Cum să îndrepți un copil care s-a abătut de la calea cea dreaptă
 

sursa: http://orthodoxwayoflife.blogspot.ro



Să le facem cunoscut faptul că noi înțelegem situațiile dificile prin care trec ei, și că iubirea noastră pentru ei este necondiționată.

Una dintre cele mai mari griji ale noastre și de multe ori chiar un adevărat chin pentru părinți este atunci când copiii noștri pleacă de acasă, iar mai apoi se îndepărtează de învățătura cea dreaptă a Bisericii, mai ales în ceea ce privește comportamentul sexual. Să presupunem că părinții i-au dat copilului o educație corectă, plină de dragoste părintească, s-au rugat împreună zilnic, și au participat împreună la slujbele Bisericii. Cu alte cuvinte, părinții au procedat „ca la carte” în ceea ce privește educația religioasă a copilului lor. Însă, chiar și în acest caz, când un copil pleacă de acasă, el sau ea este pentru prima dată „pe cont propriu”, bazându-se doar pe judecata proprie, fără prea mult ajutor din partea celor din jur. Se întâmplă ca această „libertate” să fie utilizată de cele mai multe multe ori greșit, la fel cum și noi am procedat de multe ori în anii tinereții.
Ce trebuie să facă un părinte când află că un copil de-al său s-a abătut de la calea cea dreaptă? Cuviosul Paisie are un răspuns surprinzător: Nici măcar cea mai grea cădere a copiilor nu ar trebui să-i facă pe părinți să deznădăjduiască, pentru că păcatul a devenit „la modă” în zilele noastre. Trebuie tot timpul să-și amintească: Astăzi, copiii au parte de „circumstanțe atenuante” și vor fi judecați cu indulgență pentru fărădelegile pe care le săvârșesc. Astăzi, nota 7 la purtare este echivalentul notei 10 cu felicitări, din timpul copilăriei noastre. Desigur, părinții vor dori să-i ajute pe copiii lor cât mai mult posibil, dar ei nu trebuie să se îngrijoreze peste măsură. Copiii vor deveni mai sensibili și vor acumula cu timpul mai multă experiență. Poate pe moment ei nu pot judeca cum trebuie o situație, pentru că mintea lor încă nu s-a maturizat complet, nu își pot da seama de pericolul care îi așteaptă, și mai ales de repercursiunile iremediabile asupra propriei persoane.
Conștientizând faptul că societatea în care trăiesc astăzi copiii noștri este total diferită de societatea în care am trăit noi, oare cum trebuie să reacționăm la „aventurile” copiilor noștri? Trebuie oare să ne supărăm și să îi confruntăm sau trebuie să îi constrângem în vreun fel? E nevoie să rupem orice legătură cu ei, atâta timp cât ei trăiesc în păcat?
Tot Cuviosul Paisie ne răspunde: Ar fi bine dacă părinții le-ar arăta copiilor lor că nu se supără din pricina comportamentului neadecvat; însă ei nu trebuie să devină aroganți; și desigur, ar trebui să continue să se roage. Rugăciunile, spuse cu durere în suflet, sunt foarte eficiente. Dacă copilul greșește foarte grav, părinții trebuie să intervină corespunzător. Dacă nu e ceva foarte grav, părinții pot trece ușor cu vederea acea greșeală, pentru a nu-l provoca pe copil, și a îngreuna situația și mai tare, făcându-l să se îndepărteze și mai mult de ei. Aceștia trebuie să se roage cu multă nădejde la Domnul Iisus Hristos și la Maica Sa, ca să-l păzească și să-l întoarcă pe calea cea dreaptă.
Părintele Paisie ne spune că trebuie să le facem cunoscut faptul că înțelegem situațiile dificile prin care trec ei, și că iubirea noastră pentru ei este necondiționată. Vrem ca ei să știe că pot în continuare să ne mărturisească ceea ce simt, și că noi vom încerca să îi ajutăm, oferindu-le un sfat părintesc, care sigur îi va ajuta în deciziile pe care vor trebui să le ia, pe măsură ce se vor maturiza. Putem să discutăm cu ei și să le cerem părerea asupra unor probleme cu care și noi la rândul nostru ne confruntăm. Și ce e cel mai important: trebuie să ne rugăm cu căldură pentru dânșii.
Cuviosul Paisie ne povestește: Pe când eram în Sfântul Munte, un tănăr m-a găsit din întâmplare. Rătăcea prin Halkidiki, când a găsit un grup de pelerini care mergeau spre Muntele Athos. Aceștia l-au luat cu ei și așa au ajuns la chilia mea. Era un ateu convins, hulitor de cele sfinte, foarte neatent! Avea o viclenie drăcească și nu credea în nimic. Îi înjura pe ceilalți pelerini, tineri și bătrâni. Cu răbdare și puțin efort, l-am adus la o oarecare normalitate. L-am tuns, pentru că avea părul foarte lung. „Iată”, i-am zis, „să fie sănătoasă mama ta, pentru că, cu siguranță rugăciunile ei te-au adus aici.” „Ai dreptate, părinte”, mi-a zis. „Hoinăream prin Halkidiki, și nici măcar nu știu cum am ajuns acolo.” „Dacă află mama ta că ai venit în Sfântul Munte și te vede cu părul tăiat, o să se bucure nespus.” „De unde ai știut părinte? Mama mea va fi în culmea fericirii când o să mă vadă așa schimbat,” mi-a răspuns. Dumnezeu l-a purtat încolo și încoace și l-a călăuzit aici. Cât de multă rugăciune a făcut mama lui pentru el !

Nu lăsaţi lucrurile acestei lumi să vă risipească !
 

În viforniţele vremii noastre este de folos totdeauna să fii treaz. Este primul lucru pe care vi-l cer: ascultaţi cuvântul Evangheliei, fiţi treji şi încetaţi de a mai fi copii.
Lumea care ne înconjoară trăieşte astăzi mai dinamic decât înainte. Dar cu cât mai multă este forfota în lume, cu atât mai grea devine păstrarea unui cuget creştinesc.
De pretutindeni năvălesc asupra noastră tot felul de idei care turbură viaţa noastră. În viforniţele vremii noastre este de folos totdeauna să fii treaz. Este primul lucru pe care vi-l cer: ascultaţi cuvântul Evangheliei, fiţi treji şi încetaţi de a mai fi copii.
Nu lăsaţi lucrurile acestei lumi să vă risipească. Concentraţi-vă toată luarea-aminte, daţi-vă toată silinţa unei vieţi care să corespundă duhului poruncilor Evangheliei.


(Arhimandritul Sofronie Saharov, Din viaţă şi din duh, traducere de Părintele Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, p. 37)

Bărbăția este conform zicalei: „Ori ești hotărât, ori nehotărât.Ori mori,ori trăiești
 

Bărbăția este conform zicalei: „Ori ești hotărât, ori nehotărât. Ori mori, ori trăiești.” Această bărbăție „nenorocită” ne lipsește și, de aceea, mergem și venim, înaintăm și dăm înapoi, și nu scoatem nimic.
Aici vorbește de cele patru virtuți generale (...): chibzuința, bărbăția, întreaga cugetare și dreptatea. Mai întâi, chibzuința este virtutea corespunzătoare părții raționale, crezului omului, adică dacă cuget drept despre Dumnezeu, despre mine însumi și despre lume. În continuare urmează bărbăția, care are legătură cu parte irascibilă, dar și cu voința omului. Bărbăția este conform zicalei: „Ori ești hotărât, ori nehotărât. Ori mori, ori trăiești.” Această bărbăție „nenorocită” ne lipsește și, de aceea, mergem și venim, înaintăm și dăm înapoi, și nu scoatem nimic.
A treia virtute care de obicei este accentuată și de cei vechi, dar și de Biserică, este întreaga cugetare, adică curăția atot-cuprinzătoare a acțiunilor exterioare ale omului, dacă ne referim la epoca dinainte de Hristos, și cu siguranță și a celor lăuntrice, în creștinism. Întreaga-cugetare înseamnă curăție a vieții conformă cu dreapta chibzuință, cu cuvântul corect și cu exigențele sociale. Are, adică, legătură cu mine însumi și cu societatea, determină locul nostru în raport cu societatea. A patra virtute, dreptatea, privește atât legătura noastră cu Dumnezeu, cât și, mai ales, legătura noastră cu oamenii.
În viața duhovnicească zilnică însă chibzuința îl unifică pe om și-l unește cu Dumnezeu și se exprimă prin cucernicie. În continuare, dreptatea constituie, de fapt, un echilibru lăuntric. Este iubirea evanghelică revărsată și către ceilalți și care ne unește cu ei, iar întreaga-înțelepciune este echilibrul minții, al inimii, al sufletului și al trupului. Puterea care le realizează acum pe toate acestea este bărbăția, puterea voinței. În realitate, sunt aceleași virtuți la care ne-am referit mai înainte.

(Arhim Emilianos Simonopetritul, Cuvânt despre trezvie. Tâlcuire la Sfântul Isihie, Editura Sfântul Nectarie, 2008, p. 64-65)

Botezul copiilor este necesar pentru mântuire
 

Botezul copiilor este necesar pentru mântuire, întrucât toţi, şi copiii, au păcatul strămoşesc şi numai prin botez se pot curăţi de acesta, născându-se din nou sufleteşte, şi facându-şi aşa intrarea în Biserică. Sfinţii Apostoli au botezat şi pe copii şi tot aşa a făcut totdeauna şi Biserica.
De aceea, a amâna pentru mai târziu botezul copiilor este păcat mare, aceasta însemnând nepăsare faţă de starea şi viitorul copiilor încărcaţi cu păcatul strămoşesc, înseamnă totodată nesocotirea datoriei părinteşti, ca şi neluarea în cuvenită seamă chiar a lucrării mântuitoare a lui Hristos, prin întârziere voită de la primirea darurilor acesteia, întârziere în care moartea copilului nu este exclusă.


