Transmisie directa - slujba de la Patriarhie- pe Trinitas TV si TVR1!

Rugul nestins
 

Strădaniile de a ne recupera chipurile sunt sortite eşecului dacă Dumnezeu nu ne taie calea, ca să ne ia faţa în mâini şi să ne silească să-L privim în ochi. Face asta nu ca să ne nimicească, ci ca să ne redea frumuseţea. Când îi contemplăm chipul, primim şi noi ceva din strălucirea care se vede pe chipul Lui.
Când ochiul de foc al lui Dumnezeu se opreşte asupra noastră, suntem ca Moise dinaintea rugului aprins: ne ascundem faţa, fiindcă ne temem să-l privim pe Dumnezeu. Şi tot ca Moise odinioară, suntem chemaţi pe nume, ca să ştim că drumul spre rug n-a fost o rătăcire.
http://vaisamar.files.wordpress.com/...pg?w=500&h=291

Muntele schimbării la faţă
Drumul către Dumnezeu (şi către propriul chip) nu se opreşte aici. Nu putem rămâne blocaţi în acest gest reflex al ascunderii feţei din faţa ochiului de foc care este rugul aprins. Suntem chemaţi să urcăm pe munte, pe acel munte învăluit de foc şi negură, unde dreptatea lui Dumnezeu se revelează ca philanthropia (iubire de oameni), unde instrumentul de blestem şi ruşine se manifestă ca sursă de binecuvântare şi glorie. Abia acolo, în lumina neapropiată ne vom vedea iarăşi feţele.

Parintele Arsenie Boca
 

Valeriu Gafencu - Traiesc flamand

Traiesc flamand, traiesc o bucurie,
Frumoasa ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Si-i plin cu lacrimi si cu apa vie;
Potirul florii e o-mparatie.

Cand raii ma defaima si ma-njura
Si-n clocot de manie ura-si varsa,
Potirul lacrimilor se revarsa
Si-mi primeneste sufletul de zgura,
Atunci Iisus de mine mult Se-ndura.

Sub crucea grea ce ma apasa sanger
Cu trupu-ncovoiat de neputinta,
Din cand in cand din cer coboar-un inger
Si sufletul mi-l umple cu credinta;
M-apropii tot mai mult de biruinta.

Bestesugurile trupului - Parintele arsenie Boca
 

Asta asa este... din pacate!

dar probabil ca toate se pot corecta prin intermediul spovedaniei care are proprietatea de a ne curata de pacate; in plus, de foarte multe ori se intampla ca vreun copil nascut la intamplare si neprogramat sa-i intreaca pe toti cei nascuti de cei mai evlaviosi oameni cu putinta, astfel Dumnezeu sa ii rusineze efectiv pentru orgoliul lor de a se crede atat de sfintiti si de curati in fata Lui, cand de fapt toti suntem ca niste mici ganganii in comparatie cu imensitatea Lui.

La aceste "mici ganganii " El s-a coborat , s-a intrupat , s-a rastignit pentru noi si pacatele noastre ! Aceste "mici ganganii" , sunt Creatia Lui si sunt Create dupa Chipul si Asemanarea Lui , si asta ne obliga ! ! !

E adevarat, foarte adevarat. Numai ca sa nu uitam ca, daca vrea, poate lasa sa fie distruse intr-o fractiune de secunda, asa cum vedem zi de zi la stiri, numai nenorociri aproape, ceea ce ne reaminteste ca trupuri suntem si ca asa a lasat El ca nici un trup sa nu se mandreasca si ce este mare sa fie doborat de ce este mic, intocmai cum zice Apostolul Pavel, nu mai tin minte exact citatul; adica faptul ca avem trup ne reaminteste ca suntem muritori si atat de mici in comparatie cu El.

Gandul nostru sa fie la JUDECATA , iar fiece zi sa o privim ca pe ultima !

Întru marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu, a făcut totul din partea Sa ca să ne scoată din calea pierzării, în calea MÂNTUIRII. Da, El, s-a micşorat pe Sine şi s-a făcut OM desăvârşit , asemănător nouă în afară de păcat ! El era şi Dumnezeu adevărat, dar a mers ca OM pe calea cea nouă. De aceea , CALEA MÂNTUIRII este CALEA pe care El însuşi , cel dintâi, a mers pe ea , ca OM adevărat. Şi merge cu noi, cu fiecare , în toate zilele până la sfârşitul veacurilor , precum se arată în Matei 28, 20 , precum Însuşi a grăit . El e CALEA NATURALĂ ŞI SUPRANATURALĂ A DESĂVÂRŞIRII . Pentru noi El este MĂSURA DESĂVÂRŞIRII . Aşa că dragă user Monalisa , datoria noastră este una singură , aceea de a-L urma pâna la reântoarcerea noastră ACASĂ , în Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa să ne ajute Dumnezeu !+

93 de " Cuvinte de folos " - Sfantul Ioan Gura de Aur (praznuit maine 13 noiembrie )
 

„Fa stomacul mic, limba tăcută, pastrează-ți mintea limpede, iar inima s-o ții curată, blândă și smerită. Iată postul. Sfântul Vasile cel Mare”

Pentru initiatoarea acestui thread minunat -Mirela (mirelat )
 

Am citit chiar acum o parte din "cuvinte de folos"ale Sfantului Ioan Gura De Aur.....nu am stiut de ele....sincer....mi-a facut o mare placere si bucurie duhovniceasca sa le citesc.Mii de multumiri ptr.d-nul Cristian.Sa mai puneti astfel de "postari".....pentru ca aduceti multa "bucurie"...celor care le vor citi.Doamne Ajuta!!!.....va doresc post usor si binecuvantat.

Parintele Serafim de Sarov
 

“Cand Sfantul Serafim din Sarov a fost intrebat daca lipsea crestinilor din vremea lui vreo conditie pentru ca acestia sa dea aceleasi roade de sfintenie care erau atat de abundente in trecut, el a raspuns: nu lipseste decat o singura conditie - hotararea“.

