Prietenia este deschiderea sufletească pe care o avem către toată lumea
 

Facem contracte de prietenie care presupun libertăţi şi restricţii potrivit cu firea şi educaţia pe care o avem. Astfel de prietenii se strică de îndată ce „regulile”, convenţiile sau aşa-zisele „principii” sunt încălcate.
Un lucru vrednic de ținut minte este acela că în puterea noastră stă să oferim prietenia, dar niciodată să o cerem de la alţii. Zic asta pentru că, de regulă, ajungem să ne considerăm prietenii ca pe o proprietate şi un bun al nostru. De exemplu, un prieten nu trebuie să întrețină relaţii cu cineva cu care tocmai ne-am certat, pentru că aceasta se interpretează ca o trădare. Cerem socoteală prietenului pentru anumite gesturi sau cuvinte, invocând motive de genul: „Vreau să clarificăm relaţia dintre noi”, sau „între prieteni nu trebuie să existe secrete” şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, facem contracte de prietenie care presupun libertăţi şi restricţii potrivit cu firea şi educaţia pe care o avem. Astfel de prietenii se strică de îndată ce „regulile”, convenţiile sau aşa-zisele „principii” sunt încălcate. În acest fel şi traficanţii de droguri, şi tâlharii leagă prietenii.
Totuşi înţelegem că prietenia este ceva mai mult. Prietenia este deschiderea sufletească pe care o avem către toată lumea, izvorâtă din dragostea poruncită de Hristos. În acest sens, creştinul este prieten cu toţi şi cu nimeni. Cu toţi, pentru că nu poate să nesocotească pe cineva, şi cu nimeni, pentru că nu poate să prefere pe cineva. Sfântul Arsenie cel Mare spunea „iubeşte pe toţi şi fugi de toţi”. Această vedere este cu putinţă la cei care au toată puterea sufletului îndreptată spre Hristos şi judecă pe toţi şi toate prin prisma lui Hristos, pentru Care orice om este plinătatea umanităţii şi trebuie privit, după cum îndeamnă şi Apostolul Pavel, „ca cel pentru care a murit Hristos”.
(Ierom. Savatie Baștovoi, A iubi însemnă a ierta, Editura Cathisma, p. 120-122)

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR - Despre muncă



<<Sfântul Pavel însuşi, nu se ruşina să mânuiască cuţitul şi să coase pieile; ba chiar se lăuda cu asta, când veneau la el bărbaţi mari şi cu faimă. Nu numai că nu se ruşina, dar în epistolele sale, ca pe un stâlp de bronz, şi-a arătat îndeletnicirea. Ceea ce învăţase la începutul vieţii lui, a urmat să facă, cu toate că fusese răpit în paradis, unde avusese tainice vorbiri cu Dumnezeu.

Şi noi, care nu facem cât tălpile încălţămintei lui, ne ruşinăm de ceea ce el era atât de mândru! In fiecare zi păcătuim şi nu ne întoarcem – şi-n aceasta nu vedem nimic ruşinos – iar ca să ne scoatem hrana dintr-o cuviincioasă muncă, iată de ce ne este ruşine şi fugim ca de o nelegiuire!

Spune-ţi-mi: în ce v-aţi pus nădejdea că veţi fi mântuiţi?

Să ne ruşinăm dacă păcătuim, dacă supărăm pe Dumnezeu, dacă facem un lucru neîngăduit.

Fiecare să se mândrească cu meşteşugul său, cu munca sa. Prin muncă, vom goni lesne din duhul nostru gândurile vinovate, vom veni degrabă în ajutorul celor lipsiţi şi vom împlini porunca Domnului Hristos, când spune: “E mai mare fericire să dai decât să primeşti”…>>

Risipirea este o caracteristică a modernităţii. Timpul parcă nu ne mai ajunge pentru nimic, ne apucăm de multe şi nu terminăm decât puţine. Ne putem în faţă priorităţi greşite şi ne dăm seama – prea târziu – că nu erau aşa importante.
În ziua de azi, oamenii sunt foarte zăpăciţi, fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi, şi se pierd în grija cea multă. Eu pun în bună rânduială un lucru-două, şi abia apoi mă gândesc la altele. Niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gândesc să fac lucrul cutare. Îl termin, şi abia după aceea mă gândesc să fac altceva – pentru că dacă încep altul fără să îl fi terminat pe primul, nu am linişte. Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna şi numai ce se gândeşte la ele, că îl şi apucă schizofrenia.
A venit la coliba mea un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că este chinuit, pentru că este supărat de problema moştenirii etc. ,,Despre ce moştenire îmi vorbeşti?– i-am spus. Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îţi iei diploma de absolvire, după care vei merge în armată şi apoi să îţi cauţi un loc de muncă”. M-a ascultat, sărmanul, şi şi-a aflat calea. Aşa se află pe sine oamenii.
— Părinte, şi eu obosesc repede când lucrez. Nu înţeleg care-i pricina.
— Ceea ce îţi lipseşte ţie este răbdarea. Şi pricina pentru care nu poţi să ai răbdare este că te apuci de multe. Te împrăştii în multe părţi, şi oboseşti. Asta îţi pricinuieşte şi o nervozitate, fiindcă ai mărime de suflet şi îţi dai osteneală.
Când eram în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie – pe bătrânul Isidor. Sărmanul de el, nu avea deloc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uşi, se supăra şi le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperişuri. Pe toate le lăsa neterminate. Nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn o pierdea, altă parte se tăia greşit. Aşa se omoară câte unul fără să reuşească nimic.
Sunt unii care, deşi au puteri limitate, putând face numai un lucru-două, se apucă şi se încurcă în multe – însă nu fac nimic cum se cuvine şi îi trag după ei şi pe alţii. Pe cât se poate, să facă omul numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată şi odihnită, şi după aceea să înceapă altceva: căci dacă mintea se împrăştie, ce lucruri duhovniceşti va face omul după aceea? Cum îşi va aduce aminte de Hristos?
Cuviosul Paisie Aghioritul



Priviţi cu atenţie în interiorul vostru. Sub agitaţia de mişcări ale minţii şi ale voinţei, veţi distinge înlăuntrul vostru o neîncetată grijă de chivernisire a traiului, care ne roade sufletul necontenit, ca un vierme, şi care îl poartă pe nevoitor de la o lucrare la alta, împingându-l mereu înainte, din pricina nemulţumirii cu tot ce are; tot ea, atunci când nevoitorul produce un lucru, îi închipuie mereu sute de alte lucruri, în aparenţă foarte importante. Din primul moment după trezire, sufletul este asaltat de griji, care nu ne lasă nici să şedem locului, nici să stăm de vorba cu cineva cum se cuvine, nici măcar să mâncăm în linişte, până când nu ne doboară osteniţi la odihnă, în noaptea adâncă – odihnă, la rândul ei, tulburată de vise pline de griji. Această boala se numeşte grija de multe, ea mănâncă sufletul, ca rugina fierul.
Sf. Teofan Zăvorâtul

Dumnezeu i-a dat omului umilința, smerenia, i-a dat greutățile ca să se călească, să învețe ascunzișurile vieții. Îngerul îl ajută să treacă peste toate, între om și înger trebuie să se stabilească o relație care să dureze până la mântuirea sufletului. Dacă relația dintre om și înger se rupe, omul rătăcește, îngerul rătăcește, diavolul vine și câștigă fără luptă.

Părintele Iustin Pârvu

Cum să luptăm împotriva duhului tristeţii?
 

Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul ăsta: Stai, că este ceva drac aici! Şi nu acceptaţi.


