Dumnezeu ne-a dat libertate deplină. Niciodată Dumnezeu nu ne sileşte
 

Dumnezeu nu ne-a făcut ca pe nişte buşteni, ci a pus în noi o minte care este mai mult sau mai puţin luminată...
Nu este de ajuns să crezi în Mântuitorul ca să te şi mântuieşti, cum spun protestanţii.
Noi ştim că dacă unim fapta cu credinţa noastră, suntem mântuiţi. Şi mai ştim ceva: că Dumnezeu nu ne-a făcut ca pe nişte buşteni, ci a pus în noi o minte care este mai mult sau mai puţin luminată... însă orice om cu minte şi chiar şi cei care au probleme mintale ştiu că nu este voie să ucizi, şi nu ucid, decât dacă sunt demonizaţi, ştiu că nu este voie să furi, şi nu fură, decât dacă sunt bolnavi, cleptomani, ştiu că este păcat să deposedezi pe cineva de plata muncii sale, şi nu fac aceasta.
Însă este adevărat că harul lui Dumnezeu este cu noi atâta timp cât rămânem în poruncile Lui.
Dumnezeu ne-a dat libertate deplină. Niciodată Dumnezeu nu ne sileşte.
În rugăciunile pe care le facem, spunem: „Căci Tu nu ai venit să ne înspăimânţi pe noi cu tot felul de arătări, ci dimpotrivă, ca să ne chemi pe noi prin Duhul Tău cel ceresc”.
Dumnezeu ne-a respectat voinţa, libertatea şi în nici un fel nu ne sileşte, ci numai prin dragoste şi prin înţelegerea dumnezeirii Lui vrea să ne întoarcem către Dânsul.
(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, 2009, p. 60)

Ne-am obişnuit cu răul
 

Astăzi nimeni nu mai strigă că se întâmplă aşa sau că se întâmplă aşa, sau că Iisus este batjocorit, sau că toată credinţa noastră este transformată într-un fel de joc murdar.



Astăzi ne-am obişnuit cu toate ereziile. Aşa ne-am obişnuit cu ele, încât nu se mai tulbură nimeni de nici o erezie nouă care apare. Nu se mai tulbură nici de homosexuali, nu se mai tulbură nici de „Codul lui da Vinci”. Ne-am obişnuit cu răul. Aceasta este partea cea mai grea pentru societatea noastră. Ne-am obişnuit cu răul în aşa măsură, încât nu-l mai sesizăm. Aceasta a ajuns situaţia noastră morală, în momentul de faţă, în lume. Orice erezie care apare, în primul rând îşi câştigă prezenţa în cetate prin legea murdară a societăţii. Toate societăţile contemporane au legi murdare. Toate sunt antihristice, toate sunt pentru distrugerea morală, pentru izolarea individului, pentru dezbinarea lui, pentru a face din el un sclav, o rotiţă a Guvernului. Indiferent unde este, în cea mai mare democraţie! Toate acestea, încet-încet ne-au obişnuit cu răul. Astăzi nimeni nu mai strigă că se întâmplă aşa sau că se întâmplă aşa, sau că Iisus este batjocorit, sau că toată credinţa noastră este transformată într-un fel de joc murdar. Creştinii sunt socotiţi înapoiaţi mintal fiindcă cred în Iisus Hristos. Nu avem altă credinţă, spun cei de azi, decât credinţa care este palpabilă: avem dreptul la bucuria vieţii acesteia, fără frâu!
(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 96)

"Altădată, când vei vedea lucrurile creştinilor, să te închini lor de departe şi să o iei la sănătoasa."


Când s-a sfârşit săptămâna i-a citit, i s-a întors capul la locul său, şi Părintele i-a făcut observaţie: "Altădată, când vei vedea lucrurile creştinilor, să te închini lor de departe şi să o iei la sănătoasa."
Un turc din satul Telelides a spurcat aghiazma de la Sfântul Ioan Gură-de-Aur, iar Sfântul (Arsenie Capadocianul), ca să-l înveţe puţin minte, l-a pedepsit şi i s-a întors capul înspre spate. L-au adus şi pe el la Hagi efendi, ca să-i citească şi să se facă bine. Părintele însă l-a ţinut o săptămână, fără să-i citească. Cântăreţul său, văzând că ţine pe turc o săptămână, s-a mirat şi a spus Părintelui Arsenie:
- Să am binccuvântarca ta, dar de ce-l ţii pe turcul acesta o săptămână, în vreme ce altora, bolnavi mai grav decât el, numai ce le citeai şi se făceau bine îndată.
- Îl ţin să facă canon, deoarece acesta are cap greu şi netrebnic. Dacă-l voi face bine, va merge iarăşi să-şi bage capul său cel chel în aghiazmă.
Când s-a sfârşit săptămâna i-a citit, i s-a întors capul la locul său, şi Părintele i-a făcut observaţie: "Altădată, când vei vedea lucrurile creştinilor, să te închini lor de departe şi să o iei la sănătoasa."
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Sfântul Arsenie Capadocianul, Chilia "Bunei-vestiri" Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, p. 80-81)

Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă. Unde eşti, pocăinţă?

Să nu amânăm pocăinţa noastră, ca să nu păţim ca tânărul acela care, pentru că nu ducea o viaţă creştină, duhovnicul său l-a rugat să se pocăiască, dar el zicea: „Acum sunt tânăr şi trebuie să mă distrez, să mă bucur de plăcerile trupeşti. Când voi îmbătrâni o să mă pocăiesc". Duhovnicul i-a spus: „Ştii tu că vei îmbătrâni? Ai făcut vreo învoială cu Dumnezeu? Moartea, fiule, nu-i ia doar pe cei bătrâni, ci şi pe cei tineri. Aşadar, pocăieşte-te acum, cât mai e timp". Însă tânărul nu l-a ascultat şi şi-a continuat viaţa păcătoasă. „Ştiu eu - zicea -nu sunt aşa prost. Când voi îmbătrâni o să mă spovedesc, o să fac milostenii şi astfel îmi voi şterge păcatele, însă nu acum".
Când tânărul nostru s-a îmbolnăvit, bunul duhovnic a alergat iarăşi la patul lui şi l-a rugat cu dragoste să se spovedească; căci spovedania şi împărtăşania cu Preacuratele Taine de multe ori îi vindecă şi-i întăreşte pe cei bolnavi. „Aşadar, acum că am venit - i-a spus - nu mă lăsa să plec aşa; fă-mi plăcerea..." Însă tânărul l-a rugat să nu-l deranjeze. Duhovnicul a plecat, dar nici Dumnezeu nu obligă pe nimeni şi-l lasă pe om liber. „Cine vrea, să-mi urmeze...", zice Domnul.
Boala lui s-a înrăutăţit şi duhovnicul s-a dus din nou lângă el, şi i-a zis cu discernământ că dacă vrea, starea lui nu este o piedică pentru a se spovedi, dar n-a vrut. În cele din urmă, a murit fără spovedanie, în ceasul morţii sale, a spus de trei ori: „Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă. Unde eşti, pocăinţă?", şi a închis ochii fără să se pocăiască.
Aşa păţesc mulţi oameni, care socotesc că se vor pocăi la bătrâneţe. Aşadar astăzi, în ceasul acesta, în clipa aceasta, să ne pocăim, căci ceasul când vom pleca din lumea aceasta zadarnică este neştiut. Să ne pocăim aşadar toţi cu sinceritate, ca să ne învrednicim a ne mântui cu harul şi milostenia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu mijlocirile Maicii Sale, ale Sfântului Nectarie făcătorul de minuni şi ale tuturor Sfinţilor. Amin.


(Arhim. Filothei Zervakos, Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 219-220)

Patriarhul Pavel al Serbiei: Nu fă altuia ce ție nu-ti place
 

sursa: http://orthodoxologie.blogspot.ro/



Acesta este lucrul cel mai important, să cunoască scopul și însemnătatea vieții.

- Care e lucrul cel mai important pe care trebuie să-l cunoască un creștin?
- Să cunoască scopul și însemnătatea vieții. Acesta este lucrul cel mai important. Dacă știm asta, ne putem folosi toate puterile și toate darurile pentru ceea ce este bun și demn - pentru familie, pentru țară, pentru lumea întreagă. Și să cunoscă aceste cuvinte: „Nu fă altuia ce ție nu-ți place”.
- Ați spus că capacitatea de a se ruga este lucrul cel mai important pentru un creștin.
Da, de fapt, rugăciunea este convorbirea noastră cu Dumnezeu, cu Tatăl nostru ceresc. În Evanghelie se spune că Hristos, Fiul lui Dumnezeu Însuși se retrăgea pentru a Se ruga. Era vorba, de fapt, despre convorbirea Fiului cu Tatăl. La fel și pentru noi, rugăciunea este dialogul nostru cu Tatăl ceresc. Dumnezeu ne vorbește prin Sfânta Scriptură, iar noi avem datoria de a-I răspunde prin intermediul rugăciunii.
Să ne rugăm să ajungem să ne rugăm nu numai prin cuvinte, ci și prin faptele noastre și prin toată ființa noastră. Hristos a spus: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” Ortodoxia este o credință care se poate recunoaște prin felul de a trăi, prin felul de a acționa, prin felul în care ne comportăm. Ortodoxia este un mod de viață.

Rugăciunea mea pentru alții
 

Piscul rugăciunii pentru alții îl constituie cererea răbdătoare pentru curățirea lor duhovnicească și sfințirea lor. Pentru că acesta este lucrul cel mai important, fără de care omul nu se poate uni cu Dumnezeu. Celelalte urmează de la sine.

Rugăciunea nu trebuie să se limiteze doar la persoana noastră și la nenumăratele ei trebuințe. De vreme ce suntem legați de ceilalți prin nenumărate legături, nu-i putem trece cu vederea în cele mai importante clipe ale noastre, în vremea legăturii noastre cu Dumnezeu. De aceea, trebuie ca rugăciunea noastră să-i cuprindă și pe toți cei de o fire cu noi.
Rugăciunea pentru ceilalți reprezintă probabil expresia iubirii celei mai autentice față de ei, pentru că se face fără ca ei să știe aceasta și să o afle. Ei nu vad ce patimește pentru ei sufletul care, în mod dezinteresat, se roagă pentru binele lor, fără să aștepte nici o laudă, vreo recunoaștere sau rasplată. Piscul rugăciunii pentru alții îl constituie cererea răbdătoare pentru curățirea lor duhovnicească și sfințirea lor. Pentru că acesta este lucrul cel mai important, fără de care omul nu se poate uni cu Dumnezeu. Celelalte urmează de la sine.
Rugăciunea săvârșită în acest duh pentru ceilalți constituie imitarea modului îngeresc de rugăciune, pentru că și îngerii se roagă pentru noi. Rugăciunea pentru alții îl transformă pe rugător într-un înger pamântesc în legatura sa cu frații săi. De aceea, e cu dreptate să te rogi nu numai pentru curăția ta, ci și pentru a oricărui semen, ca să imiți chipul îngeresc, zice Sfântul.
(Arhimandrit Evsevios Vitti, Sfântul Nil Ascetul, despre rugăciune, Editura Sfântul Nectarie, p. 139)

Smerirea mândriei deşarte a sufletelor noastre
 

Toate ni se întâmplă prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, spre smerirea mândriei deşarte a sufletelor noastre.
Toate câte ni se întâmplă spre necinstirea noastră, fie de la oameni, fie de la draci ni se întâmplă prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, cu bun rost (prin iconomie), spre smerirea mândriei deşarte a sufletelor noastre.
Căci scopul cârmuirii lui Dumnezeu, în ce priveşte viaţa noastră, e să fim pururea smeriţi şi să nu cugetăm despre noi ceea ce nu trebuie să cugetăm, ci să cugetăm spre a ne înţelepţi prin cumpătare; nici să nu ne închipuim lucruri mari despre noi, ci să căutăm spre El şi să-I urmăm, după putinţă, fericita smerenie.
Căci a fost blând şi smerit cu inima. Aşa doreşte să ne facem şi noi Cel ce a răbdat pentru noi moartea nedreaptă şi de ocară.
Căci nimic nu iubeşte El aşa de mult şi nu este atât de folositor pentru orice virtute, şi în stare să ne înalţe din gunoiul patimilor, ca blândeţea, smerenia şi dragostea către aproapele.
Dacă nu le avem pe acestea când săvârşim virtutea, deşartă e toată lucrarea noastră şi toată osteneala nevoinţei e nefolositoare şi neprimită.
(Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, suta întâi, cap. 55, în Filocalia, vol. VI, p. 224-225)

sursa: http://vie-orthodoxe.blogspot.ro

Atunci când ispita ne dă năvală, atunci vine și harul lui Dumnezeu.