(la: Vl. Lossky, Teologia mistica a Bisericii de Rasarit).

“Desi scarbele, nenorocirile si nevoile de tot felul sunt nedespartite de viata noastra pe pamant, totusi Domnul Dumnezeu n-a vrut si nu vrea ca noi sa traim numai in scarbe si napaste, de aceea ne si porunceste prin apostoli sa purtam sarcinile unii altora, prin aceasta implinind legea lui Hristos. Insusi Domnul Iisus Hristos ne da aceasta porunca, de a ne iubi unul pe altul si consolandu-ne intre noi cu aceasta dragoste frateasca, sa ne usuram calea cea dureroasa si ingusta a calatoriei noastre catre patria cereasca“.

Parintele Serafim de Sarov
 

“In ziua de azi, din pricina racelii noastre aproape universale fata de sfanta noastra credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, si a lipsei noastre de atentie fata de lucrarile Proniei Sale Dumnezeiesti in noi si fata de partasia omului cu Dumnezeu, am ajuns atat de departe, incat se poate spune ca aproape am parasit adevarata viata crestina. Marturiile Sfintei Scripturi ni se par acum de neinteles (…) Aceasta neputinta de a intelege se datoreaza faptului ca ne-am indepartat de simplitatea cunoasterii crestine originale. Sub pretextul educatiei, am ajuns la o asemenea ignoranta, incat lucrurile pe care stramosii nostri le-au inteles asa de usor, noua ni se par aproape de neconceput.(…) Am devenit atat de neatenti la lucrarea mantuirii noastre, incat interpretam gresit si multe alte cuvinte din Sfanta Scriptura, si asta pentru ca nu cautam harul Domnului, si pentru ca, in mandria mintilor noastre, nu ii ingaduiam sa se salasluiasca in sufletele noastre. De aceea nu avem adevarata luminare de la Domnul, pe care El o trimite in inimile oamenilor care flamanzesc si inseteaza profund dupa dreptatea sau sfintenia Sa“.

“Pacea sufleteasca se obtine prin dureri. Semnul vietii duhovnicesti este adancirea omului inlauntrul sau si tainica lucrare in inima sa“.

“Virtutea nu este o pară pe care s-o inghiti dintr-o data. Căci nu este usor ca cineva sa biruiasca desertaciunile acestei lumi. Un om devine smerit, sigur si incercat numai dupa ce, cu ajutorul rugaciunii, suporta numeroasele ispite ce-i vin fara voia lui. Rabdarea este sarguinta sufletului in lucrarea lui“.

“Totdeauna sa te cercetezi pe tine insuti sa vezi daca te afli in Duhul lui Dumnezeu sau nu. Sa nu te lasi pana ce Domnul Dumnezeu Duhul Sfant, Cel cautat nu va fi aflat si va petrece iarasi impreuna cu noi prin harul Sau”.

Parintele serafim de Sarov
 

“Orice fapta buna facuta intru Hristos ne aduce harul Duhului Sfant, dar mai mult decat oricare ne aduce rugaciunea, pentru ca ea este oarecum la indemana noastra ca o arma pentru dobandirea Duhului Sfant”.

“Puteti judeca cat de mare este puterea rugaciunii, atunci cand este savarsita din toata inima, chiar si in cazul unei persoane pacatoase, in urmatoarea pilda din Sfanta Traditie: Cand, la rugamintea unei mame disperate careia ii murise singurul fiu, o prostituata pe care o intalnise, inca necurata dupa ultimul ei pacat, miscata fiind de durerea adanca a mamei, a strigat catre Domnul: “Nu de dragul unei sarmane pacatoase ca mine, ci pentru lacrimile unei mame ce-si jeleste fiul si crezand cu tarie in bunatatea Ta cea plina de dragoste si in puterea Ta cea nemasurata, Hristoase Dumnezeule, inviaza-l pe fiul ei, o, Doamne!” Si Domnul l-a ridicat din morti”.

“Rugaciunea, postul, privegherea si alte fapte crestinesti, oricat de bune ar fi prin ele insele, totusi nu numai in indeplinirea lor consta scopul vietii noastre crestinesti, desi ele slujesc drept mijloace necesare pentru realizarea lui. Adevaratul scop al vietii duhovnicesti este dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu“.

“Procedeaza ca in afacerile negustoresti: principalul nu este sa faci negot si atata tot, ci sa castigi mai mult; tot asa si in lucrarea vietii crestinesti nu trebuie sa-ti pui toata silinta numai in aceea ca sa te rogi sau sa faci oricare alta fapta buna.(…) Daca vom cugeta bine asupra poruncilor Mantuitorului Hristos si a celor apostolesti vom vedea ca datoria noastra crestineasca nu consta atat in sporirea numarului faptelor bune, ce slujesc numai ca mijloace scopului nostru crestin, ci si din a scoate din ele cel mai mare folos, adica in castigarea celor mai imbelsugate daruri ale Sfantului Duh. De pilda, simti ca te invrednicesti de mai mult dar dumnezeiesc prin rugaciune si priveghere, privegheaza si te roaga; aduce mai mult duh dumnezeiesc postul,posteste; aduce mai mult milostenia, fa milostenie si tot asa cugeta despre fiecare fapta buna facuta pentru Hristos“.

“Desi apostolul spune: “Rugati-va neincetat” (I Tesalonicieni 5:17), totusi, dupa cum va amintiti, el adauga: “Vreau sa graiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe altii, decat zece mii de cuvinte in limbi.” (I Corinteni 14:19). Iar Domnul spune: “Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel care face voia Tatalui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7:21), adica cel ce face lucrarea Domnului si, mai mult, o face cu cinstire, caci “blestemat este tot cel care face lucrul Domnului cu nebagare de seama” (Ieremia 48:10)”.

