Rămînînd deocamdată în cadrele acestui context (cu 3 cercuri concentrice pe care le-am enumerat - Împărăţia / Fericirile / Porunca de a nu ucide) eu înţeleg aşa:

1) Potrivit cuvintelor Mântuitorului: "Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc" (Matei 5, 17), cele 10 porunci, după rânduiala Vechiului Testament, date pentru a împlini Legea, trebuie păzite şi de creştini, întocmai. Cu unele lămuriri şi completări suplimentare, deoarece acum Domnul nu se mai adresează vechilor iudei păstoriţi prin Moise, ci unora care Îl au înaintea lor chiar pe Dumnezeu Întrupat.

Citatul dat de tine face parte din această "lecţie" suplimentară, din surplusul de Descoperire Dumnezeiască necesar vieţuirii noului popor al lui Dumnezeu pentru a ajunge în Împărăţie.

Adevărata împlinire a Legii constă în urmarea Învăţăturii despre Fericiri. Ele se potrivesc deplin cu smerenia şi blândeţea Mântuitorului Hristos, Îl exprimă şi Îl aduc în sufletul ascultătorilor. Cele nouă Fericiri sunt totodată potrivite cu năzuinţele sufletului creştinului, încât, numai auzindu-le, ne simţim îmboldiţi direct în inimă, "singuri", să le îndeplinim. În acest înţeles, dealtfel, Apostolul Iacov numeste legea Noului Testament "Legea cea desăvârşită a libertăţii" (Iacov 1, 25). Fericirea şi desăvârşirea împreună.

"Fericiri" sunt cele nouă nouă virtuţi prin care putem dobândi fericirea/desăvârşirea.
Tot capitolul 5 este axat pe virtuţile noastre morale, întru sfinţire. Aşa se şi încheie cuvântul, cu îndemnul "Fiţi desăvârşiţi!" (Mt 5, 48)

Spre a nu rata împlinirea călătoriei spre Împărăţie (tema centrală a Discursului), Mântuitorul precizează încă de aici, din Discursul inaugural (şi o va face în mod repetat, până pe Cruce, de câte ori are prilejul, explicînd şi ilustrînd cu fapta şi cuvântul) care sunt piedicile, care sunt soluţiile.
Altminteri Învăţătura ar rămâne incompletă ("Să nu socotiţi că am venit.... ci să împlinesc"), iar oamenii ar risca să strice "una din aceste porunci foarte mici" şi astfel "foarte mic se va chema în Împărăţia Cerurilor".
Astfel încât Domnul vorbeşte acum despre dreptate, ucidere/mânie, împăcarea-vieţuirea în pace cu aproapele, adulter ş.a.m.d.

Este un discurs centrat pe morală întru sfinţire. O vieţuire curată, bineplăcută Domnului, iată ce găsesc în Cap. 5, de unde face parte pasajul selectat de tine.
Strălucesc aici, ca nişte luminători care dau direcţia bună: smerenia, blândeţea, curăţia, răbdarea... Virtuţile creştine.

Acesta este subiectul, iar nu altul, iar eu nu văd nici un motiv întemeiat, ţinînd cont de întreaga atmosferă a locului scripturistic, să mă gândesc la Purgatoriu. Mi se pare o asociaţie cam... slobodă, să mă ierţi. În orice caz, una care nu se trage din duhul capitolului. Un fel de nucă în perete...
Aşa înţeleg, iar în ce priveşte o eventuală decriptare strictă a pasajului selectat, eu prefer să îl văd ca învăţătură/îndrumar/dreptar privind strict relaţiile dintre creştini, dintre oameni, aşa încât să vieze în şi între oameni blândeţea, facerea de pace, smerenia, dragostea. Fii deci pe pace cu aproapele, smereşte-te şi arată-ţi iubirea mai întâi faţă de omul concret de lângă tine şi astfel, în duh de pace şi dragoste fiind tu, să vii cu darul tău la Mine, iar eu te voi recunoaşte ca fiind de-al meu şi îţi voi primi darul pe care îl voi vedea din preaplinul inimii tale, îndrăgostite cu adevărat de Mine. Căci prietenii Mei sunt cei care ascultă poruncile Mele.

