Nu cumva aceasta restaurare, aceasta "abolire" a tuturor distinctiilor, barbat-femeie, distinctia intre neamuri etc., duce la un om care de fapt este descarnat, doar o idee de om, un om fara gen, fara neam, fara tara, un om de niciunde si de nicaieri. Nemurirea "ideala" a fost propusa de Platon. Dar este aceasta o nemurire adevarata ?
Unde mai este, vorba lui Unamuno, omul din carne si oase, care se naste, traieste, se joaca, iubeste, sufera si moare ? Unde mai este subiectivitatea noastra? Spun unii parinti, sau sugereaza, ca in imparatia lui Dumnezeu vom fi minti pure. Sfantul Maxim de exemplu. Dar ce este aceea o minte pura? Nu cumva e doar o idee de om ? Poate exista constiinta de sine fara subiectivitate, fara personalitate ? Omul cand gandeste in acelasi timp isi simte gandul. Gandim simtind si simtim gandind. Ce este o minte pura? Ce este un intelect descarnat ?
Ce este de fapt aceasta restaurare paulina in care orice activitate a omului dispare (dupa cum spun sfintii Maxim marturisitorul, Grigorie Palama si altii) fiind inlocuita de lucrarea lui Dumnezeu? Ce este o contemplatie pura si totala lipsita de avantul omului si chiar de durerea lui? Omul se simte pe sine doar in lipsuri, iar a te simti pe tine este de fapt constiinta de sine. A fi constient de tine insusi inseamna a te simti pe tine, nu doar a sti ca esti.

Îmi par juste interogaţiile tale, atâta vreme cât rămânem aici în condiţia noastră de pe pământ. Toate întrebările tale îmi par pline de sens atunci când ne referim la mediul nostru terestru, la condiţia noastră mundană.
Iar când schimbăm contextul şi ne referim la Eshaton şi tot ce urmează, adică la "cer nou şi pământ nou", la Împărăţia fără sfârşit a Domnului, atunci întrebările ar trebui, cred, înnoite şi ele. Ori, poate, de-a dreptul oprite, nu ştiu...:)
Pentru că lumea aceea e de cu totul altă natură decât mundanul nostru. Domnul ne pregăteşte prin Biserică pentru o viaţă într-un mediu radical diferit, unde însuşirile acestui trup nu mai au nici un rost. Acolo vom avea cu toţii aceeaşi vârstă şi vom avea acces unii către alţii simultan, nefiind loc de ascundere sau cunoaştere parţială. Scriu sfinţii despre asta.... Ei ne spun nouă unele din cele ce li s-au dezvăluit despre cele viitoare.

Aşadar, frate, îţi propun să deosebeşti în cugetare omul şi lumea aceasta, pe de o parte, de omul şi lumea cealaltă. Legile vieţuirii de aici sunt diferite de legile vieţuirii de dincolo. Ca urmare şi noi vom fi diferiţi de cei care suntem acum.

Ioan, ma gandesc la faptul ca viata vesnica a fost prea mult timp prezentata ca o saracire fata de viata de aici, in loc sa fie o imbogatire infinita si o transfigurare in lumina lui Dumnezeu a intregului continut bun si valoros al celei de aici.
Recomand o carte a lui Miguel de Unamuno, pe care l-am citat si amintit aici. Cartea se numeste "Sentimentul tragic al vietii". A fost tradusa si in limba romana, insa nu a fost reeditata de ceva vreme. Poate fi gasita pe la anticariate in limba romana. Pe internet ea se gaseste integral in engleza si spaniola.
Unamuno a fost omul poate cel mai preocupat de problema nemuririi personale din cati stiu eu, si dorinta de nemurire crestina l-a obsedat intreaga viata. Si a pus aceste probleme si multe altele cu o sinceritate si autenticitate a constiintei rar intalnita la alti autori.
Dupa ce citesti cartea asta e imposibil sa mai ramai cel care ai fost. Pentru toti cei interesati, aici e linkul in limba engleza.

http://www.gutenberg.org/files/14636...-h/14636-h.htm

Este o "saracire"€ fata de viata de aici daca tu consideri ca viata de aici este bogata in vreun fel, cand, de fapt, este o amagire fara masura.

Viata vesnica este o imbogatire infinita fiindca numai prin smerenie sa poate accede la ea, si astfel, prin smerenie, orice sentiment este primit cu condescendenta, apreciat ca bogat, pentru ca singura personalitate marcanta a vietii vesnice este Duhul Sfant si cine nu o deprinde exclusiv nu poate ajunge acolo.

Smerenia nu inseamna desfiintarea personalitatii si a constiintei omului, ci recunostinta nesfarsita pentru iubirea lui Dumnezeu. Iar ca Duhul Sfant va fi personalitatea marcanta pot sa inteleg, dar ca va fi singura personalitate iar noi vom fi absorbiti intr-o supra-persoana sau supra-constiinta asta nu mai pot sa inteleg si cred ca o asemenea conceptie nu se deosebeste cu nimic de panteismul oriental.
Or altceva inteleg eu din Evanghelie si crestinism. Crestinism care uneori s-a lasat prea mult contaminat de alte doctrine, precum neo-platonismul, aristotelismul, doctrine care au pretins mai mult decat li se cuvenea din crestinism.
Iar unii dintre parintii bisericii, din nefericire as spune, dincolo de meritele lor incontestabile, s-au lasat si ei prada uneori unor asemenea interpretari.