„Cum să luptăm împotriva duhului tristeţii?
– Să fiţi veseli. Dragă, eu ştii ce vă spun, cu toată siguranţa: ori şi ori şi oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacă îţi creează starea aceasta de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouăle; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti în stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul ăsta: Stai, că este ceva drac aici! Şi nu acceptaţi.”
(Ne vorbește Părintele Arsenie, Părintele Arsenie Papacioc, Editura Mânăstirii Sihăstria, p. 112)

Rugăciunea lui Iisus
 

Întîlnirea între Dumnezeu şi om în împărăţia inimii este marcată de o varietate inepuizabilă de modele
„"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul."
O relaţie autentică între persoane nu poate avea loc fără dimensiunea unei libertăţi şi a unei spontaneităţi reciproce; acest principiu se aplică în special rugăciunii lăuntrice. Pentru cel ce se roagă nu există reguli fixe şi invariabile ce se impun în mod necesar; nu există de asemenea nici tehnice mecanice, fie ele corporale sau mintale, care să poată forţa pe Dumnezeu să-şi manifeste prezenţa. Harul prezenţei Sale este totdeauna un dar gratuit şi nu poate fi cîştigat prin vreo metodă sau tehnică în mod automat. Întîlnirea între Dumnezeu şi om în împărăţia inimii este marcată de o varietate inepuizabilă de modele. Dintre acestea, Rugăciunea lui Iisus chiar dacă nu se bucură de un monopol exclusiv în domeniul rugăciunii lăuntrice, a devenit totuşi de-a lungul veacurilor pentru foarte mulţi creştini ortodocşi drumul tip, calea împărătească a rugăciunii. Şi nu numai pentru creştinii ortodocşi; în întîlnirea ce a avut loc în ultimii ani între Ortodoxie şi Occident, nici un element al învăţăturii ortodoxe n-a provocat un interes atît de intens ca rugăciunea lui Iisus şi nici o carte n-a avut o căutare mai mare ca Povestirile unui pelerin rus. Această carte enigmatică, aproape necunoscută în Rusia pre-comunistă, a avut un mare răsunet în lumea occidentală, catolică şi protestantă, fiind tradusă într-o mare diversitate de limbi. În ce constă, ne întrebăm, atracţia specială şi eficacitatea Rugăciunii lui Iisus? În general, patru sînt punctele ce o caracterizează înainte de toate: a) simplitatea şi supleţea; b) calitatea de rezumat al învăţăturii creştine; c) taina puterii Numelui; d) disciplina duhovnicească a repetării perseverente.”
(Kallistos Ware, Rugăciunea lui Iisus, Editura Orthodoxos Kypseli p.18-19)

Felurile ispitelor!
Având ca punct de plecare cuvintele inspirate de Duhul Sfânt ale Sfintei Scripturi, spiritualitatea ortodoxă vorbește despre mai multe feluri de ispite: interioare, exterioare și de la lume, iar dușmanii cei mai înverșunați ai creștinului sunt trupul, lumea și diavolul. Trupul poate ispiti prin ,,tot complexul de înclinări păcătoase, pervertite, existente în firea umană și în trup și în suflet, datorită păcătului strămoșesc. Datorită acestui păcat, forțele psiho-fizice nu sunt înclinate să funcționeze după firea lor inițială, ci sunt înclinate în mod dezordonat, nenatural, pervertindu-se”. (Nicolae Mladin, Prelegeri de mistică ortodoxă, p.181)
Sfântul Apostol Ioan ne spune că ispita interioară este cauzată de pofta trupului, de, pofta ochilor și de trufia vieții (1Ioan 2, 16). Poftele trupești se manifestă sub forma dorințelor exagerate după mâncare, băutură sau satisfacerea exacerbată a instinctului sexual. Pofta ochilor se manifestă ca o dorință de dobândire a bogăției și a lucrurilor epatane văzue adeseori la alții, iar pofta inimi echivalează cu slava deșartă și mândria, cu egoismul și vanitatea, cu filaftia, această rădăcină a tuturor relelor.
Prin ispita internă, diavolul țintește distrugerea inimii și a minții. Isihie Sinaitul spune că toate păcatele bat mai întâi la ușa minții prin gânduri.
Mintea, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, este la mijloc între două fiinte, care îsi lucrează cele proprii, una virtutea, cealaltă răutatea; adică între înger și diavol. Dar, adaugă el, ,,ea are permanent puterea și libertatea să urmeze sau să se împotrivească cui vrea”.
Iar Isihie Sinaitul spune ,,Minte cu minte se încaieră în luptă, în chip nevăzut, mintea drăcească cu mintea noastră. Este o învățătură tradițională a spiritualității ortodoxe, cu adânci rădăcini în Sfânta Scriptură, potrivit căreia îngerii răi nu cunosc inimile noastre. Singurul cunoscător al inimilor noastre este Dumnezeu. Însă diavolii, iscodind toate mișcările și cuvintele noastre, cunosc, pe baza acestora, multe din mișcările inimii.(Evagrie monahul, op.cit.,p-98-99).

GÂNDURILE BUNE ÎN VIAȚA CREȘTINULUI ORTODOX
VIAȚA CA O PRĂZNUIRE DUHOVNICEASCĂ – Editura Panaghia 2005

Care este adică sensul exact al acestei vieţi ?
 

Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru Cer, pentru Rai. Totul este că omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregăteşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viaţa aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viaţă. De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema. Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea a spus un singur lucru : « Este exact ce trebuie pentru a fi împărat ! ». Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuziasmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici 2.
În viaţa aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos)

Individualismul
 

Individualismul nu a făcut decât să izoleze unul dintre scopurile principale ale creării omului. Omul nu este creat numai pentru el singur, el este creat pentru întreaga umanitate. Pentru că tragedia întregii umanităţi trebuie trăită ca pe propria noastră nenorocire. Noi purtăm o răspundere şi pentru cel care este lângă noi.

Apostolul Petru, la Schimbarea-la-Faţă a Domnului, I-a spus: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici. Să facem trei colibe…” Parcă se îngemăna Cerul cu pământul. Însă Mântuitorul i-a răspuns: „Bine, Petre! Dar ce facem cu jertfa de pe Golgota?”

O asemănare cu ideea de jertfă este lumânarea: un fitil, ca să lumineze, trebuie să ardă. Condiţia ca să luminezi este să te jertfeşti. Asta este explicaţia lumânării sau a candelei. Şi, dacă nu ştim să jertfim, stăm pe loc.

(Părintele Arsenie Papacioc)

Scoală şi du-te la duhovnic să te spovedeşti
 

Nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult?

De aceea şi tu, frate, dacă ai căzut din pricina necazurilor sau a slăbiciunii, nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult? Am mai căzut o dată în mocirlă, dar nu-i nimic, mă duc să mă spovedesc, mă pocăiesc pentru toate şi apoi mă depărtez de păcat. Pentru numele Domnului, frate, nu asculta! E limpede ca lumina zilei că vine de la diavolul care caută să te piardă. Dacă ai păcătuit odată, n-o mai face şi a doua oară, nu zăbovi şi nu mai răbda să te vezi în mocirlă, ci fă cum zice Scriptura: „Nu întârzia să te întorci la Domnul şi nu amâna de pe o zi pe alta” (Înţelepciunea lui Iisus Sirah 5, 7).
Scoală şi du-te la duhovnic să te spovedeşti, căci, cu cât rana este mai proaspătă, cu atât mai uşor se vindecă şi cu cât se învecheşte, cu atât mai greu se tămăduieşte, cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Rana ta este uşor de tămăduit cât este încă proaspătă şi caldă. Dar cele învechite, neîngrijite şi învârtoşate, sunt greu de vindecat...”
Dacă nu găseşti timp acum pentru spovedanie, arată-I lui Dumnezeu că te căieşti fără a mai aştepta vremea spovedaniei şi străduieşte-te să te împaci cu El dovedind străpungere şi zdrobirea inimii şi arătându-I că te căieşti cât poţi. Nu dormi nici o noapte mulţumit dacă n-ai căzut în faţa Lui şi nu I-ai cerut iertare spunându-I cât de tare te căieşti, aceasta până ce vei merge la duhovnic. Este o îndrăzneală de neiertat să n-o faci ştiind că oricând eşti osândit la moarte, să stai chiar şi o clipă într-un păcat de moarte şi să atârni de o aţă, care este viaţa ta, deasupra adâncului tuturor relelor, adică deasupra iadului.
(Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre metanie – pocăintă, Editura Panaghia, p. 49-50)

Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi. Însă întoarcerea spre Dumnezeu cu nădejde, chemarea Lui în ajutor nu este încă totul, căci multe în viaţa noastră depind de noi înşine. Cât de des spunem: Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi inimă curată, dă-mi cuvântul cel drept!...? Iar când apare posibilitatea să acţionăm potrivit cu propria rugăciune, după porunca inimii noastre, nu ne ajunge curajul să purcedem prin faptă la ceea ce cerem de la Dumnezeu. Şi atunci pocăinţa noastră, avântul sufletesc rămân sterile. Pocăinţa trebuie să înceapă anume de la această nădejde în dragostea lui Dumnezeu, dimpreună cu nevoinţa, o nevoinţă dusă cu bărbăţie, în care ne obligăm să trăim aşa cum trebuie şi nu cum am trăit până acum. Fără asta Dumnezeu nu ne va mântui; după cum spune Hristos: nu oricine spune Doamne, Doamne va intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci doar cei ce vor aduce roadele ei. Iar pe acestea le cunoaştem cu toţii: pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, înfrânarea, smerenia- toate aceste roade minunate pot încă de pe acum transforma pământul în rai. dacă am putea să le rodim asemenea unui copac roditor...

(Antonie Mitropolitul Surojului, Bucuria pocăintei, Editura Marineasa, p. 39-40)

Duhovnicul meu îmi spunea altă dată tot aşa, că piedicile pentru rugăciunea inimii ne vin din două laturi: din dreapta şi din stânga. Dacă vrăjmaşul nu reuşeşte să ne abată de la rugăciune prin gânduri deşarte sau prin dorinţe vinovate, el ne aduce în minte amintiri plăcute şi ne insuflă cugetări frumoase, pentru ca măcar cu atât să ne împiedice de la rugăciunea care-i este nesuferită. Aceasta se cheamă „furare din partea dreaptă”, când sufletul uită convorbirea cu Dumnezeu, pentru ca să se dădea la convorbiri plăcute cu sine sau cu alte creaturi. Fă ceva pentru Dumnezeu de valoarea unui ban, El te va răsplăti cu un galben. Dacă tu nu vei face nimic altceva decât să-ţi pui în gând să mergi la Tatăl, El de îndată îţi iese în întâmpinare. Tu vei rosti un cuvânt scurt si uscat zicând: „Primeşte-mă! Miluieşte-mă” în timp ce El te va îmbrăţişa şi te va săruta. Iată câtă dragoste are Tatăl ceresc pentru noi, nevrednicii!
(Pelerinul rus, Ed. Bunavestire, Bacău, 2008, p. 62)

Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învățătură. Prin ispite se dobândește virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduința lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre. Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toți avem egoism, dar aici e vorba de egoismul care și-a făcut locaș înlăuntrul nostru și nu vrem în nici un fel să-l dăm afară și atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre. Atunci două lucruri se pot întâmpla: ori te smerești și Dumnezeu te iartă, ori, datorită marelui păcat al egoismului, te faci și mai rău și atunci se ajunge la sinucideri, ieșiri din monahism etc. De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite. (Părintele Efrem Anthonitul, Credintă și mântuire, Editura Bunavestire, p. 18)

Scopul libertăţii . . .
 

sursa: http://orthodoxwayoflife.blogspot.ro

Trebuie să ne folosim de libertatea oferită de Dumnezeu părăsind păcatul şi mulţumindu-i în fiecare zi lui Dumnezeu şi pentru cele bune dar şi pentru cele rele.


„Scopul libertăţii umane nu este în libertatea însăşi, nici în om, ci în Dumnezeu. Dându-i libertate omului Dumnezeu i-a lăsat o parte din puterea Sa dumnezeiască, dar cu scopul ca omul însuşi să o folosească cum trebuie şi să o aducă Lui ca pe cea mai bună jertfă”. (Sfântul Teofan Zăvorâtul)
Deseori ne gândim la libertate doar din punct de vedere politic, libertatea politică, sau la libertatea de a face tot ce ne dorim. Libertatea politică este bună doar dacă ne încurajează să-l căutăm pe Dumnezeu. Propriul ego bazat pe libertate nu este bun niciodată. Noi trebuie să căutăm mereu să arătăm celor din jur dragoste şi să îndeplinim poruncile lui Dumnezeu, dar să fie o alegere liberă. Când îl avem pe Dumnezeu în viaţa noastră şi când devenim membri participanţi ai Bisericii Sale atunci găsim adevărata libertate, când acţionăm conform voinţei lui Dumnezeu.
Atunci nu ne mai apasă nimic. Mântuitorul Iisus Hristos a zis: „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.
Ei însă i-au răspuns: Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veţi fi liberi? Iisus le-a răspuns : Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului”. (Ioan 8, 31-34)
Asemenea spune și Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani: „Căci atunci, când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine; pentru că sfârşitul acelora este moartea. Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică”. (6, 20-22)
Arhiepiscopul Dimitrie scria: „Înţelesul cel mai profund şi esenţial pe care îl dă Biserica libertăţii este simplu-eliberarea faţă de păcat şi de consecinţele lui. Hristos i-a dat omului o libertate care nu-i poate fi luată de nimeni, indiferent de circumstanţele vieţii, chiar dacă Biserica a avut de suferit în perioadele de prigoană a creştinătăţii. Au fost 3 secole întregi de persecuţie a Bisericii de către Imperiul Roman şi majoritatea martirilor au fost martori şi totodată avocaţi ai libertăţii lor în Hristos.
În secolul al XXI-lea restricţiile şi persecuţiile asupra creştinilor sunt mai grele şi mai severe decât în alte timpuri; perioada comunistă oricât a încercat nu a reuşit să stingă lumina adevărului creştin, nu a reuşit să distrugă libertatea creştină”.
Trebuie să ne folosim de libertatea oferită de Dumnezeu părăsind păcatul şi mulţumindu-i în fiecare zi lui Dumnezeu şi pentru cele bune dar şi pentru cele rele.

Calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung, ca să-i dai de capăt. De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a mai pierdut vederea şi nici urechea nu înţelege chemarea cuvântului ce-şi are obârşia dincolo de vorbe, Dumnezeu Milostivul, ca să nu piardă pe oameni, le rânduieşte o chemare mai tare, chemarea care ustură, necazurile.
Necazurile vieţii însă iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care îngăduie Dumnezeu s-o gustăm spre înţelepţirea noastră.

(Părintele Arsenie Boca, Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 120-121)

Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele și murdările din mare sunt aruncate afară; marea se curățește și devine liniștită. Prin ispite se face curățirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhovnicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduința Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de ață.
Harul experienței de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine și se face din mulțumire și fericire; căci acest har pleacă peste puțin timp, pe când harul experienței rămâne toată viața omului.
Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învățătură.
Prin ispite se dobândește virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduința lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre.
Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toți avem egoism, dar aici este vorba de egoismul care și-a făcut locaș înlăuntrul nostru și nu vrem în nici un fel să-l dăm afară și atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre.
Atunci două lucruri se pot întâmpla:
- ori te smerești și Dumnezeu te iartă, ori,
- datorită marelui păcat al egosimului, te faci și mai rău și atunci se ajunge la sinucideri, ieșiri din monahism etc.
De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite.
Judecarea este egoism; nu vezi greșelile tale, ci pe ale celuilalt.
Un părinte ce avea darul înainte-vederii a văzut harul plecând de la un monah pentru că îl judecase pe un alt monah.
Un avva s-a mântuit și numele i-a fost scris în cartea vieții întrucât nu i-a judecat pe frații ce se purtau necuvincios.
Un alt avva a fost pedepsit trei ani de către un înger pentru că a căzut în judecarea apropelui.
Ispitele care vin la om au scopul de a-l smeri.
Mi-a spus părintele meu:
,,Din ispitele mari am primit har mare, am simțit harul, l-am atins.
De aceea trebuie să avem răbdare și să îndurăm cu nădejde ispitele”.