În momentul în care suntem ispitiți, trebuie să dăm dovadă de răbdare și să ne rugăm. Ispita este un meșter iscusit. Ea este în stare să facă în așa fel încât lucrurile mărunte să pară grandioase. Ispita aduce neliniște, întristare și creează conflicte exterioare. Cunoaște multe trucuri și, mai ales, aduce omului îndoială. Pentru aceasta ea ne face să naufragiem de multe ori. Atunci când ispita ne dă năvală, atunci vine și harul lui Dumnezeu.
Când o persoană este ispitită, atunci ea își recunoaște slăbiciunea, se smerește și astfel atrage harul lui Dumnezeu. Nu lăsa furtuna ispitelor să te afecteze. Ea nu poate să îți facă rău. Bătăliile duhovnicești trebuie să poarte pecetea onestității și smereniei. Doar cel care poartă această pecete nu este afectat de greutățile acestei vieți, nici de josniciile diavolului și nici de dușmănia pe care i-o poartă cei care îi fac voia lui.
Bătrânul Amfilohie

Adevărata rugăciune este legătura cu Duhul Dumnezeiesc
 

Să ne exprimăm fără a căuta expresii elegante sau chiar o succesiune logică. Adesea acest mod de a ne adresa lui Dumnezeu este începutul rugăciunii - conversaţie.
Rugăciunea autentică, cea care ne uneşte cu Cel de Sus, nu este altceva decât lumina şi puterea care se pogoară asupra noastră din ceruri. Prin esenţa ei ea transcende planul nostru uman. În lumea aceasta nu există pentru ea izvor de energie. Dacă eu mă hrănesc bine pentru ca trupul meu să fie puternic, atunci carnea mea se răzvrăteşte, si cerinţele ei se măresc, ea nu vrea să se roage. Dacă eu îmi smeresc trupul cu post peste măsură, atunci, după un oarecare timp, printr-o dureroasă abţinere, se creează un teren prielnic pentru rugăciune, dar trupul slăbeşte şi refuză să urmeze duhului. Dacă eu mă aflu într-o societate de oameni de bună condiţie, încerc câteodată sentimente de mulţumire sufletească, altădată împărtăşesc o nouă experienţă psihică sau intelectuală, dar foarte rar se întâmplă să primesc un impuls pentru rugăciune adâncă. Dacă sunt dăruit mintal pentru o muncă intelectuală serioasă sau pentru creaţia artistică, atunci succesele mele pot fi prilej de slavă deşartă şi este cu neputinţă să aflu adâncul inimii, locul rugăciunii duhovniceşti. Dacă eu sunt bine situat materialiceşte şi preocupat de folosirea puterii prin bogăţie, sau să traduc în realitate ceva din ideile mele să-mi satisfac gusturile duhovniceşti sau estetice, în felul acesta sufletul meu nu se trage către Dumnezeu, aşa cum L-am cunoscut noi prin Hristos. Dacă plec în pustie, lepădându-mă de toate averile mele, chiar şi atunci rezistenţa tuturor energiilor cosmice îmi va paraliza rugăciunea, şi aşa mai departe.
Adevărata rugăciune este legătura cu Duhul Dumnezeiesc. Care Se roagă întru noi; El înalţă duhul nostru la starea de contemplare a veşniciei. Asemenea harului care se pogoară de Sus, rugăciunea depăşeşte firea noastră pământească. Rugăciunii i se împotriveşte trupul stricăcios, neputincios să se înalţe în sfera duhului; i se împotriveşte intelectul, care este neputincios să încapă neîncăputul, este zguduit de incertitudini şi respinge tot ceea ce depăşeşte priceperea lui. Rugăciunii îi stă împotrivă mediul social în care vieţuim şi care o rânduieşte viaţa prin alte mijloace, diametral opuse rugăciunii. Rugăciunea nu o pot suferi duhurile vrăjmaşe. Dar numai singură rugăciunea poate sa regenereze făptura din starea ei de cădere, să biruiască inerţia şi stagnarea, printr-o mare încordare a duhului nostru întru urmarea poruncilor lui Hristos. Rugăciunea este un lucru deosebit de greu. Stările duhului nostru sunt într-o necontenită schimbare; câteodată rugăciunea curge în noi ca un râu prea puternic, altădată însă inima pare a fi uscată. A te ruga - adesea - înseamnă a-I grăi lui Dumnezeu despre starea noastră dezastruoasă: neputinţă, mâhnire, îndoiala, frică, neputinţă, tristeţe, deznădejde - într-un cuvânt, despre tot ceea ce ţine de condiţiile existenţei noastre. Să ne exprimăm fără a căuta expresii elegante sau chiar o succesiune logică. Adesea acest mod de a ne adresa lui Dumnezeu este începutul rugăciunii - conversaţie.
(Arhim. Sofronie Saharov, Despre rugăciune, Mănăstirea Piatra-Scrisă, p. 7-8)

Hrana sufletului este chiar smerenia
 

Hrana care întreţine viaţa duhovnicească sunt faptele săvârsite în numele lui Dumnezeu, cu adâncă smerenie, nu pentru a fi văzuţi. Hrana sufletului este chiar smerenia. Ea înlocuieşte şi faptele, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, cea ridicată pe cuvântul lui Dumnezeu.
Spre zidirea noastră, Mântuitorul ne-a istorisit pilda plină de înaltă învățătură a Vameşului și a Fariseului, care ne învaţă smerenia. Vameşul nu avea fapte bune, dar se căia sincer înaintea lui Dumnezeu pentru multele sale păcate şi a plinit lipsa de fapte bune cu smerenia. Astfel, el s-a mântuit (Lc. 18, 10-14). Şi Fariseul ar fi putut să se mântuiască prin faptele sale bune, dacă le-ar fi înveşmântat în smerenie. Dar el s-a trufit şi tocmai din această pricină faptele sale bune nu i-au slujit spre mântuire.
Din cele spuse desprindem două învăţăminte:
1. Faptele bune săvârsite cu mândrie nu sânt aducătoare de mântuire.
2. Pocăinţa smerită pentru prilejurile pierdute de a săvârşi fapte bune duce la mântuire.
Dar există şi o a treia situaţie: săvârşirea de fapte rele. Care este soarta celui ce săvârșește răul în locul binelui și nici nu se gândeşte să se pocăiască pentru aceasta?
Cel ce săvârşeşte fapte rele în locul faptelor bune este asemenea unui om care bagă otravă în organismul său duhovnicesc. Nimic altceva nu slăbește mai mult viața duhovnicească decât urmarea căii răului şi împlinirea poftelor firii cu care am fost dăruiţi. Calea aceasta duce spre greaua îmbolnăvire duhovnicească. Ea slăbeşte voinţa, împătimeşte mintea şi perverteşte inima. Omul acesta, continuând să trăiască trupeşte, moare pentru viaţa duhovnicească şi pe bună dreptate poate fi numit un „mort viu”. Fireşte, Dumnezeu poate să învieze şi pe el, prin taina pocăinţei. Dumnezeu dă chip de pocăinţă fiecărui om şi mai cu seamă fiecărui creştin ortodox, care a primit harul înnoitor (dătător de viaţă nouă) al Sfintelor Taine ale Botezului şi Mirungerii.
Odată primit, harul nu se mai ia de la om până la sfârşitul vieţii lui, astfel încât orice păcătos poate, dacă vrea, să se folosească de harul ceresc primit în dar spre a se pocăi şi a fi viu. (Iez. 18,23; 33,11) Dacă omul alege, însă, să meargă pe calea coborâtoare a păcatului, Domnul îi dă libertatea să facă ce voieste. Şi, cu toate acestea, în dragostea Sa părintească îi trimite, la felurite prilejuri din viaţă, îndeosebi prin boli, necazuri şi nenorociri, pricină de amintire şi îl cheamă la pocăinţă. Chiar şi celui mai îndârjit păcătos, potrivnic Lui, Ziditorul nu îi ia harul Său.
Doar la Înfricoşata Judecată îi va lipsi cu totul de harul Său pe păcătoşii ce nu s-au pocăit, poruncind slujitorilor Săi, îngerii, să îi taie înaintea Lui. (Lc. 19, 27) Într-un înţeles duhovnicesc, această tăiere, după tâlcuirea Sfântului Vasilie cel Mare, este despărţirea pentru totdeauna şi luarea harului de la cei ce nu l-au folosit spre mântuirea lor. De aceea, pentru ca omul să nu ajungă la o astfel de moarte duhovnicească, trebuie a se păzi să nu săvârşească ceva oprit de conştiinţă şi să nu lase ceva pe care îl încredinţează ca datorie legea lui Dumnezeu.
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a crestinului ortodox, Editura Predania, 2006, p. 37)

„Încercările ce le aduce cuiva diavolul nu întrec puterea aceluia de a le răbda. Căci, dacă ar întrece această putere, omul n-ar avea nici o vină în cazul că nu le-ar putea răbda şi depăşi. Deci, cei ce cad nu pot da ca scuză că încercările sau ispitele au fost peste măsura puterii lor de a le înfrânge. Desigur, lucrurile se complică, dat fiind că omul nu le biruie numai cu puterea sa, ci şi cu puterea lui Dumnezeu. Dar puterea dată lui de Dumnezeu i se dă în aşa fel, ca să nu focă de prisos efortul lui maxim sau să nu ceară un efort pe care omul nu l-ar putea face. Excepţie fac minunile ce se fac în unele cazuri prin unii. Dar poate şi în aceste cazuri puterea mai presus de fire dată unora e pe măsura credinţei lor mai presus de fire. În general însă, hotarul dintre ordinea firii şi cea mai presus de fire e foarte greu de trasat şi e foarte mobil. În cei credincioşi puterile mai presus de fire, pătrunzînd în fire, ridică înseşi puterile acesteia la diferite niveluri.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 329 la Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia IX, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 244)




"Orice ideal, orice gând pozitiv presupune existenţa în noi a unui principiu pozitiv, unul care să se identifice cu o sfântă convingere a sufletului nostru. Aceasta, de bună seamă, fiindcă în străfundul fiinţei noastre, par a fi ascunse toate formele de manifestare ale binelui, pe care ne străduim să le readucem în inimă ca pe unele care au aparţinut cândva acesteia. Cât adevăr cuprind cuvintele Apostolului: „ce ai pe care să nu-l fi primit? (orice gând bun, toate darurile naturale), iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? (1Corinteni 4, 7).

Observăm în noi înşine cum luptă credinţa cu necredinţa, forţa binelui cu forţa răului, iar în lume duhul Bisericii cu duhul lumii. În lume veţi distinge, în ordinea spiritului, două poziţii opuse: una a luminii, cealaltă a întunericului, una a binelui, alta a răului, una a religiozităţii, duhovniciei, alta a necredinţei şi secularismului. De unde se trage aceasta? Din lupta celor două puteri opuse: puterea lui Dumnezeu şi puterea diavolului. Dumnezeu lucrează în aceia dintre fiii Săi care Îi arată ascultare; diavolul, în fiii neascultării („Duhul care lucrează în fiii neascultării”, cf. Efeseni 2,2). Şi eu simt adesea lupta dintre cele două tendinţe opuse. Uneori, când încep să mă rog, puterea cea rea mă apasă chinuitor, îmi împovărează inima, ca să nu mă pot înalţa cu ea către Dumnezeu.

Cu cât sunt mai sigure şi mai solide mijloacele care mă leagă de Dumnezeu (rugăciunea şi pocăinţa), cu atât de înverşunează împotriva lor, folosindu-se de tertipuri distrugătoare, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al nostru. Nimic nu lasă să-i treacă nefolosit: nici lenea noastră trupească, nici slăbiciunea sufletului, atracţia acestuia către bunuri şi preocupări pământeşti, nici îndoiala, căreia îi cădem victimă toţi, puţina credinţă sau necredinţă, gândurile spurcate, viclene sau hulitoare, apăsarea sufletească, întunecarea minţii, toate sunt îndreptate împotriva celor neatenţi la uneltirile vrajmaşului, pentru a face să ne poticnim pe drumul rugăciunii, când urcăm pe scara care ne duce la Dumnezeu.