(Isidor Todoran, Simbolul Credinței – O sinteză dogmatică, Editura Renașterea, 2008 p. 107)

"O candelă cu untdelemn şi fitil, dar încă neaprinsă"
 

Când ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o înrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar în structura noastră spirituală, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.
Aşa suntem noi în condiţiile vieţii acesteia: o candelă cu untdelemn şi fitil, dar încă neaprinsă.
Când ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o înrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar în structura noastră spirituală, că suntem în pragul liberei alegeri a unei concepţii de viaţă de care să ne ţină chiar de n-am fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.
Obişnuit, concepţia creştină nu prea e dusă, nici chiar de credincioşi şi nici chiar de cei ce o cunosc teologic destul de bine, până la finalitatea sa – mai păstrând şi pentru egoism o bună parte de „viaţă”. Cu alte cuvinte sunt puţine exemplarele omeneşti care îşi „riscă” toată viaţa lor pentru Dumnezeu, pentru cauza Lui în lume.

(Părintele Arsenie Boca, Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 67)

Cine iubeşte mai mult, acela se avântă cu tărie spre Dumnezeu
 

Pentru deplinătatea iubirii dumnezeieşti, sufletul rămâne neatins de lume; chiar dacă omul trăieşte pe pământ în mijlocul altora...
Cine iubeşte mai mult, acela se avântă cu tărie spre Dumnezeu, acela va fi aproape de El. Fiecare va fi preamărit pe măsura iubirii lui. Şi am înţeles că iubirea este felurită după tăria ei.
Cineva se teme de Dumnezeu ca să nu-L supere cu ceva, aceasta e întâia iubire.
Cineva are mintea curată de gânduri, aceasta e cea de-a doua iubire, mai mare decât prima.
Cineva are în chip simţit harul în sufletul său, aceasta e a treia iubire, încă mai mare.
Cea de-a patra şi desăvârşita iubire de Dumnezeu e atunci când cineva are harul Duhului Sfânt în suflet şi în trup.
Trupul unuia ca acesta se sfinţeşte şi după moarte se va preface în sfinte moaşte. Aşa a fost la marii sfinţi mucenici, la proroci şi la cuvioşi. Cine a ajuns la această măsură rămâne neatins de iubirea trupească. El se poate culca liber cu o fată, fără a încerca faţă de ea nici un fel de dorinţă. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât iubirea de fată spre care este atrasă toată lumea, afară de cel ce are harul lui Dumnezeu în deplinătate; pentru că dulceaţa Duhului Sfânt renaşte omul întreg şi-l învaţă să iubească pe Dumnezeu în deplinătate. Pentru deplinătatea iubirii dumnezeieşti, sufletul rămâne neatins de lume; chiar dacă omul trăieşte pe pământ în mijlocul altora, din iubirea lui pentru Dumnezeu el uită tot ce este în lume. Nenorocirea noastră stă în aceea că, din pricina mândriei minţii noastre, nu stăruim în acest har şi el părăseşte sufletul, şi sufletul îl caută plângând şi suspinând, şi zice: „Sufletul meu tânjeşte după Domnul”.


(Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, p. 127-128)

Ce trebuie să facă o femeie din punct de vedere duhovnicesc în timpul sarcinii
 

O femeie în timpul sarcinii trebuie să ştie că trage din ea copilul. Trage comportament, moralitate, totul. De aceea copilul se zbate în burtă când mama e supărată, de aceea dansează când mama e bucuroasă.

Ce trebuie să facă o femeie din punct de vedere duhovnicesc în timpul sarcinii, cum să se comporte soţul cu soţia sa în această perioadă?
Părintele Arsenie Boca are câteva afirmaţii dezvoltate în adevărate predici despre lucrul acesta. El încearcă să demonstreze ce se întâmplă sub aspect ştiinţific. Eu am întrebat ceva despre afirmaţiile lui pe un genetician, i-am arătat şi desenele şi a zis: Părinte, pentru ziua de astăzi nu e ceva extraordinar, dar pentru data când el a făcut aceste constatări, este ceva de vis, aproape nu pot să cred că afirmaţiile acestea au fost făcute în 1946. Mi-a zis asta cineva care era expert, doctor în genetică. Şi acolo puteţi citi foarte multe lucruri despre asta. Cărţile lui văd că circulă. O femeie în timpul sarcinii trebuie să ştie că trage din ea copilul. Trage comportament, moralitate, totul. De aceea copilul se zbate în burtă când mama e supărată, de aceea dansează când mama e bucuroasă. Dar trebuie să mai ştim că nu numai în timpul sarcinii copilul trage din mamă, ci şi după, ani de zile, uneori până la moarte, alteori mai puţin intens, până pe la 21-24 de ani. Dar să mai ştim încă un lucru, copilul trage şi din tată, deşi nu e în burta tatălui. Trebuie să ştim că e o legătură a copilului cu părinţii, nu e aşa oricum. Şi atunci tatăl trebuie să aibă un anumit comportament şi dezmăţul tatălui îl trage şi copilul, nu ca o moştenire, ci ca o consecinţă. Şi să ştim că atunci când suntem imorali, nedrepţi, se răsfrânge şi asupra copiilor. Şi să ştim noi, copiii, că trebuie să luptăm foarte mult cu noi prin spovedanie, liturghie şi celelalte pentru a anula nu moştenirea (pentru că nu putem asta şi nu ar fi drept să spunem că moştenim şi gata, nu mai avem ce face), dar să anulăm consecinţa, nu păcatul.
Ce părere aveţi despre metoda calendarului?
Am părerea că nu e lăsată de Dumnezeu, iar femeia e folosită ca un buton: da, nu. Acum da, acum nu; femeia nu e asta, e un dispreţ la adresa femeii.
Este mai bine ca o femeie care nu reuşeşte să ţină sarcina să apeleze la o metodă contraceptivă care nu are efect avortiv?
Abstinenţa. Aceasta e foarte bună şi atât. Dar de unde ştii că pe acesta poţi să-l ţii, nu poţi să-l ţii? Trebuie să îndepărtezi cauzele, acestea sunt de natură duhovnicească, de natură medicală. Metoda contraceptivă nu e soluţia.
Dacă soţul nu mai vrea copii, ce să facă soţia?
Dacă soţul este prins în adulter de către soţie, soţia nu are voie să-l lase. Dar dacă soţul o sileşte la avort sau este împotriva naşterii de copii, atunci femeia poate să divorţeze. Încurajăm divorţul? Nu, descurajăm prostituţia. Pentru că, să ştiţi, la prima ameninţare soţul începe să se gândească. Dar mai e o problemă. Când te-ai căsătorit cu soţul tău, ce ai stabilit cu el? Nu prea ai stabilit nimic. Şi în timp a venit o altă stare de fapt, o altă gândire. Dumnezeu ţi-a luminat mintea prin cineva, printr-o carte, a lucrat Dumnezeu în tine şi acum trebuie să lucrăm şi noi cu el. Că noi l-am luat aşa pe soţul nostru, nu ni l-a băgat pe gât, noi l-am dorit, am stat de vorbă, am gândit, am cerut acordul părinţilor, am apelat la naşi, la preot, ne-am spovedit. Vedeţi, e mare lucru să alegi un soţ cum trebuie, după anumite principii.


(Părintele Nicolae Tănase, Sotul ideal, sotia ideală, Editura Anstasis, 2011, p.228-229)

Nu ştiu ce înţeleg alţii, dar de aici eu înţeleg că botezul copiilor ar fi esenţial pentru "mântuirea" copiilor.

Nu cred că şi nu ştiu dacă este suficient şi pentru mântuirea tinerilor, a adulţilor, a bătrânilor.

Dar despre asta nu mai văd niciun citat dat de cristiboss56!

Dacă nesocotinţa faţă de copii este mare, cum mai este crunta nesocotinţă faţă de ceilalţi?

Sau ceilalţi nu sunt nesocotiţi că doar lor li se face Nunta şi Gropăciunea!?!

Necazul este un instrument, o unealtă, pe care Dumenzeu o ține în mâna Sa
 

Necazul este un instrument, o unealtă, pe care Dumenzeu o ține în mâna Sa. Numai El face uz de ea precum îi dictează infinita Sa înțelepciune.
Necazul este un instrument, o unealtă, pe care Dumenzeu o ține în mâna Sa. Numai El face uz de ea precum îi dictează infinita Sa înțelepciune.
El o folosește diferențiat pentru fiecare om, după nevoile fiecăruia.
Necazul, sub diferitele sale forme, îl curățește și-l sfințește pe cel care-l acceptă cu înțelepciune și cunoștință. Adică fiecare necaz pe care-l are un creștin reprezintă o cercetare dumnezeiască pentru mântuirea sa, trimisă de dreapta cea preadulce a cerescului nostru Tată, chiar dacă firii noastre îi displac astfel de lucruri, așa precum medicamentele cele amare sunt neplăcute celui bolnav.
Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos, Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Egumenița

Tristeţea . . .
 