,,Despre credință și mântuire”- Efrem Athonitul – Ed. Egumenița

Cum să combatem deprimarea?
 

sursa: http://orthodoxwayoflife.blogspot.ro



Divertismentul, în special cel de calitate, crește starea de depresie de care suferim, deoarece deși el nu este păcătos în sine, totuși nu poate mulțumi pe deplin inima.

De multe ori, când ne simțim deprimați, încercăm să depășim această stare prin orice mijloc posibil, mai cu seamă încercând să căutăm orice formă de divertisment. O asemenea acțiune va fi sortită eșecului, de cele mai multe ori. Asta nu înseamnă nicidecum că este greșit a căuta să ne amuzăm prin intermediul oricărui fel de divertisment disponibil, televizat sau nu, doar că nu vom putea depăși în acest fel sentimentele de depresie și supărare care ne încearcă.
Sfântul Teofan explică: Divertismentul, în special cel de calitate, crește starea de depresie de care suferim, deoarece deși el nu este păcătos în sine, totuși nu poate mulțumi pe deplin inima. În mod general vorbind, inconsecvența sentimentelor ne este specifică. Este foarte important ca noi să renunțăm la acest neajuns și să-l depășim, conștienți fiind de faptul că un singur lucru rămâne mereu același: cea mai importantă decizie pe care trebuie să o luăm în toată viața noastră, adică scopul vieții noastre trebuie să fie unirea cu Dumnezeu în Împărăția Sa, adică mântuirea sufletului.
În zilele noastre cel mai mult din timpul nostru liber îl ocupăm cu divertismentul de orice fel, ca de exemplu jocurile pe calculator, navigarea pe internet, filme și emisiuni T.V. Important este să privim aceste distracții doar ca o opțiune de a ne petrece timpul liber, fiind mereu în deplin control asupra lor, adică asupra duratei pe care o dedicăm acestor activități, evitând să ajungem dependenți de ele.
Adevărata satisfacție o obținem doar printr-o relație sinceră și adevărată cu Dumnezeu. Sfântul Teofan zice așa: Dumnezeu caută la inima omului și îl cheamă pe el totdeauna, iar inima răspunde chemării lui Dumnezeu și dorește ca El să vină și să se sălășluiască în ea. Căci fără Dumnezeu ea nu este niciodată împlinită, este plictisită... Uită-te în inima ta și vezi în ce stare este ea. Poate așa vei găsi ușa care duce la pacea lui Dumnezeu.
Deci cum găsim oare această ușă din inima noastră, de care vorbește Sfântul Teofan și care duce la pacea lui Dumnezeu? Pentru cei ce cred în Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, una din aceste căi, care a fost verificată de-a lungul secolelor este rugăciunea. În fiecare zi, fixează-ți un program strict de rugăciune, dimineața și seara. Asigură-te că pe langă acest program de rugăciune vei practica și rugăciunea inimii, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul. Rugăciunea zilnică este esențială pentru a stabili o legătură sinceră și adevărată cu Dumnezeu; ea îți va aduce, cu siguranță, pacea interioară pe care o cauți, și îți va umpe golul din inima ta. Odată ce vom fi în legătură cu Dumnezeu, nu vom experimenta decât bucuria cea adevărată, care izvorăște din dragostea Lui necondiționată pentru noi. Când vom vedea deschisă acea ușă din inima noastră, vom putea primi și noi Harul Său în mod liber și vom putea urma poruncilor Lui, așa cum El ne îndeamnă, devenind și noi ca Hristos, adică ascultători față de voia Tatălui Ceresc.

Demonul tristeţii este cel mai puternic
 

La baza melancoliei stă închipuirea incorectă a omului despre păcatele sale, despre posibilităţi şi realizări, despre relaţiile cu Dumnezeu şi cu oamenii. Aceasta te poate duce la căderea cu duhul, manifestându-se fie prin plâns amar şi oftat, fie prin răutate şi lipsa voinţei...


Întristarea este înrudită genetic cu patima melancoliei. Simptomele întristării, în cazul melancoliei, se acutizează şi iau o formă cronică. Atunci sunt răpuse toate puterile sufletului şi, în parte, cele ale trupului. La baza melancoliei stă închipuirea incorectă a omului despre păcatele sale, despre posibilităţi şi realizări, despre relaţiile cu Dumnezeu şi cu oamenii. Aceasta te poate duce la căderea cu duhul, manifestându-se fie prin plâns amar şi oftat, fie prin răutate şi lipsa voinţei, indiferent de ce se întâmplă. De aici şi golul lăuntric, lipsa de îndrăzneală pentru lucrurile bune, lenevia, profanarea, zădărnicia, insensibilitatea duhovnicească, cruzimea, deznădejdea. Sfântul Ioan Scărarul numeşte întristarea „slăbire a sufletului”, „neputinţă a minţii”, „melancolie a inimii”, lucruri ce se petrec din voia diavolului.
Demonul tristeţii este cel mai puternic. El îl împinge pe monah să-şi părăsească ascultarea, rugăciunea, viaţa duhovnicească, adică îi schimbă atitudinea, târându-l spre lume. Acest duh mişel se năpusteşte asupra călugărilor pe la miezul zilei. De aceea psalmistul îl numeşte molima ce bântuie întru amiază (Psalmi 90, 6). Străduindu-se să îi inducă omului starea de deznădejde, ispititorul îi şopteşte: „Eşti un mare păcătos şi Dumnezeu nu te va ierta. Nu nădăjdui, căci nu te vei mântui! Iar dacă tot vei ajunge în iad, atunci de ce îţi mai porţi crucea? Nu e mai bine să întrerupi chinul?”.
Părintele Paisie Aghioritul avertizează că întristarea şi greutatea sufletească vin la omul sensibil şi uşor de rănit din mustrările conştiinţei şi din hula celui viclean. În rând cu acest fel demonic de întristare, Sfinţii Părinţi aşază şi întristarea firească. Pentru noi aceasta este foarte interesantă, deoarece este condiţionată doar de procesele fiziologice ale organismului.
După părerea Cuvioşilor Varsanufie cel Mare şi Ioan, „întristarea firească se formează din cauza neputinţei trupeşti”, din cauza prea multei munci şi a oboselii. Episcopul Bamaba (Beleaev), citându-l pe Sfântul Isaac Sirul, spune că întristarea firească apare din cauza muncii prea grele şi a ascultărilor foarte mari. Oboseala fizică, emoţională şi mentală reprezintă „urzeala cu care demonul împleteşte modelele sale blestemate”. Cauza acestui fapt este oboseala cronică. Aceasta se adună în om cu trecerea anilor şi datorită ritmului nebunesc al vieţii, stresului îndelungat, grijilor permanente şi lipsei odihnei complete.
Cercetând oameni în vârstă, psihiatrii stabilesc adesea următorul diagnostic: melancolie involutivă. Simptomele acesteia sunt: tristeţea, neliniştea, dezamăgirea, autoflagelarea, supărarea pe propria persoană, supărarea pe soartă. Din punct de vedere psihologic este de înţeles: mulţi cetăţeni au muncit cinstit pentru binele statului, dar nu au primit ca recompensă respectul cuvenit. Funcţiile lor, economiile şi meritele sunt toate în trecut. Nu-i de mirare că stingerea tuturor idealurilor şi a speranţelor lor, cât şi nedreptatea îi duc la disperare. Atunci când nu se bucură de viață, unii mormăie, alţii fac scandal, iar alţii se resemnează...
Starea de spirit bolnăvicioasă, scăderea dispoziţiei şi melancolia sunt numite de psihiatri „hipotimie”. Registrul acestei disfuncţionalităţi este larg: de la o simplă supărare şi pesimism până la sentimentul neputinţei, al inutilităţii şi al unei existenţe fără sens. De aici până la sinucidere mai este doar un pas.
(Konstantin V. Zorin, Genele și cele șapte păcate capitale, Editura Sophia, p. 155-157)

Când mă apuca foamea la timp nepotrivit . . .
 