De aceea sun atât de puţini rugători sinceri, râvnitori, de aceea sunt atât de rari cei ce ţin post pentru a se pregăti pentru spovedanie şi împărtăşanie. Poate că n-ar posti nici jumătate dintre cei ce postesc astăzi la noi dacă legile statului ( de atunci – n.tr.) nu i-ar obliga pe toţi să se spovedească şi să se împărtaşească o dată pe an. Toţi cunoaştem aceasta din experienţă."
Viaţa şi minunile Sf. Ioan de Kronstadt

Există un leac pentru toate bolile sufleteşti
 

Există un leac pentru toate bolile sufleteşti. Unii nu ştiu despre el, iar alţii îl cunosc, dar nu-l folosesc şi rămân netămăduiţi. Cei ce-l iau nu numai că se vindecă, dar devin şi sfinţi. Acest leac este smerenia. Prin leacul acesta proorocii au profeţit viitorul. Prin acest leac Sfinţii Apostoli, din pescari ce erau, au devenit propovăduitori şi dascăli înflăcăraţi ai lumii. Prin acest leac Sfântul Spiridon, din păstor de oi cum era, a devenit episcop sfânt al creştinilor. Acest leac a fost luat de Preasfânta Fecioară şi s-a învrednicit să devină Maica lui Hristos, care este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit şi lipsit de păcat. Domnul ne îndeamnă ca toţi să luăm acest leac, pentru a afla odihnă aici pe pământ şi în ceruri! Smerenia adevărată nu-l lasă pe om să cadă în păcat; dar chiar dacă n-ar izbuti şi ar cădea, îl ridică imediat. Acest leac vă sfătuiesc să-l luaţi pentru a vindeca de orice patimă. Dacă nu-l aveţi, cereţi-l de la Preabunul Dumnezeu şi o să vi-l dea.
Aşadar, prin smerenie şi prin răbdarea pe care aceasta o aduce, vă veţi mântui. Domnul a spus: „Cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat de Dumnezeu. Cel ce are răbdare până la sfârşit, se va mântui. Prin răbdare vă veţi câştiga sufletele". De câte ori valurile repetate şi înfuriate ale ispitelor şi suferinţelor vor veni asupra noastră şi ne vom afla în primejdie de a pieri, să strigăm precum Petru: „Izbăveşte-mă, Doamne, că pier!, şi în clipa aceea El îşi va întinde sfânta şi milostiva Sa mână şi ne va izbăvi.
(Arhim. Filothei Zervakos, Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 323-333)

Lecția dragostei depline de Dumnezeu în orice împre*jurare a vieții
 

Lecția dragostei depline de Dumnezeu în orice împrejurare a vieții este ceea ce ne-a predat Maica Domnului. În avântul nostru am putea accentua mereu datoria față de om, de semenul nostru, într-un chip justificat chiar! Nu trebuie uitat însă faptul că omul se zidește prin legătura vie, smerită cu Cel Veșnic, iar dragostea de El trece prin aproapele nostru.
Un teolog contemporan a scris că:
"Dacă trebuie salvat ceva în lume, nu omul este cel dintâi, ci dragostea față de Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit mai intâi iar pu*terea Lui ne ajută sa-I răspundem" (Paul Evdokimov).
Lecția dragostei depline de Dumnezeu în orice împre*jurare a vieții este ceea ce ne-a predat Maica Domnului. În a*vântul nostru am putea accentua mereu datoria față de om, de semenul nostru, într-un chip justificat chiar! Nu trebuie uitat însă faptul că omul se zidește prin legătura vie, smerită cu Cel Veșnic, iar dragostea de El trece prin aproapele nostru. Ea este veriga de care nu se poate face abstracție în drumul spre Dumnezeu. Maica Domnului, Fecioara, ne-a învățat că dacă nu putem spune despre Dumnezeu ceva, atunci cu siguranță putem spune: fie voia Ta, Doamne!
O ultima concluzie se impune în acest subcapitol: dragostea, rugăciunea și exemplul personal sunt mult mai convingătoare decât orice cuvânt, pentru că acestea îl instruiesc cel mai bine pe om. Din dragoste față de Fiul lui Dumnezeu și față de Maica Sa a răsarit pomenirea ei în rugăciuni și în sentințe scurte; apoi, exemplul ei de rugăciune (Fapte 2, 42) a rămas în conștiința colectivă și ca atitudine demnă de urmat, de fapt ca singura care aduce la adevăr și dăruiește împlinire. Maica Domnului este, alături de Mântuitorului nostru Iisus Hristos, icoana sau chipul (din grecescul eikon) cel mai la îndemână pentru a sublinia modelul de formare (predare-învățare = trăire) a legăturii cu Dumnezeu.
(Pr. Adrian Dinu, Fecioara Maria, prototip al vietii duhovnicesti, tâlcuire a operei Sfântului Irineu de Lyon, Editura Trinitas, 2008, pp. 185)

In ce priveşte buletinele de care se face caz, nu trebuie să vă temeţi. Luaţi buletinele şi mergeţi mai departe. Acest Antihrist, dacă ne-am găsi în faţa lui – nu eşti vinovat dacă nu-l accepţi. Când îl accepţi îţi pune pecetea. Dar nu primeşti. Tu porţi Crucea. Dacă eşti creştin, eşti creştin până la capăt, indiferent ce s-ar întâmpla. Dracul dacă ar fi, nu Antihristul, nu trebuie să te temi. Tu să fii omul lui Hristos absolut. Dracul nu se poate pecetlui pe buletin. Orice semne ar fi pe mărfuri, folosiţi-le, nu vă temeţi. Vei fi vinovat când vei consimţi tu lepădarea, nu că ai pus mâna pe o hârtie pe care scrie „lepădat de Hristos”.
Trebuie să vă temeţi de viaţa împătimită, că nu te prezinţi la Judecată cu buletinul, te prezinţi cu inima ta curată în ce priveşte viaţa în Hristos. Buletinul este un mijloc de a circula în ce priveşte civilizaţia, ca să nu te oprească poliţia.
Arhim. Arsenie Papacioc

Timiditatea nu e o virtute
 

Mulţi greşesc socotind timiditatea virtute. Ei nu pricep că aceasta vine dintr-o aroganţă tainică şi din prezumţie, fondate pe nădejdea şi încrederea ce o au într-înşii şi în puterile lor.

Fiindcă, ei socotindu-se a fi ceva se încred mult în calităţile lor. Dar în eşecuri, văzând că nu sunt nimic, că n-au nici o putere, sunt tulburaţi şi miraţi, ca la ceva nou, cad în mare groază şi frică, fiindcă văd prăvălirea temeliei pe care îşi ridicaseră încrederea şi nădejdea.
Dar nu se întamplă aşa cu cel smerit. Acesta totdeauna şi-a pus încrederea şi nădejdea numai în Dumnezeu, fără să aibă vreo nădejde în sine. De aceea, când cade în vreo greutate, simte frică şi amărăciune, totuşi nu-i tulburat or mirat. Fiindcă înţelege că toate aceste cauze vin asupra lui din cauza propriei lui neputinţe şi slăbiciuni. Aici vede foarte bine lipsa credinţei.
Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul

Cum Apare deznadejdea
 

Înainte de toate și la cei mai mulți este lipsa de povățuitori duhovnicești.
Cercetând mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că îndoiala pentru mântuire precum și deznădăjduirea se ivesc mai ales din următoarele motive:
1. Înainte de toate și la cei mai mulți este lipsa de povățuitori duhovnicești.
2. Necunoștința Sfintelor Scripturi (ce nasc părerile greșite și înșelăciunea minții).
3. Vătămarea dreptei Credințe (când facem prieteșug cu ereticii, cu masonii și cu ateii comuniști).
4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovnicești cu nesimțire și fără nicio căință).
5. Nemărturisirea curată (când o facem de mântuială sau cu ascunsuri și cu pricinuiri).
6. Împărtășirea cu nevrednicie (când știm că nu suntem în regulă și ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor).
7. Când suntem robiți de patima mândriei și nu ne plecăm deloc spre vindecare.
8. Când ne-am făcut vinovați și am căzut sub afurisenia arhiereului sau a preotului și nu căutăm dezlegare de la cel pe care l-am scârbit.
9. Când am făcut vreo nedreptate mare cu deplină știință(prin furtișag sau prin clevetire și nu căutăm a repara greșala).
10. Când ne lăsăm robiți peste măsură de întristare (care este însăși deznădejdea) și asta se întâmplă deseori cu bolnavii care își pierd răbdarea.
11. Când din multă zavistie hulim Sfânta Credință, numele lui Dumnezeu sau persoanele sfințite.
12. Când ne blestemăm pe noi (sau pe alții) fără socoteală (luând în deșert numele Domnului) și nu căutăm vindecare.
(Extras din Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul - Opere complete, Editura Doxologia, 2013)

Schimbarea Lui la faţă se realizează în orice suflet care are inima ca un munte înalt
 

Schimbarea Lui la faţă se realizează în orice suflet care are inima ca un „munte înalt”, inima curăţită de patimi fiind ca un munte înalt în care apare Domnul Hristos altfel decât L-au văzut cei care n-au avut inima curăţită de patimi.
Într-o alcătuire din slujba de la înainte-prăznuirea Schimbării la Faţă se spune aşa: „Munte înalt având noi inima curăţită de patimi, să vedem Schimbarea la Faţă a lui Hristos care luminează mintea noastră“. Fiţi atenţi: „Munte înalt având noi inima curăţită de patimi“. Asta înseamnă că Domnul Hristos nu S-a schimbat o singură dată la faţă în Muntele Taborului. Asta este schimbarea la faţă din istorie, dar transfigurarea Lui, schimbarea Lui la faţă se realizează în orice suflet care are inima ca un „munte înalt”, inima curăţită de patimi fiind ca un munte înalt în care apare Domnul Hristos altfel decât L-au văzut cei care n-au avut inima curăţită de patimi. „Munte înalt având noi inima curăţită de patimi“ - să vedem Schimbarea la Faţă a lui Hristos pusă în noi, în inima noastră, în conştiinţa noastră, înlăuntrul nostru, să vedem Schimbarea la Față a Domnului Hristos care luminează mintea noastră. Deci lăuntrul nostru este luminat de prezenţa Domnului Hristos, în măsura în care avem inima curăţită de patimi.
Să ştiţi că nu a fost numai o singură schimbare la faţă, chiar atunci când Domnul Hristos a fost aici pe pământ. Pe lângă schimbarea la faţă de pe Muntele Taborului, a mai fost si schimbarea la față din Învierea Mântuitorului. Ziua Învierii a fost o zi de lumină, o zi în care oamenii L-au înţeles altfel pe Mântuitorul nostru decât ÎI înţeleseseră înainte de Înviere. Înălţarea la cer a Mântuitorului a fost şi ea un fel de schimbare la faţă, şi iarăşi ucenicii L-au văzut altfel decât înainte de Înălţare, L-au văzut în lumina înălţării, a slavei Sale. Tot aşa, există şi o schimbare la faţă , în conştiinţa noastră: pe măsură ce înaintăm în curăţirea sufletului, pe acea măsură înaintăm în cunoaşterea măririi lui Dumnezeu.
La Schimbarea la Faţă se spune: „Schimbatu-Te-ai la față în munte, arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta, pe cât li se putea“ adică n-au văzut ucenicii mărirea Mântuitorului cât este ea. Asta pentru că nu se putea, mărirea fiind nemărginită, fiind şi în lărgime, şi în adâncime. Noi stăm în faţa lui Hristos cum stăm în faţa luminii: lumina ne învăluie, dar noi nu putem cunoaşte esenţa luminii. Oamenii vorbesc despre lumină şi spun despre lumină că e rezultatul unor fenomene, dar nu știe nimeni esenţa luminii. Tot așa e si cu slava Mântuitorului. Slava Mântuitorului e mult mai mare decât o poate omul înţelege, decât poate omul cuprinde. Fiecare dintre noi, aşa cum cuprindem ceva din lumină, şi-n adâncime, şi-n lărgime, tot aşa cuprindem şi din schimbarea la faţă, din slava Mântuitorului, cât putem noi cuprinde. Ucenicii au cuprins cât au putut cuprinde (înţelege) ei. Avem fiecare dintre noi o anume măsură duhovnicească, iar creşterea ei este însuşi sensul vieţii creștine.
(Arhim. Teofil Părăian, Punctele cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 174-175)

Dacă nu poţi să rămâi în cetatea postului, atunci să te duci în cetatea rugăciunii
 

În Biserica noastră, postul este obligatoriu, nu-i facultativ, fiecare trebuie să ţină post. E adevărat că nu toţi au condiţii ca să ţină post. În viaţa mea am trăit mulţi ani în internat, dar 38 de ani la mănăstire am putut să postesc foarte bine şi am postit pentru că s-a postit în mănăstire şi a fost uşor să postesc. Am trăit de multe ori din mâncarea pe care mi-au dat-o alţii şi pe care mi-au făcut-o ei cum au gândit ei că trebuie făcută. Îmi dau seama că nu oricine poate posti, dar orice credincios, dacă vrea să ţină postul, dacă se angajează la post, poate să renunţe la o masă pe zi, poate să mănânce (dacă mănâncă de la el) mâncare de post.
Să ştiţi că postul ne ajută foarte mult, în înţelesul că disciplinează organismul.
Prin urmare, pentru a avea o viaţă duhovnicească, trebuie:
- să mergem neapărat la biserică,
- să începem ziua şi să o sfârşim cu Dumnezeu;
- să ne împodobim mintea cu gândurile lui Dumnezeu, din Sfânta Scriptură;
- să ne facem rânduială în minte prin rugăciunea de toată vremea;
- să facem şi lucrarea postului, atât cât o putem face.
Şi dacă nu, zice Filocalia, dacă nu poţi să îndeplineşti o virtute, să împlineşti alta măcar; dacă nu poţi să rămâi în cetatea postului, atunci să te duci în cetatea rugăciunii, că zice Domnul Hristos că „dacă vă vor prigoni într-o cetate, mergeţi în cealaltă“. Trebuie să facem ceva din care să se înţeleagă ce vrem să împlinim şi ceea ce nu putem împlini. Acesta este programul pe care îl dau celor care vor să fie îndrumaţi de mine, iar cei care l-au împlinit au avut si au folos.
(Arhim. Teofil Părăian, Punctele cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 194-195

Cuvant patrunzator al IPS Teofan, de Rusalii: PRETENTIA SUPERIORITATII, DUHUL VICLENIEI SI JUDECATA APROAPELUI – PIEDICI SIGURE IN CALEA DUHULUI SFANT

Viata crestina, nu este altceva, in autenticitatea ei – sau n-ar trebui sa fie – decat o asteptare continua a Duhului Sfant, care sa-si gaseasca salas, potir binecuvantat, receptacol, in inima, sufletul si cugetul omului.

