Filosofic vorbind, de multe ori cam asa stau lucrurile, practic insa avem acea doza de optimism cu ceva indiferenta, o doza de speranta si autoiluzionare, care ne face ca dpdv afectiv sa ignoram aceast latura a realitatii.
Si atat timp cat realitatea nu e prea traumatizanta si cocktail -ul de mai sus intr-o doza suficienta, treaba functioneaza.

Duhovniceste vorbind, tratamentul consta in a cultiva o stare de daruire fata de cei din jur si mai putin a asteptarilor care le avem de la ei, asteptari care se pot dovedi o sursa de reale frustrari.
A darui insa devine dragoste la un moment dat si o sursa de adevarata implinire sufleteasca.

Mda, asa se spune si credeam si eu asta intr-o vreme, dar pe ce trece timpul imi dau seama ce parinti minunati am, si ce amintiri, educatie, sanse..am avut eu in copilarie, lucruri pe care atatia si atatia copii nu le au in ziua de azi.
E prea simplist sa punem toata vina in carca parintilor/societatii.
Fiecare om are "bagajul" lui cum se spune si ceea ce conteaza e cum il folosesti, valorifici.

Minunat spus! Doamne ajuta!

Daca "asa credeai intr-o vreme" poate erau ceva motive pentru asta, a recunoaste anumite lipsuri/defecte din educatia sentimentala, de viata, etc. pe care (nu) au oferit-o parintii nu inseamna sa-i desconsideri sau sa ignori aspectele pozitive.

Da, probabil esti o persoana cu o sensibilitate sa zicem "excedentara" dar asta devine incomoda mai degraba in contextul lipsei de incredere in sine, care poate fi sabotata sau pur si simplu insuficient cultivata.

La capitolul "sabotare" poate fi binenteles si rodul unei perioade mai tarzii din viata marcate de anumite esecuri, pe diverse planuri.


Da, bagajul asta e uneori parte a problemelor, uneori pur si simplu mai trebuie sa lasi jos din el, dar nu e atat de simplu cum se zice.

Daca ai fi studiat cu un ochi obiectiv tratatul budhist (Lamrim) care explica modul cum se armonizeaza cunoasterea sensibila cu cea apofatica ai fi facut o plecaciune adanca.

Ai fi recunoscut economia interdependenta dintre cele doua. Functia pe care o indeplineste fiecare.

Insa, ti-ai format o impresie gresita ca budhismul se rezuma la "nimic". Si din aceasta vedere stramba ti-ai faurit o arma.

Poate ca in timp vei recunoaste bogatia extraordinara, limpezimea acestui mod de abordare, de gandire a realitatii.

Dragoş, nu reuşesc să înţeleg sensul întrebării tale.
Fii bun te rog şi reformulează ca să înţeleg mai bine ce vrei să spui! La ce suferinţă trupească te referi, mai exact?

De ce, tu esti sigur ca ai inteles ceva din povestea aia?
Eu zic ca nu.

Nu exista "cunoastere apofatica" in contextul asta.
Vehiculezi niste termeni imprumutati oarecum din crestinism aplicandu-i la o filosofie cu totul diferita, pentru a induce lumea in eroare,

Nu am o fantezie atat de dezvoltata ca tine.

Dand la o parte realitate ca parte a experientei "spirituale" propuse de tine, nu ramane mare lucru - practic nimic, dumnezeul budhist este intangibil si incognoscibil separat prin insasi natura lui de substanta realitatii in care sunt amplasate fiintele.

Te-am invitat sa o aprofundezi pe alte subiecte deschise pe tema asta, si rezultatel sunt cam slabute, se pare ca nici tu nu prea le-ai aprofundat.