Tristeţea este, uneori, sau urmarea unei mânii anterioare sau este pricinuită de neîmplinirea vreunei pofte sau a vreunui câştig, atunci când cineva a văzut spulberată speranţa ce-şi făurise în minte despre aceste lucruri. „Tristeţea este, uneori, sau urmarea unei mânii anterioare sau este pricinuită de neîmplinirea vreunei pofte sau a vreunui câştig, atunci când cineva a văzut spulberată speranţa ce-şi făurise în minte despre aceste lucruri. Câteodată însă, chiar fără să existe vreun motiv, care să ne pricinuiască această cădere, din îmboldirea vicleanului vrăjmaş, suntem apăsaţi de o atât de neaşteptată tristeţe, încât nu mai putem primi cu bunăvoinţa de altă dată pe cei dragi nouă sau pe prietenii sosiţi. Oricât de firească ar fi fost convorbirea lor, nouă ni se pare supărătoare şi de prisos şi nici un răspuns plăcut nu le dăm, fierea amărăciunii punând stăpânire pe toate tainiţele inimii noastre. Mai există încă o altfel de tristeţe, mai blestemată, care împinge sufletul păcătos nu la îndreptarea vieţii şi la alungarea patimilor, ci la cea mai pierzătoare disperare; aceasta l-a împiedicat pe Cain (Facere 4,9-16) de la căinţă, după uciderea fratelui, iar pe Iuda (Matei 27, 5), în loc să-l grăbească a cere iertare pentru trădare, l-a împins să-şi pună laţul. Această tristeţe este morocănoasă, fără răbdare, neîndurătoare pizmaşă, de o stearpă amărăciune şi de o dureroasă disperare. Pe cel ce l-a cuprins, ea îl zdrobeşte sufleteşte, paralizându-i orice sârguinţă şi dorinţa de mântuire, căci este fără noimă (raţiune) şi nu numai că zădărniceşti foloasele rugăciunilor, dar chiar nimiceşte roadele duhului, pe care îl aduce cealaltă tristeţe".
(Sfântul Ioan Casian, Viața și învățăturile lui, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, p. 69)

Cu mulţumiri, Cristian! Minunat cuvântul Sfântului Casian!
Îmi cer iertare pentru un scurt şi palid comentariu:
a) se vede din text că nu avem nici un motiv să mai confundăm tristeţea cu depresia (cum din păcate se confundă adeseori pe forum); depresia este un ansamblu mai complex, cuprinzînd şi tristeţea precum şi alte componente - cognitive, emoţionale, volitive, comportamentale.
b) sentimentul (trăirea) numit tristeţe este perceput de obicei în psihologie ca fiind legat de pierderi; pare a fi un ecou emoţional sau un mod emoţional de a exprima o pierdere. Dar, unele şcoli psi printre care şi Analiza Tranzacţională, atrag atenţia că tristeţea e un sentiment racket, adică un vârf de iceberg în conştiinţă al unor trăiri afective mai adânci, mai puternice, primare: furia (mânia) şi frica (ori neputinţa copleşitoare). Aşadar, adeseori putem descoperi, luînd act de steagul fluturat sub forma tristeţii aparente, că în noi mişcă furia şi frica... Prilej, desigur, de intensificare a pocăinţei. Pentru că tristeţea semnalizează, în definitiv, un protest din adâncurile narcisice ale eului, o respingere a duhului comuniunii şi iubirii jertfelnice, o răsturnare a cosmosului Hristocentric, o nesupunere şi respingere a Voii lui Dumnezeu... Un copil care bate din picior...

Ne mâhnesc până la lacrimi necazurile specifice vieţii pământeşti efemere, în timp ce abia dacă ne mai gândim la faptele rele ce ne împovărează sufletul nemuritor. Fiind un subtil observator al firii umane, Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenţia asupra adevăratelor motive de întristare: „Un creştin, dacă se întristează vreodată, trebuie să aibă numai două pricini de întristare: sau când păcătuieşte el înaintea lui Dumnezeu, sau când păcătuieşte aproapele său”.
De ce se cuvine să fim trişti din aceste cauze? Fiindcă, păcătuind, ne îndepărtăm de Tatăl Ceresc, pe când suferinţele pe care ni le cauzează semenii sau evenimentele nefaste Îl apropie pe Domnul de noi ca să ne întărească sufleteşte şi ca să ne ocrotească.
Dumnezeu îngăduie apariţia tristeţii în viaţa noastră, dar nu ca pe un prilej de disperare sau împietrire a inimii, ci ca pe o perioadă de reculegere şi îndreptare a cugetului nostru. Oare posturile dintr-un an bisericesc nu sunt lăsate tocmai pentru adoptarea unei astfel de atitudini? Iată ce ne spune iarăşi, grăitorul în cuvinte de aur: „Dumnezeu a pus tristeţea în noi. Dar nu ca să ne facem rău, la vreme şi în situaţii nepotrivite…, ci ca să dobândim prin ea cât mai mult folos duhovnicesc” (Sfâtul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Ed. Egumeniţa).
Sufletele persoanelor dragi răposate vor ajunge în grija Domnului, bunurile materiale pierdute se pot recupera oricând cu răbdare şi cu un efort în plus, munca fiind şi ea antidot al supărării. Cât despre suferinţele fizice sau psihice, acestea sunt pedepse pentru păcatele săvârşite de noi sau încercări pe care ni le dă Dumnezeu spre a vedea statornicia noastră în credinţă, nădejde şi dragoste creştinească.
Se ştie că Domnul este lumină, iubire şi speranţă. Noi, creştinii ne numim robi ai Lui. De aceea, în orice împrejurare, tristeţea nu trebuie să ne doboare şi să ne transforme în robi ai săi. „O tristeţe covârşitoare este mai vătămătoare decât orice lucrare diavolească; pentru că şi diavolul, dacă îi biruie pe oameni, îi biruie prin tristeţea lor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, Bucureşti, 2005).
Întristarea a fost dată de Dumnezeu oamenilor ca pe un leac ce vindecă răutatea şi patimile. Şi bolnavul, după ce se tratează, trece în faza de recuperare. Tot astfel şi pentru credincioşi, tristeţea este un răgaz pentru pocăinţă şi regăsire de sine, determinându-i apoi să clădească pe ruina păcatelor cuvenitele virtuţi.

Foarte corect , Ioane !
Un link despre
Cauzele bolilor psihice: perspectiva ortodoxa, pentru cei interesaţi
http://www.razbointrucuvant.ro/2013/...ie-duhovnicie/

Un alt punct de vedere despre TRISTETEA SI AKEDIA: cauze, manifestari, terapeutica
 

Părintele Paisie Aghioritul - Despre războiul mondial
 

sursa: http://gerontes.wordpress.com/2013/06/04



Dar voi faceți rugăciune? Eu de primăvara până toamna tot fac mobilizare generală pentru rugăciune –fără tulburare -, ca să se îndure Dumnezeu și să scăpăm de mobilizarea generală pentru război!

- Gheronda, va fi război?
- Dar voi faceți rugăciune? Eu de primăvara până toamna tot fac mobilizare generală pentru rugăciune –fără tulburare -, ca să se îndure Dumnezeu și să scăpăm de mobilizarea generală pentru război! Eu am avut această înștiințare: „Faceți multă rugăciune ca să fie împiedicați turcii, fiindcă în duminica din 16 Octombrie (a spus aceasta în noiembrie 1983) au avut intenția de a ne lovi (înștiințarea nu era omenească, ci dumnezeiască). Slavă Domnului până în momentul de față ne-a păzit Preacurata, să ne rugăm să ne apere și în continuare.
- Gheronda, acum că pericolul a trecut aici, să continuăm să ne rugăm pentru asta?
- Nu cumva nu există în lume nici un loc fără război? Ce înseamnă „aici” și „acolo”? Și acolo unde acum este război sunt frați de-ai noștri. De la Adam și Eva nu suntem toți oameni? Numai că familia noastră s-a împărțit, unii sunt aici, alții dincolo. Cu ortodocșii suntem frați după trup și după duh, în timp ce cu alții suntem frați numai după trup. Prin urmare, iată un motiv în plus pentru care trebuie să ne rugăm cu și mai multă durere pentru ei, fiindcă ei sunt cei mai nenorociți.
- Gheronda, în acest răstimp când lucrurile sunt dificile pentru Grecia, eu fac multă rugăciune cu metanierul, dar în același timp am gândul că mântuirea Greciei nu atârnă de metanierul meu.
- Nu asta e problema, că atârnă mântuirea Greciei de metanierul tău, ci faptul că te gândești neîncetat la dificultatea prin care trece Grecia înseamnă că te îndurerezi pentru patria ta și ceri intervenția lui Dumnezeu, Care este singurul care poate să ajute. Să vă rugați ca să arate Dumnezeu oameni duhovnicești, adevărați Macabei ai zilelor noastre, pentru că este mare nevoie. A venit vremea să se înfrunte răul cu binele pentru că au făcut fărădelegea lege și păcatul o modă! Dar când veți vedea nenorociri mari în Grecia și statul că emite legi scrântite și că este o nesiguranță generală, să nu vă temeți, că va ajuta Dumnezeu.
- Așadar, cum spuneați, gheronda, trebuie să lăsăm toate și să ne adunăm toate puterile noastre la rugăciune.
- Oare mai încape discuție despre asta? Toată lumea clocotește ca într-un cazan, Biserica, Statul, toate națiile sunt cu susul în jos! Și în ce fel vor evolua lucrurile nimeni nu știe! Dumnezeu să întindă dreapta Sa! Cât puteți, să vă rugați smerit pentru lumea care a dat multe drepturi celui rău și din pricina aceasta suferă.

„Din Siria va începe al treilea război mondial! Rugați-vă neîncetat!”
 

sursa: http://www.eleysis-ellinwn.gr/el/articles/xristianismos/h_profiteia_tou_gerontos_paisiou_gia_ti_suria.html



„Când va începe din Siria ... se va generaliza”.

În contextul în care lucrurile se precipită într-o posibilă intervenție militară în Siria, a devenit iarăși evidentă una dintre multele profeții ale Părintelui Paisie (Aghioritul). Bineînțeles, profeția ar fi fost inițial spusă de părintele Antonie din Sietista, care, potrivit surselor care circulă pe internet, ar fi afirmat despre războiul mondial cu puțin timp înainte de cuvioasa lui adormire:„Când va începe din Siria ... se va generaliza”. Totuși adevărul s-a restabilit, se pare că această profeție aparține aceluiași Părinte Paisie, căruia îi este atribuită încă o frază care afirmă categoric: „Din Siria va începe al treilea război mondial! Rugați-vă neîncetat!”