Aşa înţeleg.

2) De dragul exerciţiului (riscant al) interpretării, pot spune şi că Domnul se referă la lumea noastră subiectivă, anume: "pârâşul" este gândul despre relaţia mea cu aproapele (gând de culpă şi faţă de Dumnezeu, întrucât mi-a arătat deja Calea Fericirilor), "judecătorul" e conştiinţa mea morală personală, "slujitorul" e gândul apăsător de remuşcare izvorât din lăcaşul/cuibarul conştiinţei mele morale, "temniţa" e starea sufletească generală de remuşcare/regret/căinţă în care îmi consum toate resursele sufleteşti, toată înstărirea sau bogăţia personală sufletească ("cel de pe urmă ban") pentru a scăpa de apăsarea greşelii/păcatului şi pentru a deveni iarăşi liber, în har.
Aşa se întâmplă cu toţi oamenii când sunt mustraţi de conştiinţă pentru faptele lor nedemne.
Cine a trecut prin experienţa căinţei amare ştie că nu mai e bun de nimic altceva, cel puţin o vreme, şi ... uite cum se iroseşte viaţa omului... Or, Domnul nostru (Dumnezeu al viilor, nu al morţilor, Proniatorul şi Învăţătorul vieţuirii noastre) predică aici împlinirea, desăvârşirea, fericirea prin virtuţi - iar nu conduita căinţei pe care, deşi o binecuvintează în alte părţi, aici o prezintă ca pe o ipostază de evitat, întrucât vorbeşte despre condiţia de a aduce darul lui Dumnezeu.
Căci Învăţătura este pentru a trăi / într-un anumit mod / aici, acum, cât suntem în acest trup/,
iar nu pentru a trăi într-un eventual dincolo, unde Biserica ne învaţă că nu mai putem adăuga nimic la viaţa noastră deja încheiată.
Înţeleg că Domnul intensifică importanţa modului virtuos de a trăi aici, acum, în această viaţă. O cere expres, nu îngăduie amânare, tergiversare, visare... Focalizează, concentrează, nu permite nici o diluare. Şi Se oferă ca Dumnezeu al nostru în acest efort mântuitor şi sfinţitor.
(Întru bucurie, în adânca şi nedespărţita noastră comuniune cu El şi cu semenii, în duh de iubire jertfelnică. Asta am învăţat în Biserică.)

Ai suprins bine esenţa acelui text, transformat în pretext pentru inventarea purgatorului după mai bine de un mileniu de la Întrupare. Hristos atrage atenţia asupra nulităţii evlaviei "pe scurtătură", suspectă de nuanţe monofizite, care rupe, din mândrie şi comoditate, unirea cu Dumnezeu de vieţuirea întru dragoste şi pace nemincinoase cu aproapele. N-ai ce să cauţi în faţa lui Dumnezeu, întorcând spatele fratelui tău. Dacă fratele, aproapele te dezamăgeşte, pulverizându-ţi falsa imagine excelentă de sine şi Dumnezeu te va dezamăgi însutit respingând darul tău ca pe jertfă făţarnică, interesată doar de obţinerea siguranţei şi protecţiei divine.

Mulţumesc, Mihail, pentru opinie!
Aş avea nevoie, pentru o mai bună înţelegere, şi de opinia Pelerinului, care e mai aplecat spre detaliile istorice ale modului de viaţă al iudeilor de atunci - întrucât presupun că Domnul face referire şi la relaţiile concrete dintre oameni în societatea iudaică a vremii. La moralitate şi la aspectele justiţiei penale.
Probabil că legea "dinte pentru dinte" (corect, adică; chit pe chit) era cu totul manifestă şi era de aşteptat ca un om aflat într-o pricină oarecare cu un altul risca lesne intermedierea deloc plăcută a judecătorului locului... Poate fi şi un mesaj concret/prozaic de concret aici, de luare în considerare a caracterului juridic special al societăţii evreieşti. Soluţia nefiind în nici un caz înţelegerea şi mila/compasiunea, ci plata. În bani versus puşcărie. Evreieşte, cinstit....:) Sau româneşte, precum vedem astăzi cam peste tot...