Rugaciunile cele mai intense ale Bisericii se refera tocmai la nevoia omului de a trai sub ocrotirea Duhului Sfant:

“Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, vino si te salasluieste intru noi…“

Este rugaciunea cu care, atat in particular crestinul, cat si in comunitate, in Biserica, incepe orice slujba, orice ruga indreptata catre cer.

“Doamne, Cel ce-ai trimis pe Prea Sfantul Tau Duh in ceasul al treilea Apostolilor Tai, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L innoieste noua, celor ce ne rugam Tie…“.

Este rugaciunea continua a Bisericii in timpul Sfintei Liturghii, ca Duhul Sfant sa se coboare peste lume si peste darurile de paine si vin, care devin Trupul si Sangele Mantuitorului Hristos.

Cum putem tinde spre dobandirea Duhului Sfant?

Mai intai, poate, ar trebui sa aratam care sunt obstacolele care stau impotriva salasluirii Duhului Sfant in noi. Sunt multe. As aminti doar trei, poate cele mai importante:

Duhul Sfant nu poate cobori intr-o inima mandra, intr-un suflet orgolios. Pretentia diabolica la superioritate in relatia cu ceilalti constituie un obstacol de netrecut pentru ca Duhul Sfant sa patrunda in noi.

In al doilea rand, duhul vicleniei, care nu lasa loc in nici un caz prezentei Duhului Sfant in noi.

Si [in al treilea rand] judecata aproapelui, care opreste orice revarsare de har in inima celui care arata cu degetul spre celalalt.

Daca am amintit trei dintre nenumaratele obstacole care pun zid de despartire intre noi si Duhul Sfant, sa amintim, dintre multe altele, si care sunt trei cai prin care Duhul Sfant se salasluieste intru noi:

Duhul libertatii, fara de care Duhul Sfant nu poate fi prezent. Iar aceasta libertate, cum a fost descrisa de un Parinte al Bisericii din veacul trecut [Cuviosul Sofronie Saharov], aceasta libertate are doua trepte, si anume:

capacitatea de a te elibera de dorinta de a-i domina pe altii, si cea de-a doua treapta, foarte greu de implinit pentru noi oamenii obisnuiti: lipsa razvratirii launtrice fata de cel care incearca sa te domine. Prin aceasta dobandim libertatea cea autentica. Iar in aceasta situatie Duhul Sfant este cu noi.

Cea de-a doua cale este smerenia. Acolo unde este smerenie, Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, Duhul cel smerit al lui Dumnezeu Se salasluieste. Pentru ca smerenia este contrariul ambitiilor nemasurate, care, asa cum aminteam, impiedica venirea Duhului Sfant in noi.

Si in al treilea rand iubirea de vrajmasi. Este calea cea mai sigura, este dovada cea mai clara ca Duhul Sfant se afla in om. Caci acolo, unde nu este iubire – incluzand in aceasta si pe dusmani – acolo nu este Duhul Sfant.

Nu ne ramane decat, cu ochii mintii indreptati catre cer, sa cerem pogorarea Duhului Sfant in noi, pentru ca o viata autentica, in lumina Evangheliei, nu poate fi decat viata in Duhul Sfant.

Vino Duhule, vino Mangaietorule, vino, Dumnezeule Duh Sfant si te salasluieste impreuna cu Tatal si cu Fiul in fiinta noastra cea mai dinlauntru!

Asa sa fie!

Vino Doamne!

Amin”.

Cum se tălmăceşte cântarea pe care o auzim atât de des în biserică: Doamne miluieşte
 

Este strigătul păcătosului care se căieşte, gata să miluiască şi el pe alţii, aşa cum a fost şi este miluit fără de măsură de Dumnezeu, Judecătorul faptelor sale.
Cum se tălmăceşte cântarea pe care o auzim atât de des în biserică: „Doamne miluieşte?“
Este strigătul celui vinovat şi osândit la chinuri, care imploră mila judecătorului mânios, fiindcă l-a supărat. Merităm toţi veşnic blestem şi veşnic foc nedomolit pentru nenumăratele noastre păcate şi numai harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care mijloceşte pentru noi înaintea Tatălui ceresc ne mântuieşte de veşnică osândă.
E strigătul celui ce se căieşte şi care îşi afirmă răspicat hotărârea neclintită de a se îndrepta şi de a începe o viaţă nouă, cum se cuvine unui creştin.
Este strigătul păcătosului care se căieşte, gata să miluiască şi el pe alţii, aşa cum a fost şi este miluit fără de măsură de Dumnezeu, Judecătorul faptelor sale.
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, 2005, p. 366)

Dumnezeu aşteaptă sfârşitului omului, în ce sfârşeşte omul: fie că a fost multă vreme bun, fie că a fost multă vreme rău, cele de pe urmă au ultimul cuvânt.

Toate pedepsele sunt văzute ca venind de la Dumnezeu, ca plată pentru păcate. Cu toate acestea Dumnezeu nu pedepseşte aici toate păcatele.Oamenii aşa ar vrea. Şi fiindcă ei nu pot răbda, se întreabă: Cum de mai rabdă Dumnezeu? Mulţi, din pricina acestei răbdări divine, îşi pierd siguranţa în existenţa lui Dumnezeu. De aceea, ştiind Dumnezeu slăbiciunea credincioşilor şi desfrâul răutăţii, mai intervine din când în când cu pedepse înfricoşătoare (întâmplări înfricoşate) între oameni. Nu pedepseşte toate relele aici şi imediat, după cum nici nu răsplăteşte tot binele aici şi numaidecât, cred că din următoarea raţiune:
- Dacă ar pedepsi toate relele aici, ar putea însemna că lumea aceasta este singura care există. Dacă ar pedepsi toate relele imediat, ar însemna că se teme de puterea răului, care nepedepsit imediat I-ar putea periclita stăpânirea lumii.
- Dacă ar răsplăti tot binele aici ar însemna acelaşi lucru, că există numai lumea aceasta. Dacă ar răsplăti tot binele imediat ar însemna că sufletul există numai în lumea aceasta, în care Dumnezeu trebuie să Se achite urgent de îndatorirea ce I-a făcut-o omul.
- Că uneori Dumnezeu pedepseşte răul şi uneori răsplăteşte binele este ca să ştie omul că răul se pedepseşte şi binele se răsplăteşte.
- Dacă o face rar în lumea aceasta este semn că o face sigur în cealaltă.
- Dacă uneori nu pedepseşte răul este că aşteaptă pocăinţa păcătosului.
- Dacă uneori nu răsplăteşte binele dreptului este semn că-i lucrează răbdarea. În amândouă cazurile Dumnezeu aşteaptă sfârşitului omului, în ce sfârşeşte omul: fie că a fost multă vreme bun, fie că a fost multă vreme rău, cele de pe urmă au ultimul cuvânt.
O răsplată aici şi imediat pentru toate faptele ar dăuna libertăţii omului. Răul nu s-ar mai face de frica pedepsei, iar binele s-ar face din interesul răsplăţii. S-ar micşora ceva din slava lui Dumnezeu şi s-ar micşora şi prestigiul fiinţei omeneşti în drumul ei spre îndumnezeire.
Iată, prin urmare, la ce climat de libertate şi dragoste dezinteresată vrea Dumnezeu să-și ridice fiii, la sensul lor metafizic, cel ascuns în Dumnezeu, Care este Duh, este Iubire şi Adevăr, şi acesta face şi pe oameni liberi şi cunoscuţi şi lor înşişi ca atare. Limitele omului sunt limitele sfinţeniei sale. Iar sfinţenia este de la Dumnezeu. De altfel, singurul leac al vieţii, s-o scape de năruire, numai sfinţenia rămâne. Sfinţenia este şi efectivă şi preventivă. Datori de a o câştiga sunt toţi oamenii, care vor să se mântuiască. Sfinţenia tare seamănă a sănătate originară, o strălucire lină a sufletului. Unde sunt acestea şi Dumnezeu Se odihneşte, unde lipsesc şi Iisus îşi pierde răbdarea. Este lucrul cel mai greu să îndupleci omul să urmărească realizarea sfinţeniei. Vede bine câte năpaste îndură, fără rezemarea vieţii sale pe Dumnezeu... şi totuşi... Dar sunt fraţi de-ai noştri, oameni care au ajuns încă din veacul acesta, urgisit de păcate, până la strălucirile „Schimbării la faţă".

(Părintele Arsenie Boca, Omul, zidire de mare preț, Editura Credința strămoșească, p. 139-141)

Tristetea si Acedia
 

1. Tristetea si akedia

Tristetea si akedia sunt doua patimi sau boli spirituale indelung cercetate de ascetica crestina, si felul tamaduirii lor a fost cu multa intelepciune cugetat. Ceea ce se numeste astazi depresie tine in mare masura de aceste doua boli spirituale si de aceea pentru ea e potrivita in foarte multe cazuri terapeutica duhovniceasca.

A. Tristetea (lype), dincolo de ceea ce arata insasi cuvantul, este o stare a sufletului caracterizata prin descurajare, slabiciune (astenie), greutate si durere sufleteasca, de mahnire, lancezeala, apasare a sufletului, insotite cel mai adesea de neliniste si chiar spaima.

Aceasta stare poate avea cauze multiple, dar este intotdeauna o reactie patologica a puterii irascibile (thymos) sau a puterii de a dori a sufletului (epithymia, epithymetikon, epithymeike dynamis), fìind in primul caz o urmare a maniei (orge), iar in al doilea, o urmare a neimplinirii unei dorinte. Ea poate fì iscata in suflet si de lucrarea nemijlocita a demonilor sau se iveste aparent fara nici o pricina.

Sa examinam in detaliu aceste etiologii.

1. Parintii au remarcat ca in general tristetea vine din neimplinirea unei dorinte trupesti sau dintr-o nadejde inselata. Placerea fìind legata de dorinta, putem spune, urmand lui Evagrie Ponticul, ca“tristetea este lipsirea de o placere prezenta sau nadajduita”.

Ca rezultat al neimplinirii unei dorinte trupesti – in sensul larg al termenului de trupesc, ca antonim al lui “spiritual” – si al lipsirii de placerea legata de ea, tristetea vadeste alipirea celui stapanit de ea de bunurile materiale, de valorile acestei lumi. De aceea adesea tristetea este provocata de pierderea unui bun material sau de orice neplacere de acest fel. Tristetea poate fì iscata si de poftirea nepotolita a bunurilor altuia, fìe ele materiale, intelectuale, morale sau spirituale. Ea poate fì de asemenea pricinuita de setea dupa onoruri, care nu si-a aflat saturarea, fìind in acest caz legata de slava desarta si de mandrie.