Ba exact asta inseamna: desfiintarea personalitatii si adoptarea Duhului Sfant.



Din nefericire ati spus.

Nu-i bai ca ei au interpretat cum au interpretat, ci ca dvs ii judecati.

Este important sa spui ce crezi si ce simti, asa cred. Sa ramai necontrafacut in fata propriei tale constiinte. Repet, nu cred ca apostolilor li s-a desfiintat in vreun fel personalitatea cand au primit harul Duhului Sfant. Cred ca facem o confuzie de termeni.
Dar eu zic sa revenim mai bine la subiectul acestui topic: Dumnezeul crestin si evolutia.
In acest sens mi se pare important sa precizez ca nu vad nimic crestin in evolutia darwiniana si nu cred nici macar ca un crestin se poate ruga unui dumnezeu al evolutiei stiintifice.
Un dumnezeu nepasator, care de-a lungul sutelor de milioane de ani a privit la "ororile" procesului evolutiei si la selectia naturala egoista, folosindu-se de "ajutorul" mortii si al suferintei pentru a ajunge "sa creeze" omul, asta insa dupa un interval de miliarde de ani sau sute de milioane de ani de la aparitia vietii. Un Dumnezeu care se sacrifica pe sine din dragoste pentru om este un dumnezeu apropiat, uman, care se face om si sufera impreuna cu noi pentru mantuirea noastra. Acestui Dumnezeu uman, apropiat, Prietenul nostru, i te poti ruga, poti vorbi cu El ca si cu un om, Il poti iubi si poti sa i te adresezi "de la inima la inima", ca sa zic asa. Ma indoiesc insa ca dumnezeului evolutionist al miliardelor de ani, al erelor geologice si al "progresului" cu ajutorul mortii i te mai poti ruga cu aceeasi inima si aceeasi caldura ca Dumnezeului crestin. Este ceea ce simt eu.

Nu dati acelasi inteles acelorasi termeni. Definiti personalitatea, ca sa aveti acelasi limbaj.
Daca personaliatea este temperamentul plus caracterul, atunci e evident ca ce spune dl Bogdan este just. Daca personalitate este spiritul de a fi rebel, altfel decat ceilalti si mai ales in contra superiorilor, atunci e evident ca ce spune dl demetrius e just.

Subiectul are legatura cu golirea de omul vechi si umplerea de Cristos, despre care vorbeste Apostolul. Prin aceasta, noi nu suntem modificati in natura noastra individuala,adica in pepersonalitatea noastra, ci suntem transfigurati, adica schimbati in orientarea noastra. Etimologic, con-vertire inseamna schimbare de pozitie (intoarcere cu 180 de grade). Vedem cum vulcanicul Simon devine, prin convertire, vulcanicul Petru. Cum intelectualistul Saul devine intelectualistul Pavel. A schimbat scoala, de la rabinul Gamaliel la rabinul Cristos, dar nu personalitatea. E un lucru care tine de delicatetea lui Dumnezeu: umplandu-ne de El ramanem aceiasi si totusi fundamental diferiti, dupa cum in glorie trupurile vor fi aceleasi, dar transfigurate.

Ati explicat cred eu foarte frumos ce intentionam sa spun, domnule Dragomir.
Speranta mea este ca lucrurile sa stea intr-adevar asa cum spuneti. Este un subiect cumva separat acesta si mi-ar placea eventual sa discutam, poate pe un alt topic, despre problema eshatologiei si mai ales a perpetuarii persoanei omenesti si a constiintei individuale in vesnicie. O problema este intr-adevar definirea termenilor. Pe un alt topic, cand am discutat cu Delia si Ioan despre relatia individ-persoana, cred ca a ramas nelamurit chiar continutul termenilor. Fiindca eu priveam individualitatea ca fiind "continatorul" si personalitatea ca fiind "continutul" si deci nu le vedeam ca fiind in opozitie, in timp ce Delia sau Ioan pareau ca folosesc termenul "individ" cu sensul de persoana egoista, care traieste numai pentru sine. Dar repet, e o discutie oarecum separata si merita discutata mai pe larg.

Personalitatea se formeaza dintr-un ansamblu subiectiv de valori morale pe care un individ oarecare le adopta pana la maturitate ca urmare a educatiei, a mediului, a conceptiei de viata.

Temperamentul(coleric, melancolic flegmatic si sanguinic), o trasatura psihica stabila, este modul de actiune/reactie psihica(nervoasa) prin care un individ se exteriorizeaza.

Personalitatea se formeaza, temperamentul este innascut.

Personalitatea este covarsita de Duhul Sfant, dar se exprima temperamental.


Personalitatea si individualitatea sunt unul si acelasi lucru.