Caută să înţelegi ce înseamnă să fii creştin
 

Caută să înţelegi ce înseamnă să fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât mai ţine această proptea a orbirii tale.
Tu zici „sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta e prima amăgire, să-ţi însuşeşti darurile şi făgăduinţă creştinismului, însă fără nici o grijă pentru a înrădăcina în tine adevăratul creştinism; sau să-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobândi decât prin vârtutea şi vrednicia cea din lăuntru. Arătaţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti într-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica fii lui Avraam şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricând, atâta vreme cât cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu sunt împlinite degrabă. Mai ales, caută să înţelegi ce înseamnă să fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât mai ţine această proptea a orbirii tale.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Editura Egumenița, p. 140)

Ar fi fost interesant ca sf Teofan să ne spună şi cam care ar fi cauzele pentru acea proptea a orbirii, dacă nu cumva această orbire şi aceste false pretenţii îşi au originea chiar la nişte confraţi de-ai sfântului Teofan. Aşa cum tot la nişte confraţi ai sf Teofan s-ar putea să fie cauza pentru care aşa zişii creştini nu caută mai deloc să înţeleagă ce înseamnă a fi creştin.

Toată esenţa lucrării constă în schimbarea lăuntrică şi potrivit acestei schimbări trebuie să schimbaţi exteriorul. S-a produs înlăuntru vreo schimbare care să fie exprimată prin cererile stăruitoare ale inimii sau doar au apărut gânduri bune în suflet? Şi gândurile acestea sunt numai în minte sau au coborât şi în inimă?! Osteniţi-vă să clarificaţi toate acestea cât mai bine ca să nu faceţi nici un pas care să nu vă poată duce la ceea ce căutaţi. Vă spun un singur lucru: începeţi acum, în starea de faţă, să vă însinguraţi acasă şi ceasurile de singurătate să le dedicaţi cu precădere rugăciunii pentru un singur lucru: Arată-mi, Doamne, calea şi pe ea voi merge... Nu numai cu cuvântul şi nu numai cu cugetul, ci cu durere de inimă să strigaţi aşa. Pentru asemenea însingurare să dedicaţi fie anumite ore în fiecare zi (ceea ce este mai bine), fie anumite zile din săptămână. Şi să păstraţi însingurarea aşa cum trebuie, căutând mai ales învăţăturile şi îndrumările lui Dumnezeu... Adăugaţi la acestea şi postul... simţit pentru trup... El va fi un ajutor bun pentru rugăciune. Şi în acelaşi timp faceţi experienţa lepădării lăuntrice când de una, când de alta devenind, indiferenţi faţă de toate lucrurile şi îndepărtându-vă de ele, astfel încât nimic să nu vă tragă înapoi. Ţelul este să ajungeţi până acolo încât sufletul să se desprindă din actuala rânduială de viaţă, ca din lanţuri şi din temniţă...
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, p. 63-64)

Cum însă va rămâne cineva „în iubire”, dacă îi lipseşte blândeţea şi stăpânesc în el cele împotriva ei...
Blândeţea, în calitate de trăsătură distinctivă, este rodul lucrării Duhului Sfânt. Izvorul şi rădăcina ei este smerenia. Este şi aceasta o însuşire dumnezeiască, de vreme ce Domnul nostru Cel smerit este în acelaşi timp şi blând, şi de vreme ce-L înfăţişează mai mult blândeţea decât smerenia. Smerenia este trupul, iar umbra trupului este blândețea. Niciodată nu s-a auzit ca un om smerit să fie mânios sau ca un mânios să fie smerit.
Dacă cercetăm atotmântuitoarea pronie a lui Dumnezeu pentru zidirile Sale, şi mai cu seamă pentru om, vom constata că modul practic prin care Dumnezeu comunică cu ele este necuprinsa Sa blândeţe, aceea care caracterizează autentica însuşire părintească. Nu este blândeţea lui Dumnezeu, împreună cu nemişcarea cea de mare cuviinţă a smereniei Sale, cea care continuă părinteasca ocrotire şi pronie, cu toate că noi încălcăm poruncile Lui, Îl provocăm şi Îl mâniem peste măsură? Firea şi locul blândeţii este fundamentul persoanei.
Pe bună dreptate se spune că Dumnezeu „învăţa-va pe cei blânzi căile Sale” (Psalmul 24, 10) şi „fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5, 5). Oare care este acest pământ, pe care Ziditorul îl făgăduieşte drept zestre celor care şi-au înviat trăsătura lor distinctivă? „Pământul” este locul dumnezeieştilor făgăduinţe; şi ţinutul, în care ele sunt cuprinse, este şi se numeşte „pământul făgăduinţei”. Aceste făgăduinţe dumnezeieşti, daruri şi binecuvântări, le-a gătit Dumnezeu „de la facerea lumii”. Noi le-am jertfit pe acestea legii prostiei noastre, preferând autonomia şi neascultarea poruncii.
Dacă iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi Tatăl şi-ar fi asumat replăsmuirea noastră, am fi rămas în pieire! Cunoaştem că Dumnezeu este iubire şi „cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4, 16). Cum însă va rămâne cineva „în iubire”, dacă îi lipseşte blândeţea şi stăpânesc în el cele împotriva ei, care sunt mânia, ura şi răutatea cea aducătoare de întunecime?
Atunci când lipseşte blândeţea dintr-o persoană, stăpâneşte tulburarea, incertitudinea şi tot haosul cuprinzătoarei pervertiri. Sfârşitul acestora este moartea şi iadul, de care păzeşte-ne, Preabunule Stăpâne, pentru negrăita Ta iubire de oameni!
(Gheronda Iosif Vatopedinul,Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 106-108)

"Pacea Mea dau vouă"
 

Această pace a lui Hristos trebuie cerută de la Dumnezeu, iar Domnul o dă celui ce cere.

Domnul au zis ucenicilor Săi: "Pacea Mea dau vouă" (Io. 14: 27).
Această pace a lui Hristos trebuie cerută de la Dumnezeu, iar Domnul o dă celui ce cere; și când primim, trebuie cu sfințenie să o păzim și să o înmulțim; dar cel ce nu s-a dat voii lui Dumnezeu în necazuri, nu poate nici să cunoască milosârdia lui Dumnezeu.
De te ajunge vreun necaz nu slăbi, ci amintește-ți că Domnul caută asupra ta cu milostivire și nu îngădui gândul: "Căuta-va oare Domnul asupra mea, când eu Îl scârbesc?", căci Domnul din fire este Milostivire. Ci cu credință întoarce-te către Dumnezeu, și spune ca fiul cel pierdut din Evanghelie: "Nu sunt vrednic eu a mă numi fiul Tău", și vei vedea cât de drag vei fi Tatălui, și va fi atunci o negrăită bucurie în suflet.
(Arhimandritul Sofronie, Sfântul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 454)

De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvântul, iar altul minte cu toată viaţa lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta văzând pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuieşte şi zice: despre mine vorbeşte acela. Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuieşte, că din pricina lui, a tăcut. De-i va zice cineva vreun cuvânt, bănuieşte că pentru ca să-l întristeze i-a zis. În scurt, la tot lucrul are bănuire asupra vecinului, zicând că pentru mine a făcut aceasta, pentru mine a zis aceea, şi pentru aceasta a făcut aceea. Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindcă nici un adevăr nu gândeşte, ci la toate are bănuială.
Nu este fraţilor, nimic mai greu ca bănuielile. Atât sunt de vătămătoare, încât de se vor învechi în noi, încep a ne încredinţa şi a gândi adevărat că vedem lucruri, care nici nu sunt, nici nu pot să fie.
(Sfântul Cuvios Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura BUNAVESTIRE, Bacău, 1997, p. 77-78)

Cum să ne serbăm onomastica? - arhim. Mihail Daniliuc
 

Astăzi, oare, mai știm să sărbătorim corect ziua numelui? Am cam transformat serbarea sfinților în „sărbătorile” noastre, depărtându-ne de sensurile creștinești ale onomasticilor. Am încetat să privim sărbătorile ca pe nişte momente de rugăciune prin care ne arătam recunoștința pentru binefacerile primite, considerându-le doar un prilej de petrecere, când cei dragi ne vor copleși cu daruri, flori, mesaje, telegrame de felicitare.