Când mă apuca foamea la timp nepotrivit mai degrabă din trândăvie, îmi îndreptam cugetul spre rugăciune, spunând «Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Părintelui Porfirie, miluiește-mă!» și, fără să-mi dau seama, foamea îmi și trecuse, până la ora stabilită pentru masă.
Eram de față odată când a sunat o doamnă care l-a rugat pe Părintele să se roage ca să o ajute să scape de mâncatul prea mult, fiind deja foarte grasă. Auzind răspunsul Părintelui am rămas surprins de sfatul pe care i l-a dat:
«- Nu L-ai iubit mult pe Hristos. Dăruiește-ți inima lui Hristos. Spune cu iubire fierbinte Doamne, Iisuse Hristoase, și vei da uitării toate mâncărurile, și va dispărea lăcomia».
Acest sfat mi l-am scris în inimă și l-am aplicat ori de cîte ori mi s-a ivit ocazia.
Când mă apuca foamea la timp nepotrivit mai degrabă din trândăvie, îmi îndreptam cugetul spre rugăciune, spunând «Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Părintelui Porfirie, miluiește-mă!» și, fără să-mi dau seama, foamea îmi și trecuse, până la ora stabilită pentru masă.
(Agapie Monahul, Flacăra dumnezeiască pe care a aprins-o în inima mea PărintelePorfirie, Editura Bunavestire Bacău – 2005, pp. 66)

Noi nu trebuie numai să iertăm ci să şi uităm
 

Noi nu trebuie numai să iertăm ci să şi uităm; că aşa, întreaga rană a sufletului nostru trebuie vindecată. Precum turbatul niciodată nu simte odihnă, aşa şi acela, care nu uită vătămarea suferită, ci totdeauna o aminteşte, niciodată nu va putea avea pacea cea adevărată, pe cât el adeseori pomeneşte cuvintele sau faptele vătămătorului său.
Iar dacă tu tot gândeşti la răzbunare, te chinuieşti mai întâi pe tine însuţi. Mânia ta este pentru tine însuţi o unealtă de schingiuire şi îţi sfâşii măruntaiele tale. Şi cine poate fi mai nenorocit decât un om, care de-a pururea este mânios? Îndată ce el îl vede pe vrăjmaşul lui, ba încă dacă vede numai haina sau casa lui, această vedere îl chinuieşte şi îi adaugă o adâncă rană peste rană. Dar pentru ce ne necăjim şi ne chinuim? Chiar dacă n-ar ameninţa iadul pe cei neîmpăcaţi, singure muncile lăuntrice, ce se pricinuiesc prin răzbunare, ar trebui să ne îndemne a ierta pe cei ce ne-au vătămat, dar fiindcă afară de această muncă, încă şi pedepsele cele veşnice aşteaptă pe cei neîmpăcaţi, apoi ce este mai fără de judecată decât a-şi găti cineva chinul şi aici şi în cealaltă viaţă, a se nenoroci şi aici şi dincolo, numai să se răzbune asupra vrăjmaşului său?
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici şi sărbători, Ed. Bunavestire, Bacău)

Dacă deci nu suferi pătimirile, nu poţi ajunge la cruce. Iar de rabzi mai întâi pătimirile, vei intra la limanul odihnei Lui. Şi te vei linişti apoi intru toată negrija, având sufletul întărit şi lipit de Domnul pentru totdeauna, străjuit în credinţă, bucurându-se întru nădejde, veselindu-se în dragoste, păzit în sfânta şi cea de o fiinţă Treime.
Întăreşte-ţi inima ca pe-o piatră tare. Iar piatră numesc tăria sufletului, ca să poţi auzi cele ce-ţi voi spune.
Ia deci seama la tine însuţi (...) te pregăteşte spre mulţumire în toate, auzind pe Apostolul care zice: «întru toate mulţumiţi» (I Tes. 5, 18), «fie în necazuri, fie în nevoi, fie în strâmtorări» (II Cor. 6, 4), fie în neputinţe şi osteneli trupeşti.
Mulţumeşte lui Dumnezeu în toate cele ce vin asupra ta. Căci nădăjduiesc că şi tu vei «intra în odihna Lui» (Evr. 1, 4). «Pentru că prin multe necazuri trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu» (Fap. 14, 22). Nu te îndoi deci în sufletul tău şi să nu slăbească inima ta în ceva. Şi adu-ţi aminte de cuvântul Apostolului «că chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi» (II Cor. 4 ,1 6 ).
Dacă deci nu suferi pătimirile, nu poţi ajunge la cruce. Iar de rabzi mai întâi pătimirile, vei intra la limanul odihnei Lui. Şi te vei linişti apoi întru toată negrija, având sufletul întărit şi lipit de Domnul pentru totdeauna, străjuit în credinţă, bucurându-se întru nădejde, veselindu-se în dragoste, păzit în sfânta şi cea de o fiinţă Treime. Şi atunci se va împlini cu tine ceea ce s-a spus: «Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul» (Ps. 95, 11).
(Sfântul Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 2, în Filocalia, vol. XI, p. 28-29)

Judecarea aproapelui !
 