Tristetea insa nu se naste numai din neimplinirea dorintei dupa un lucru anume; vine si dintr-o nemultumire mai cuprinzatoare, din sentimentul de viata neimplinita, care arata ca tainicele dorinte ale sufletului – al caror talc adevarat nu intotdeauna il pricepe omul – n-au fost pe deplin ostoite. Tristetea de acest soi da nastere, pe plan psihologic, la ceea ce se numeste indeobste depresie.

2. Parintii spun ca, in al doilea rand, tristetea vine din manie, indeosebi din dorinta de razbunare neimplinita. Chiar daca uneori e adusa de sentimentul ca prea ne-am maniat pentru un nimic, cel mai adesea, dimpotriva, omul se intristeaza ca nu s-a maniat pe cat se cuvenea, ca n-a dat pe fata tot focul din inima lui si nu L-a ranit, asa cum voia, pe cel spre care s-a pornit cu manie. Jignirile isca si ele tristetea.

In aproape toate aceste cazuri, patima aceasta arata alipire de sine, e legata de slava desarta si de mandrie, ca si mania, de altfel, care o naste. Face vadita reactia eului frustrat in dorinta sa de afìrmare, pretuit mai putin decat crede el ca i se cuvine. Ranchiuna, de care e adeseori legata tristetea, se naste tocmai din mandria ranita, iar mania, care-i si ea izvor al tristetii, de multe ori e semnul dorintei de a redobandi pretuirea celorlalti si stima de sine. Tristetea apare atunci ca expresie a sentimentului de esec sau de neputinta pe care-l incearca eul in aceasta tentativa a sa de reabilitare de sine.

3. Se poate ca pricina tristetii sa ramana nestiuta, si de aceea sa para lipsita de motiv.

„Cateodata - scrie Sfantul Ioan Casian -, chiar fara sa existe un motiv care sa ne pricinuiasca aceasta cadere [...], suntem apasati de o neasteptata tristete.”

Atunci limita dintre acest soi de tristete si patima akediei, despre care vom vorbi mai jos, este foarte vaga.

4. Parintii spun ca diavolii isi au si ei partea lor de lucrare in nasterea, dezvoltarea si staruirea tristetii. Tristetea sufletului este de altfel unul dintre efectele imediate ale lucrarii diavolesti. Putem spune si invers, ca orice stare de tristete a sufletului este intotdeauna semnul unei lucrari dracesti, de mai mare sau mai mica amploare.

Chiar daca evenimentele exterioare pot isca si motiva tristetea, trebuie sa subliniem ca in realitate nu ele sunt adevarata ei pricina; sunt numai prilejuri, nu cauza, care se afla numai si numai in sufletul omului, mai precis in atitudinea pe care o are fata de evenimentele exterioare, ca si fata de sine insusi. Chiar atunci cand demonii sunt cei care isca si intretin starea de tristete, ei pot sa faca lucrul acesta pentru ca afla in suflet un teren favorabil si benefìciaza de o anumita participare – mai mult sau mai putin constienta – a vointei omului. Adesea tristetea e in suflet mai inainte de a se repezi diavolii asupra lui, ei nefacand altceva decat sa sporeasca patima.

Patima tristetii poate lua forma extrema a deznadejdii (apognosis). Este una dintre cele mai grave manifestari ale ei. Potrivit Parintilor, Satana are un mare rol in nasterea deznadejdii si poate aduce sufletului, prin mijlocirea acestei stari, mari nenorociri. Intr-adevar, intr-o asemenea stare, omul isi pierde nadejdea in Dumnezeu si prin urmare se separa de El. In felul acesta, el lasa camp liber de actiune demonilor si e sortit mortii spirituale. Sfantul Pavel spune ca intristarea lumii aduce moarte (II Cor. 7, 10).

Sursa de moarte spirituala, deznadejdea, il poate face pe om sa-si curme viata trupeasca; facandu-l sa nu mai astepte nimic de la viata, ii pune in suflet gandul sa-si puna capat zilelor si-l mana la implinirea lui.

Efectele patologice ale tristetii sunt mari si de temut. In afara de faptul ca naste in suflet inevitabil deznadejdea si nenorocitele ei urmari, de e lasata sa sporeasca, aceasta patima produce de la primele ei manifestari atitudini patimase, ca rautatea fata de oameni, ranchiuna, acreala, amaraciunea, pomenirea raului, nerabdarea. In felul acesta, ea perturba grav relatiile omului cu semenii sai.
Ca toate celelalte parimi, ea intuneca sufletul, orbeste mintea si reduce considerabil puterea ei de discernamant. Unul dintre efectele specifice este ingreunarea sufletului. Ea produce de altfel in intreg omul o stare de astenie si moleseala, il face fricos si-i paralizeaza activitatea.

Tristetea si Acedia II
 

B. Akedia se invecineaza atat de mult cu tristetea, incat traditia ascetica apuseana, urmand Sfantului Grigorie cel Mare, le socoteste una si aceeasi patima. Traditia ascetica rasariteana insa le deosebeste, si pe drept. Termenul grec akedia a fost preluat in latina sub forma acedia. Este greu sa i se dea o traducere in acelasi timp simpla si completa; termenii „lene” si „plictis”, prin care este adesea redat in limbile moderne, nu exprima decat in parte realitatea complexa desemnata de el. Akedia este si lene, si plictis, dar si sila de viata, toropeala, descurajare, lehamite, nepasare, somnolenta, dormitare, ingreunare a trupului si a sufletului care-l mana pe om la somn, chiar daca nu s-a ostenit cu nimic.

Este in akedie o nemultumire de tot si de toate. Celui stapanit de ea nimic nu-i mai trebuie, nimic nu-i mai place, toate ii par searbade si plicticoase, iar viata lipsita de rost. Ca si starile dinainte, si aceasta are pe plan psihic caracteristicile depresiei. O alta trasatura a akediei, legata de cele precedente in masura in care astfel se cauta in mod inconstient compensarea acelora, este aceea ca il face pe om instabil din punct de vedere fìzic si psihic. Facilitatile sale sunt inconstante; mintea, incapabila sa se fìxeze pe ceva anume, trece de la un obiect la altul. De e singur, nu suporta sa ramana in locul in care se afla; patima il mana sa iasa si sa bantuie dintr-un loc in altul. Adesea ajunge pribeag si vagabond. Cauta cu orice pret intalnirea cu ceilalti oameni, sub cuvant de trebuinta, chiar daca e lipsita de orice rost. Legaturile sale cu semenii sunt de aceea usuratice, intretinute prin vorbire desarta si duh iscoditor.

Akedia starneste in sufletul celui imbolnavit de ea o mare si statornica sila de locul unde ii e dat sa vietuiasca, nascoceste pricini de nemultumire si-l amageste cu gandul ca in alta parte i-ar fi mult mai bine. Il face sa tanjeasca dupa meleaguri straine, in care tot ce-i lipseste e, dupa cum socoate, lesne de aflat. Tot akedia il face sa-si lase treburile – mai cu seama munca sa, care nu-i aduce nici o bucurie – si sa caute altele, mai placute si mai atragatoare si care sa-l faca in fine fericit… Trebuie sa observam insa ca in anumite cazuri akedia nu da nastere unor astfel de factori compensatori, ci e insotita de o inchidere totala in sine, de sila pentru tot ce inseamna activitate si miscare si de refuzul oricarui contact cu exteriorul, factorii de inertie si de inapetenta fìind mai puternici.

Oricare ar fi ele, starile legate de akedie sunt insotite de neliniste si anxietate, care, alaturi de sila, sunt caracteristicile fundamentale ale acestei patimi. Ceea ce distinge esential akedia de tristete este faptul ca ea nu-i motivata de nimic precis, ca „mintea e tulburata fara pricina”, cum spune Sfàntul Ioan Casian. Dar faptul ca ea nu are motiv nu inseamna ca nu are cauza. Potrivit Parintilor, akedia are o etiologie preponderent demoniaca. Pentru a putea actiona, are insa nevoie de un teren prielnic, pe care il ofera mai ales sufletul iubitor de placeri si cel stapanit de tristete.

Principalul efect patologie al akediei este intunecarea intregului suflet (ca si in cazul tristetii): mintea e cuprinsa de intuneric si orbita, sufletul invaluit in tenebre. Ratiunea isi pierde puterea de discernamant si justa cunoastere a realitatii. Parintii au constatat ca akedia, care este „molesire a sufletului” si „lancezeala a mintii”, naste golul inimii, il face pe om delasator in toate si fricos. Daca se insoteste cu tristetea, o sporeste, si asa mana usor la deznadejde. Grabnica maniere a celui stapanit de ea este o alta bine stiuta urmare a ei.

Tristetea si Acedia III
 

Terapeutica duhovniceasca a tristetii variaza potrivit cauzelor ei.

1. Prima cauza posibila a tristetii este lipsirea de o placere prezenta sau dorita si deci, fundamental, pierderea unui bun material, neimplinirea unei dorinte sau dezamagirea legata de o nadejde trupeasca. In cazul unei astfel de etiologii, tratarea tristetii implica esential renuntarea la dorinte si placeri „trupesti” si, legat de aceasta, detasarea fata de „bunurile” materiale, mergand pana la dispretuirea lor totala. Cum orice patima are la radacina ei o dorinta trupeasca de placere a simturilor, e de la sine inteles ca tamaduirea tristetii este legata de tamaduirea celorlalte patimi.

Omul supus carnii doreste cu ardoare nu numai bunuri materiale, ci si onorurile si slava omeneasca, si atunci cand am analizat patima tristetii am aratat legatura stransa pe care o are ea cu patima slavei desarte, dezamagirile legate de neprimirea onorurilor visate si a slavei de la oameni fìind o cauza frecventa a tristetii, atat pentru cei care le au si ravnesc altele mai mari, cat si pentru cei care-si viseaza sa li se stie numele. In acest caz, lecuirea de tristete se face prin dispretuirea slavei de la oameni si a cinstirilor lumesti sau, si mai bine, prin deplina nepasare fata de ele, fìe ca ai parte de ele, fie ca esti lipsit.

2. O a doua cauza esentiala a tristetii este mania, fie ca simpla urmare a ei, fie ca urmare a unei jigniri, luand in acest caz forma ranchiunii. In oricare dintre aceste cazuri, se cuvine sa iertam pe cei ce ne-a jignit, sa lasam deoparte supararea si sa dam dovada de bunavointa si iubire.

Decat sa-l invinuim pe cei care ne-a jignit, mai degraba sa ne invinuim pe noi insine, recunoscand ca suntem vrednici sa induram batjocuri pentru pacatele noastre si ca poate chiar noi l-am starnit pe celalalt prin vreun cuvant sau gest nesocotit.

3. Pe langa tristetea ale carei pricini sunt stiute, exista, dupa cum am vazut, si o tristete fara de pricina, ivita in suflet fara motiv vadit. Pentru o astfel de tristete nu este un leac anume, ci e nevoie de o terapeutica generala, care de altfel completeaza tratamentele indicate in cazul celorlalte forme de tristete despre care am vorbit mai sus. E important ca omul stapanit de tristete sa nu se inchida in sine, sporindu-si astfel boala, ci sa-si deschida sufletul, sa-si descopere cugetele unui duhovnic iscusit, sa vorbeasca cu el despre suferinta sa. Asa scapa de gandurile negre si primeste prin cuvantul aceluia o mangiere pe care nimeni altul nu i-o poate da.

Potrivit Parintilor, leacul de capetenie al tristetii, oricare i-ar fi pricinile, este rugaciunea. Batranii spun, din cercarea lucrului, ca psalmodia alunga mai cu seama tristetea adusa sufletului de demoni, si ca rugaciunea inimii, lucrata cu luare-aminte si trezvie, este cel mai bun leac pentru orice soi de tristete. Pentru tamaduirea akediei, care, dupa cum am vazut, vatama toate puterile sufletului fi pune in lucrare mai toate patimile, e nevoie de un tratament duhovnicesc divers.

Mai intai, boala trebuie scoasa la iveala si reperata ca atare, pentru ca, neavand pricini anume, ramane adesea nestiuta si de neinteles, cu atat mai mult cu cat are adesea drept efect orbirea mintii si intunecarea sufletului. De aceea Sfantul Ioan Casian spune ca acela care vrea sa stinga aceasta patima din sufletul sau trebuie „s-o smulga grabnic din ascunzisurile inimii”.

Cand akedia se manifesta sub forma somnolentei, omul trebuie sa se impotriveasca si sa nu cedeze somnului si ingreunarii, si sa-si vada de treburile sale. Orice chip ar lua, dupa cum spune Sfantul Ioan Casian, „experienta arata ca de ispita akediei nu scapam prin fuga, ci numai impotrivindu-ne”. Impotrivirea fata de patima nu da niciodata roade pe data. Biruinta asupra akediei presupune o lupta lunga si sustinuta. De aceea lecuirea ei cere mai intai de toate rabdare si staruinta. Virtutea rabdarii apare de altfel drept principalul leac al acestei patimi.

