Domnului Dumnezeu.
Am compus şi un întreg Paraclis al Sfinţilor Noi Trei Ierarhi, care l-am integrat în licenţă, sunt vrednic de iad, nu?

Tu şi nimeni, nu cunoşti inimile şi rărunchii, decât Domnul. O inimă vindecată, e schimbătoare şi sugestionabilă harului, căci spune Pavel: "m-am făcut elin, să mântuiesc pe elini, roman să mântuiesc pe romani, evreu să mântuiesc pe evrei, toate m-am făcut tuturor, ca măcar pe câţiva să dobândesc la mântuire". După cum are nevoie omul, aşa se face inima duhovnicului, cu unii mai aspru, cu alţii mai moale şi blând, după nevoile şi doririle mântuirii fiecăruia. De aceea un duhovnic bun, de exemplu, la 3 oameni care fac identic acelaşi păcat, va da 3 canoane diferite. Nu putem să vorbim despre duhovnicie, e foarte greu.
"Roagă-te, ca să nu cazi în ispită". Spui foarte multe gogoaşe, frate Iorest.

Asta-i chiar o prostie. Unde spune aşa ceva în Biblie? La care Sfânt Părinte spune aşa ceva? "diavolul mută atenţie pe ce nu ai în apropiere?" Ba asta face harul Duhului Sfânt, printre altele ca să biruieşti mai uşor ispitele. Un monah, un rugător, deci orice creştin, când se roagă, se rupe în mii de bucăţi de durere, pentru tot pământul, pentru toţi oamenii, poartă în inima şi dragostea lui, tot pământul. Deci când te gândeşti la cei 21.000 de oameni, de exemplu, care mor de foame în fiecare zi, harul Duhului Sfânt, mută atenţie pe ce nu ai în apropiere, fiindcă aceia care mor de foame, sunt în Africa şi Asia, şi cei care se roagă sunt în Sfântul Munte Athos, spre exemplu.
Deci te rog mult, să nu mai vorbeşti prostii. Te rog nu mai sminti.

Încerc să te ajut, să-ţi arăt taina fărădelegii tale. Să iei seama, să nu mai faci prostioare.

Hristos lucrează prin oameni. De aceea şi-a ales pe cei 12 Apostoli, apoi pe cei 72 de Apostoli.
Să stai pe lângă cei care te vor iubi cel mai mult. Şi la rândul tău să iubeşti pe toţi oamenii cât mai mult. Ca să te faci vas al Domnului şi să lucreze Dumnezeu prin tine.

Dacă asta faci, e bine, eu îţi mulţumesc. Să faci cu rugăciune şi dragoste, smerenie şi discernământ, îmbunătăţind împodobirea virtuţiilor.

Daaa, numai argumente în favoarea monahismului athonit ai adus, pe cel care-a fugit din Sfântul Munte Athos şi s-a căsătorit, înainte de tundere şi voturi, sau care argumente? :)
Şi eu te voi pomeni. Mulţumim Domnului.

Îmi lipsesc multe frate, îmi lipsesc toate. Roagă-te să mi le dea Domnul, că El are de unde. Şi orice voi primi, tot, totul, vreau să dau la alţii, pentru Domnul. "În dar a-ţi luat, în dar să daţi."

Astea sunt alte argumente în favoarea monahismului athonit, nu? Sau argumente în favoarea preoţiei, nu? :)
Mânca-te-ar Raiul, vrei? Atunci vorbeşte cuvintele Raiului şi fă şi trăieşte faptele Raiului, rogu-te. :)

.................................................. ..............

Iorest, şi toţi,

Ştiţi care trebuie să fie scopul oricărui dialog, chiar şi în contradictoriu, şi chiar şi arătarea, asumarea şi trăirea, unei filosofii, ideologii, teorii ?

Un singur scop: contruirea reciprocă şi ajutorul reciproc. Chiar dacă nu asumat, fiindcă poate-i neacceptat, neînţeles, dar măcar cunoscut.
Să învăţăm unii de la alţii.
Când unul din cei ce dialoghează e setat psihic că nu are nimic de învăţat de la celălalt, fie el creştin, eretic, ateu, gnostic, filosof, păgân sau ce-o fi, atunci nu este dialog, ci o dispută, premergătoare chiar şi violenţei, Doamne fereşte. Deci pierderea timpului.

