"O religie puternica are nevoie de o baza vasta si puternica, de o carte sfanta care poate fi folosita atat la raspandit dragoste pentru expansiune cat si razbunare pentru aparare. " dar a vrut El oare razbunare pentru aparare? S-ar fi aliat lui Barabas daca ar fi vrut...dar cuvintele Lui implinite erau de-ajuns pentru mantuirea omului.

Culmea este ca, cam asa cred si eu; si extind si la cei 2Atei :)
@ glykys: sa stii ca nu mi-am propus in nici un fel sa fiu de acord cu tine :)

@ topcat, AteulcelPlictisit si AteulCelRau
Cu cea mai mare sinceritate, prietenie si consideratie, va doresc un 2010 bun, sa fiti sanatosi si luminati la minte.

Socotesc ca nu ai citit cu rabdare cele ce am scris. Eu nu m-am referit nici o secunda la credinta ca fenomen psihologic. Desigur, si ateii iau in calcul rezultatele practice aduse de psihologie si celelalte stiinte din familia ei. Nici eu nu contesc. Insa subiectul este cu totul altul: cunoasterea prin credinta. (Si am folosit cuvantul cunoastere de multe ori).
Cunoasterea prin credinta nu este deloc acelasi lucru cu credinta. Cunoasterea prin credinta implica experienta, trairea, simtirea reala a ceea ce crezi. Cunoasterea lui Dumnezeu nu se face cel mai comod prin ratiune. Daca Dumnezeu ar ingadui destul timp pentru desavarsirea cunoasterii prin ratiune, desigur va ajunge si ratiunea in mod direct la cunoasterea lui Dumnezeu. Daca va fi asa sau nu, nu stiu, probabil ca nu. Insa avem la dispozitie un mijloc mult mai la indemana pentru aceasta: cunoasterea prin credinta. Adoptand aceasta atitudine de credinta cat mai plina certitudinea cunoasterii va fi primita, caci mai trebuie adaugat un lucru. Anume ca aceast fel de a cunoaste nu se face numai prin om. Omul trebuie sa aiba aceasta aitudine de credinta cu fapte de credinta ca roade, iar Dumnezeu, unui asemenea suflet insetat de cunoastere ii va descoperi. Acesta este mecanismul.
Pe scurt, in cunoasterea rationala intai nu crezi, culegi fapte si construiesti cunoasterea. In cunoasterea prin credinta intai crezi, faci fapte prin credinta si apoi poti primi certitudinea cunoasterii. De aici aceasta ruptura aparenta intre cele doua: e o cunoastere a mintii si una a inimii.

Gresit. Copii nu se nasc atei. Nici atei, nici agnostici, nici gnostici, in nici un fel de clasificare. Motivul este unul extrem de simplu. Ei nu isi pun aceasta problema. Inainte de a fi ateu trebuie sa iti pui problema existentei lui Dumnezeu. Or fi si copii exceptionali, aceia normali insa nu fac acest lucru.
Copii sunt inocenti cand se nasc, sunt curati cu inima, sunt nevinovati. Ei isi pun problema binelui si a raului, dar aceasta constientizare nu este inca esentiala pentru viata sa. Abia in momentul in care aceasta problema, a existentei lui Dumnezeu intra in faza de necesitate de rezolvare, abia atunci se poate defini ateu sau altfel.
Copii, prin curatenia inimii lor se aseamana cu credinciosii care trebuie sa fim, cel putin noi crestinii ortodocsi. Insa atunci cand te aproprii de curatenia inimii ca si crestin, solutionarea crizei generata de problema existentei lui Dumnezeu e realizata deja. Deci sunt pe pozitii diferite. Acest lucru cred eu ca a vrut sa il spuna si Domnul nostru Iisus Hristos cand a zis "Lasati copii sa vina la mine, caci a lor este imparatia cerurilor!". Adica cei cu inima curata, cei asemenea copiilor, sa vina in imparatia cerurilor.
In ceea ce priveste cuvintele pe care le folosesti, frica, interminabil, batai, nu sunt decat exceptii. Nici un crestin nu isi omoara in bataie copii. Cei care fac asta nu sunt crestini, indiferent de ceea ce cred ei. Deci nu merita discutat despre asta. Oameni fara Dumnezeu si oameni prosti si criminali gasim peste tot in lumea asta, din pacate. Indiferent cum isi spun ei, nu sunt crestini. "Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri."