“ Chipul cel mai vatamator pe care il poate lua egoismul , iubirea de sine, este urmarirea continua a faptelor altora si judecarea lor. Omul de astazi , din pricina multor sale preocupari politice si culturale ,ii ramane foarte putin timp pentru studierea Legii lui Dumnezeu, pentru participarea la viata mistica a Bisericii, pentru cercetarea de sine si pomenirea mortii, care este adevarata filozofie, pentru dobandirea vietii vesnice, pentru mantuirea sufletului sau. Pe langa acestea mai sunt si mijloacele mass-media, care prin modul lor provocator imprima in mintea si sufletul omului imagini pacatoase, stiri, comentarii si informatii despre tot felul de teme si mai ales despre greselile si nereusitele, smintelile, si pacatele altora.
Si daca cineva are in vedere ca omul contemporan urmareste cu o atractie de nebiruit aceste programe, pierzand si putinul timp care i-a mai ramas si pe care ar fi putut sa-l foloseasca pentru cercetarea de sine, atunci se intelege de ce omul din zilele noastre se considera pe sine cinstit si ales in ochii celorlalti, in timp ce isi nesocoteste boala sa sufleteasca, indreptatindu-se pe sine in toate.
De aceea iscodirea celorlalti, cu cele trei forme ale ei ( clevetirea, judecarea si dispretuirea aproapelui) s-a transformat intr-o boala generala, care duce la racirea relatiilor dintre oameni, la impotriviri, ura, tinere de minte a raului si ,prin urmare, parasirea de catre harul dumnezeiesc. Clevetirea si judecarea aproapelui, desi par neinsemnate , totusi, asa cum impreuna-glasuiesc toti Parintii Bisericii, sunt unele dintre cele mai mari pacate, deoarece arata lipsa de dragoste fata de semeni si egoism. Sfantul Ioan Scararul spune:” Clevetirea este fiica urii. E o boala subtire, dar o lipitoare grasa, ascunsa si tainuita, care suge si seaca sangele iubirii “ Iar judecarea aproapelui este rezultatul mai multor patimi. De aceea Sfantul Dorotei ne spune :” Nimic nu manie asa de mult pe Dumnezeu si nimic nu goleste asa de mult pe om si nu-l duce la parasireasa de catre Dumnezeu ca clevetirea, judecarea, dispretuirea aproapelui.”
Iar Sfantul Maxim Marturisitorul se pronunta categoric: “ Cel ce iscodeste pacatele altora, sau judeca din banuieli pe fratele sau, inca nu a pus inceput pocaintei, nici cercetarii si cunoasterii pacatelor sale “ . Sfantul Nicodim Aghioritul accentueaza ca judecarea si defaimarea aproapelui atunci cand se transforma intr-o clevetire neintemeiata si in patarea cinstei aceluia , este una cu uciderea. Desigur, este o ucidere fara de osteneala si neprimejdioasa, deoarece se face de catre cei ce sed pe fotolii in saloane, spre deosebire, de uciderea trupului care de obicei aduce neliniste, urmariri penale si intemnitari. Faptul ca noi judecam pe altii arata ca suntem niste crestini nepasatori.
Hristos a spus :” Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati si cu masura cu care masurati, vi se va masura” ( Matei 7:2 ) De aceea singuri ne condamnam sufletul sa cada in aceleasi pacate si Il silim pe Dreptul Judecator sa ne judece cu aceeasi neindurare pe care si noi am aratat-o altora. Judecarea aproapelui este un pacat si mai mare, atunci cand ea inainteaza pana la osandirea clericilor.” Nu va atingeti de unsii Mei si nu vicleniti impotriva profetilor Mei “ ( Ps.104,15) este porunca lui Dumnezeu data noua prin gura proorocului David. Atragem atentia asupra gravitatii acestui pacat pentru a nu-l trata cu indiferenta atunci cand ne marturisim, socotindu-l a fi un lucru lipsit de importanta .
De cele mai multe ori pacatul ne incanta, deoarece nu constientizam ca pacatul inseamna despartire de Dumnezeu si moarte sufletesca; ca el arata nemultumirea noastra fata de dragostea pe care Ziditorul nostru ne-o daruieste cu imbelsugare, pentru a putea lupta impotriva lui cu mai multa hotarare. Nefericirea noastra nu o constituie nici bolile, nici foamea, nici nedreptatea oamenilor si nici toate celelalte suferinte ale surghiunului noastru in aceasta viata.
Adevarata noastra tragedie e pacatul. Numai aceasta ne goleste de harul dumnezeiesc, el chinuie intreg neamul omenesc, lipsindu-ne de dumnezeiasca infiere si de vesnica mostenire a Raiului. Daca insa inlaturam legaturile pacatului prin pocainta, ne slobozim de intristare si de neliniste si simtim inca din aceasta viata pamanteasca negraita desfatare a dumnezeiestilor bunatati. Chiar de am ajunge sa uram pactul si sa savarsim cu ajutorul harului dumnezeiesc, lucrarile virtutii, cu toate acestea atat cat va dura viata noastra de pe pamant, vom cadea in greseli.
De aceea , cu totii, fara nici o exceptie, avem nevoie mereu de spovedanie. Pocainta este hrana vietii duhovnicesti. Neincetata trezvie impreuna cu spovedania sincera si regulata ne inarmeaza cu putere in razboiul impotriva rautatii si ne chezuieste un sfarsit pasnic. Cel care se apropie regulat de aceasta Taina a pacii si a dragostei, cu adevarata pocainta si cu zdrobire de inima, nu se teme pentru iesirea lui din aceasta viata si nici pentru raspunsul pe care il va da in fata nemitanicului Judecator. Caci prin stergerea pacatelor sale si prin curatia inimii, aceasta s-a invesmantat in harul dumnezeiesc si asteapta sa se defateze in vesnicie de vederea Fetei lui Dumnezeu. Pacatele noastre oricare ar fi ele, nu sunt atat de mari incat sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu. (…) Numai lipsa de sarguinta, nepasarea si nehotararea pot sta ca niste piedici intre noi si Dumnezeu. Staruinta noastra in pacat ne indeparteaza de El si ne osandeste in iad, care inseamna lipsa lui Dumnezeu.
Daca moartea ne apuca inainte de a face pasul hotarator de a le marturisi, sub epitrahilul duhovnicului, pe toate cele care ingreuiaza sufletul nostru,atunci ne lepadam de mila lui Dumnezeu, imitam nepocainta diavolului si ne osandim pe noi insine in iadul cel vesnic, acolo unde focul Dumnezeirii, in loc sa ne insufleteasca, ne va arde; iar dragostea Lui, in loc sa ne fie pentru noi un izvor de bucurie, va fi o neincetata suferinta, pentru ca niciodata nu am putut sa o intelegem, sa o primim, sa o traim si astfel sa ne indumnezeim. Asadar, cat mai avem timp sa ne grabim, ca fiul risipitor, sa ne impacam cu Dumnezeu si Tatal nostru. Nu ne cere niciodata socoteala. Nu ne mustra si nici nu ne pedepseste, ci ne asteapta sa ne daruiasca iertarea pacatelor si odata cu ea pacea si bucuria in aceasta viata, iar in cea vesnica acele negraite bunatati pecare ni le-a pregatit de la “ intemeierea lumii” “. “ Iata acum vreme potrivita , iata acum ziua mantuirii “( II Cor.6,2 )

Fragment preluat din cartea: “Povatuire catre pocainta” – autor Arhimandrit Atanasie Anastasiu, Egumenul Sfintei Manastiri a Marii Meteore

Osândirea este ucidere de fraţi. . .
 

Cine osândeşte pe cineva nu îl laudă, ci îl mustră. Şi, pe cât de multe cuvinte rele spune la adresa lui, pe atâta se simte mai mulţumit. Astfel, târât în vorbirea de rău, el poate să ajungă până acolo, încât, cu limba lui, să înceapă să toarne foc şi pară deasupra jertfei sale. Puţin foc multă pădure aprinde. Pe această limbă care trebuie să slăvească pe Dumnezeu noi o întrebuinţăm ca să hulim şi să osândim pe aproapele. Osândirea e în cea mai strânsă legătură de rudenie cu clevetirea, pentru că adesea primeşte chipul acesteia. Noi osândim pe alţii în mod obişnuit din auzite, fără să fi văzut şi probat păcatul lor, deci clevetim. Cu clevetirea sa, cel ce osândeşte se aseamănă diavolului. Cuvântul diavol provine din limba greacă, iar în limba bulgară se traduce prin „clevetitor”. Dacă este aşa, poate osândirea cea rea a aproapelui să aibă ceva în comun cu virtuțile?!
Pe cât diavolul poate fi exemplu de virtute, pe atât osândirea poate să se socotească şi ea între virtuţi. Osândirea este expresie a nemilostivirii, a urii şi răutăţii faţă de aproapele. Şi oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni, după cuvintele Sfântului Ioan Teologul (I Ioan 3,15). Prin urmare, osândirea este ucidere de fraţi. Aceia care se îndeletnicesc cu ea nu vor moşteni Împărăţia Cerurilor.
Cel ce osândeşte pe alţii singur mărturiseşte că-i lipseşte dragostea către aproapele. „Din ce altceva noi cădem în aceasta (osândirea), dacă nu din faptul că în noi nu este dragostea, spune Avva Dorotei, pentru că, dacă am fi avut dragoste, cu compătimire şi suferinţă am fi privit la neputinţele străine, după cum e spus: Dragostea acoperă mulţime de păcate (I Petru 4, 8)”. Dragostea nu gândeşte răul (I Corinteni 13, 5). Deci ea nu poate să osândească.
Dragostea toate le iartă. Nimic nu poate să-i slujească drept motiv de a vorbi de rău pe alţii. Ca să poţi osândi, trebuie să-ţi lipsească dragostea din inimă. Cel mai adesea, zavistia îndeamnă pe creştinii cu caractere slabe să osândească. Cine nu poate prin alt mijloc să înjosească vrednicia altuia începe să-i caute neputinţele şi faptele vicioase ascunse, ca să-l batjocorească în faţa oamenilor. Astfel zavistia, această patimă satanicească, primeşte oarecare mulţumire, hrănindu-se cu noroiul faptelor străine.
(Arhim. Serafim Alexiev, Nu judeca si nu vei fi judecat, Editura Sophia, p. 60-62)