Dacă voi, care citiţi, nu vreţi şi nu aveţi ce să învăţaţi de la mine, nu-mi mai răspundeţi, nu mă mai băgaţi în seamă, ignoraţi-mă şi rugaţi-vă pentru neputinţele mele, că sunt mari şi multe, iar dacă mă iubiţi, mă citiţi, luaţi ce-i bun, şi căutaţi să-mi dăruiţi şi voi, mie păcătosului şi tuturor, mierea înţelepciunii şi dragostei voastre, căci tot ce primiţi bun, este numai pentru a dărui altora, printre altele, asta înseamnă înmulţirea talantului, să aduni cât mai mult, ca să poţi dărui cât mai mult.

Cu cât iubim mai mult pe Hristos, cu cât avem mai multă dragoste faţă de toată creaţia, cu atât vedem mai mult bine în celălalt, fie el şi eretic sau ateu, cu atât vrem să-l ajutăm mai mult, în măsura în care primeşte, îl îngăduim mai cu drag, îl sprijinim în măsura în care putem, mai cu sârg şi dor, şi aşa se naşte dialogul şi mântuirea.

Aşa ne sprijinim, ne întărim, ne suntem de folos unii altora spre redobândirea stării primordiale.
Doar aşa şi numai aşa. Altfel, cădem în ispitiri şi păreri de sine şi mândrie şi slavă deşartă. Şi nu, nu vrem aşa ceva, că nu mai putem fi de folos altora.

Iar eu spun aşa:

Să ne dea Domnul Dumnezeu, tuturor care vrem să primim, belşugul acestor 5: dragoste, smerenie, rugăciune, discernământ şi asceză.
Acestea, eu de acestea am nevoie şi de nimic altceva nu mai am nevoie, decât de acestea 5.
Avându-le pe acestea, e tot ce am nevoie ca să reuşesc să fiu creştin, întro măsură, de care se va milostivi Domnul.

Aşa reuşim să biruim şi ispitirile şi ereziile, şi întunericul ateismului şi păgânismului şi al doririi deşertăciunilor materiale, bogăţiilor şi legării inimii de stricăciuni, aşa reuşim să ne vindecăm şi poate să vindecăm şi pe alţii, întro măsură, nădăjduiesc, tot mai mare şi aşa putem merge pe cărarea strâmtă îngustă şi grea, care duce la mântuire şi care puţini o află.

Sfântul Acoperământ al rugăciunilor Maicii Domnului, prăznuit astăzi, să ne acopere în lucrarea mântuirii noastre.

Iertaţi-mă.

Donaţie pentru omenire
 

Refuz fericirea, când în jurul meu există suferinţă. Refuz să mă mint că există fericire, când ştiu că oamenii suferă cumplit chiar în oraşul unde trăiesc.

Ceea ce definim azi fericire, e egoism şi egocentrism, e cultul personalităţii şi zeificare persoanală mai rău ca un faraon şi ca un cezar august.

Ce este fericirea? O soţie frumoasă şi iubitoare? Un soţ frumos şi iubitor? O maşină frumoasă? Un serviciu bun? O vacanţă, un laptop, o casă, un eveniment, ce? Să existe toate acestea, dar nu cât timp există suferinţă cumplită, ignoranţă şi nepăsare între oameni, nu cât timp aceste "fericiri" sunt ridicate din transpiraţia, lacrimile şi sângele celor chinuiţi ca să le fabrice, să le dea celor bogaţi.

Bogăţia este fericirea? Bogăţia este moartea umanităţii, sinuciderea omenirii. Dar bogăţia duhovnicească sau sufletească, nu poate fi numită sau definită cu cuvântul bogăţie, omul duhovnicesc sau sufletesc este definiţia umanităţii, a-ţi păsa de celălalt, niciodată a-l exploata pentru nimic, mai ales pentru un obiect neînsufleţit. Banii înseamnă sclavie. Banii aduc sclavia în toate formele, distrug resursele, interne şi externe omului, interne şi externe ale pământului, distrug demnitatea umană şi conştiinţa binelui omenirii.

Libertatea înseamnă egalitatea responsabilităţii, când nu poţi să faci rău altui om. Răul nu există ca esenţă. Ce este răul? Stările nemulţumirii ale libertăţii. Banii sunt fiul cel mare al răului, care produc în om abisul autodistrugerii sale.