Nadejdea este si ea un alt leac bun, alaturi de rabdare. Nu-i vorba doar de nadejdea ca mai devreme sau mai tarziu vei fi izbavit de patima si iti vei afla odihna, ci de nadejdea in bunatatile ce vor sa fie, care, dupa cum spune Sfantul Ioan Scararul, „aduce la judecata” aceasta patima si „o omoara cu desavarsire”.

Un al treilea leac este pocainta, plansul (penthos) si strapungerea inimii (katanyxis).

Frica de Dumnezeu este si ea un antidot puternic contra acestei patimi; „nimic nu poate alunga asa de mult trandavia ca frica de Dumnezeu”, spune Sfantul Ioan Scararul.

Printre leacurile prescrise de Parinti este si lucrul mainilor (Sfàntul Ioan Casian mai ales lauda mult foloasele muncii). Cu adevarat, munca il fereste pe om de plictis, de nestatornicie, de moleseala si somnolenta, stari specifice acestei patimi. Ea il deprinde pe om cu staruinta, cu sederea intr-un loc, cu indurarea greului, cu luarea-aminte, insusiri pe care le cere viata duhovniceasca si pe care akedia voieste sa le surpe. Munca se impotriveste direct lenei, unul dintre chipurile akediei si izvor al multor rele.

Rugaciunea, in fine, este cel mai bun si mai potrivit leac pentru akedie, pentru ca de boala aceasta nu se izbaveste omul deplin decat prin harul lui Dumnezeu, care e rodul rugaciunii. In lipsa rugaciunii, toate celelalte leacuri aduc o slaba alinare, si numai de la ea isi iau puterea lucratoare. De aceea lupta cu aceasta patima, taria in fata ei, rabdarea, nadejdea, plansul inimii, aducerea aminte de moarte, lucrul mainilor, toate trebuie insotite de rugaciune, care le intemeiaza in Dumnezeu si face sa nu mai fie simple stradanii omenesti.

Chiar daca in mod frecvent aflam o legatura intre starile depresive si tristete si akedie, lucrurile nu trebuie privite ingust si strict. Caci, pe de o parte, aceste stari pot fi legate de factori spirituali care depasesc cadrul tristetii si akediei ca patimi si, pe de alta parte, depresia poate avea cauze corporale sau somatice.

Unul dintre astfel de alti factori spirituali care intervin in depresii este acela al sensului pe care omul il da existentei sale. In domeniul psihoterapiei, acest fapt a fost in mod deosebit subliniat de curentul califìcat drept „psihanaliza existentiala”.

Un alt factor important este natura atasamentului pe care omul il are fata de sine, de semeni si de realitatile acestei lumi.

Un al treilea factor este natura relatiei omului cu aproapele.

Un al patrulea, valoarea pe care gandeste omul ca o are in propriii sai ochi si ai altora.

Al cincilea este legat de constiinta unei vinovatii proprii.

Analiza dezvoltata de Parinti pe aceste teme inlesneste aprofundarea intelegerii lor, iar felul de vietuire duhovniceasca pe care il recomanda ei da unele solutii care permit, daca nu vindecarea deplina, cel putin ameliorarea unui numar de stari depresive sau prevenirea lor. In vietuirea cu adevarat crestineasca, omului ii este dat sa cunoasca si sa experieze adevaratul sens al vietii sale, care nu-i iluzoriu, nici inselator, amagitor si dezamagitor, nici cale spre moarte, pentru ca ii e dat de Cel ce este Logosul Insusi (altfel spus ratiunea de a fi, in dublu sens, de obarsie si capat – si deci ratiune a sensului- fiecarei fapturi), de Cel care a spus: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata (In 14, 6).

Vietuirea duhovniceasca il ajuta pe om, prin lupta cu patimile, sa se desprinda din alipirile sale desarte, amagitoare si pricinuitoare de boala, fìe de propria-i persoana, fìe de ceilalti, fìe de lucrurile lumesti, si sa puna in locul lor, prin lucrarea virtutilor, iubirea de Dumnezeu, de sine si de aproapele, in Domnul, si iubirea celor duhovnicesti, neinselatoare si cu neputinta de rapit. Caci numai prin iubirea si virtutile care-i sunt date se pot stabili legaturi nevatamatoare cu semenii, ferite de teama, de neliniste ori de vrajmasie. Iubirea si rugaciunea il incredinteaza tainic pe om ca Dumnezeu il iubeste, ca e de mare pret in ochii Lui si de neinlocuit, si pretuirea Sa covarseste cinstirile omenesti.

Smerenia si pocainta il ajuta sa-si vada limpede locul si rostul sau pe lume, ca nici sa se inalte, nici sa se osandeasca pe sine pentru inchipuite greseli. Prin Taina Spovedaniei primeste iertarea lui Dumnezeu si curatirea pacatelor in chip adeverit, afla pacea launtrica si pune bun inceput vietii sale.

In fine, credinta si nadejdea il apara pe om de infricosata deznadejde care duce la moarte, si in cele mai grele imprejurari sa nu se scarbeasca de viata pe care Ziditorul sau i-a dat-o si sa-si pastreze credinta in Dumnezeu, asteptand mantuirea adusa de Hristos tuturor oamenilor, pana la unul, pentru care a si primit sa patimeasca El Insusi in trup.

Aceste cateva consideratii dintre multe altele posibile arata ca solutia pentru starile depresive care implica cauze spirituale nu rezida numai in vindecarea de tristete sau de akedie, ci intr-o terapeutica duhovniceasca globala, care cere lupta cu toate patimile – toate legate intre ele – si, totodata, implinirea tuturor virtutilor. Se vede asadar o data mai mult ca tamaduirea unei boli psihice legate de o boala spirituala nu poate fi rodul unei terapeutici partiale, ci tine de ansamblul vietii ascetice, care, la randul ei, nu poate fi despartita de viata Bisericii.

(din: Jean-Claude Larchet, Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii,
Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Nu te plânge de Domnul
 

Nu te plânge de Domnul. „De ce ne bate ?“, zici tu. „De ce ne bate cu boală şi război şi foc şi dăunători?“ Dar oamenii nu-L bat pe El prin cuvintele hulitoare şi faptele păcătoase? Bătându-ne, El ne vesteşte adevărul despre noi şi ne arată mila Sa faţă de noi. Fiindcă doreşte să ne trezească, să ne întoarcă şi să ne mântuiască prin bătaie când nu izbuteşte prin miluire. Fiindcă se spune în Scriptură: Toate căile Domnului, milă şi adevăr toate, atât căile bunătăţii, cât şi căile îngrozirii. Fie că dă, fie că ia. El întotdeauna vădeşte milă şi arată adevărul. Asta n-o văd toţi oamenii, o văd cei ce caută aşezământul Lui şi descoperirea Lui (Psalmul 24, 11). Lor li s-a dat să vadă şi să cunoască prin întunericul orbirii si neștiinței; li s-a dat să vadă ceea ce au ei: așezământul şi descoperirea, adică adevărul revelat al lui Dumnezeu şi disciplina revelată a duhului.
Adevărul revelat ne descoperă scopul fiinţei noastre, iar disciplina duhului ne deschide calea spre acest scop. Că nu putem ceva împotriva adevărului, ci pentru adevăr, ne învaţă apostolul (II Corinteni 13, 8). Asta o spune acel apostol care vreme îndelungată s-a împotrivit adevărului şi a prigonit adevărul. Când înaintea ochilor se întunecă adevărul, îndată se pierde şi calea. Când cineva părăseşte adevărul, leapădă şi disciplina. În ziua de astăzi umblă pe căi întortocheate şi rătăcite mulţi oameni, popoare întregi, fiindcă nu vor să ştie adevărul. Iar fără adevăr nu se cunoaşte scopul şi nu se vede calea, ca şi cum nu ar fi lumină. Întoarcerea la adevăr şi la disciplina duhului: iată cerinţa esenţială a generaţiei noastre, a vremurilor noastre. Fără asta, catastrofa este inevitabilă. Adevărul impune disciplină. De aceea sunt mulţi oameni cărora nu le pasă de adevăr. Iubesc mai mult minciuna, fiindcă minciuna elimină orice disciplină. Adevărul se mai numeşte şi Ortodoxie, iar disciplina duhului Cinste. Cugetă grabnic şi adânc la aceste două cuvinte şi ţi se vor descoperi multe taine ale vremurilor noastre, ale neorânduielilor noastre, ale pătimirilor noastre şi ale rătăcirii contemporane.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sophia, p. 213-214)

Iubirea desăvârşită şi smerenia pârjolesc ispita trupească
 

De aceea să cerem mereu, cu credinţă fierbinte şi lacrimi, ca Domnul să ne dea smerenie şi iubire, pentru a ne feri de cursele vrăjmaşului.
Ochiul se murdăreşte când vede trupuri de femei şi bărbaţi - mai mult de femei - care se îmbracă necuvios. De aceea, bine faci că-ţi întorci ochii şi mintea, încât să nu vezi zădărniciile şi murdăriile femeilor neruşinate, care sunt călăuzite de diavoli, însă mai bună şi mai sigură dintre toate este să dobândeşti iubirea desăvârşită, care-l eliberează pe om de frică şi care nu se va ofili niciodată.
Căci iubirea adevărată pârjoleşte ca o flacără puternică orice poftă ruşinoasă şi rea. Să dobândeşti încă şi smerenie adevărată, de care satana se teme şi nu se apropie. De aceea să cerem mereu, cu credinţă fierbinte şi lacrimi, ca Domnul să ne dea smerenie şi iubire, pentru a ne feri de cursele vrăjmaşului viclean şi a ajunge în siguranţă la limanul liniştit şi netulburat al vieţii şi odihnei celei veşnice.
(Arhim. Filothei Zervakos, Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 198-199)

Să cerem mereu, cu credinţă fierbinte şi lacrimi, ca Domnul să ne dea smerenie
 

De aceea să cerem mereu, cu credinţă fierbinte şi lacrimi, ca Domnul să ne dea smerenie şi iubire, pentru a ne feri de cursele vrăjmaşului.
Ochiul se murdăreşte când vede trupuri de femei şi bărbaţi - mai mult de femei - care se îmbracă necuvios. De aceea, bine faci că-ţi întorci ochii şi mintea, încât să nu vezi zădărniciile şi murdăriile femeilor neruşinate, care sunt călăuzite de diavoli, însă mai bună şi mai sigură dintre toate este să dobândeşti iubirea desăvârşită, care-l eliberează pe om de frică şi care nu se va ofili niciodată.
Căci iubirea adevărată pârjoleşte ca o flacără puternică orice poftă ruşinoasă şi rea. Să dobândeşti încă şi smerenie adevărată, de care satana se teme şi nu se apropie. De aceea să cerem mereu, cu credinţă fierbinte şi lacrimi, ca Domnul să ne dea smerenie şi iubire, pentru a ne feri de cursele vrăjmaşului viclean şi a ajunge în siguranţă la limanul liniştit şi netulburat al vieţii şi odihnei celei veşnice.
(Arhim. Filothei Zervakos, Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 198-199)

Monahia Teodora Amariei, stareţa mănăstirii Peştera din judeţul Neamţ
 

Ce este virtutea dragostei creştine?
Despre dragoste ca virtute creştină s-a scris şi se vorbeşte mult, însă puţini sunt cei care o cunosc cu adevărat. Consider că cei mai îndreptăţiţi să vorbească despre această virtute sunt cei care ard pentru Dumnezeu, ard de dorul şi dragostea Lui, adică asceţii şi marii rugători. Iată, de pildă, ce ne îndeamnă Însuşi Domnul Hristos, prin apostolul iubirii – Sfântul Ioan: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12). Iar în altă parte spună că „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul său să-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13), căci „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Acesta este modelul autentic de iubire – Hristos. Toţi sfinţii, drepţii şi mărturisitorii au avut acest desăvârşit model.
„Virtutea dragostei se naşte în om din multă nevoinţă, smerenie şi rugăciune”

Care este legătura dintre dragoste şi celelalte virtuţi teologice?
Toate virtuţile se agonisesc cu multă osteneală, însă cel care a dobândit dragostea, se face asemănător lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire, după adevărata mărturisire a Sfântului Ioan Evanghelistul: „Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8). Dragostea ca virtute teologică este cea mai mare dintre toate, deoarece, prin natura sa, le implică pe celelalte virtuţi. Nu poţi să iubeşti dacă nu ai credinţă puternică şi statorică, nu poţi să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele dacă nu ai spirit jertfelnic, nu poţi să iubeşti dacă nu ai smerenie, nădejde, supunere, ascultare, răbdare îndelungă, bărbăţie şi multe altele.