Culori amestecate îşi încep timpuria cucerire a naturii, asmuţite de vânturile toamnei, care a cernut deja rugină asupra pădurilor. O liniște apăsătoare se așterne adânc peste codri, peste ape. În mărețul spectacol multicolor, ochiul surprinde o fină mâhnire, căci adesea suflările reci ale anotimpului roadelor șuieră aprig frângând ramuri, urcând spre cer frunze ce plâng, purtându-le obosite în nestingherite serpentine, lăsându-le apoi să cadă în plutire liniştită.
În împletirea captivantă de culoare și sunet, asistăm îngânduraţi la desfrunzirea filelor din calendar. „Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şinouă toate” a zis poetul, iar noi,triști sau bucuroși, învăluiţi în vraja timpului ce zdrobește sub călcâi încă un anotimp, interiorizăm acest andantemelancolic al toamnei, pregătindu-ne pentru admirabilul adagio al iernii. Drumul ni-i presărat cu multe popasuri duhovnicești, sărbători sfinte, când simțim că în marea trecere nu suntem singuri, ci înaintăm ocrotiți de mila și iubirea cerescului Părinte, a sfinților plăcuți Lui. Toamna se arată încă mai darnică pentru mulțimea de sfinți cinstiți în lunile sale: Sfânta Mărie mică, Drepții Ioachim și Ana, Sfântul Corneliu, Sfânta Sofia, Sfinţii Ciprian și Iustina, Sfântul Evanghelist Luca, Sfântul Dimitrie, Sfânta Parascheva, Sfinţii Mihail și Gavriil, Sfânta Ecaterina, iar în ultima zi a anotimpului culorilor, Sfântul Apostol Andrei.
Românul a știut dintotdeauna să și-i apropie pe „casnicii lui Dumnezeu”, făcându-şi-i frați, părtași bucuriilor sau suferințelor lui. I-a zugrăvit în icoane ori pe pereții bisericilor în portul strămoșesc, i-a așezat în odăi primenite sau la colțuri de drum să-l ocrotească, le-a cinstit ziua de proslăvire „petrecând” creștinește onomastica.
Astăzi, oare, mai știm să sărbătorim corect ziua numelui? Am cam transformat serbarea sfinților în „sărbătorile” noastre, depărtându-ne de sensurile creștinești ale onomasticilor. Am încetat să privim sărbătorile ca pe nişte momente de rugăciune prin care ne arătăm recunoștința pentru binefacerile primite, considerându-le doar un prilej de petrecere, când cei dragi ne vor copleși cu daruri, flori, mesaje, telegrame de felicitare.
Un părinte al Bisericii spunea că modul cel mai potrivit de a-i cinsti pe sfinți este să trudim pe cât ne stă în putință să le imităm viața și dorul nestins după Cer, fapt ce trebuie arătat îndeosebi la data proslăvirii lor. Însă noi preferăm în astfel de zile mese îmbelșugate cu cei apropiați. Nimic rău în asta, dacă toată bucuria evenimentului ar fi precedată de o alta, mult mai trainică, înălțătoare: cea a comuniunii cu sfinții serbați. Unde ne vom întâlni cu ei decât în dumnezeiasca liturghie? Cum le vom arăta că ne căznim să le urmăm pilda viețuirii decât împărtășindu-ne în ziua lor cu Hristos, pe Care ei L-au iubit și urmat? Am spus adesea credincioșilor că singurul dar cu adevărat de preţ ce-l putem primi de ziua noastră este Hristos, Care ne așteaptă, ne invită la ospăț, vrea să ne apropie de sfinții noștri ocrotitori. Din păcate, ocupându-ne cu masa, cu petrecerile, cu băutura, uităm sau nici măcar nu ne căznim să dăm curs poftirii dumnezeiești.
Așadar proslăvirea unui sfânt reprezintă o zi specială, când se cuvine să prăznuim, să ne veselim duhovnicește, trăind cu intensitate mângâierea, bucuria de a rămâne lângă Hristos, alături de sfinții Lui. Concret, un bun creștin de ziua sa onomastică trebuie să-și facă timp să participe la Sfânta Liturghie, iar dacă are dezlegare de la duhovnic, după ce s-a pregătit, să primească Sfânta Împărtășanie. Doar aşa se va găsi în comuniune cu patronul său spiritual, care, la rândul lui, se află într-o necurmată împărtășire din iubirea nesfârșită a Sfintei Treimi. Uneori, însă, astfel de sărbători cad în zi de lucru. Atunci ce-i de făcut? Cunosc credincioși care își pregătesc cu mare bucurie ziua onomastică. Nu mă refer la îmbelșugate mese ori la petreceri zgomotoase. Își iau câteva zile de concediu, postesc, după sfatul duhovnicului, sporind rugăciunea și viața duhovnicească, pentru ca în ziua sfântului să participe la Sfânta Liturghie, împărtășindu-se. Nu este o regulă sine qua non. Dacă nu reușim acest lucru, ne putem face timp să citim acatistul sfântului, iar după orele de serviciu să ne îndreptăm pașii către o biserică, să ne închinăm ocrotitorului rânduit, mulțumindu-i pentru milă și ajutor. Dacă nici asta nu vom izbuti, atunci măcar în tihna odăii noastre, să ne plecăm genunchii înaintea icoanei sale, lăsându-ne mângâiați de harul iubirii și milostivirii revărsate asupra noastră. Să-i citim sau să-i recitim viața, meditând la lucrarea sa pe pământ, învățând de la el cum să ne croim cale către Cer. Nu aș vrea să cred că un bun creștin nu ţine la căpătâi o icoană cu sfântul său ocrotitor, dacă, desigur, i s-a rânduit la botez un astfel de nume. Este regretabil să nu avem o relație apropiată cu protectorii noștri cereşti, nesocotind minunatul dar oferit nouă de Dumnezeu.
Şi totuși ce se-ntâmplă când refuzăm sau neglijăm să facem cunoștință cu cei hăruiți să ne fie pavăză? Ignorându-i pe sfinți, îndepărtăm șansa de a ne face din „casnicii lui Dumnezeu”, ale căror nume le purtăm, prieteni apropiați, apărători și sprijinitori vieții noastre. Nepreţuindu-i pe sfinți, transformăm zilele lor de cinstire în zile ale noastre. Dar oare suntem noi vrednici să ne substituim lor?
Să căutăm, așadar, bucuria proslăvirii sfinților noștri ocrotitori cu și în Hristos, iar agapa de acasă cu familia ori prietenii să nu preceadă ospățului mântuirii.

Cât de mult ne iubește Maica Domnului!
 

Iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei. Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.
Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă. Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.
Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.
Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele. Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.
(Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, p. 173-174)

Să nu fim nepăsători !
 

Să nu fim nepăsători. Pentru că nepăsarea este cea mai mare primejdie pentru sufletul fiecărui om. Nu ai milă singur de sufletul tău şi eşti în mare primejdie sufletească. Nu ai făcut canonul? Nepăsarea îţi zice: Nu-i nimic!
- Cum poate afla liniște un creștin care trăiește în tulburarea și zgomotul orașului?
- Trebuie să ne străduim să dobândim cât mai mult cu putinţă! Să nu fim nepăsători. Pentru că nepăsarea este cea mai mare primejdie pentru sufletul fiecărui om. Nu ai milă singur de sufletul tău şi eşti în mare primejdie sufletească. Nu ai făcut canonul? Nepăsarea îţi zice: Nu-i nimic! Nu ai postit? Nepăsarea îţi zice: Nu-i nimic! Ai desfrânat? Nepăsarea îţi zice: Nu-i nimic!... Cât se poate să ne străduim şi Dumnezeu ne va ajuta să ne mântuim. Cu cât vor fi ispitele mai mari, cu atât vom primi mai mult har. Şi cununa va fi mai mare. Însă Dumnezeu nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre. Dacă avem rugăciune, curăţie sufletească şi trupească, se va pogorî darul Duhului Sfânt peste noi şi toate marile greutăţi pe care le vom avea le vom rezolva cu uşurinţă. Aceste timpuri grele pentru mântuirea sufletului nostru au fost proorocite de Sfinţii Părinţi.
(Ierod. Cleopa Praschiv, Pelerinaj în Sfântul Munte Athos, Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, Ed. Panaghia, 2005, p. 86)

Sufletul omului păcătos
 

„Tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 3, 10).
Vezi un pom uscat, care nu mai e bun pentru nimic altceva decât pentru a fi pus pe foc.
Înţelege că asemenea este şi sufletul omului păcătos, în care nu se găseşte credinţa cea vie dimpreună cu roadele ei şi a cărui săvârşire va fi tăierea şi focul iadului celui veşnic.
„Tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 3, 10).
Această întâmplare îţi slujeşte drept prilej de a-ţi îndrepta ochii spre sufletul tău, cercetând dacă nu cumva se află şi el într-o asemenea stare jalnică, şi de a te ruga lui Hristos-Dumnezeu, Care şi pe cei morţi îi învie, să ţi-l umple cu viaţă şi să ţi-l adape cu roua harului Său întru creşterea roadelor celor duhovniceşti.
(Sfântul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 61)

http://www.crestinortodox.ro/comunit.../945/26828.jpgNumele lui Iisus, rugaciunea mintii, zic Sfintii Parinti, e ca un flacon cu parfum, il deschizi, il inclini, iar mirul se revarsa si umple de buna-mireasma locul. Striga “Doamne Iisuse Hristoase” si buna-mireasma Duhului Sfant se va revarsa, vei primi “arvuna Duhului dumnezeiesc”. Fiindca “Duhul Sfant compatimeste impreuna cu noi” si “ne indeamna degraba spre rugaciunile duhovnicesti”. Mai mult, se roaga El in locul nostru, al celor ce uitam sa ne rugam, si ia asupra Sa lipsurile noastre, ne-curatiile noastre, saracia existentei noastre. Pentru ca fiecare dintre noi e un templu al lui Dumnezeu, si atunci cand ne rugam devenim slujitori sfintiti ai unei mari taine. De aceea foarte frumos spune un Parinte al Bisericii: “Ia o cadelnita sa tamaiezi, fiindca Hristos e aici in inima ta, atunci cand se inalta rugaciunea «Doamne, Iisuse Hristoase»”. Si iarasi altundeva scrie: “Atunci cand auzim o cadelnita, sa ne aducem aminte ca suntem un templu si sa simtim cu mintea ca tamaiem pe Hristos Care e in noi si asa sa ne inchinam acestui cort al Duhului Sfant”. -

Nu trebuie să ne mirăm atunci când vedem un om care face lucruri de neînţeles: se mândreşte, se laudă până când se face de râs, etc. Nu trebuie să ne mirăm, fiindcă este influenţat de imaginea ideală, nu-şi dă seama.
Imaginea ideală este o plăsmuire, este inexistentă. Omul o construieşte, o poartă în el şi-l influenţează în funcţie de centrul interesului său. Se identifică cu ea, se crede pe sine deosebit de ceilalţi, special, chiar. Până şi defectele pe care le are le crede bune, le crede virtuţi. De aceea, nu trebuie să ne mirăm atunci când vedem un om care face lucruri de neînţeles: se mândreşte, se laudă până când se face de râs, etc. Nu trebuie să ne mirăm, fiindcă este influenţat de imaginea ideală, nu-şi dă seama.
Aşadar, cel care s-a identificat pe sine cu imaginea ideală îşi vede defectele ca pe nişte virtuţi. Nu trebuie să ne mirăm când cineva a făcut o greşeală cumplită, a săvârşit o fărădelege, mai concret un păcat, insistă să ne convingă şi pe noi că nu este deloc o greşeală, că nu este o manifestare a defectului, ci este o virtute. Să nu ne mirăm, acest om este influenţat de imaginea ideală şi desigur, se identifică cu ea.
(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Te cunoşti pe tine însuţi?, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008, p. 148)

Războiul dintre părinţi şi copii
 

Cândva, generaţiile se măsurau în treizeci, cincizeci sau chiar sute de ani. Astăzi, ele se schimbă la fiecare deceniu. Diferenţele de vârstă, de psihologie, de tehnologie pricinuiesc de multe ori conflicte şi dizarmonie în interiorul familiei.

