La origine exista un singur tip de ranguri: avva si ucenicii. Pe urma s-a creat un "crez" in jurul fagaduintei calugaresti, sub numele de Schivnicie. Astfel, schivna mare a devenit marele chip ingeresc, de la ideea de inger in trup (a se vedea troparul pro. Ilie Tezviteatul). Tot din aceasta consideratie si Ioan Botezatorul este pictat cu aripi.

Ulterior, multi dintre flacai alergau la viata monahala din alte considerenta decat dispretul pentru firea cea cazuta. Din aceste motive nu rezistau pana la moarte in fagaduinta calugareasca. Atunci s-a hotarat in taina sa se formeze doua ranguri mai mici in care una sa fie monahia si alta sa fie rasoforia.

Prin aspectul exterior, astazi, rasoforia nu se deosebeste cu nimic de imbracamintea monahului plin. Dar pe sub dulama, monahul poarta paramanul - semnul fagaduintei sale si aducerea aminte de scopul vietii sale. Pe paranam sunt tesute simbolurile rastignirii si este scris "Dat-am spatele meu spre batai".

In rest, si rasoforul si calugarul au dulama, rasa si camilafca si li se schimba numele. Din ce am inteles, la origine rasoforii nu aveau camilafca, dar pentru a potoli mandria tinerilor "nevoitori" s-a hotarat cu timpul sa nu mai existe nici o deosebire vizibila intre rasoforie si monahism. Dosebirea ramane a fi in traire. Caci rasoforul inca nu stie ce cauta acolo, in timp ce monahul cunoaste o parte din taina vietii sale.
Fagaduinta monahala nu are nimic in comun cu preotia. Preotia ti sa da prin hirotonie, iar jugul calugaresc il ceri din voia ta. Nimeni nu are dreptul sa-ti dea ascultare se fii calugar si nimeni nu are dreptul sa te opreasca din a te fagadui lui Hristos.
Drept marturie in acest sens, avem pilda fiilor lui Zevedeu:
20. Atunci a venit la El mama fiilor lui Zevedeu, împreună cu fiii ei, închinându-se şi cerând ceva de la El.
21. Iar El a zis ei: Ce voieşti? Ea a zis Lui: Zi ca să şadă aceşti doi fii ai mei, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta, întru împărăţia Ta.
22. Dar Iisus, răspunzând, a zis: Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi, oare, să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi? Ei I-au zis: Putem.
23. Şi El a zis lor: Paharul Meu veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ...
Desi nu erau constienti de cererea lor, Hristos nu i-a defaimat ci le-a primit fagaduinta: "Paharul Meu veti bea..."

Schivnicia a ramas deoparte, ca un rang cum l-ai numit, desi nu este vorba despre un rang, ci despre o fagaduinta. Dar pentru ca mandria il poate indemna pe om sa apuce o cruce prea grea pentru el, s-a pus deoparte fagaduinta schivniciei. Ca nu cumva, sa mergem sa cerem schivnicia, dupa care sa ne lepadam de fagaduinta facuta.

Scopul fagaduintelor se bazeaza pe un mecanism psihic, intru care se intareste vointa in lupta cu ispitele. Astfel, cand un monah are o pornire patimasa, vazandu-si haina de pe el, indata isi aduce minte cine este si ce a fagaduit. In felul acesta constiinta il ajuta si-i intareste vointa de a se lupta cu ispita. Nici monahismul nici schivnicia nu insemana despatimire ori sfintenie, ci doar fagaduinta trudei pana la moarte pentru a le dobandi pe acestea doua.

Din pacate, in veacul acesta dominat de fatarnicie si superficialitate, acestea "haine" au devnit ranguri. Calugarii se cred mai presus decat mirenii si sporesc in mandrie ori de cate ori li se face plecaciune, pana ajung sa-si piarda discernamantul. In sec IV, oamenii care fugeau din lume la pustie, gandeau despre ei ca astfel se va lipsi lumea de un bandit si de un curvar. Si nu gandeau pentru ca le poruncea cineva, ci pentru ca-si vedeau starea si se smereau necautand smerenia ci cautand sa marturiseasca adevarul. Iar adevarul lor era ca sunt prea pacatosi ca sa mai vietuiesca in lume.

Astazi cei ce pleaca la manastire, unii socotesc ca au chemare pentru o viata inalta, altii se duc pentru confortul pantecelui si siguranta zilei de maine. Doar putini sunt cei care socotesc ca asa se va lipsi lumea de un ticalos. Ideea de viata inalta in straie alese este o vrajeala a mandriei din oameni. Singura viata inalta este a celor ce-si plang pacatele nestiuti de nimeni.