Mânia
 

Mânia este amintirea urii ascunse, adică pomenirea răului. Mânia este dorinţa de a face rău celui care ne-a necăjit. Iuţimea este aprinderea de o clipită a inimii. Amărăciunea este simţământul neplăcut care a prins rădăcini în suflet. Întărâtarea este surpare a bunei aşezări şi ruşinare a sufletului. Mânia, asemenea grabnicei mişcări a roţii de moară, poate într-o clipită să sfărâme şi să nimicească grâul cel sufletesc mai mult decât orice altceva într-o zi întreagă. Drept aceea, se cade să luăm aminte cu osârdie la noi înşine. Mânia, ca o flacără înteţită de un vânt puternic, pârjoleşte şi pustieşte ţarina sufletească mai grabnic decât un foc mocnit. Precum o dată cu ivirea luminii se depărtează întunericul, de la buna mireasmă a smereniei piere toată amărăciunea şi mânia (Cuviosul Ioan Scărarul). Cine a aflat calea îndelungii răbdări şi a nerăutăţii, acela a aflat calea vieţii. Mai bine este a curma întărâtarea printr-un zâmbet decât a te înverşuna neîmblânzit.
Precum otrava năpârcilor, aşa sunt iuţimea şi pomenirea răului, fiindcă şi faţa o schimbă, şi gândul îl tulbură, şi vinele le slăbănogesc, şi pricinuiesc în om neajuns al puterilor spre săvârşirea lucrului său - iar blândeţea şi dragostea depărtează toate aceste neplăceri. Fii cu luare-aminte la tine însuţi ca să nu pună stăpânire pe tine iuţimea, întărâtarea, pomenirea răului, ce vor aduce tulburare şi neorânduială în viaţa ta, ci agoniseşte-ţi mărinimire, blândeţe, nerăutate şi tot ce este cuviincios pentru creştini, ca să duci o viaţă tihnită şi fără tulburare.
(Dr. Dimitri Avdeev, Nervozitatea, Editura Sophia, pg 32-33)

Dragostea se naşte din nepătimire; iar nepătimirea, din nădejdea în Dumnezeu şi nădejdea din răbdare şi îndelungă-răbdare; pe acestea le naşte înfrânarea cea atotcuprinzătoare; înfrânarea se naşte din frica lui Dumnezeu, iar frica, din credinţa cea întru Domnul.
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute cugetări creştine, Editura Credinţa Strămoşească, 1998, p. 45)

„Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu”
 

„Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 20). Astfel descrie Apostolul Iacov cât de pierzătoare este mânia. În acelaşi chip ne vorbesc şi proorocii: „Bărbatul mânios nu are chip bun” (Proverbe 11, 25) şi „Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu” (Psalmi 6, 8). Iar Părinţii noştri insuflaţi de Duhul Sfânt accentuează cu tărie: „Bărbatul mânios chiar dacă va învia nu este bine primit”. Dacă Făcătorul şi Susţinătorul universului este blând şi smerit, închipuiţi-vă încununarea pervertirii şi a desfigurării: molecula creaţiei, omul, să fie vas al mâniei!
Ce altceva este mânia decât starea iraţionalului, locul distrugerii, partea şi firea diavolului, pierzania însăşi, în opoziţie cu Dumnezeu, Care este iubirea desăvârşită? Pricinile care provoacă patima mâniei sunt felurite, dar înrudite între ele şi interdependente, de vreme ce le leagă împreună, egoismul, interesul, şi în general iubirea de sine. Oriunde stăpâneşte distrugătorul individualism nu lipseşte nici umbra lui, care este mânia! Atotcuprinzătoarea iubire de sine se împarte în două, materială (trupească) şi duhovnicească (sufletească). Din pricina acesteia se întărâtă amândouă felurile de patimi, trupeşti şi sufleteşti.
De ce apare mânia? Întrucât îi este barată calea încrezutei iubiri de sine. În cei pătimaşi şi robiţi de patimile trupeşti, în care stăpânesc poftele iraţionale şi plăcerile, mânia este mişcată de frica privării satisfacerii acestora. Acelaşi lucru se întâmplă şi la cei robiţi de patimile sufleteşti, precum de iubirea de slavă, de egoism, de mândrie, de cinstiri, de promovări, de laude etc. Toate acestea sunt imboldurile şi uneltele mâniei, care ne desparte de iubirea desăvârşită şi de viaţa, Dumnezeu, şi ne găteşte loc în iad şi moartea, locul satanei!
Eliberarea şi izbăvirea ne-o arată Domnul nostru, Învierea şi Viaţa, învăţându-ne purtarea potrivită: „îngăduiţi-vă unii pe alţii în iubire” (Efeseni 4, 2), „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (I Corinteni 10, 24), „Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel ce ia lucrurile tale nu cere înapoi” (Luca 6, 30), „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44), „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi să faceţi lor” (Matei 7,12), „Binecuvântaţi şi nu blestemaţi” (Romani 12,14).
(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 41-43)

După mine dragostea este de trei feluri: dragostea trupească, care este plină de microbi spirituali, dragostea lumească, care este de suprafață, formală, ipocrită, fără profunzime și dragostea duhovnicească, care este cea adevărată, cea curată, cea scumpă. Aceasta-i dragostea cea fără de moarte care rămâne în vecii vecilor. Cum ne vom da seama dacă avem dragoste adevărată? Ca să ne dăm seama, trebuie să ne cercetăm dacă îi iubim pe toti oamenii deopotrivă și dacă îi considerăm pe toți oamenii mai buni ca noi.
-Mi s-a răcit dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele.
-Seamănă puțina dragoste care ți-a mai rămas, pentru ca ea să încolțească, să crească, să rodească și să seceri dragoste. Apoi dragostea înmulțită pe care o vei secera o semeni din nou și încet- încet, îți vei umple hambarul, încât nu vei avea unde s-o pui, căci, cu cât semeni mai multă dragoste, cu atât se înmulțește mai mult. Să spunem că un țăran are un săculeț de sămânță, pe care o seamănă. Apoi adună rodul și umple un săculeț mai mare. Semănând apoi sămânța din acest săculeț, va umple un sac întreg. Iar când adună multă sămânță și o seamănă, va umple un hambar. Pe când dacă păstrează sămânța în săculeț și nu o seamănă, sămânța va face viermi. Trebuie să arunce sămânța în pământ ca să încolțească, să crească și să facă rod.
Tot asfel se întâmplă și cu dragostea. Dragostea ca să se înmultească, trebuie să o dăruiesti. Însă cel care nu dă chiar și puțina dragoste pe care o are, seamănă cu cel care are un pumn de sămânță, dar o păstează și nu o seamănă. Acesta este robul cel viclean, care a ascuns talantul.
Vei primi dragoste potrivit cu dragostea pe care o vei dărui. Dacă nu dăruiesti dragoste, nu vei primi dragoste. Vezi mama dăruiește continuu copiilor ei, dar și primește continuu de la ei, dragostea ei crescând mereu. Însă dacă cerem dragostea celorlalți numai pentru noi înșine și vrem ca toți să ne dea, iar când facem un bine ne gândim la răsplată, atunci nu avem o dragoste prețioasă ci una ieftină. Atunci ne înstrăinăm de Dumnezeu și nu primim dragoste nici de la Dumnezeu, nici de la oameni.
Volumul V Patimi și Virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul (Editura Evanghelismos; București 2007)

Va mai exista oare viață pe pământ după cea de-a Doua Venire?
 