Desigur, modul vostru de a gândi şi de a simţi este diferit de cel al părinţilor voştri. Fiind cu 20, 30 sau chiar 40 de ani mai mici decât ei, între voi există o prăpastie. Înţelegerea şi comunicarea între voi şi părinţi nu este cu putinţă. Una zic părinţii, alta înţelegeţi voi. De aici se nasc nenumărate conflicte.
Epocile se succed astăzi cu viteza ameţitoare cu care se dezvoltă artele şi ştiinţa. Cândva, generaţiile se măsurau în treizeci, cincizeci sau chiar sute de ani. Astăzi, ele se schimbă la fiecare deceniu. Diferenţele de vârstă, de psihologie, de tehnologie pricinuiesc de multe ori conflicte şi dizarmonie în interiorul familiei. Poate că acest fapt este inevitabil. Problema care se pune, însă, este aceea ca diferenţele dintre generaţii să nu ducă la conflicte de dimensiuni astronomice. Adică părinţii şi copiii să nu se separe în două tabere diferite...
Deoarece în fiecare zi sunt chemat să rezolv asemenea probleme, am observat că, de cele mai multe ori, mai multă dreptate aveţi voi, copiii. Şi aceasta pentru că părinţii sunt - se presupune - mai maturi, mai înţelepţi, mai calculaţi şi ei ar trebui să fie primii care să vă înţeleagă pe voi, şi după aceea voi pe ei. Voi nu aveţi experienţa şi maturitatea lor. De aceea, ei sunt primii responsabili în privinţa comunicării dintre ei şi voi, după aceea sunteţi responsabili şi voi. În general, constat zilnic că atunci când părinţii sunt corecţi, realişti, cu adevărat înţelegători şi iubitori, vă câştigă de partea lor. Ceea ce am observat este că voi sunteți sinceri. Vreţi de exemplu, comunicare şi dragoste. Dacă le aveţi pe acestea, se poate foarte uşor ajunge la sufletul vostru (de multe ori, deveniţi părinţi duhovniceşti ai celor care v-au născut. Ei v-au născut trupeşte, iar voi îi renaşteţi sufleteşte. Acesta este un lucru minunat!)
(Pr. Timotei Kilifis, Tinereţe curată, tinereţe frumoasă, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2007, p. 35-36)

Ispita defăimării
 

„Cei care defaimă vor da seamă înaintea lui Dumnezeu, Care va judeca viii şi morţii”.

Încetează, omule, ca nu cumva însuşi cuvântul cu care defăimezi pe Dumnezeu să se facă văpaie în gura ta şi să-ţi ardă limba. Că oamenii, dacă se ceartă unii cu alţii, după ce se împacă, se ruşinează a se privi în faţă; tu, care azi stai în lume, iar mâine vei sta înaintea înfricoşătorului divan cum îndrăzneşti a zice unele ca acestea? Nu te temi că s-ar putea să se pogoare foc din cer şi să te mistuiască pe tine când deschizi gura împotriva Atotţiitorului? Nici nu pui în mintea ta că s-ar putea să se desfacă năpraznic pământul de sub picioarele tale şi să te înghită? Nu te înşela, omule, este cu neputinţă a scăpa din mâinile Celui ce ne-a zidit. Ascultă pe cel ce zice: „Cei care defaimă vor da seamă înaintea lui Dumnezeu, Care va judeca viii şi morţii”. Până când întărâtăm pe Acela ce atâtea bunătăţi ne-a dat nouă, Care, luând tină din pământ, a zidit pe om şi a suflat întru el Duh de viaţă, Care a şi supus toate sub picioarele Lui. Care ne cearcă şi ne miluieşte, Cela ce şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat pentru viaţa tuturor! Iar noi, în locul facerilor Lui de bine, spini şi mărăcini îi aducem, al căror sfârşit este arderea.
(Sfântul Efrem Sirul, Din cuvintele duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2003, p. 16)

Aceia care nu îşi dezrădăcinează patimile de tineri suferă mult la bătrâneţe
 

Aceia care nu îşi dezrădăcinează patimile de tineri suferă mult la bătrâneţe, deoarece îmbătrânesc împreună cu patimile, care devin „rele vechi”, greu de vindecat.
- Gheronda, văd că am patimi multe.
- Da, ai multe patimi, dar eşti şi tânără şi ai şi bărbăţie, şi de aceea poţi lucra ca să scoţi din grădina ta spinii şi să plantezi crini, zambile, trandafiri şi să te veseleşti apoi stând în ea. Acum cât eşti tânără, patimile sunt „fragede” şi se dezrădăcinează uşor. Vezi, şi buruienile sălbatice, chiar şi spini să fie, se dezrădăcinează uşor cât sunt fragede; în vreme ce, atunci când cresc, se întăresc şi cu greu le poţi prinde ca să le dezrădăcinezi. Şi urzica, când scoate primele frunze, nu se deosebeşte în fineţe de busuioc; poţi să o apuci şi să o miroşi, pentru că este fragedă. De aceea să te străduieşti să-ţi dezrădăcinezi patimile cât eşti tânără, căci altfel, dacă le vei lăsa, sufletul tău va fi robit de felurite dorinţe şi îţi va fi greu să te eliberezi de ele.
Aceia care nu îşi dezrădăcinează patimile de tineri suferă mult la bătrâneţe, deoarece îmbătrânesc împreună cu patimile, care devin „rele vechi”, greu de vindecat. Omul cu cât înaintează în vârstă, începe să-şi iubească patimile. Ajunge la vârsta dragostei, a afecţiunii şi devine şi mai îngăduitor faţă de sine însuşi. Slăbeşte şi voinţa, iar lupta împotriva patimilor devine şi mai dificilă. Tânărul are vioiciune; dacă valorifică această vioiciune spre dezrădăcinarea patimilor, sporeşte.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 26)

Nu te uita înapoi, ci tinde spre cele viitoare.
Îmi scrii îndoindu-te de faptul că păcatul tău ar fi fost iertat. Iată ce spun Părinții despre aceasta.
Orice greșeală va săvârși omul, dacă se va pocăi, păcatul i se va ierta, dar imaginea păcatului îi va rămâne până la cea din urmă suflare. Când îl va lua somnul sau când nu va mai purta de grijă, vrăjmașul îi va aduce imaginea în trezvie sau în timpul somnului, pentru a-i întina gândul, pentru a-l face vinovat de păcatele cele vechi sau fie și numai pentru a-i împrăștia mintea. Nu-l vezi pe proorocul David, când îl mustra Natan pentru Batșeba? Strigă: "Am păcătuit înaintea Domnului!" și proorocul Natan spune: "Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta". A fost iertat, deci, de îndată. Cu toate acestea, toată viața lui a fost chinuit de acest păcat. Întâi a murit copilul pe care l-a născut Batșeba. Apoi a păcătuit fiul său față de fiica lui Tamar. După aceea l-a alungat fiul său Abesalom... Și toate acestea i s-au întâmplat după ce a fost iertat de păcat. Deși păcatul se iartă, rămâne canonul pe măsura fărădelegii.
Nu vezi pe Sfânta Teodora din Alexandria, care a trăit ca monah? A păcătuit, a plecat din lume, s-a căit și s-a sfințit. Și totuși, adulterul nu a fost uitat. Atunci când s-au adus defăimări la adresa ei și a fost alungată, a crescut un copil străin, numai ea singură știind că este vorba de o defăimare. Dar și Sfântul Efrem! Nu a fost băgat în închisoare pentru că a furat un vițel, deși era sfânt când a fost închis? "Da - i-a spus Domnul - , acum nu ai furat, dar când erai copil nu l-ai legat și a fost prins de o fiară sălbatică.
Prin urmare, deși omul este iertat pentru păcatul său, rămâne imaginea păcatului și lucrarea lui. Deoarece tu te-ai lenevit în ultimul timp, a îngăduit Dumnezeu să se întoarcă ispita, pentru a te trezi. Așa că scoală-te și strigă: "Fiul lui David, vreau să văd", și Se va arăta Iisus, Dătătorul de lumină, trimițându-ți lumina pocăinței și a cunoștinței dumnezeiești.
Fiul meu, nu mă întristez pentru cele trecute, ci mă bucur pentru cele viitoare. Cel mai mic se binecuvântează de către cel mai mare, iar păcatul mic sau mare se șterge prin pocăința cea adevărată. Deci nu te uita înapoi, ci tinde spre cele viitoare.
Mă bucur foarte mult, fiul meu, că ceri mereu să înveți. Aceasta este mărturie bună. Când cineva caută să învețe ceva trebuie să și înfăptuiască din ceea ce învață. Nu se poate altfel. Dar chiar dacă nu reușește să înfăptuiască nimic, știe măcar că sunt alții care lucrează. Rușinat de aceasta, se va smeri și va cere de la Dumnezeu să trimită peste el mila Sa cea bogată și să-l întărească. În felul acesta va ajunge și el în rândul celor ce reușesc să lucreze virtutea.
(Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină, București, p. 110)