Depre rugaciune
 

Mitropolitul Antonie de Suroj (1914-2003). Fiu de diplomat rus, medic chirurg în timpul celui de-al II-lea Război Mondial în Franţa, a primit voturile monahale şi a ajuns episcopul ruşilor din Marea Britanie. A scris numeroase cărţi de spiritualitate ortodoxă, unele dintre ele traduse şi în limba română: Şcoala rugăciunii, Întâlnirea cu Dumnezeu (poză din anul 1965, colecţia diacon Peter Scorer)


Mult prea adesea viaţa pe care o ducem este împotriva rugăciunii pe care o oferim lui Dumnezeu şi numai atunci când reuşim să armonizăm cuvintele rugăciunii noastre cu felul de a trăi, rugăciunea noastră dobândeşte puterea, splendoarea şi eficienţa pe care le aşteptăm să se producă. Mult prea adesea ne adresăm Domnului, sperând că va face ceea ce noi înşine ar trebui să facem în numele şi în slujba Lui. De cele mai multe ori, rugăciunile noastre care sunt elegante, discursuri bine pregătite, care au rezistat secolelor, le oferim Domnului zi de zi, ca şi cum ar fi suficient să repetăm an de an, cu o inimă rece şi cu o minte mecanică, cuvinte arzătoare născute în deşert şi în pustie, din cele mai adânci suferinţe umane, în cele mai aprigi situaţii pe care istoria le-a cunoscut vreodată. Într-una din predicile sale, mitropolitul Antonie de Suroj ne învaţă cum să ne rugăm.

De multe ori repetăm rugăciuni care poartă numele Sfinţilor Părinţi şi credem că Dumnezeu le ascultă, că ia aminte la conţinutul lor, în timp ce singurul lucru care contează înaintea Lui este inima persoanei care I se adresează, dorinţa neabătută de a face voia Lui.
Noi spunem „Doamne, nu ne duce pe noi în ispită“; apoi, cu un pas vioi, dornici şi plini de speranţă ne îndreptăm direct spre locul unde ispita e în aşteptarea noastră.
Alteori strigăm: „Doamne, inima mea este gata“. Dar pentru ce? Dacă Domnul ne-ar pune această întrebare într-o seară când i-am fi spus aceste cuvinte înainte de a merge la culcare, am fi obligaţi să-i spunem câteodată: „gata de terminat capitolul pe care l-am început din acest roman poliţist“. În acel moment acesta este singurul lucru pentru care inimile noastre sunt pregătite.
Şi sunt atât de multe momente în care rugăciunea noastră rămâne literă moartă, care mai degrabă ucide, pentru că de fiecare dată când lăsăm ca rugăciunea să fie moartă, în loc să ne facă vii şi să trezească în noi energia pe care o conţine în ea însăşi, devenim din ce în ce mai insensibili la sensul, impactul ei, şi din ce în ce mai incapabili de a trăi rugăciunea pe care o rostim.
Această situaţie ridică o problemă care trebuie rezolvată de fiecare dintre noi în parte; trebuie să trasformăm toate cuvintele rugăciunii noastre în reguli de viaţă. Dacă I-am spus Domnului că Îi cerem ajutorul ca să rezistăm ispitei, trebuie să evităm cu toată puterea sufletului, cu toată tăria pe care o avem, orice ocazie de a păcătui. Dacă i-am spus Domnului că ne doare gândindu-ne că cineva este flămând, însetat sau singur, trebuie prin urmare să ascultăm glasul Domnului care ne întreabă: „Pe cine să-ţi trimit?“; să stăm înaintea Lui zicând: „Aici sunt Doamne“ şi să trecem la fapte, nepermiţând vreunui gând să se furişeze în buna noastră intenţie, să se însinueze între porunca lui Dumnezeu şi fapta pe care suntem gata să o facem. Gândul care se strecoară ca un şarpe ne va sugera imediat: „Mai târziu“ sau „Chiar trebuie să o fac?“ „Nu poate Dumnezeu să găsească pe cineva care este mai liber să facă aceasta decât sunt eu“? Şi în timp ce ne învârtim în jurul problemei, energia şi răspunsul pe care Dumnezeu ni le-a dat vor dispărea şi vor muri în noi.
Aici avem de-a face cu un lucru esenţial, anume, să stabilim o legătură între viaţă şi rugăciune printr-un act de voinţă, un act pe care trebuie să-l săvârşim noi înşine, care niciodată nu se va împlini de la sine şi care totuşi va transforma profund vieţile noastre. Citiţi rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Alegeţi oricare dintre aceste rugăciuni şi faceţi-o regulă de viaţă. Veţi vedea atunci că această rugăciune nu va deveni niciodată plictisitoare sau învechită, ci cu fiecare zi care trece se va adânci, va deveni o rugăciune vie.
Odată ce I-aţi cerut Domnului să vă păzească pe parcursul zilei de nevoi, ispite sau greutăţi, este şi datoria voastră de a le birui cu toată puterea şi în ciuda slăbiciunii voastre omeneşti; atunci fiinţa voastră va fi ca o pânză de catarg umflată de suflare dumnezeiască şi de putere şi veţi avea multe lucruri de spus Domnului când veţi sta înaintea Lui seara. Veţi mulţumi atunci pentru ajutorul pe care l-aţi primit, veţi fi ruşinaţi de acest ajutor şi vă veţi bucura că El v-a dat puterea de a face voia Lui cu slabele şi neputincioasele voastre mâini omeneşti, v-a îngăduit să fiţi ochiul Lui care priveşte, urechea Lui atentă, pasul Lui, iubirea Lui, întruparea Lui, mila Lui.
Este ceva ce poate fi dobândit numai prin efort personal şi, dacă acest efort nu este făcut, viaţa şi rugăciunea vor fi străine una de cealaltă. Pentru un timp viaţa continuă ca de obicei şi rugăciunea lâncezeşte, devenind din ce în ce mai slabă, cu o conştiintă din ce în ce mai adormită. Stăruinţa în rugăciune scade şi în timp ce viaţa de zi cu zi ne acaparează, rugăciunea va dispărea, pentru că ea vine de la Dumnezeu, un Dumnezeu timid şi iubitor de oameni care ne cheamă şi care nu ni se impune prin forţă. Atunci ne vom mulţumi spunându-ne că am întrupat rugăciunea în acţiune; lucrul mâinilor noastre reprezintă slujirea noastră.
Aceasta nu este atitudinea pe care o avem faţă de prietenii, părinţii sau cei pe care îi iubim. Într-adevăr, uneori sau poate întotdeauna am face orice de dragul lor; asta înseamnă oare că i-am uitat în inimile noastre şi gândurile nu se îndreaptă către ei?
Desigur nu! Se poate ca doar Dumnezeu să Se bucure de privilegiul de a fi slujit fără a primi vreodată o privire de la noi, fără ca inimile noastre să devină fierbinţi şi iubitoare la auzul numelui Său? Poate fi numai Dumnezeu slujit cu indiferenţă?
Această întrebare este un motiv de cugetare asupra ceea ce e de împlinit.
Există încă un aspect al rugăciunii împletite cu viaţa. Acesta reprezintă chiar integrarea rugăciunii în însăşi viaţa noastră. În fiecare moment ne confruntăm cu situaţii greu de depăşit. Numai de-am chema rugăciunea să poarte aceste greutăţi, am afla, cu fiecare zi şi oră care trece, mai multe posibilităţi decât ne-am imaginat vreodată să facem ca rugăciunea să devină şi să rămână neclintită. Ne amintim oare că vocaţia noastră umană transcende toate atributele omeneşti? Nu suntem oare chemaţi să fim mădulare vii ale Trupului lui Hristos şi să fim într-un fel atât în comunitate, cât şi fiecare în parte, o prelungire în timpul nostru a prezenţei lui Hristos întrupat? Nu suntem chemaţi să ne împărtăşim de firea dumnezeiască? În aceasta constă vocaţia omenească exprimată în forma ei deplină; dincolo de asta este voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Suntem chemaţi să fim prezenţa Dumnezeului Celui Viu în întreaga lume. Putem oare împlini această lucrare fără ca Dumnezeu să o facă în noi şi prin noi? Cu siguranţă, nu.
Cum altfel am putea deveni mădulare vii ale Trupului lui Hristos? Cum am putea primi Duhul Sfânt ca temple în care să sălăşluiască fără a fi mistuiţi de focul dumnezeiesc? Cum am putea deveni cu adevărat părtaşi ai dumnezeieştii firi? Şi cum noi, păcătoşi fiind, am putea săvârşi lucrarea milosteniei, a dragostei divine, pe care suntem chemaţi să le împlinim?
Rugăciunea constituie nu doar un motiv de a înainta sau o chemare spre desăvârşire, ci şi un mod de a fi altoiţi pe viţa cea dătătoare de viaţă.
Un fapt trebuie să ne atingă dintru bun început. Dacă nu dorim ca rugăciunea şi viaţa noastră să fie despărţite şi ca rugăciunea să dispară treptat, zdrobită de nevoile vieţii grele şi crude, de strădania stăpânitorului acestei lumi, trebuie să împletim rugăciunea cu tot ceea ce înseamnă viaţa noastră, să o aruncăm precum drojdia în acel aluat ce reprezintă viaţa noastră în ansamblul ei.
De ne-am trezi dimineaţa şi am sta înaintea Domnului spunând: „Binecuvintează-mă, Doamne, şi binecuvintează zorii acestei zile“, de am realiza numai că începem o nouă zi a creaţiei, aşa cum nu a existat alta înainte, răsăritul unei zile ca o comoară neexplorată şi infinită. De am realiza doar sub binecuvântarea lui Dumnezeu că ne avântăm în această nouă zi pentru a împlini menirea noastră de creştini, purtând în minte toată puterea şi slava cuvântului „creştin“, cu ce respect, seriozitate şi bucurie, cu ce speranţă şi duioşie am trăi dezvăluirea fiecărui ceas din zi. Cu fiecare oră care trece am primi totul ca un dar al lui Dumnezeu. Am primi fiecare moment al vieţii ca venind din mâna lui Dumnezeu."