Bine, si atunci despre ce inchisoare a datornicilor vorbeste, aici, Domnul ? Nu e ceva fara importanta, fiindca subiectul e recurent. Iata, vedem cum apare si in Matei cap 18.

Deci, ce se intampla cu oamenii care, avand un bun raport fata de Dumnezeu, din moment ce aduc jertfa la Templu (in Matei cap 5), din moment ce cer cu umilinta iertarea lui si obtin absolvirea (Matei cap 18), totusi se afla in rau raport cu fratii lor, cu care nu se impaca (Mt cap 5) ori nu le iarta datoriile (Mt cap 18) ?


P.S. Acum vad ca ai mai postat un mesaj care aduce clarificari asupra interpretarii tale. Prin urmare, consideri ca intreaga parabola din Matei 5 se refera la realitati intrapsihice si nu escatologice. Paras, datorie, slujitori ai Domnului, temnita si plata au loc, toate, ca timp in timpul vietii si ca loc in capul (im)penitentului. Asta sustii ?

Nu, nu susţin asta ci, aşa cum am precizat din capul locului la punctul 2, am făcut un exerciţiu riscant (ziceam) de interpretare, ţintind de data aceasta la subiectivitatea omului.
E o simplă ipoteză, mie îmi pare plauzibilă, dar nu bag mâna în foc. Mă pot dispensa de ea chiar fără argumente deosebite, deoarece astfel de tâlcuiri sunt foarte, foarte interpretabile, subiective, speculative.
Păstrez însă cugetarea de la punctul 1. Aşa cum am expus acolo înţeleg pasajul propus de tine spre analiză. O să revin pentru detalii, întrucât văd că ai reluat chestiunea. Mulţumesc frumos pentru dezbatere, sper să facem paşi noi, aştept şi argumente noi din partea ta.
Toate cele bune, frate Mihnea!

P.S. Mi-au atras atenţia câţiva forumişti ortodocşi că fac o greşeală pentru că îi numesc "fraţi" pe userii catolici. Îmi cer iertare faţă de colegii ortodocşi, dar nu folosesc expresia frate în sens discriminativ sau de castă. Acesta îmi pare un obicei sectar şi nu îl aprob. Îi spun astfel lui Mihnea, cu îngăduinţa lui, pentru că ne cunoaştem, pentru că suntem (cred eu) prieteni, pentru că nu am găsit diferenţa noastră de apartenenţă confesională ca prilej de rupere a legăturilor dintre noi ci dimpotrivă, ca stimulent al unei apropieri omeneşti, pentru că îl stimez ca om şi ca intelectual, pentru că am învăţat multe lucruri bune de la el şi pentru că avem amândoi aceeaşi năzuinţă de a cunoaşte pe Dumnezeu şi de a fi cât mai aproape de El. Vă rog să nu vedeţi în expresia ma o formă de cultivare a ecumenismului sau o relativizare a conştiinţei dogmatice, ci mai degrabă o conştientizare a faptului că amândoi suntem oameni, fraţi-oameni şi că putem dezbate orice problemă indiferent că rămânem fermi fiecare în confesiunea lui. Sper că şi Mihnea e de acord.

Context
 

Bun...data trecuta am facut aluzie la anumite citate biblice, insa intradevar le-am pocit, desi ideea nu am pierdut-o. Acum vin cu cu citat:

"22. Dar Eu va spun ca oricine se manie pe fratele sau va cadea sub pedeapsa judecatii; si oricine va zice fratelui sau: "Prostule!" va cadea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: "Nebunule!" va cadea sub pedeapsa focului gheenei.
23. Asa ca, daca iti aduci darul la altar, si acolo iti aduci aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta,
24. lasa-ti darul acolo inaintea altarului si du-te intai de impaca-te cu fratele tau; apoi vino de adu-ti darul.
25. Cauta de te impaca degraba cu parasul tau, cata vreme esti cu el pe drum; ca nu cumva parasul sa te dea pe mana judecatorului, judecatorul sa te dea pe mana temnicerului, si sa fii aruncat in temnita.
26. Adevarat iti spun ca nu vei iesi de acolo pana nu vei plati cel din urma banut."

