nu erai tu ala ce zicea ca Scriptura este totul.
pai, este sau nu este?
ce facem? credem in ea cuvant cu cuvant sau ne apucam de interpretari?

Cel ce nu se opreste la latura vazuta a slujirii trupesti, a legii, ci, patrunzand prin caile mintii in fiecare dintre simbolurile vazute, afla ratiunea divina perfecta, ascunsa in fiecare, in aceasta ratiune gaseste pe Dumnezeu insusi. Dibuind bine prin puterea mintii in materia prescriptiilor legii, ca intr-o gramada de lucruri amestecate, va afla undeva ascuns in carnea legii margaritarul-ratiune, care scapa cu totul simtirii. La fel si cel ce nu circumscrie firea celor vazute numai la cat cuprinde simtirea, ci cerceteaza cu mintea in chip intelept ratiunea din fiecare faptura, descopera pe Dumnezeu, afland din maretia aratata a lucrurilor insasi cauza lor.

Dat fiind asadar ca insusirea proprie a celui ce dibuieste este discernamantul, care patrunde prin cunostinta simbolurile legii si contempla cu stiinta firea vazuta a lucrurilor, acela deosebeste cele din Scriptura, din creatiune si din sine insusi. In Scriptura deosebeste litera si duhul, in creatiune ratiunea si ceea ce se vede la suprafata, iar in sine mintea si simtirea. Apoi luand in Scriptura duhul, din creatiunea ratiunea, si din sine mintea si unindu-le indisolubil intreolalta, afla pe Dumnezeu, cunoscandu-L pe cat se cuvine si pe cat este cu putina in minte, in ratiune si in duh. Aceasta, pentru ca s-a eliberat de toate cele ce-l ratacesc si il trag spre tot felul de pareri, adica de libera, de suprafata vazuta a lucrurilor si de simtire, in care sta latura cantitativa a lucrurilor, atat de felurita si de potrivnica unitatii. Dar daca amesteca cineva si impleteste litera legii, suprafata lucrurilor si simtirea proprie, este asemenea unui chior cu vederea scurta, suferind de boala necunostintei cauzei lucrurilor.

in concluzie ... interpretam ...

Trebuie interpretat fiecare aspect al vietii, nu e vorba de o simpla interpretare doar a textului. Dar nu interpretari fantastice, ci 100% rationale, care reflecta in mod exact realitatea din jur si din interiorul fiintei umane.

sa inteleg ca nu prea ai inteles...

nu este vorba de o concluzie, ci este vorba de "REVELATIA DIVINA" , adica actiunea directa a lui Dumnezeu prin energiile sale necreate (har), asupra omului. Socotesc ca nu putem dibui duhul din scriptura decat prin revelatie, nu putem intelege in chip profund ratiunea din fire doar analizand ce vedem la suprafata, iar ca mintea sa priceapa este nevoie de intelepciune.

Adica tot cel ce nu se poate imparti cu sobrietate de betia vinului intelepciunii dumnezeiesti prin cunostinta ar face bine sa lase credintei cunostinta ratiunilor care sunt mai presus de puterea lui...

caci daca nu, ne vom asemana "omului" ce pacatuieste prin ratiune si are o cunostinta gresita despre Dumnezeu si despre lucrurile dumnezeiesti, "dobitoacelor" ce pacatuiesc prin pofta si trag la povara placerii prin patimile trupesti, sau ca niste "oi de ocara" ce pasc fara de minte, numai prin simturi, cele vazute, ca pe o iarba...

Pe scurt, ceea ce nu intelegem, sa lasam deoparte, si sa ne ocupam de ceea ce intelegem in momentul de fatza, fara a fabula. Asta nu inseamna sa te opresti din incercarea de a intelege, ci inseamna a intelege in primul rand lucrurile care-ti sunt cel mai la indemana.

Referitor la tema topicului, nu Dumnezeu este autorul bolilor si suferintelor omului, ci noi insine! Doar ca nu ne dam seama... :)

multumiri de aducerea in duscutie a responsabilitatii pe care o are omul pt. propria viata

Dumnezeu vrea ca omul să fie sănătos la minte şi la trup, deci nu poate să se contrazică pe Sine, devenind tocmai El (fie şi ocazional) aducător de boală. Dimpotrivă, Iisus a vindecat leproşi, orbi, şchiopi şi slăbănogi fără nici o plată, iar ucenicii Lui făceau la fel.

Dumnezeu a lăsat plantele tămăduitoare (medicinale) pe pământ şi a dat pricepere şi înţelepciune acelora care s-au făcut medici. De altfel, cinstirea doctorului este un îndemn mai vechi, care apare şi în Vechiul Testament:

"Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul." (Sir.38,1)

Apostolul Luca este numit de Pavel "doctorul cel iubit":

"Vă îmbrăţişează Luca, doctorul cel iubit, şi Dima." (Col.4,14)

Iisus Însuşi arată că bolnavii trebuie însănătoşiţi de către doctor, care este considerat a fi "trebuincios" semenilor săi:

"Şi Iisus, răspunzând, a zis către ei: N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi." (Luca 5,31)

Dacă Dumnezeu ar fi autor al bolii şi suferinţei omului, atunci ar fi văzut în doctor un vrăjmaş, vrednic de a fi inclus în tagma cea damnată a vrăjitorilor.

Cei care-L consideră pe Dumnezeu autor direct al bolii, suferinţei (şi în general, al răului de pe pământ), se aseamănă cu cei care spuneau despre Iisus, atunci când El îi vindeca pe demonizaţi, că:

"Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor." (Mat. 12,24)

Şi dacă El făcea vindecări cu Beelzebul, doctorii lor de familie cu cine le fac lor astăzi vindecări?

De aceea, doctorii lor le vor fi judecători. Căci dacă Iisus vindeca bolnavi cu voia şi cu puterea lui Dumnezeu, şi doctorii vindecă astăzi pe oameni tot cu voia lui Dumnezeu.