Doamne ajuta! Multumesc, Cristi. :53::25:

"Fii pentru fratele tau un model, nu un judecator". (Avva Pimen)

Adică fii pentru fratele tău un frate mai mic, dar frate, și nu un judecător model, ceva jignidolo, jigolo din ăla ce se dă model...

Adică fii un model de frate mai mic, adică ascultător de Dumnezeu, cuminte, și nu ca gLumia adică „la plăcinte înainte și la război înapoi” ci la muncă înainte, la munca duhovnicească... nu pentru vrisele slavei deșarte de la oameni, și nici din superstițul fricii absurde ci din dragoste de părinți ca nu cumva să te lupți pentru idolii tăi cu Domnul Dumnezeu... deci e greu să fii pentru fratele tău, că aia zice, fii pentru fratele tău și nu pentru tine însuți însușiri alese, pofturi, softuri, mofturi fără-ncetare și nemulțuțumiri de te miri ce dorințe pot să apară în mintea de copil prost... prost crescut... că nu e el de vină, nu e prost cine cere ci cine dă satisfacții acestor mici excroci, că de mici sunt vicleni și desfrânați și fățarnici și plini de ascunzișuri, de foarte mici, cum se nasc, se nasc vicleni și iubitori de plăceri și de pofte rele, de semeția sadică a răutății ce vine din pătimășia idolească a părinților lor, părinții cei rătăciți pe apele gLumiei!

Iar fratele tău e Domnul, singurul prieten și frate! Deci fii pentru El...