Să ne împărtășim mai des?- arhim. Mihail Daniliuc
 

Îndemnul la o împărtășanie deasă fără conștientizarea credincioșilor asupra importanței Sfintei Euharistii în viața noastră, fără a-i crește duhovnicește ca să-și dorească ei înșiși cât mai des împărtășania, va rămâne un act liturgic exterior, care nu va produce schimbarea mult dorită a întregii lor ființe.
Am observat o încercare de revenire la tradiția primelor secole, când credincioșii primeau mai des Sfânta Împărtășanie, tradiție, de altfel, aducătoare de nespuse bucurii duhovnicești. S-a vorbit mult în ultimul timp despre acest lucru. În unele parohii se practică împărtășirea mai deasă, în altele, dimpotrivă, preoții au rămas reticenți, rezumându-se în a oferi credincioșilor miridele dumnezeiești doar în cele patru posturi de peste an. În unele mănăstiri duhovnicii recomandă deasa împărtășanie, în altele se manifestă oarecare rezervă. În atare situație ce-i de făcut? Se impune o scurtă privire în istorie pentru a observa că această nedumerire a planat asupra comunităților de credincioși chiar din primele veacuri creștine.
Așadar, în Biserica primară creştinul se împărtăşea într-o săptămână o dată sau de două ori datorită faptului că, în acele vremuri, singura zi liturgică era Duminica. Cu timpul însă, începând chiar din secolul al III-lea, pe lângă duminică au apărut ca zile liturgice miercurea și vinerea sau chiar sâmbăta. Însuşi Tertulian recomanda celor care ajunau miercurea și vinerea, pentru a nu întrerupe postul, să ia la casele lor Sfânta Împărtășanie (fapt îngăduit pe atunci) şi să se împărtăşească după ce sfârșeau ajunarea. Unii au privit această tradiție drept o „forţare” din partea Bisericii ca membrii ei să fie împărtășiți mai des. De aceea unele grupuri de credincioși au opus rezistență respectivei practici. Cu timpul, regula împărtăşirii la fiecare slujbă a fost învinsă, în practică ajungându-se ca cei prezenţi să se împărtăşească de patru ori pe an: la Crăciun, la Botezul Domnului, la Paşti şi la Rusalii. Restabilirea obiceiului primordial al împărtăşirii în fiecare duminică şi sărbătoare a întâmpinat opoziţia tacită a credincioşilor. Astfel a apărut anafura, considerată un pogorământ făcut celor ce nu se împărtăşesc. Ea semnalează încheierea unui proces pe care, dacă l-am privi cu ochi critic, l-am putea considera, aşa cum o fac unii istorici, ca un început al secularizării creştinului. Sfântul Ioan Gură de Aur consemnează faptul că, deşi la Constantinopol Sfânta Liturghie se săvârşea în fiecare zi, credincioşii totuşi nu se prezentau la împărtăşit decât în Postul Mare, la Paști şi la Epifanie, mergându-se până acolo încât unii nu se împărtăşeau decât o singură dată pe an. Aceeaşi situaţie o aflăm şi la Milano, unde-l găsim pe Sfântul Ambrozie dojenindu-şi credincioşii că vin la împărtăşit doar o dată sau de două ori pe an precum procedează „grecii”. Apropierea de Sfânta Euharistie nu mai constituia o practică a întregii comunităţi, în vremea Sfântului Vasile cel Mare. Dintre cei prezenţi la Liturghie, participau la Cina Domnului numai cei deosebit de râvnitori, în timp ce ceilalţi, destul de numeroşi, se abţineau din motive de evlavie. De aceea, dorind a combate această practică, dumnezeiescul Vasile, în 372, scrie patricienei Caesaria: „Este bun şi folositor lucru a te împărtăşi în fiecare zi, primind Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos”.
Din epistola întreagă adresată de Arhiepiscopul Cezareii Capadociei se desprinde ideea că împărtășania zilnică era recomandată doar anumitor persoane, iar nu întregii comunități, probabil în funcție de nevoile duhovnicești ale acesteia, ori spre vindecarea unor patimi sau boli trupești. Fericitul Augustin caracteriza astfel situaţia din acea perioadă: „unii se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului zilnic, iar alţii numai în anumite zile; în unele părţi, nu rămâne nici o zi fără Liturghie, în timp ce în altele se săvârşeşte numai sâmbăta şi duminica”. Străbătând negura timpurilor, întâlnim tulburările produse de mişcarea athonită condusă de Atanasie din Paros, pricinuite de împărtășania zilnică, ce l-au determinat pe Patriarhul ecumenic Teodosie să intervină. Printr-o gramată din anul 1772, dorind să potolească spiritele, el adevereşte faptul că nu există un timp hotărât anume pentru împărtăşire, ci singura cerinţă o constituie pregătirea prin pocăinţă. În anul 1785, Patriarhul Ecumenic Gavriil atrage atenţia monahilor de la Athos printr-un tomos sinodal că „în ceea ce priveşte timpul împărtăşirii cu Sfintele Taine se recunoaşte ca împărtăşirea mai deasă este de folos numai dacă se face cu vrednicie; dar pentru a fi cu vrednicie este necesară neapărat curăţia nepătată a inimii noastre. Căci timpul de împărtăşire nu-l hotărăşte sărbătoarea şi praznicul, ci conştiinţa curată şi viaţa fără vină, iar dacă cineva vrea să participe la această jertfă, trebuie să se cureţe cu multe zile înainte prin pocăinţă, rugăciune, milostenie, şi prin cugetarea la cele duhovniceşti şi să nu se mai întoarcă la rele. Aşa că, după Sf. Ioan şi după dumnezeiescul Apostol să se cerceteze fiecare dintre noi pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi Potir”.
Așadar, Biserica nu a creat o regulă care să specifice de câte ori are voie să se împărtăşească un credincios, dar a precizat că fiecare se poate împărtăşi de câte ori doreşte numai cu permisiunea duhovnicului său, ce trebuie să-l cerceteze atent la scaunul Sfintei Spovedanii, pentru ca nu cumva acesta, îndrăznind să se apropie de Sfintele Taine, să-şi câştige, în loc de viaţă veşnică, pedeapsă şi moarte veşnică. Astfel, mărturisirea şi pregătirea reprezintă singurele condiţii impuse de către Biserică privind împărtăşirea credincioşilor, căci spunea Sfântul Ioan de Kronstandt: „dacă lumea n-ar avea Preacuratul Trup şi Sânge al Domnului, ar fi lipsită de binele de căpetenie, binele vieţii celei adevărate, n-ar avea decât iluzia vieţii, n-ar avea darul sfinţeniei”.
Concluzionând, aș vedea o ieșire din impas în strădania preoților de a trezi în inimile credincioșilor dorința de a se împărtăși mai des, de a râvni mai mult să se unească cu Hristos prin dumnezeiasca Euharistie. Îndemnul la o împărtășanie deasă fără conștientizarea fiilor și fiicelor duhovnicești asupra importanței Sfintei Euharistii în viața noastră, fără a-i crește duhovnicește ca să-și dorească ei înșiși cât mai des împărtășania, va rămâne un act liturgic exterior, care nu va produce schimbarea mult dorită a întregii lor ființe. Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur să ne fie tuturor pilduitoare atunci când dorim să ne împărtășim: „nici cei ce o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puţine ori, ci cei ce au ştiinţa gândului curată, cei ce au inima curată, cei ce au viaţă neprihănită. Cei ce sunt întru acest fel, totdeauna să se apropie; iar cei ce nu sunt întru acest fel, nici măcar o dată. Pentru ce? Pentru că îşi iau judecată, osândă, muncă şi pedeapsă”.

Fii gata întotdeauna să urmezi voia Domnului - fie că îţi place, fie că nu.
În lumea aceasta nimic nu e statornic. Priveşte afară: dimineaţa plouă, la amiază e senin, iar seara e frig. Ba e vânt, ba e vreme frumoasă, ba e furtună, ba e zăpuşeală. Aşa se întâmplă şi în viaţa noastră: fii gata întotdeauna să urmezi voia Domnului — fie că îţi place, fie că nu.
(Sfântul Anatolie de la Optina, Filocalia de la Optina, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 98)

Păcatul începe printr-o îndulcire
 

Eliberarea din puterea pe care păcatul o are asupra noastră începe prin durerea pocăinţei, dar se termină prin marea mulţumire a biruinţei.

Lumina necreată ne descoperă pentru început starea în care ne aflăm, stare care este îngrozitoare; în conştiinţa noastră pogorâm în adâncul propriului nostru iad şi ne vedem, în josnicia noastră, aşa cum suntem. Dar când Lumina vine într-un alt fel, de această dată deja în slavă, sufletul care s-a smerit are nevoie ca Dumnezeu Însuşi să-l ia în braţele Sale şi să-i dea puterea de a suporta darul negrăit.
Păcatul începe printr-o îndulcire, dar sfârşeşte printr-o ruină tragică. Eliberarea din puterea pe care păcatul o are asupra noastră începe prin durerea pocăinţei, dar se termină prin marea mulţumire a biruinţei. Nu numai o dată, am auzit oameni, spunând: „Sunt gata să accept religia, cu condiţia ca ea să-mi aducă bucuria”. Aceste persoane se aşteaptă la bucurie de la începutul întoarcerii lor la credinţă - ceea ce nu este întotdeauna cu putinţă. Şi chiar aceste persoane, de fapt, îşi fac un rău imens pentru a-şi crea o temelie în lupta pentru pâinea zilnică sau pentru a dobândi oarecare privilegii. Artiştii au de făcut eforturi încă mai considerabile, dacă vor să reuşească în domeniul artei pe care au ales-o. Adesea numeroşi poeţi şi pictori, scriitori şi muzicieni nu şovăie să suporte de-a lungul întregii lor vieţi tot felul de lipsuri, din dragoste pentru arta lor. Tot astfel, şi încă şi mai mult, cei cărora le-a fost dăruit privilegiul de temut de a intra în contact cu focul ceresc, sunt gata să rabde totul.
(Arhim. Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaste calea, Editura Pelerinul, p. 165-166)

Oare Iubitorul de oameni nu aude cum suspinăm înaintea Lui?
 