Trebuinţa nevrotică de afecţiune
 

Ne-am aştepta, probabil, în virtutea educaţiei noastre şi a experienţelor de viaţă pe care le-am trăit fiecare, să găsim ca "normală" nevoia de afecţiune (dragoste, simpatie, ocrotire, protecţie, îngrijire etc.) a unui om. Normală şi necesară pentru a fi oameni, întrucât considerăm că un om fără nevoi afective este o imposibilitate, teoretic şi practic.
Iar în cazul când suntem ispitiţi să credem că unii oameni nu mai au nevoie de afecţiune din partea semenilor (cum ar fi, după opinia unora, cazul sfinţilor, care se bucură doar de mângâierea Harului şi a Persoanelor Cereşti), suntem siliţi să conchidem că nici ei nu trăiesc în afara iubirii. Dimpotrivă, înţelegem că ei au parte de o iubire mult mai înaltă şi mai nobilă, anume de însăşi Iubirea lui Dumnezeu, experiată direct în deplină lumină a conştiinţei şi în adâncul inimii lor, fără vreo urmă de îndoială.
Pentru cei dintre noi care sunt şi care se voiesc, încă mai autentic, oameni creştini - cu atât mai mult este firesc şi mântuitor să înţelegem pe om primind şi oferind afecţiune. "Dumnezeu este Iubire", ne descoperă Apostolul Ioan Evanghelistul, acesta fiind cunoscut tocmai ca "ucenicul cel iubit" al Domnului nostru.
Şi atunci, ce vrea oare să însemne "trebuinţa nevrotică de afecţiune"?
De ce folosea Karen Horney, pe care o pomeneam într-o postare anterioară, această sintagmă?
Oare vroia să spună că a iubi înseamnă a fi nevrotic? Sau poate că trebuinţa aceasta a omului este prin însăşi natura ei una nefirească, patologică?...

Ei bine, departe de a contesta firescul nevoii de iubire a oricărui om, psihanalista americană arată, în baza studiilor şi cercetărilor multor oameni (psihologi, antropologi, sociologi, psihanalişti etc.), că uneori avem o trebuinţă crescută şi modificată în tot felul de sensuri negative/nesănătoase a nevoii fireşti (înnăscute şi definitorie pentru om) de afecţiune. Lucru care nu rămâne fără urmări în viaţa noastră, dimpotrivă! Mare parte din conduitele noastre subiective/interne şi comportamentale/externe, nenumărate alegeri şi practici, simţăminte şi cugetări, vorbe şi fapte - vor fi influenţate în mod negativ de o astfel de trebuinţă şi ne vor complica viaţa în mod nefericit. (Inclusiv viaţa de credinţă, aş adăuga eu, ori de-a dreptul în primul rând pe aceasta!)

Iar pentru a întrezări ce înseamnă însuşirea aceasta numită "nevrotică", să amintim deocamdată că factorul esenţial (comun pentru toate nevrozele) este anxietatea şi mecanismele de apărare împotriva acesteia.
Oricât de complicată ar fi structura unei nevroze, susţine K.H., anxietatea este motorul care pune în mişcare procesul nevrotic şi care îl perpetuează.

"Jelirea" ?

Anna, am citit "Fraţii Karamazov" cu mulţi ani în urmă, iar memoria mea este bătrână... Nu mai am cartea, nu am recitit capodopera aceea între timp, din păcate.
Dar atât cât reţin, citatul al doilea din semnătura ta este din filosofia lui Ivan Karamazov. Filosoful care înnebuneşte şi care stă la taclale cu dracul.
Te rog să verifici în carte, de nu cumva afirmaţia citată de tine era folosită de Ivan pentru a demonstra că Dumnezeu nu există. Căci dacă, în lumea lui, Ivan întâlnea atâtea grozăvii - asta ar fi însemnat, pe cale de consecinţă logică, nimic altceva decât că Dumnezeu nu există...
E posibil, repet, să mă înşel deoarece sunt mulţi ani de când n-am recitit cartea. Ţi-aş mulţumi să verifici pentru mine: cine face acea afirmaţie, în ce context şi în ce sens?
Mulţumesc,
Doamne ajută!
P.S. Poţi să-mi spui, dacă va fi să cauţi în carte, şi părerea lui Alioşa despre această idee?