Despre judecarea aproapelui
 

Sã nu judeci pe nimeni deoarece nu stii ce dar are fiecare

Cuviosul Paisie Aghioritul: Flori din Grãdina Maicii Domnului

Pãrintele Antim era din Sofia Bulgariei, unde si slujea ca preot de mir într-o parohie. Dupã moartea preotesei sale, cam prin 1841, a venit în grãdina Maicii Domnului (Sfântul Munte Athos) si s-a rãsãdit ca un rãsad bun care apoi a înflorit si a binemirezmuit. Una din marile lui virtuti a fost si harisma ce a avut-o în privinta postului. Putea posti multe zile. Odatã a mers epuizat la mãnãstirea ruseascã – înainte de postul Sfintilor Apostoli – si trapezarul de la mireni l-a primit cu multã bucurie si i-a pregãtit sã mãnânce. Staretul a început sã mãnânce, în timp ce monahul ce slujea intra si iesea si, privindu-l cum mãnâncã mereu, l-a judecat: “Un astfel de monah uscat si slab a putut mânca atât de mult !” Asadar, zãpãcit de aceste gânduri ale judecãtii, trapezarul a plecat la chilia sa. Dupã ce a terminat de mâncat, Pãrintele Antim a mers si a stat la usa chiliei fratelui. Vãzând pe prietenul sãu cât era de zãpãcit de aceste gânduri, i-a fost milã de el si, ca sã-l ajute, a fost nevoit sã-i descopere pricina, ca sã fie mai atent fatã de ceilalti si sã nu-i judece, dar si noi sã ne folosim din asta si sã luãm aminte la judecatã. Luându-l de mânã l-a întrebat:
- Nu cumva stii ce înseamnã smerenia?
- Nu, nu stiu, i-a rãspuns fratele cu sfialã.
Atunci staretul i-a spus:
- Smerenia constã în asta: sã nu judeci pe nimeni, ci sã te socoti pe tine mai rãu decât toti. Iatã, acum te-ai înselat si m-ai judecat, deoarece am mâncat mult. Dar nu stii câte zile nu am mâncat nimic. Îti aduci aminte când am fost aici ultima datã?
- Îmi aduc aminte, Pãrinte, a rãspuns fratele. Aici la noi ai fost în Duminicã Tomei si ai mâncat si de atunci nu te-am mai vãzut.
Staretul i-a spus atunci:
- Ei, vezi câte zile n-am mâncat? ( Adicã n-a mâncat de la Duminica Tomei pânã la Postul Sfintilor Apostoli, cca. 7 sãptãmâni). Tu însã m-ai judecat, deoarece am mâncat mult. Frate, harismele dumnezeiesti sunt felurite. Iatã, mie Dumnezeu mi-a dat sã sufãr frigul si foamea. Nu cumva ai fi putut rezista si tu atât? Te poti smeri sã-ti scoti dulama si sã mergi pânã la mãnãstirea vecinã si, cu hainele ce le ai, sã petreci iarna în vârful Atonului? Dar tu, ca un cântãret, cum cânti lui Dumnezeu? Gândurile tale se aflã mai mult aiurea decât la Dumnezeu. Ascultã-mã pe mine cum cânt.
Si Pãrintele si-a ridicat mâinile sale spre cer si cu un suspin adânc a cântat “Aliluia”, curgându-i lacrimi multe din ochii sãi. Trapezarul s-a fâstâcit simtind o mare zdrobire. Dupã aceea staretul i-a spus monahului:
- Vezi, frate, sã nu mai judeci pe nimeni deoarece nu stii ce harismã are fiecare, ci ia aminte mai mult de tine însuti.

Despre iubirea de aproapele
 

Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov



Ce poate fi mai minunat, mai desfătător decât iubirea de aproapele?

A iubi este o fericire, a urî este un chin.

Toată Legea şi prooroci, stau în iubirea către Dumnezeu şi către aproapele.
Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu. Căci Hristos a binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu (1 Ioan).

Să nu crezi, preaiubite frate, că porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiată inimii noastre căzute: porunca este duhovnicească, iar pe inima noastră au pus stăpânire trupul şi sângele; porunca este nouă, iar inima noastră -veche.
Iubirea noastră firească a fost vătămată de cădere; ea trebuie omorâtă -Hristos o porunceşte - pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfântă către aproapele, iubire în Hristos.

Însuşirile omului nou trebuie să fie toate noi; nici o însuşire veche nu i se potriveşte.

Căderea a supus inima stăpânirii sângelui şi, prin mijlocirea sângelui, stăpânirii stăpânitorului acestui veac. Evanghelia slobozeşte inima din această robie, din această silnicie, şi o aduce sub călăuzirea Sfântului Duh.
Sfântul Duh ne învaţă să iubim pe aproapele în chip sfânt.

Iubirea aprinsă, hrănită de Sfântul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii fireşti, trupeşti, stricate de căderea în păcat. (Scara, Cuvântul 15, cap. 3).

"Cel ce spune că poate avea pe amândouă aceste iubiri se amăgeşte pe sine însuşi", a spus Sfântul Ioan Scararul (Cuvântul 3, cap. 16).


Adevărata iubire de aproapele se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu, "Ca toţi să fie una", a strigat Mântuitorul lumii către Părintele Sau, "după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una" (Ioan 17, 21)

Fă pentru cei pe care îi iubesti ceea ce poţi să faci folositor şi ceea ce este legiuit; dar totdeauna să îi încredinţezi lui Dumnezeu - şi iubirea ta oarbă, trupească, nesocotită se va preface, încetul cu încetul, într-o iubire duhovnicească, înţelegătoare, sfântă.
Iar dacă iubirea ta este o împătimire ce se împotriveşte legii, atunci s-o lepezi ca pe o urâciune.
Atunci când inima ta nu este liberă, acesta este un semn al împătimirii. Atunci când inima ta este înrobită, acesta este semnul patimii nebuneşti, păcătoase.
Iubirea sfântă este curată, liberă, întreagă în Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfântului Duh, care lucrează în inimă în măsura curaţirii acesteia.

Dă cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu -cinstire care să fie în sufletul tău, nevăzută pentru ceilalţi, descoperită doar conştiinţei tale. Faptele pe care le săvârseşti să fie, în chip tainic, pe potriva stării tale sufleteşti.
Dă cinstire aproapelui, fără sa iei seama la vârstă, fără să faci deosebire între bărbat şi femeie, fără să te uiti la rangul pe care îl are în lume -şi iubirea sfântă va începe, treptat, să se facă arătată în inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul şi sângele, nu înrâurirea simţurilor, ci Dumnezeu.