Eu nu m-as duce la manastire pentru ca mie mi se pare imposibil sa traiesti fara iubire, si nu atat a primi cat a oferi, si cand spun asta ma refer la sensul cel mai frumos si decent. In legatura cu subiectul propriu-zis, referitor la rasofor am gasit asta: Al treilea stadiu este la îmbrãcarea hainei monahale (rasofor) si pânã la tunderea în monahism.

La trecerea în rândul rasoforilor se va oficia slujba din Molitfelnic, potrivit rânduielilor. Candidatul este tuns ca rasofor, i se schimbã numele, i se dã rasã, culion, camilafcã, centurã si metanie. Acum, rasoforul (rasofora) trebuie sã aibã o sporitã îndrumare si supraveghere în viata monahalã si anume:

Sã pãzeascã pravila Bisericii si cele sapte Laude, viata de obste, smerenia, tãcerea, portul modest si cuviincios si, mai ales, sã aibã în tot timpul rugãciunea lui Iisus în gurã, în minte si în inimã, nevoindu-se a-si împreuna lucrul cu rugãciunea.

Rasoforului (rasoforei) i se pot încredinta, dacã este destoinic(ã), si ascultãri deosebite.

Starea de rasofor dureazã cel putin sase luni si cel mult trei ani.

Potrivit canoanelor 19 Ancira si 18 al Sfântului Vasile cel Mare, rasoforul care pãrãseste mãnãstirea, în cazul cã se cãsãtoreste, i se oficiazã numai cununia a douã si nu poate fi hirotonit preot. Deci se pune problema parasirii manastirii si chiar a casatoriei...

Cine gandeste astfel nu face decat sa incerce sa fure lui Dumnezeu dreptul de a judeca oamenii.

Eu personal nu am intalnit pana acum calugari care sporesc in mandrie cand li se face plecaciune, pana ajung sa isi piarda discernamantul. Si nici nu mi-a trecut prin cap asa ceva, si nici nu am simtit asa ceva. Daca este sau nu asa doar Dumnezeu stie, si doar El va putea judeca.
Parerea mea este ca noi astia pacatosi daca dorim sa invatam smerenia trebuie sa avem ochi doar pentru pacatele noastre iar atunci cand privim chipul aproapelui sa nu cautam sa cercetam pacatele de dincolo de chipul lor.
Nu va suparati, Doamne ajuta!

Ce fel de iubire te gandesti tu ca ofera monahii? Sau crezi ca ei nu ofera iubire? Sau ca este mai prejos decat a noastra?
Crezi ca iubirea omeneasca se rezuma doar la iubirea in calitate de sot - sotie si parinti - copii?

Ai vazut vreodata iubirea daruita de monahi, pentru fiii lor duhovnicesti de pilda? Este aceasta mai prejos decat a parintelui pentru fiu sau fiica?
O astfel de iubire am simtit-o eu, atunci cand inaintea unei biopsii am cerut parintelui meu sa se roage pentru mine.

Eu cred ca atata timp car avem in noi o iubitre omeneasca , deci plina de pacat, nu avem cum sa judecam calitatea iubirii celorlalti.

Un film frumos despre calugarie:
http://www.youtube.com/watch?v=HYP6QSgdgK8

L-am vazut acum vreun an. Ce ma bucur ca mi l-ai reamintit. Cat am plans cand l-am vazut. Iti multumesc ca l-ai postat.

Nu ma supar, dar ne este util in truda pentru a lua Imparatia, sa ne folosim de discernamant. Este o mare diferenta intre a discerne, adica a constata murdaria si a judeca, adica a defaima pe cutare sau pe cutare. Eu admit ca imi este cu neputinta ca traind in lume, intre oameni, intre popi sau monahi, sa am ochi doar pentru raul din mine. Desi ratiunea imi spune ca mi-as face un mare bine daca as fi asa, inima nu ma lasa sa-mi intorc privirea de la cei ce duc lumea in ratacire, de la cei ce-i asupresc pe fratii si surorile care cauta cu sinceritate drumul catre viata vesnica, in timp ce fiii minciunii le spun basme si mitologie.

Chiar, ce stii tu ca este mantuirea sufletului? Care este predania bisericii?

Inainte de toate sa ne reamintim de ce am ajuns sa discutam acum despre discernamant.

Atunci cand privesc monahii si imi vine in minte ideea ca la fiecare plecaciune primita, acestia sporesc in mandrie pana isi pierd discernamantul cum spuneati dvs, am eu oare discernamant? Am eu oare acea dreapta socoteala care ma va duce sa dobandesc smerenia? care ma va conduce spre desavarsire cum ma indeamna Hristos?