Fericirea nu este în nimic material. Fericirea niciodată va fi satisfacere, satisfacţie, împlinire, reuşite, dobândiri, succese, victorii, realizări, progres, plăcere, bani, confort, comoditate, rapiditate, siguranţă,

Fericirea înseamnă pur şi simplu, binele celuilalt. Oricine ar fi el. Posibilitatea ca celălalt să existe. Şi să nu sufere. Să aibe tot ce am şi eu, să fie tot ce sunt şi eu, să ştie tot ce ştiu şi eu, să poată tot ce pot şi eu, să existe datorită mie şi eu să exist datorită lui. Pentru că împreună suntem oameni. Împreună contemplăm existenţa noastră.

Împreună ne bucurăm, ne conducem fiecare numai spre binele celuilalt, altfel nu suntem oameni, decât la suprafaţă, iar înăuntrul fiinţei, suntem animale sau monştri. Cel care se dăruieşte celuilalt cel mai mult, acela să conducă. Dar nu să se dăruiască în sensul de a porni şi motiva un grup de oameni să exercite acţiuni asupra altui grup de oameni. Ci să se dăruiască, prin a-l lăsa pe celălalt să aleagă. A-l învăţa responsabilitatea alegerii pentru binele celuilalt.

Avem nevoie să găsim soluţii ca să trăim împrăştiaţi pe tot pământul, nu adunaţi în marile oraşe, ca să nu fim dependenţi de soluţiile celor bolnavi care exploatează, care nu pot să existe decât prin folosirea altora şi ca să nu ne îmbolnăvim şi noi.

Avem nevoie să respectăm, să iubim şi să ocrotim mediul în care ne împrăştiem, pentru a le fi la cât mai mulţi bine, precum nouă, pentru a exista cât mai mulţi, să se bucure de existenţa noastră şi noi de existenţa lor. Vrem să ne permitem unii pe alţii, să ne vedem egali, să ne dăm întâietate în orice unii altora, umanitatea înseamnă binele celuilalt. Fericirea este umanitatea. A-l vedea pe celălalt. Că există, că poate, că ştie, că are, în organismele şi ecosistemele pământului.

Niciodată să nu conducă idealişti ai filosofiilor materialiste, niciodată dictaturi şi organizări ale unui progres continuu, fiindcă înseamnă organizarea unei nemulţumiri continue, niciodată impuneri, niciodată inegalitate între exploataţi şi exploatatori, ci fiecare pentru sinele lui însuşi este exploatat şi exploatator, ca celălalt să nu sufere, să nu fie înjosit, să nu îmbolnăvească de dorinţa de a profita în vreun fel de celălalt, avem nevoie ca celălalt să existe, nu avem nevoie de bani, de diamante, de aur, de maşini, de bănci, nu avem nevoie de ideologii şi infrastructuri ale gândirii producţiei şi consumului tot mai mari, avem nevoie de puţin, vrem ca celălalt să existe, avem nevoie să fim mulţumiţi. Pământul e atât de larg şi mare pentru noi toţi, pentru mulţi, de cel puţin 7 ori mai mulţi decât suntem acum, în 2016...

Cât timp există oameni care doresc să posede un obiect material, vor exista oameni care vor suferi, cu cât vor fi mai mulţi care vor dori tot mai puţine obiecte materiale, cu atât omenirea este tot mai aproape de o definiţie exactă a fericirii, adică a binelui tuturor, a binelui celuilalt, iar cât timp vor fi tot mai mulţi care vor dori obiecte materiale, cu atât suferinţa va primi noi forme, dimensiuni şi definiţii.

Fericirea nu trebuie să aibe forme, dimensiuni şi definiţii. Tot ce eşti tu, să fie şi celălalt. Când oamenii vor înţelege că definiţia binelui propriu, înseamnă binele celuilalt om, omenirea, umanitatea, va începe să se dezvolte. Progresul material, înseamnă sinuciderea omenirii, iar progresul omenirii înseamnă binele celuilalt, în gândirea, acţiunile, vieţuirea totalităţii oamenilor.

Igor, de ce "fericirea adevarata" este binele celuilalt, chiar prin sacrificiul de sine?

Care este ratiunea acestei afirmatii?

Ai o explicatie personala pentru modul in care functioneaza aceasta cauzalitate?

De ce "binele adevarat" nu este binele propriu in detrimentul binelului celuilalt?