Imi mai aduc aminte...ca undeva in perioada claselor primare, era un caine care se aciuase pe la scara noastra...si de care vecinii mai aveau grija ( nu chiar toti, pentru ca intotdeauna trebuie sa existe si unul care sa aiba ceva la "mansarda" inevitabil).

Ei cainele asta...mergea cu mine de multe ori la scoala, ma astepta si mergeam la terminarea orelor spre casa amandoi...Uneori daca mai trebuia sa participam la diferite activitati scolare si mai faceam diverse drumuri, cainele mergea cu mine...si iarasi ma astepta...si apoi amandoi spre casa.

Cainele dupa ani si ani...a disparut, insa mie mi-a ramas in amintire...:8:

Pistruiatul
 

Povestea ta cu ciinele mi-a amintit de filmul Pistruiatul cu ciinele lui Lupu as dori sa-l mai vad si acum daca l-as avea.

:1: Da, eu nu am vazut filmul...dar m-ai facut curioasa!Oricum...am iubit intotdeauna cainii, pana si pe aia uratei asa, pentru ca tot au o privire foarte expresiva si incredere in oameni, asta pana ii dezamgesc...unii

1 mai!
 

...
mesaj şters

Locuiam la casa pe cand eram copil. Locul casei mele era la marginea orasului. Lumea de acolo era asemanatoare cu cea a unui sat. Ne stiam cu totii. Salutam intreaga strada cand doream sa ies in oras. Dar in oras aveam o matusa. Ea avea o casa facuta de stat. Eu una facuta de parinti. Ea avea garaj si masina in curte. Eu pui de gaini si o bicicleta cu putina vopsea pe ea, din cauza cazaturilor mele. Cei de la bloc sareau gardul sa manance de la ea ciresele necoapte. Eu puneam scara pentru vecini sa culeaga cirese pentru dulceata si gem... Ganduri.

Locul copilariei... acasa... este poate prima patrie a copilului... locul sfant unde poti sa-ti incarci bateriile, unde bucuriile sunt mai mari decat dezamagirile... Oriunde ai fi , ti-e dor de acasa...

Tarimul viselor
 

Locul copilariei>Ostrov.Mergeam cu pescarii lipoveni cu barcile la Pacuiul lui Soare.Imi este foarte dor de Dunare.Bunicu ma lua cu el cand mergea la Dervent.Noaptea stateam pe malul Dunarii si ii mincam bors de peste si ascultam povesti pescaresti.A fost foarte frumos.Imi aduc aminte de bunica cum gatea la plita ei mica si cum se uita mereu sa fie aprinsa candela Maicii Domnului.Erau oameni simpli dar cu suflet frumos.Au trecut acele timpuri.Stau si ma gindesc ce repede au zburat anii.Le sunt si acum recunoscator bunicilor pentru felul cum au inteles sa ma creasca.A fost frumoasa copilaria si s-a terminat prea repede.Abia tarziu am inteles vorbele Mantuitorului(Matei 19:14)
Bye

Nu..nu pot sa spun mai mult...decat...cand ma gandesc la copilarie imi dau lacrimile....am un dor imens si as face tot posibilul sa fiu iarasi copil.....nu pot sa cred ca nu o sa se mai intoarca niciodata copilaria....si acum ma intristez...mereu cand aud de copilarie ma intristez.:(

Recunosc.Mi-a fost si imi este in continuare dor de perioada si de locul copilariei mele caruia ii datorez momente frumoase, amintiri superbe, hohote de ras, dar si cateva lacrimi (de crocodil ce-i drept). Am crescut intr-un oras de munte unde intr-adevar lucrurile sunt mai simple, iar oamenii mult mai modesti. Mai putina agitatie, mai multa liniste... Si acum cand ajung acasa, la ai mei, ma simt linistita si in siguranta ..simt bucuria detasarii de tot si de toate.

Imi aduc aminte ca ne jucam in fata blocului cu “creta” din caramida portocalie si frunze pe post de bani...eram atat de fericita si de vesela.

Mersul la tara, la bunicii mei, era pentru mine cea mai mare bucurie. Imi este dor sa mananc porumb copt pe jar, pepeni care stateau la racit in galeata cu apa rece din fantana, sa alerg prin curte, sa ma ascund in podul plin cu fan, sa merg la padure, la scaldat, la cirese...

Inca nu ma pot detasa de vremurile acelea frumoase care mi-au apartinut si mie pana acum cativa ani...

În tabără la Cepleniţa
 

...
mesaj şters