Sigur, este foarte important discernamantul sau dreapta socoteala. Insa acesta trebuie sa il folosim in ceea ce ne priveste pe noi insine. Parerea mea. Iata ce spune staretul Melchisedec de la Manastirea Putna:
"Nu este un lucru uşor astăzi discernământul. Mai căutăm noi discernământul sau nu-l mai căutăm? Mai avem nevoie de discernământ în ziua de astăzi?…

Dar ce e discernământul, dreapta socoteală? La prima întrebare e uşor de răspuns. Ce e discernământul? Înalt Preasfinţitul Pimen are un cuvânt pe care îl spune de multe ori: „Nu e greu să trăieşti, ci e greu să cumpăneşti”. Aţi auzit? Nu este greu să trăieşti, ci greu este ca să cumpăneşti! Adică, cum să rânduieşti lucrurile într-o anumită instituţie, în familia ta; dar cel mai greu este cum să-ţi cumpăneşti partea aceea lăuntrică, partea sufletească. Acolo trebuie să găseşti echilibrul! Cred că acesta este lucrul cel mai greu în ziua de astăzi: să găseşti echilibrul lăuntric. Şi, dacă ar fi să mă întrebe acum cineva cum putem dobândi echilibrul lăuntric, i-aş răspunde direct printr-un cuvânt al Sfântului Efrem Sirul: prin smerenie!

Ce este smerenia? Cred că e lucrul de care avem nevoie, fiecare dintre noi, dacă vrem cu adevărat să ne apropiem de Hristos. Cântăm în Săptămâna Mare, la fiecare denie, de duminică seara până joi seara inclusiv, o luminândă: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa.”

Cu ce este împodobită cămara lui Hristos? Ce se întâmplă atunci? Ce serbăm atunci în Biserica noastră? Patima Mântuitorului, Răscumpărarea, actul de răscumpărare a omului – tot ce a făcut Hristos pentru noi şi pentru a noastră mântuire: adică, înveşmântarea lui Hristos în cea mai adâncă haină – haina smereniei, a umilinţei. „Îmbrăcăminte nu am ca să intru” – adică, ca să ajung la Hristos îmi trebuieşte şi mie aceeaşi îmbrăcăminte, aceeaşi haină. „Haina lui Hristos, haina dumnezeirii, veşmântul dumnezeirii” – citez din Isaac Sirul acum – „nu este altceva decât smerenia şi smerita-cugetare.” Iar cine vrea ca să ajungă la Hristos trebuie să se îmbrace în acest veşmânt."

http://www.familiaortodoxa.ro/2011/0...c-de-la-putna/

Da, avem nevoie de discernamant pentru a constata murdaria, insa eu cred ca e vorba despre murdaria din sufletele noastre, nu? nu din sufletele altora. De murdaria din sufletele altora are grija Dumnezeu. Daca vrem sa dobandim smerenia avem nevoie de dreapta socotela pentru a cumpani lucrurile inlauntrul nostru. Iar a fi smerit inseamna in primul rand a privi la murdaria noastra si a socoti ca murdaria noastra este cea mai mare murdarie.
Deci atunci cand fac plecaciune la un monah ma gandesc cat de murdar este sufletul meu si ca merit de fapt nu sa fac plecaciune ci sa intru sub talpile lui cum frumos spunea Sfantul Nifon. Iata inaltimea smereniei :