Prin ce este dragostea mai mare decât celelalte virtuţi?
Dragostea este mai mare decât celelalte virtuţi în primul rând prin izvorul său, care este Însuţi Dumnezeu şi apoi prin puterea, roadele şi durata ei, pentru că dragostea „nu piere niciodată” (I Corinteni 13, 8). Dragostea creştină este de la Dumnezeu şi este dată omului în dar. Fără puterea dragostei, credinţa slăbeşte, iar nădejdea se ofileşte şi scade mereu. Virtutea dragostei se naşte în om din multă nevoinţă, smerenie şi rugăciune. Dragostea este podoaba cea mai frumoasă cu care Dumnezeu înveşmântează inima înfrântă şi smerită.
Fericitul Augustin are un aforism folosit din ce în ce mai des: „Iubeşte şi fă ce vrei!” Cum trebuie înţeles acest îndemn?
Dacă-L luăm ca model pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, vedem că El, ca Dumnezeu adevărat şi ca om adevărat, S-a purtat cu multă delicateţe şi dragoste faţă de făptura Sa. A biciuit viciul, dar nu omul, a mustrat păcatele, dar pe păcătoşi i-a ridicat şi i-a iertat dacă s-au smerit, dacă i-au cerut ajutorul şi iertarea. Doar pe făţarnici i-a mustrat aspru şi fără menajamente. În toate poruncile şi legile dumnezeieşti, se vede clar mila şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, căci toată Legea şi toţi Proorocii se rezumă la porunca dragostei: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Aceasta este dragostea creştină.
Iată ce spune unul dintre marii isihaşti athoniţi, Gheron Iosif: „Când harul te umbreşte şi suflarea lui Dumnezeu, care este sufletul nostru, se înalţă aprinsă de dragoste, atunci se realizează unirea dumnezeiească. Şi atât de mult se afundă sufletul în Dumnezeu, încât nu se mai cunoaşte şi nu se mai distinge unul de celălalt, ca soarele şi lumina sau ca focul şi fierul înroşit care se unesc cu aevărat”. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă: „O, dumnezeiască iubire, unde Îl ţii pe Hristos? Unde Îl ascunzi pe El? De ce L-ai luat pe Mântuitorul lumii şi te-ai depărtat de la noi? Deschide-ne şi nouă nevrednicilor uşa ta cea mică pentru ca şi noi să-l vedem pe Hristos Cel ce a pătimit pentru noi şi să credem că prin milostivirea Lui, nu vom mai muri după ce L-am văzut”.
Avem atâta „nor de mărturii” ale sfinţilor despre această mare virtute pentru că ei au cântat-o, au lăudat-o şi mai ales au practicat-o.
„Să ne rugăm mai mult şi să criticăm mai puţin”

Care este raportul dintre iubire şi dreptate?
Din păcate, omul contemporan este atât de plin de sine, încât nu mai vede frumuseţea din jurul său; el se vede doar pe sine, că este nedreptăţit, că nu este iubit sau ajutat şi nu mai are ochi pentru suferinţele altuia. Foarte puţină lume Îi mai mulţumeşte lui Dumnezeu pentru bune şi pentru rele, cum făcea dreptul Iov. Mereu dorim ca Dumnezeu să ne dea şi cerem multe, dar când vine vorba să ne dăruim lui Dumnezeu trup şi suflet, atunci începem să ne scuzăm şi să aruncăm vina pe societate. Dar de ce nu aruncăm vina şi pe noi înşine, pentru că şi noi facem parte din societatea acestui timp? Nimeni nu are dragoste dacă vedem doar răul celor din jur.


Care sunt mijloacele prin care se poate întări şi înmulţi dragoastea?
Focul dragostei dumnezeieşti se menţine numai şi numai cu rugăciune multă, făcută cu inima şi nu numai cu mintea, făcută cu sinceritate, cu generozitate, cu deschidere faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Dacă ne-am ruga mai mult şi am critica mai puţin, atunci vom putea cânta împreună cu marele apostol Pavel cel mai frumos imn de laudă adus acestei măreţe virtuţi: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 1-8).

Părinte Sofian Boghiu, ce trebuie să cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre?
 

Să-I cerem sănătate trupească şi sufletească. Să-I cerem luminarea minţii şi înţelepciune, pentru a nu greşi calea către El. Să-I cerem bunătate sufletească şi smerenia inimii, căci spune Domnul: Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre. Să-I cerem dreapta socoteală în tot ce facem, având convingerea că atunci când vom muri, vom da seama înaintea judecăţii lui Dumnezeu de felul cum ne-am trăit viaţa pe pământ. Să-I cerem râvnă pentru citirea Sfintei Scripturi, înţelegerea lor şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să-I cerem harul Duhului Sfânt şi mântuirea sufletelor noastre.

Să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El şi cele pe care numai El ni le poate da. Să-i cerem ajutor ca, în toată viaţa noastră, să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga nouă. Asta să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre.

Părintele Efrem Athonitul - Puterea rugăciunii lui Iisus
 

Prin citire, prin convorbiri duhovnicești, îl lovești pe vrăjmaș în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minții îl lovești în inimă, de aceea și reacționează atât de cumplit.

* Trebuie să avem luare-aminte si rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea și rugăciunea aduce luarea-aminte.
* Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii si trândăvia sunt ca și când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce dușmanul îl ucide; pe când, dacă își ține mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare dușmanul el trage primul și îl omoară.
* Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos și când rugăciunea se face astfel încât cineva să înțeleagă ce a cerut, adică să fie conștient, atunci frica diavolului este mult mai mare.
* Spuneți rugăciunea; aceasta sfințeste gura, sfințeste aerul, sfințeste locul în care a fost rostită.
* Prin citire, prin convorbiri duhovnicești, îl lovești pe vrăjmaș în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minții îl lovești în inimă, de aceea și reacționează atât de cumplit.
* Rugăciunea să fie spusă într-una, zi și noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupație, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău și seamănă tulburare în suflet. Monahul care nu zice rugăciunea este monah doar pe dinafară.
* Numele lui Iisus sfințește gura, mintea și inima; diavolul se străduiește să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi și nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem așa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-și facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru. În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească. Spune: „da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu și Dumnezeu, nimic altceva“.
* Diavolul ia mintea și o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria și provoacă maladii și boală în suflet. Leacul, terapia, arma împotriva risipirii minții este trezvia. Diavolul își macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.
* Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii minții. Păcatul nu se poate face dacă nu se primește mai întâi gândul păcatului. Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, și apoi urmează păcatul din afară.
* Dacă mintea nu se curățește de năluciri, Dumnezeu nu scrie pe lespedea minții cuvintele Sale.
* Diavolii pun o mulțime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.
* Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.
* Lucrarea trezviei este meșteșugul meșteșugurilor și știința științelor; e nevoie de un învățător potrivit, care să cunoască bine meșteșugul. Dar e nevoie și de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăța un meșteșug ori știință trebuie să faci ascultare către învățător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în știința duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca și când, de pildă, maistrul ar încerca să-l învețe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduiește încontinuu să deformeze învățăturile primului și se silește să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile. Așadar, gândește-te acum dacă e posibil ca ucenicul să învețe vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru și dascăl duhovnicesc și fără să nesocotească sfaturile diavolului.
* Deoarece lucrarea minții noastre nu este desăvârșită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească și căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs și întoarcere către cele din afară.
* O cugetare diavolească te chinuie și, dacă nu te spovedești sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricoșător este să fii cu diavolii!
* Sfinții Părinți foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie și plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

(Părintele Efrem Athonitul, Despre credință și mântuire, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 16)

De ce se îndrăcesc oamenii ?
 

Omul trăieşte într-un mediu social. Gândurile, dorinţele, faptele, viziunea asupra lumii îi sunt definite într-o măsură uriaşă de influenţa mediului care îl înconjoară. Ştiţi că, dacă un om sănătos se află multă vreme lângă un bolnav de tuberculoză şi respiră acelaşi aer cu acesta, se molipseşte şi el. La fel ne molipsim şi de la bolnavii de gripă. Aşa se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Dacă omul trăieşte în atmosfera mulţimii duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri, în mijlocul smintelilor, al unor exemple grave de necredinţă şi de dezmăţ, într-o atmosferă de patimi omeneşti neînfrânate, dacă trăieşte într-o atmosferă de prostie şi de vulgaritate, această atmosferă nu are cum să nu-i molipsească sufletul.
El respiră zi de zi acest aer otrăvit, unde mişună duhurile răutății care sunt sub ceruri. Şi se molipseşte nefericitul suflet, şi se face el însuşi locuinţă a dracilor. Şi atunci, ce să facem? Unde să fugim de această atmosferă apăsătoare, încărcată cu primejdii de moarte? Unde este scăparea noastră? Unde este pavăza noastră în faţa dracilor, a duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri? La toate întrebările grele să căutaţi totdeauna răspuns în Sfânta Scriptură. Uitaţi-vă în psalmul 61, şi acolo veţi afla răspunsul: De la Dumnezeu vine răbdarea mea, că El este Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu, Sprijinitorul meu... în Dumnezeu este mântuirea mea şi slava mea; Dumnezeu este ajutorul meu şi nădejdea mea este în Dumnezeu. Iată unde este scăparea noastră, iată unde e antidotul otrăvii ce intră în noi din mediul care ne înconjoară.
(Dr. Dmitri Avdeev, Când sufletul este bolnav, Editura Sophia, p. 25-26)

Cuviosul Porfirie credea in valoarea pe care o are rugaciunea in viata duhovniceasca a oamenilor si ii povatuia pe fiii sai duhovnicesti in ce fel sa se roage:

- Sa te rogi simplu de tot, cu smerenie, cu suflet curat fara sa astepti raspunsul lui Dumnezeu, Sa nu-ti trebuiasca sa vezi mana Sa sau chipul Sau sau lumina Sa. Nimic din toate acestea. Doar sa crezi ca in timp ce I te adresezi lui Dumnezeu, chiar vorbesti cu Dumnezeu.

“Sfintenia parintilor contribuie la mantuirea copiilor. Intr-un singur fel putem face sa nu avem probleme cu copiii nostri, si anume prin sfintenie! Deveniti toti sfinti si nu veti mai avea nici o problema cu copiii vostri... Acest lucru il veti izbandi lesne in momentul in care va veni Harul cel dumnezeiesc. Dar cum vine Harul cel dumnezeiesc? Vine cand ne smerim si ne rugam. Iar rugaciunea trebuie sa fie simpla si curata, caci daca ne rugam cu credinta si rabdare, nu se poate sa nu primim raspuns”.

http://i1090.photobucket.com/albums/...Picture753.jpg

Referindu-se la metodele si mijloacele pe care parintii ar trebui sa le foloseasca in educarea propriilor copii, Parintele Porfirie, ca un pedagog intelept ce era, spunea:

“Nu va purtati cu copiii in chip silnic. De obicei slabiciunile copiilor isi au izvorul in comportamentul parintilor, care isi silesc copiii, din dragoste desigur, care insa este doar o simpla dragoste omeneasca. Cand vreti sa le spuneti ceva copiilor vostri, spuneti-le prin rugaciunea pe care o faceti. Copiii nu asculta de cele pe care le aud, decat atunci cand ii lumineaza Harul dumnezeiesc. Abia atunci asculta ce vrem sa le spunem. Cand vreti sa-i spuneti ceva copilului vostru, mai bine spuneti-i intai Maicii Domnului, si ea va lucra. Iar rugaciunea voastra se va face suflare datatoare de viata, mangaiere duhovniceasca, ce il va cuprinde cu imbratisarea sa, atragandu-l“.

În ziua de astăzi, oamenii sunt foarte împrăştiaţi – fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi şi se pierd în grija cea multă.

Daţi muncii doar mintea şi mâinile, nu şi inima
Nu trebuie să vă daţi inima lucrurilor materiale. Sunt unii care se dăruiesc cu totul celor materiale. Toată ziua se preocupă cum să facă bine o treabă şi nu se gândesc deloc la Dumnezeu. Să nu ajungem acolo. Să folosiţi mâinile şi picioarele la muncă, dar să nu lăsaţi cugetarea voastră să se depărteze de Dumnezeu. Să nu vă daţi toată fiinţa, toată puterea dimpreună cu inima voastră celor materiale. În felul acesta, omul devine închinător la idoli. Pe cât puteţi, nu vă dăruiţi inima treburilor; să daţi numai mâinile şi mintea. Să nu vă daţi inima lucrurilor stricăcioase, nefolositoare.
Atunci când inima este dăruită lui Dumnezeu, cugetarea va fi şi ea la Dumnezeu, iar mintea la treabă. Atunci când lucrezi, să nu-L uiţi pe Hristos. Să-ţi faci treaba cu bucurie, iar cugetarea şi inima să-ţi fie la Hristos. Atunci nici nu te vei obosi, şi vei putea lucra şi cele duhovniceşti.