Deci e limpede ca nu e vorba de ceva eshatologic. Sa nu fim incapatanati si sa ne umilim cand gresim, caci poate ni se agraveaza situatia. Sau oricine are ceva impotriva ta sa incerci sa te impaci cu el, caci poate in lumea asta are mai multa putere decat tine si te poate da pe mana judecatorului; chiar pe nedrept sau poate iti gaseste alte fapte condamnabile, doar ca sa te pedepseasca. Oare nu e destul de limpede? Inchisoarea aici clar nu are valoare simbolica (alegorica). :)

Oare teologii apuseni tot timpul interpreteaza Sf. Scriptura alegoric?

E adevarat, Sfanta Scriptura cuprinde Revelatia, dar eu nu ma refeream la faptul ca ar fi ceva gresit in Sfanta Scriptura, ci la faptul ca unii folosesc pasaje scoase din contex si interpretate abuziv ca sa-si justifice dogma. Si degeaba le arati negru pe alb ce inseamna si cum au talcuit sfintii, ca tot cum cred ei considera. Toti cei care sustineau o erezie de-a lungul timpului o si argumentau, deseori cu citate din Biblie. Asa se intampla si in cazul dogmelor protestante sau catolice. In plus, la catolici sunt scoase din context si citate din sfinti, care de cele mai multe ori. Se pare ca de data asta catolicii au luat invatatura (sau doar au justificat-o) din scrierile SFantului Grigorie de Nazinanz. Cum reiese si din discutiile de la sinodul Florenta catolicii se pare ca nu stiu ca sfantul scrisese ceva gresit, sustinand apocatastaza origenista.
Eu ma refeream la faptul ca e acelasi tip de argumentare.
In primul rand ma bucur ca dati de inteles ca citatele despre Filioque sunt doar la un sfant, Fer. Augustin. In continuare, daca un sfant spune total altceva decat ce au spus toti ceilalti sfinti nu inseamna ca e o invatatura gresita. E evident ca da, nici nu mai e nevoie de alte argumente.
Apoi spuneti ceva comic si fara sens, deopotriva. Ca argumentele ar fi in hotararile sinodului Florenta. Daca au respins apoi sinodul ca gresit, cum sa accepte hotararile de acolo? E ca si cum un monofizit ne-ar spune ca argumentele sunt la sinodul monofizit, considerat talharesc. In ortodoxie Sinoadele nu au automat calitate ade infailibile, de exemplu ce ne facem ca s-a desfasurat sinodul si nu mai avem ce face, desi era eretic. La catolici e aceasta problema, sinodul fiind si el infailibil dupa ce papa il aproba.
Insa avem un Sinod ecumenic, aprobat si de papa, cel din 889. Pe care catolcii se fac ca l-au uitat desi in perioada interbelica istoricii catolici au gasit adevarul. Vedeti acum de ce spuneam ca disuctiile sunt fara sens, cand o parte vrea doar sa acopere adevarul, nu sa-l gaseasca?
Fara numar sunt sfintii si citatele, la fel ca in cazul Filioque. In cazul Filioque era Fer. Augustin, in acest caz, cel mai probabil, sf. Grigorie de Nazianz. Si cam atat. Din moment ce nici macar cuvantul nu exista in vocabular. La fel si adventistii spun ca inca de la Adam tineau sambata, n-au dovezi, dar stiu ei sigur.

Eu am dat un link in care se arata inclusiv interpretarea acestui pasaj.
Citez: "Trecand apoi la textele scripturistice pe care indeobste se sprijina teologii latini cand e vorba de Purgatoriu, patriarhul Meletie le intoarce chiar impotriva acestei invataturi. Astfel, in textul de la Matei 5, 26: "Nu vei iesi de acolo pana ce nu vei fi dat cel de pe urma ban", cuvantul "pana ce" si cele urmatoare nu arata un rastimp, care se va incheia, ci textul vrea sa spuna ca "in temnita, adica in iad, vei fi pedepsit pentru toate relele savarsite, fie ele cat de mici".