" "Doamne, Tu Care ai aratat pe Prea Curata Maica Ta mai cinstita decat puterile ceresti, cu rugaciunile ei, iarta-mi pacatele mele si izgoneste de la mine toata necuratia, faradelegea, osandirea, razbunarea, mania, nedreptatea, nepasarea, slava desarta, mandria, iubirea de argint, nemilostivirea, betia, reaua impatimire si mai ales, inselatoarea si amara slava a oamenilor. Da, Doamne, fa ca oamenii sa ma socoteasca ca pe un nimic, sa ma urasca, sa nu fie om pe pamant care sa ma laude sa sa ma cinsteasca, Iubitorule de oameni. Nimeni, Doamne, sa nu spuna ca Nifon este sfant, ca sa nu fiu osandit din pricina lui. Izbaveste-ma de slava oamenilor, Dumnezeule al cerului si al pamantului; izbaveste-ma de desertaciunea cinstirii ce vine de la oameni. Cu astfel de rugaciuni isi ducea viata foarte smerita."
Intr-o zi, vorbea despre slava desarta si de smerenie, unor credinciosi care venisera la dansul. Cand a terminat, acestia i-au facut metanie si au plecat, dupa care, eu l-am intrebat:
- De ce, parinte, cand cineva iti face metanie, te uiti tinta la pamant?
- Fiule, mi-a raspuns el, cand un frate mi se inchina, cand cade la picioarele mele, eu in mintea mea ma cobor mai jos, pana la iad si stau acolo, pana cand omul se ridica. Atunci si eu ma ridic din iad si-i raspund. Pentru ca nu sunt vrednic eu, necuratul, ca fiii lui Dumnezeu sa cada la picioarele mele.
Am ramas uimit de aceste cuvinte ale lui si suspinand din adanc am exclamat: "Doamne miluieste!"
- Nu te mira, fiule, mi-a zis, ci mai bine straduieste-te sa faci si tu la fel.
- Dar cum cobori in iad? l-am intrebat eu cu nedumerire.
- Daca nu poti cobora in iad, intra cu mintea ta sub picioarele fratelui. Daca nici aceasta nu o poti face, zi, macar: "Eu sunt mai pacatos decat toti oamenii!" Si, daca nici aceasta nu poti s-o faci, atunci pleaca-ti capul spre pamant, zicand: "Pamant sunt si in pamant ma voi intoarce". Si daca-ti vine greu, zi mereu acest dumnezeiesc cuvant: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului si ma mantuieste!" Sfantul Nifon

Si acum ceva practic din experienta mea, daca gresesc rogu-va corectare:
prima treapta a mea cand am inceput sa privesc atent la pacate a fost sa remarc nu numai pacatele mele ci si pacatele celorlalti. Peste tot pe strada vedeam oameni pacatuind, uneori vizibil, insa alteori imi inchipuiam cam ce e in sufletul lor dupa chipul afisat sau atitudinea luata. Imi ziceam, of, acesta este mandru, acesta este egoist, vai aceasta este incapatanata, aceasta mincinoasa, acesta rau si tot asa. Si imi ziceam ce sa fac Doamne, vad relele lor este aceasta doar constatare sau si judecata? Insa un gand mi-a spus: insasi decretarea "acesta este rau" inseamna ca deja ai si judecat. Orice lucru rau spus despre altcineva chiar adevarat fiind, inseamna inaltarea ta, adica, eu nu sunt chiar asa, eu sunt bun. Asa nu vei dobandi smerenia. Si mi-am dat seama ca asa este. de fiecare data cand constatam un pacat la cineva fie si numai cu gandul ma inaltam un pic , consolandu-ma: eu nu mint, eu nu ratacesc, eu nu fac asta sau asta. Ce sa fac Doamne? cum sa lucrez mintea? si mi-a venit un gand: cand vezi ceva la celalalt de langa tine spune doar atat: Doamne ai mila de acesta si ai mila si de mine. Doamne miluieste-ne!

Si am inceput de atunci sa spun asa de fiecare data, pe strada, in autobuz si oriunde as fi. Acest exercitiu este extraordinar. De fiecare data cand vedeam un om pacatuind si spunand aceasta rugaciune sfarseam prin a-mi aminti propriile mele pacate. Ai mila de acesta (pacatele lui) si ai mila si de mine (pacatele mele). Doamne miluieste-ne! Ce bucurie, rugaciunea pentru aproapele si pentru tine insuti pacatosul!

Tot rationamentul tau este fals, ca rationament si nu ca trimiteri si principii invocate. Principiile pe care le-ai invocat in textul tau, sunt in general corecte. Dar rationamentul porneste de la o falsa ipoteza, pe care am si bolduit-o.

Probabil ca aici se naste intrebarea fireasca: daca nu-ti vine tie in minte, de unde stii? La aceasta intrebare nu pot sa iti raspund decat: stie Domnul, draga mea sora.

p.s. ceea ce am observat ca este gresit in declaratia mea, este ca am dat de inteles ca absolut toti monahii cad in aceeasi capcana. Sa ma ierte cei 2 sau 5% dintre monahii care nu iau aminte la latratul cainilor sau la bazaitul mustelor, deci implicit, nu se afla in aceeasi oala cu restul majoritatii. Ceea ce voiam sa spun de fapt, este ca numarul celor care sunt doar imbracati monahi, este covarsitor fata de numarul celor care sunt calugari (unii mai drepti, altii mai pacatosi, dar cu aceeasi Tinta). Daca ar fi sa apelam la proverbul cu padurea, pot spune ca padurea noastra este mai mult uscata decat verde. Este atat de uscata, incat verdeata este un miracol.

Nici cum nu e bine. Eu mi-am exprimat parerea si am spus ce nu as putea face eu.