Prin munca noastră transmitem fie binecuvântare, fie tulburare
Atunci când lucrează cineva cu linişte îşi păstrează pacea şi îşi sfinţeşte întreaga zi. Din păcate, n-am înţeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim nervozitate, iar lucrarea care se face cu nervozitate nu este sfinţită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe şi să fim într-o continuă nelinişte. Căci aceasta este o stare diavolească.
Treaba grăbită, făcută cu nelinişte, este caracteristica oamenilor celor mai lumeşti. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare şi prin lucrul lor de mână, iar nu binecuvântare. Dacă aţi şti cât de mult influenţează starea omului lucrul de mână pe care îl face, chiar şi lemnul unor obiecte făcute de el! Înfricoşător lucru! Rezultatul muncii omului este pe potriva stării în care se află atunci când o face. Dacă este nervos, se mânie şi înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare, iar de cântă, de rosteşte rugăciunea, se sfinţeşte lucrul său.

Cuviosul Paisie Aghioritul

Slava deşartă
 

Avem de luptat cu un vrăjmaş peste măsură de iscusit. Atacurile lui sunt foarte chinuitoare şi viclene. Acolo unde îi este cu putinţă, îi biruie pe oameni cu ajutorul propriilor lor patimi şi păcate.
Cea mai mare primejdie pentru viaţa duhovnicească se ascunde în slava deşartă. Aici avem de luptat cu un vrăjmaş peste măsură de iscusit. Atacurile lui sunt foarte chinuitoare şi viclene. Acolo unde îi este cu putinţă, îi biruie pe oameni cu ajutorul propriilor lor patimi şi păcate.
Iar acolo unde întâlneşte împotrivire şi luptă împotriva patimilor şi păcatelor, însuflă gânduri deşarte de felul acestora: „Iată, am biruit şi slăbiciunea asta a mea, şi pe cealaltă! Cât de mult m-am ridicat duhovnicește!” Cel ce se iubeşte pe sine într-acest chip, din pricina reuşitelor mărunte, lesne poate să se piardă.
Slava deşartă risipeşte comorile duhovniceşti adunate. Ea nimiceşte lucrările bune câştigate. Îl întoarce înapoi, de năprasnă, pe omul care s-a ridicat cu mari osteneli la o oarecare înălţime duhovnicească. De aceea, cel ce voieşte să ducă o viaţă duhovnicească dreaptă e dator, mai înainte de toate, să stăruie a alunga din inima sa simţământul slavei deşarte. În acest scop, de fiecare dată când săvârşeşte un bine, el trebuie să-şi spună: „Nu nouă Doamne, nu nouă, ci Numelui tău dă slavă!” (Ps. 113, 9).
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, 2006, p. 42)

Nu vă descurajaţi, nu deznădăjduiţi !
 

Domnul te va întări şi pe tine cel bolnav şi pe cel care te slujeşte şi vor fi faptele voastre spre slava lui Dumnezeu. Păstraţi răbdarea până la capăt. Nu vă descurajaţi. Nu deznădăjduiţi. Căci aproape este Dumnezeu care zice: Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi (Evr. 13, 5).
Scriptura zice:Am trecut prin foc şi apă şi ne-ai scos pe noi să răsuflămť (Ps. 65, 11). Cei ce voiesc să placă lui Dumnezeu trebuie să treacă prin unele necazuri. Cum putem să fericim pe sfinţii Mucenici pentru pătimirile ce le-au îndurat pentru Dumnezeu, dacă nu putem îndura o fierbinţeală?
Spune sufletului tău necăjit: Nu-ţi este mai de folos fierbinţeala decât gheena? Să nu ne descurajăm în boală, căci Apostolul a zis: Când sunt slab, atunci sunt tare (II Cor. 13, 10). Gândiţi-vă că Dumnezeu cercetează inimile şi rărunchii (Ps. 7, 10). Să răbdăm, să îndurăm, să ne facem mucenici ai Apostolului, care zice: În suferinţă fiţi răbdători (Rom. 12,12), mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate (I Tes. 5, 18) ca să nu se întâmple şi cu noi ceea ce s-a spus: Mărturisi-se-va Ţie, când îi vei face lui bine (Ps. 48,19).
Şi dacă ai avut sănătate trupească, dar spre încercare ţi-a venit şi o mică suferinţă, pentru ce nu-ţi aduci aminte de Iov, care zice: Dacă am primit din mâna lui Dumnezeu cele bune, nu vom răbda şi cele rele? (Iov 2, 10).
Gândeşte-te că cei ce voiesc odihna în toate, vor avea să audă: Aţi luat cele bune ale voastre în viaţa voastră (Lc. 16, 25). Să nu ne descurajăm. Avem un Dumnezeu milostiv care cunoaşte mai mult ca noi neputinţa noastră. Și dacă pentru a ne încerca aduce asupra noastră câte o boală, avem pe Apostolul care ne îmbie mângâierea, zicând: Credincios este Dumnezeu, care nu vă va lăsa să fiţi încercaţi peste ceea ce puteţi, ci va aduce odată cu încercarea şi sfârşitul ei, ca să puteţi răbda(I Cor. 10, 13).
Domnul te va întări şi pe tine cel bolnav şi pe cel care te slujeşte şi vor fi faptele voastre spre slava lui Dumnezeu. Păstraţi răbdarea până la capăt. Nu vă descurajaţi. Nu deznădăjduiţi. Căci aproape este Dumnezeu care zice: Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi (Evr. 13, 5).


(Sfântul Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 74, în Filocalia, vol. XI, p. 110-111)

Măi, ce zici, eşti smerit?
 

Dacă vine cineva la cabinetul tău şi-ţi cere să-l consulţi şi tu îl consulţi aşa cum trebuie, iar după ce termini, pacientul îţi azvârle în obraz că ai greşit şi că eşti un mincinos, cum reacţionezi?
Într-o zi, Bătrânul m-a întrebat:
- Măi, ce zici, eşti smerit?
- Nu ştiu, părinte, dacă sunt, i-am răspuns.
- Păi nu eşti, a conchis părintele Porfirie. Dacă vine cineva la cabinetul tău şi-ţi cere să-l consulţi şi tu îl consulţi aşa cum trebuie, iar după ce termini, pacientul îţi azvârle în obraz că ai greşit şi că eşti un mincinos, cum reacţionezi?
- Cu siguranţă, îl voi contrazice, asigurându-l că n-am greşit!
- Ba nu! Mai degrabă să recunoşti că este posibil ca şi tu să greşeşti, ca orice alt om, şi să reiei consultaţia!
A fost o lecţie de smerenie de neuitat pentru mine.
(Părintele Porfirie. Fapte minunate şi învăţături, Editura Bunavestire, pp. 60)

Oriunde s-ar duce un om, el sfârşeşte mereu prin a se întoarce acasă !
 

Oriunde s-ar duce un om, el sfârşeşte mereu prin a se întoarce acasă. Această casă este Cerul.
Oriunde s-ar duce un om, el sfârşeşte mereu prin a se întoarce acasă.
La fel este cu creştinul, oricine ar fi, om de vază sau de rând, bogat sau sărac, savant sau neştiutor; orice ar putea fi, oricare ar fi locul pe care îl ocupă în societate, orice ar face, el trebuie să-şi amintească mereu că nu este la el acasă, ci în călătorie, pe drum, şi că trebuie să se întoarcă acasă, la tatăl lui, la mama lui, la fraţii şi surorile lui mai mari.
Această casă este Cerul. Tatăl lui este Dumnezeu, mama, Preacurata Maică a Domnului, fraţii şi surorile lui mai mari, Îngerii şi Sfinţii lui Dumnezeu. El trebuie, de asemenea, să-şi amintească faptul că adevărata sa obligaţie este mântuirea sufletului său, împlinirea poruncilor dumnezeieşti, curăţia inimii sale.
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1995, p. 114)

Diavolul este şi duşman, şi răzbunător al lui Dumnezeu
 

Este duşman când din ură față de El îşi dă aparența unei iubiri pierzătoare pentru noi, oamenii, îndemnându-ne prin patimile de bunăvoie ale plăcerii să alegem în locul bunurilor veşnice, lucrurile vremelnice.
Diavolul este şi duşman, şi răzbunător al lui Dumnezeu.
Este duşman când din ură față de El îşi dă aparența unei iubiri pierzătoare pentru noi, oamenii, îndemnându-ne prin patimile de bunăvoie ale plăcerii să alegem în locul bunurilor veşnice, lucrurile vremelnice. Prin acestea, furându-se apoi toată dorirea sufletului, ne desface cu totul de dragostea de la Dumnezeu, făcându-ne duşmani cu voia ai Făcătorului.
Iar răzbunător este când, dezvelindu-şi toată ura sa faţă de noi, care i-am ajuns datornici din pricina păcatului, cere pedepsirea noastră. Căci nimic nu desfată mai tare pe diavol ca omul pedepsit. Îngăduindu-se aceasta şi scornind una după alta suferinţele patimilor fără de voie, se năpusteşte ca un vifor fără milă asupra celor peste care a dobândit, din îngăduinţa lui Dumnezeu, putere, neurmărind să împlinească o poruncă divină, ci dorind să-şi sature patima urii sale împotriva noastră. El vrea ca sub marea povară a necazurilor dureroase, sufletul sfârşit de slăbiciune să-şi taie de la sine puterea nădejdii în Dumnezeu, făcând din întâmplările dureroase care vin peste el nu pricini pentru reculegerea minţii, ci pricini de necredinţă.
Dumnezeu, fiind bun şi vrând să smulgă din noi cu totul sămânţa păcatului, adică plăcerea care desface mintea de la iubirea lui Dumnezeu, îngăduie diavolului să aducă asupra noastră chinuri şi pedepse. Prin aceasta el usucă veninul plăcerii de mai înainte cu chinurile sufletului şi, în acelaşi timp, vrea să sădească ura şi desăvârşita scârbire faţă de cele prezente, care dezmiardă numai simţurile, ca faţă de unele ce nu ne aduc nimic altceva decât pedepse prin folosirea lor. El vrea, mai departe, să facă din puterea pedepsitoare şi din ura de oameni a aceluia o pricină a readucerii forţate la virtute a celor ce au alunecat de bunăvoie din ea.
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, răspunsul 26, în Filocalia, vol. III, p. 104-105)

De ce Dumnezeu nu a împiedicat căderea lui Adam?
 

Dumnezeu a preferat să-și schimbe planurile Sale cu privire la om, decât să-i ia principalul element al personalităţii - libertatea.

Dacă ar fi împiedicat-o, ar fi intervenit şi ar fi desfiinţat libertatea omului, pe care El Însuşi i-a dat-o drept harismă. Dacă i-ar fi luat libertatea, atunci comportamentul, dar şi mântuirea omului ar fi fost silite. Omul şi-ar fi pierdut personalitatea şi ar fi fost o făptură fără voinţă. Dumnezeu a preferat să-și schimbe planurile Sale cu privire la om, decât să-i ia principalul element al personalităţii - libertatea.
Un al doilea element, binefăcător pentru om, care a fost adăugat de Dumnezeu, este îndreptăţirea sa în faţa răutăţii şi invidiei diavoleşti. Diavolul credea că prin înşelarea omului va împiedica planul dumnezeiesc şi va distruge chipul dumnezeiesc al omului, astfel încât şi pe Dumnezeu să se răzbune, şi pe om să-l lipsească de locul său de cinste. Aşadar, Dumnezeu nu l-a împiedicat pe diavol să-şi pună în practică răutatea, pentru ca acesta să fie zdrobit cu totul prin viitoarea asumare a firii omeneşti de către Dumnezeu prin întruparea Sa. În acest fel omul, considerat victimă a răutăţii diavoleşti, să fie ridicat „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi decât tot numele ce se numeşte” (Efeseni 1, 21) şi în prezent, şi în veşnicie.
Prin urmare, împiedicarea căderii omului de către Dumnezeu l-ar fi lipsit de locul de cinste pe care l-a moştenit acum prin unirea sa ipostatică cu Dumnezeu Însuşi, prin mijlocirea înomenirii Cuvântului.


(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 15-16)