Cei lipsiţi de slava numelui de creştin nu sunt lipsiţi de cealaltă slavă, pe care au primit-o când au fost zidiţi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.
Dacă chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afară, în văpaia cea cumplită a iadului, şi acolo sunt dator să îl cinstesc.
Ce treabă am eu cu văpaia, cu iadul! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecătii lui Dumnezeu: treaba mea este să păzesc cinstirea faţă de chipul lui Dumnezeu, şi prin aceasta să mă păzesc pe mine însumi de iad.

Dă cinstire orbului, şi leprosului şi celui bolnav la minte, şi pruncului de ţâţă, şi răufăcatorului, şi păgânului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputinţele şi neajunsurile lor! Ia seama la tine însuţi, ca să nu sufere un neajuns iubirea ta.
În creştin să dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povăţuirea noastră, şi încă va mai spune atunci când se va hotărî soarta noastră în veşnicie: "Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti frati ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut". (Mt. 25, 40).
Atunci când ai de-a face cu aproapele să ai în minte acest cuvânt evanghelic şi te vei face tăinuitor al iubirii de aproapele. Tăinuitorul iubirii de aproapele intră prin ea în iubirea de Dumnezeu.

Dar dacă socoţi că îl iubeşti pe Dumnezeu, iar în inima ta trăieşte un simţământ de neplăcere fie şi faţă de un singur om, să ştii că te afli într-o veşnică amăgire de sine.
"Dacă zice cineva:", grăieşte Sfântul Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu, " - iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este... Această poruncă avem de la El, că cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său". (1 In. 4, 20, 21).
A arăta iubire duhovnicească faţă de aproapele este semnul înnoirii sufletului prin Sfântul Duh. "Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă", grăieşte iarăşi Cuvântatorul de Dumnezeu, "pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte". (1 In. 3, 14).

Desăvârşirea creştină stă în desăvârşita iubire de aproapele. Desavârşita iubire de aproapele stă în iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaşte desavârşire, întru care nu este sfârşit sporirii. Creşterea în iubirea de Dumnezeu este nesfârşită, pentru că iubirea este Nesfârşitul Dumnezeu. (1 Ioan 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate! Caută să sporeşti în tine iubirea duhovnicească de aproapele: intrând în ea, vei intra în iubirea de Dumnezeu, pe porţile învierii, pe porţile Împărăţiei Cerurilor. Amin.

...............

Trufia pune în mişcare nervii, aprinde sângele, stârneşte închipuirea, trezeşte viaţa căderii; smerenia linisteşte nervii, potoleşte mişcarea sângelui, nimiceşte visarea, omoară viaţa căderii, deşteaptă viaţa în Hristos Iisus.
................
Locul duhovnicesc, singurul în care ni s-a poruncit a aduce jertfele duhovniceşti, este smerenia. (Pateric. Din spusele Preacuviosului Pimen cel Mare).

Domnul a însemnat trăsăturile cele adevărate şi vrednice de crezare ale celui ce iubeşte şi ale celui ce nu iubeşte. El a spus: "Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu. Cel ce nu mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele". (In. 14, 23, 24).
...........
Iubirea de Dumnezeu se întemeiază pe iubirea de aproapele. Atunci când se va şterge în tine ranchiuna, să ştii că te-ai apropiat de iubire. Atunci când inima ta va fi umbrită de o pace sfânta, plină de har, cu întreaga omenire, să ştii ca eşti chiar la porţile iubirii.
Aceste porţi, însă, nu se deschid decât prin Duhul Sfânt. Iubirea de Dumnezeu este un dar al lui Dumnezeu în omul care s-a pregatit prin curăţia inimii, a minţii şi a trupului pentru primirea acestui dar. Pe măsura treptei pregătirii este şi treapta darului, pentru că Dumnezeu este Drept-Judecător şi în milostivirea Sa.

Iubirea de Dumnezeu este pe de-a-ntregul duhovnicească: "ce este născut din Duh, duh este" (In. 3, 6).
"Ce este născut din trup, trup este" (In. 3, 6): iubirea trupească, născută fiind din trup şi sânge, are însuşiri materialnice, stricăcioase. Ea este nestatornică şi schimbătoare: focul ei depinde în întregime de materie.

Auzind din Scriptură că Dumnezeul nostru este foc (Evr. 12, 29), că iubirea este foc, şi simţind în tine focul iubirii fireşti, să nu crezi că este vorba de unul şi acelaşi foc. Nu! Aceste focuri sunt potrivnice şi se înabuşă unul pe celalalt. (Scara, Cuvântul 15).
"Să slujim lui Dumnezeu după bună plăcerea Lui, cu evlavie şi cu sfială: căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor". (Evr. 12, 28, 29).

Iubirea firească, iubirea căzută, aprinde sângele omului, îi pune în mişcare nervii, îi stârneşte închipuirea; iubirea sfântă răcoreşte sângele, odihneşte şi sufletul, şi trupul, atrage omul lăuntric la ruga tăcuta, îl afundă în dulceaţa smereniei şi desfătării duhovniceşti.

Mulţi nevoitori, luând iubirea firească drept iubire Dumnezeiască, şi-au înfierbântat sângele, şi-au înfierbântat şi închipuirea. Starea de înfierbântare se preschimbă foarte uşor într-o stare de frenezie (ieşire din minti). Cei ce se află în starea de înfierbântare şi de frenezie au fost socotiţi de multă lume ca oameni plini de har şi de sfinţenie, iar ei, nefericiţii, erau jertfe ale amăgirii de sine.

Mulţi asemenea nevoitori au fost în Biserica Apuseană, începând din vremea căderii ei în papism, care în chip hulitor atribuie unui om însuşiri dumnezeieşti şi îi dă acestuia o închinare cuvenită şi potrivită numai lui Dumnezeu; mulţi dintre aceşti nevoitori au scris cărţi din starea lor de înfierbântare, în care amăgirea de sine extatică li se părea iubire dumnezeiască şi în care închipuirea lor zdruncinată le zugrăvea o mulţime de vedenii care le măguleau iubirea de sine şi trufia.