Faptul ca o idee e mai veche decit alta nu are absolut nici o relevanta.
Ideile dovedite? Ma faci sa rid. Stii ce e aia dovada?

Era o povestioara cum ca un sfant trecea pe langa Sodoma si a vazut un diavol stand la poarta cetatii cu burta la soare, plictisindu-se. Si trecand mai incolo, a vazut un pustnic stand intr-o pestera, rugandu-se, si o armata de demoni se luptau cu el.

Faptul ca o idee e mai veche decat alta nu e intr-adevar relevant. Un lucru insa poate fi remarcat.
Stim ca stiinta e un sistem de cunoastere progresiva, de acumulare, adevarul crestin este revelat, adica primit. Stiinta in general a facut progrese continue in cele mai multe domenii. Cu toate acestea, argumentele stiintei impotriva existentei lui Dumnezeu nu s-au imbunatatit deloc de-a lungul istoriei. Argumentele lui Celsus sunt aeleasi cu argumentele ateilor de astazi. Nici un progres, nimic, nada, niente, zero absolut.
De ce? Eu cred ca se intampla acest lucru datorita domeniului diferit de existenta pe de o parte, adica stiinta cerceteaza pamantul si universul in sens larg, cretinismul prin Hristos are ca obiect mantuirea si imparatia cerurilor. In al doilea rand poate ca scopul acesta este gresit, si poate ca pana la urma stiinta va ajunge la demonstrarea existentei lui Dumnezeu. Ce te faci atunci? Deci ideile (si intr-un sens concret, adevarurile crestine) sunt aceleasi de foarte mult timp si si-au pastrat valabilitatea in fata neputintei de a nega acest lucru de catre stiinta.
Al doilea subiect este dovada. Pai stiinta ce dovezi are? Orice dovada logica, sau stiintifica in general se bazeaza pe niste axiome. Adevarul stiintei este unul fabricat intotdeauna. El este folositor, adica util, pentru ca noi nu suntem calculatoare si oamenii pot lucra cu aproximari, dar nu este niciodata un adevar ultim. Nu are cum sa fie prin natura sa. Dovada adevarului crestin este trairea acestuia. Nu poate fi expliata cu usurinta in termeni rationali. Dar putem incerca aceasta atunci cand admitem credinta in Dumnezeu ca axioma care ne guverneaza faptele, experienta va veni mai devreme sau mai tarziu si cu aceasta si certitudinea. De ce nu poti admite pentru alti oameni stabilirea unor alte axiome? E doar un mod stiintific nu de a lucra cu adevarul.
Cu iertare pentru necunoastere.

De la inceput, stiinta a raspuns la intrebari de tipul "cum?" iar religia la intrebari de tipul "de ce?"
Mai nou, pentru ca foarte multe intrebari de tipul "cum?" si-au gasit raspunsul, stiinta poate raspunde si la intrebari de tip "de ce?"
Care, raspunsuri, din pacate pentru religie, nu se potrivesc.
Asta arata ca axiomele folosite sint eronate

Stiu si eu. Stiinta spui ca a raspuns la anumite intrebari. Eu zic ca nu a raspuns in chip absolut, adica final, la nici o intrebare. Stiinta culege asocieri de fapte, apa ingheata pentru ca temperatura e scazuta. E bun, e util si folositor aici pe pamant. Invata omul sa interactioneze cu natura. Dar nu are habar de cauzalitate. Poti merge cu intrebarea de ce instiinta la infinit. In sens practic insa te opresti, si zici, apa ingheata fiindca temperatura e scazuta, e destul pentru noi si ajunge adevar stiintific. Pana maine cand observi ca apa ingheata si din alte cauze si atunci schimbi acel adevar. E o dovada de simt practic si de simt al umorului sa iti inchipui ca stiinta raspuns la multe intrebari in mod absolut.
Stiinta da raspunsuri utile, nu finale. Acelea nu sunt Adevarul.

Dar fac parte din adevar. Nu spune nimeni ca sint absolute, in sensul ca nu exista adevaruri mai adinci.
Adevarurile stiintifice nu se schimba in sensul ca daca spui ca apa ingheata din cauza temperaturii si miine vezi ca si din cauza presiunii, prima afirmatie nu mai este valabila.
Realitatea e ca stiinta isi extinde tot mai mult domeniul de care se ocupa si religia si-l micsoreaza, va ramine doar cu "de ce"-ul primordial sau, mai exact, cu cel mai inalt cu un grad decit al stiintei.