Iubite frate! Îmi spui că adeseori cazi, în pofida strădaniilor tale de a trăi cu bună rânduială şi de a nu-L jigni pe Domnul cu păcatele de voie şi fără voie, şi că tu, simţind în tine un noian al răului, te deznădăjduieşti de mântuirea ta, de miluirea ta la Înfricoşătoarea Judecată dumnezeiască. Cred însă că, dacă vrăjmaşul aduce împotriva mântuirii tale o mulţime de sminteli, de ispite şi de căderi, în schimb Domnul, din partea Sa, ca un Părinte preamilostiv, a Cărui bunătate este nesfârşit mai mare decât răutatea diavolului, aduce împotriva bântuielilor diavoleşti şi a căderilor tale o mulţime de chezăşii - în împrejurările şi în lucrurile vieţii tale - că vei fi miluit la Judecată.
N-ai decât să doreşti şi să te strădui cu sinceritate să nu cazi, iar când vei cădea, străduieşte-te să te ridici. Când nu se ridică cel care cade? Dacă diavolul se străduieşte în fel şi chip să te ducă la pierzare, în schimb Tatăl Ceresc vrea în fel şi chip să te mântuiască. Iată ce îmi insuflă credinţa şi nădejdea creştină. De ce suspinăm pentru păcatele noastre, de ce vărsăm lacrimi la rugăciune? De ce ne apropiem de Taina Pocăinţei şi de acest înfricoşător, însă şi dulce, odihnitor şi veselitor Potir al vieţii? Oare toate acestea sunt lucruri zadarnice? Oare Iubitorul de oameni nu aude cum suspinăm înaintea Lui? Oare se poate ascunde de El fie şi o picătură de lacrimă, fie şi cea mai mică părticică a picăturii de lacrimă? Iar suspinele şi lacrimile nu curăţesc, oare, păcatele? O! Cu ele ne spală Iubitorul de oameni, şi după lacrimi ne facem mai albi decât zăpada! Pe deasupra, oare a devenit neputincios cuvântul Celui credincios şi adevărat? Care cuvânt? Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer (Mt. 18,18). Nu, ci credincios este Cel ce a făgăduit (Evr. 10, 23), Care va şi face, şi face întotdeauna, cum a făgăduit. Iar Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, oare nu ne curăţeşte de tot păcatul, cum spune ucenicul Lui cel iubit? Ba da, ne curăţeşte. Martore sunt inimile noastre, în care atât de des s-au văzut umbletele Dumnezeului nostru, Care curăţeşte întinăciunile inimii. Ia seama, deci, câte imbolduri ai spre nădejdea de mântuire. Niciodată nu trebuie să te deznădăjduieşti, oricât ar fi de mare păcatul. Mântuitorul a luat asupra Sa toate păcatele lumii, oricare şi oricât de mari ar fi acestea. Mila Lui este nemăsurată şi adâncul Iubirii Lui de oameni este necercetat, precum spune Biserica. Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, îndreptăţindu-se în dar cu harul Lui prin răscumpărarea cea în Hristos lisus (Rom. 3, 23-24).
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Cunoasterea de Dumnezeu si cunoasterea de sine, Ed. Sofia, București 2010. p.114-116)

Este foarte important să ţinem minte că prin fiecare acord cu păcatul iar prin păcat, cu diavolii, noi îl trădăm pe Domnul...
Domnul aşteaptă să vadă spre ce se apleacă inima noastră: îşi păstrează credinţa faţă de El sau îl trădează pentru dulceaţa vremelnică a păcatului. Sfinţii Părinţi spuneau:„Retează gândul şi vei reteza tot”.
Este foarte important să ţinem minte că prin fiecare acord cu păcatul iar prin păcat, cu diavolii, noi îl trădăm pe Domnul, îl vindem pentru ticălosul preţ al păcatului. Pe Cine şi cu ce schimbăm noi?! Dezacordul personal faţă de păcat şi lupta împotriva lui prin rugăciune şi spovedanie sunt foarte necesare.
(Starețul Nicon de la Optina, Ne vorbesc stareții de la Optina, Editura Egumenița, p. 150)

Rugăciunea minţii nu se face fără povăţuitor duhovnicesc
 

Celelalte rugăciuni le facem cumva cu creierul nostru. Le spunem simplu şi le auzim cu urechile noastre; au un alt mod. Dar rugăciunea minţii este altceva.

Pentru a vă îndeletnici numai cu rugăciunea minţii, trebuie să aveţi povăţuirea duhovnicului. Rugăciunea minţii nu se face fără povăţuitor duhovnicesc. Există primejdia ca sufletul să se rătăcească. E nevoie de luare aminte. El vă va învăţa să intraţi în rânduiala rugăciunii, căci, dacă nu intraţi în rânduială, există teama de a vedea lumina cea potrivnică, de a trăi în înşelare şi de a vă întuneca, aşa încât cel ce trăieşte astfel începe să se sălbăticească, să-şi schimbe purtarea ş.a.
Aceasta este dezbinarea personalităţii. Aţi văzut cum se naşte rătăcirea? Însă, dacă înaintaţi în rugăciune prin poveţele Bătrânului, veţi vedea lumina cea adevărată. Duhovnicul trebuie să fie deprins în rugăciunea minţii. Dacă se roagă mecanic şi nu a simţit el însuşi rugăciunea prin harul lui Dumnezeu, nu poate să spună celuilalt cum să se roage. Îi va spune, fireşte, după cum a citit în cărţi şi după cum spun Părinţii. S-au scris cărţi întregi care vorbesc despre rugăciune. Atâţia şi atâţia le citesc, şi nimeni nu ştie să se roage. O să spui: „Le citim, învăţăm, ne pregătim, şi Dumnezeu binecuvântează şi ne trimite harul Său şi le înţelegem”.
Da, dar e taină. Rugăciunea, şi mai presus de toate rugăciunea inimii, este taină. Prin rugăciunea minţii se poate naşte o înfricoşătoare rătăcire. Celelalte rugăciuni le facem cumva cu creierul nostru. Le spunem simplu şi le auzim cu urechile noastre; au un alt mod. Dar rugăciunea minţii este altceva. Tocmai de aceea, dacă avântul minţii este legat nu de sinele cel bun al tău ci de celălalt, cel egoist, vei începe a vedea luminile, însă nu lumina Iui Hristos, şi vei începe să simţi o falsă bucurie. Dar în afară, în viaţa ta, în relaţiile tale, vei fi mai sălbatic, mai mânios, mai nervos, mai neliniştit. Ei, iată aşadar harisma celui înşelat.
(Părintele Porfirie, Ne vorbeste părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 209-210)

Duhul răbdării este a doua sămânţă (prima fiind smerenia), care creşte pe ogorul curăţiei. Căci dacă omul se smereşte şi-şi recunoaşte păcatele, îşi dă seama că este vrednic de nenumărate pedepse din partea lui Dumnezeu şi nu numai de pedepse pământeşti, ci şi de muncile veşnice, ca o slugă leneşă care nesocoteşte poruncile Domnului său. Şi rabdă cu bucurie toate necazurile, suferinţele şi încercările, fiind încredinţat de cuvântul Domnului că „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) şi „cu multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu” (F. Ap. 1, 22); numai „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 13).
Sfinţii Părinţi, îndemnându-ne cu cuvântul apostolesc că pătimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe Dânsul ne îmbărbătează cu făgăduinţa că puţină este osteneala şi veşnică odihna” (Cuv. Moise).
Răbdarea curăţă, preface şi înnoieşte sufletul, precum zice un părinte din Pateric: „Ceara de nu se va înfierbânta în foc ca să se înmoaie, nu se va putea întipări pecetea ce se pune pe ea; tot aşa şi omul: de nu va fi muiat de fierbinţeala focului necazurilor, ostenelilor, bolilor, suferinţelor şi ispitelor, nu se poate întipări într-însul pecetea Sfântului Duh”.
(Protos. Petroniu Tănase, Usile pocăintei, Editura Trinitas, p. 50-51)

Un copil este o sinteză a celor doi părinţi în adevăratul sens al cuvântului !
 

Un copil va fi sau nu va fi credincios şi în raport de credinţa mamei sale. Un mare procent din credinţa mamei se transmite copilului când este încă în pântecele mamei sale. Responsabilitatea revine direct mamei, dar indirect și tatălui cu care femeia convieţuieşte.

Viaţa duhovnicească a unui om începe din momentul zămislirii și se derulează pe tot timpul şederii sale în pântecele mamei pe timpul celor nouă luni de gestație maternă. Acest mare adevăr îl simţeam, dar nu puteam să îl explic.
Mi-a fost dat să-l aflu la aceeaşi intensitate şi la acelaşi ison duhovnicesc la cei doi mari părinţi sfinţi înaintea lui Dumnezeu - Cuviosul Paisie Aghioritul din Muntele Athos și la Părintele Arsenie Boca din Mănăstirea Prislop. De asemenea, părintele Teofil de la Mănăstirea Sâmbăta, cu amuzamentul său specific, îl cita tot pe părintele Arsenie zicând la nişte fraţi că „voi sunțeti sinteza harababurii din casa părinţilor voştri“. Într-adevăr, un copil este o sinteză a celor doi părinţi în adevăratul sens al cuvântului. Copilul copiază genetic pe părinţii săi, pe tata sau pe mama, dar se duce înapoi până la al patrulea neam. Uneori observăm că seamănă foarte bine cu bunicul după tată sau cu cel după mamă. Este o mare taină genetica umană şi din păcate de cei mai mulţi oameni nebăgată în seamă, lăsată la voia întâmplării.
Or, Sfânta Biserică ne pune la îndemână un arsenal de antidoturi cu potenţial de igienizare şi chiar vindecare într-o anumită măsură a arborelui genealogic. Spovedania, credinţa puternică, faptele bune, postul, rugăciunea, milostenia sunt unele din medicamentele recomandate de Biserică, de terapie a arborelui genealogic.
Nouă ni se pare că odată cu moartea părinţilor, bunicilor sau celor apropiaţi ai noştri se produce o ruptură definitivă, dar nu-i adevărat, este numai o despărţire temporară. Legătura dintre noi va fi veşnică, indisolubilă.
(Arhim. Ioachim Pârvulescu, Sfătuiri duhovnicesti – repere morale pentru o viață practică crestin – ortodoxă, Sfânta Mănăstire Lainici, 2004, p. 55)