Fiule al Bisericii Răsăritene! Fereşte-te de citirea unor asemenea cărţi, fereşte-te de a urma poveţele celor ce s-au amăgit pe sine. Călăuzindu-te după Evanghelie şi după Sfinţii Părinti ai adevăratei Biserici, suie-te cu smerenie la înălţimea duhovnicească a iubirii Dumnezeieşti prin mijlocirea lucrării poruncilor lui Hristos.
Să ţii neclintit în minte că iubirea de Dumnezeu este cel mai înalt dar al Sfântului Duh, iar omul poate doar să se pregătească, prin curăţie şi smerenie, pentru primirea acestui mare dar, prin care se schimbă şi mintea şi inima şi trupul.
Osteneala noastră este deşartă, stearpă şi vătămătoare atunci când căutăm a descoperi în noi, mai înainte de vreme, înaltele daruri duhovniceşti: pe acestea le dăruieşte Milostivul Dumnezeu, la vremea lor, plinitorilor statornici, răbdători şi smeriţi ai poruncilor evanghelice. Amin.

p. 134-138

Despre Înşelare
Schitul românesc Lacu
Sfântul Munte Athos
1999

Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov
Pomenit pe 13 mai

Indemn....spre luare aminte!
 

“Exista fiinte nesatisfacute, care cauta sa mearga mereu mai departe in implinirea Evangheliei, smerindu-se, cerand iertare pentru nedesavarsirile lor, pentru gradul nesatisfacator la care au ajuns. Acestia merg intr-o tensiune continua spre o treapta mereu mai inalta. A tinde cu adevarat, unii mai mult, altii mai putin, a ne indemna reciproc catre aceasta desavarsire, acesta este continutul chemarii lui Hristos. El creeaza in noi aceasta tensiune, chemandu-ne la El. Putem trai in aceasta tensiune cum o faceau crestinii din primele veacuri..." Pr.Dumitru Staniloaie

“O, smerenie a lui Hristos, te-am cunoscut, dar nu te pot ajunge” (Ava Siluan)

Iisu

Dragostea....
 

“In aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii” (Ioan 13, 35).

Dragostea.......
 

“Cum sa stii daca iubesti cu adevarat pe cineva, daca nu ai suferit pentru el?

PARINTELE DUMITRU STANILOAE (†5 octombrie 1993) DESPRE HRISTOS-SLUJITOR SI CHEMAREA NOASTRA LA RESPONSABILITATEA SLUJIRII JERTFELNICE:

Sa invatam din puterea exemplului sfintilor parinti!
 

Reflexie personala:

Am regretat ca am intrat pe acest forum in speranta ca ma voi folosi cautand aici pe crestinii cu adevarat traitori.Si unii sunt asa Dzeu sa-i ajute si sa-i intareasca sa duca lupta cea buna pana la sfarsit.Dar in ultimele zile forumul parca a luat foc - dat (foc!)de catre niste persoane care se dau crestini practicanti cu adevarat si vor sa ne corecteze cu orice pret- dar a caror fire este inclinata spre a jigni si lovi permanent de dragul dreptatii.
Am ajuns la concluzia ca inchid calculatorul cu niste sentimente amare pentru ca transpare din postarile celor mai virtuosi useri multa rautate si ura de dragul dreptatii. Asta e!Cred ca cel mai folositor lucru pentru mine este sa ma retrag si sa raman la invatatura sfintilor parinti care si-au putut insusi dogmele si canoanele fara ura , rautate si nevrotisme, fara sa atacuri la pers. si jigniri.Dovada ca si le-au insusit este faptul ca acum sunt trecuti in calendar, canonizati si asta nu mai lasa loc la interpretari.Transpare multe ura , rautate si aer virtual vitriolat din partea unora f. ravnitori in a da in cap aproapelui de dragul dreptatii.
Imi iau ramas bun de la toti si dupa cum spunea parintiele Cleopa "Manca-v-ar raiul!"
Bunul Dzeu sa ne ajute pe toti sa ne intalim in rai la vremea cuvenita!
Doamne ajuta!

Interviu cu Dumnezeu

"- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani……iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu timp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc…..şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna ."

Interviu cu Dumnezeu – de Octavian Paler

Pilda zilei - de pe site
 

Taina fratelui

Un batran calugar spunea: "Intr-o zi, privind spre padure, am vazut alergand spre mine o fiara. Cand s-a apropiat de mine am vazut ca este om. Cand mi-a cazut in brate, plangand, am inteles ca este fratele meu".

Sfantul Ioan Gura de Aur
 

Iata niste vorbe minunate:



din “Problemele vietii”
Editura Egumenita

Multe sunt lucrurile care îi caracterizează pe creştini, dar mai presus de toate sunt pacea şi iubirea. De aceea a spus Hristos: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 35) şi Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă (Ioan 14, 27).

٭

Nimic nu umple mai mult sufletul de desfătare decât faptul de a iubi şi de a fi iubit.

٭

Nimic nu arată mai bine vrednicia unui stăpân decât dragostea şi grija faţă de supuşii săi. Aceasta este trăsătura caracteristică a stăpânilor buni. Dacă stăpânul îl iubeşte pe supusul său, toate problemele se rezolvă şi peste toate domnesc liniştea şi ordinea.

٭

Să ne doară sufletul pentru cei care ne fac rău, mai mult decât ne doare pentru noi înşine; căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt, ei. Aşa cum cei care dau cu piciorul în cuie şi se laudă cu aceasta sunt vrednici de plâns, la fel şi cei care îi nedreptăţesc pe alţii sunt vrednici de mila noastră, deoarece îşi rănesc propriile lor suflete.

٭

Iubirea noastră trebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii. Dacă pe unii îi iubim, iar pe alţii nu, niciodată dragostea noastră nu va fi mai presus decât a oamenilor necredincioşi. Creştinii nu trebuie să iubească aşa cum iubesc necredincioşii.

٭

Să facem bine celor care ne fac rău, chiar dacă aceştia rămân neîndreptaţi. Astfel, păcatele noastre vor fi iertate şi vom dobândi smerenie. Atunci când alungăm din sufletul nostru orice duşmănie, avem multă îndrăzneală în rugăciunea noastră către Domnul.

٭

Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască.

٭

Hristos spune: „Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, eu sunt hrana Ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta, eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot ce-ţi doreşti tu. Când Mă ai pe Mine, nu-ţi lipseşte nimic. Eu sunt slujitorul tău, pentru că am venit să slujesc, nu să fiu slujit. Eu sunt prietenul tău şi mădular al trupului tău şi capul tău şi fratele tău şi sora ta şi mama ta. Eu sunt toate pentru tine. Nu trebuie decât să stai lângă Mine. Pentru tine, Eu M-am făcut sărac şi pribeag, pentru tine am ridicat crucea şi am coborât în mormânt, am venit pe pământ pentru tine, trimis de Tatăl, iar în cer Mă rog pentru tine Părintelui Meu. Tu eşti totul pentru Mine, şi frate şi împreună-moştenitor şi prieten şi mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât? De ce Îl dispreţuieşti pe Cel care te iubeşte atât de mult?”

Sf.Ioan de Kronstadt
 

Unii cred ca pacatul nu inseamna nimic. El este insa un rau duhovnicesc real si cat se poate de mare, de care Dumnezeu sa-l izbaveasca pe orice om! Pacatul atrage negresit dupa sine un chin mai mare sau mai mic chiar si in viata pamanteasca – si ca sa scapi de chinul pricinuit de pacat trebuie sa aduci din tot sufletul prinos de pocainta neprefacuta ori sa speli pacatul cu lacrimi de cainta adevarata. Dumnezeu este mare si intotdeauna drept. Mana Lui este intotdeauna asupra noastra, celor nimicnici, dar pacatosi. Dumnezeule! Ca Dumnezeu, Cel ce nu voiesti faradelege, Tu esti (Ps. 5,4).

Sf.Ioan de Kronstdat
 

[B“Priveste mai des in inima ta, coboara-te in adancul ei (adanca este inima omului); scoate la lumina limpede a constiintei tot ce e rau in ea, si cu suspine de parere de rau sau cu lacrimi amare de cainta schimba tot raul ce se ascunde in adancul inimii. Ah! Cat de multi oameni raman nepasatori fata de inima lor: nu vor sa se uite in ea si sa cerceteze cu deadinsul ce rautati s-au adunat in ea. Foarte mult pierd oamenii acestia si in privinta bunastarii lor vremelnice, dar mai ales in privinta mantuirii. Indeletnicirea de capetenie a crestinului in aceasta viata trebuie sa fie curatirea inimii lui, pentru ca inima, curatita, sa-L poata vedea in viata cea viitoare pe Dumnezeu – pentru ca cei curati cu inima Il vor vedea pe Dumnezeu – si sa se poata uni cu El. Fara inima curatita nu poti vedea fata lui Dumnezeu si nu te poti uni cu El. Tot ce e uracios ori necurat nu poate intra in Imparatia lui Dumnezeu. Nici nu vor petrece calcatorii de lege in preajma ochilor tai, urat-ai pre toti cei ce lucreaza faradelege (Ps. 5, 5).][/b]

Sf.Ioan de Kronstadt
 

Rugaciunea este hrana duhovniceasca. Hrana trupeasca n-are aproape nici un gust atunci cand mancam in mare graba: si hrana duhovniceasca isi pierde gustul pentru sufletul nostru atunci cand rostim cuvintele rugaciunii in mare graba, ca sa terminam mai repede – aceasta chiar naste amaraciune in inima noastra. Ca sa simta gustul trupesc, limba descompune hrana in principiile componente: ca sa simta gustul duhovnicesc, sufletul descompune rugaciunea (sau lectura duhovniceasca) in principiile ei, adica in cuvinte sau idei. Gustul duhovnicesc sta in simtirea vie a adevarului a ceea ce rostesti sau citesti. Asadar, fara „descompunerea” rugaciunii, fara „asimilarea” ei de catre inima, nu poti afla dulceata in rugaciune, asa incat nici cea mai miscatoare rugaciune nu are pentru noi aproape nici o valoare daca nu a fost simtita de catre inima.

Sf Ioan de Kronstadt
 

Rugandu-te cu rugaciunile gata alcatuite, trebuie neaparat sa te rogi pentru linistlea sufleteasca si pentru sporul la rugaciune cu duhul, nu doar cu limba, si nu trebuie sa-L pierzi din vedere pe Domnul. Altminteri, Domnul te va parasi, daca-L vei parasi mai intai tu, prin lipsa credintei in El si a evlaviei, atunci cand citesti rugaciunile – si limba te va trada ca un cal naravas si neinfranat, iar duhul tau va fi lovit de rusine si tulburare. Iar daca atunci cand citesti rugaciunile Il vei cauta cu mintea si cu inima pe Domnul, sa nu-L cauti departe: El e aici, in insesi cuvintele rugaciunii. Nu trebuie decat sa iei aminte la ele cu inima infranta si smerita, si Domnul va trece din ele in inima ta. In cuvintele rugaciunii respira Duhul lui Dumnezeu. Nu trebuie decat sa inveti arta de a-L trece din ele in sufletul tau.

Parintele Cleopa-cuvinte de folos

http://www.agoracrestina.ro/videotec...ijcs_cfrk.html

Sfântul Ioan Sinaitul
 

"Să nu ne mâhnim când cerem de ani de zile ceva lui Dumnezeu şi nu ne dă . Nu ne dăruieşte, fie pentru că o cerem la timpul sau modul nepotrivit , fie pentru că suntem nevrednici să primim , fie că primind , vom cădea în mândrie sau nepăsare".