În Sfânta Scriptură se spune că pământul nostru va arde în ziua Înfricoșătoarei Judecăți, soarele se va întuneca, luna nu va mai reflecta lumina acestuia, iar stelele vor cădea (Matei 24, 29). Domnul va crea un pământ nou și un cer nou, iar omul va avea un trup înnoit, așa cum a avut Iisus după Înviere.
Țineți minte cum a trecut El prin ușile încuiate, a mâncat și a băut cu ucenicii?
Un astfel de trup înduhovnicit, înnoit vom avea noi toți. Nu vor mai fi boli și necazuri, ci o bucurie veșnică și deplinătate a vieții. Vor trece miliarde de ani și acesta va fi doar începutul pentru fericirea inimilor curate. Vor trece atâția ani și acesta va fi doar începutul chinurilor pentru cei căzuți, iar acestea nu vor avea sfârșit…
Îndrumar creștin pentru vremurile de azi-Convorbiri cu Părintele Ambrozie-Editura Cartea Ortodoxă-București

Despre trup, suflet si duh!…
 

Omul este compus din trup, suflet și duh. Ce este trupul este clar, dar care este diferența dintre suflet și duh? Să luăm o lumânare drept exemplu. Aceasta are un trup – ceara; fitilul, care ar fi sufletul, iar atunci când arde e ca și cum ar prinde duh, viață. Dacă nu arde, lumânarea nu are nici un preț. Numai dacă este aprinsă, aduce lumină și căldură. Este aprinsă înaintea Domnului și acesta este scopul ei.
Astfel, omul este din trup, suflet și duh. Domnul este Duh. În fiecare om este o parte din dumnezeiesc pe care o primește la Botez, în timpul Mirungerii cu harul Duhului Sfânt. Omul poate spori acest dar prin rugăciune, prin dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele și prin fapte bune. Poate însă să-l îndepărteze, să uite de el.
Atunci când omul nu merge la biserică și nu se roagă, el este o lumânare care nu a fost aprinsă. Un astfel de om este mort duhovnicește.
Omul este viu cu sufletul și cu trupul atunci când în el trăiește rugăciunea, harul viu al lui Dumnezeu. Duhul Sfânt îl face viu și omul lucrează întotdeauna faptele bune. Viața lui ,,arde”, el slujește Domnului și trăiește întru slava Lui și, după ce a lucrat faptele bune, pleacă în lumea cealaltă. Acesta este scopul omului.
Domnul l-a creat pe om din pământ și a suflat asupra lui suflare de viață. Sufletul și duhul sunt respirația lui Dumnezeu.
Trebuie să ne asemănăm Domnului prin viață noastră, trebuie să fim chipul și asemănarea Sa. Dumnezeu, fiind bun și sfânt, așteaptă de la noi tot bunătate și sfințenie.
Așadar întipăriți-vă în suflet, cât mai adânc, chipul lui Dumnezeu și veți fi cu adevărat fii ai Lui !
Îndrumar creștin pentru vremurile de azi-Convorbiri cu Părintele Ambrozie-Editura Cartea Ortodoxă-București

De ce uneori ne părăseste Harul?…
 

Când plecăm de la biserică, de ce se întâmplă uneori ca harul să ne părăsească? Poate pentru că i-am deschis ușa să plece, așa cum se întâmplă cu căldura din casă. Părinții spun că doar dacă te uiți rău la fratele tău te părăsește harul.
Noi însă nu numai că ne uităm urât, ci ,,tăiem în carne vie” cu limba noastră.
Și după aceasta vrem să păstrăm harul? Despre ce har mai poate fi vorba?
Nu trebuie să ne mai supărăm pe aproapele nostru. Problema este că acest lucru îl poate învăța doar cel care a dobândit smerenia de la Domnul, iar smerenia începe cu ascultarea. Când vom fi smeriți ne va fi mai bine, sufletul ne va fi împăcat. Dar să știți că nimic nu se întâmplă de la sine. Trebuie să luptăm pentru a ajunge la această stare.
I-am spus unei maici: ,,Nu astepta ca toate să se întâmple de la sine. Trebuie să lucrezi, să-ti tai voia și patimile, să nu judeci pe nimeni si să nu fii supărată!”
Nu suntem străini, ci toți suntem una. Harul Domnului ne unește, deoarece toți alcătuim Trupul unic al lui Hristos, iar fiecare în parte suntem mădularele Lui. Este o mare bucurie pentru noi că suntem fiii lui Dumnezeu, fiindcă Domnul nu i-a numit fii ai Săi pe îngeri, ci pe oameni. Iată ce minune mare! Domnul ne-a chemat la o viață fericită și veșnică. Așadar să fim credincioși Domnului, căci El ne duce pe calea minunată a mântuirii și să știm că pentru fiecare există o cale proprie către Acesta!
Îndrumar creștin pentru vremurile de azi-Convorbiri cu Părintele Ambrozie-Editura Cartea Ortodoxă-București

Despre judecată si discernământ!…
 

Atunci când omul are doar elementul uman înlăuntrul lui, judecă omenește și face crime. Trebuie să se îndepărteze elementul uman, ca judecata să se facă dumnezeiască. Judecata lumească este judecată greșită. Câte nedreptăți nu se fac! De câte ori nu păcătuiește omul!
De aceea totdeauna să aduceți în minte gândul cel bun, ca să vă puneți în siguranță sufletul vostru. Omul este o taină ; nu poți ști ce face.
Odată la Paști, după Sfânta Liturghie a Învierii, am stat puțin la chilie ca să mâncăm brănză și ouă. Alături de mine stătea un monah care se ocupa cu căratul lemnelor. Îl văd că dă deoparte ceea ce i s-a oferit. ,,Mănâncă”, îi spun. ,,Bine, bine, voi mânca”, îmi spune. Îl văd după aceea, iar nu mânca. ,,Mănâncă – îi spun din nou, – astăzi e Pastile.” ,,Iartă-mă Părinte, îmi spune, eu când mă împărtășesc nu mănânc; voi mânca la ora 2 după amiază”.
Nemâncat din ziua dinainte, nu voia să mănânce înainte de 2 după amiaza. Vezi ce a făcut din evlavie? Și ceilalți poate l-ar fi considerat un simplu cărător de lemne.
Omul este o taină ! Și dacă te-ar pune să judeci, să te gândești : ,,Judecata aceasta este dumnezeiască, sau plină de patimă ?” Este adică dezinteresată, sau plină de interes ?
Să nu aveți încredere nici în voi înșivă, nici în judecata voastră.Atunci când cineva judecă are înlăuntru mult egoism.
Pe mine mă pun să judec un subiect și eu nu vreau, dar sunt nevoit s-o fac.
Și cu toate că judec dezinteresat și cu nepărtinire, când mă duc să fac rugăciune, nu simt acea dulceață ce o simt alte dăți.
Nu că mă mustră conștiința pentru ceva, ci pentru că am judecat ca un om. Cu cât mai mult se întâmplă asta atunci când judecata este greșită, sau are în ea îndreptățire sau criterii omenești. Judecata e un lucru mare. Judecata este a lui Dumnezeu. Este înfricoșător ! Nu are importanță dacă are dispoziție bună cel ce se află în poziția să judece. Important este ce scoate cu judecata lui.
E nevoie de mult discernământ. Firește, toți oamenii avem puțin discernământ, dar din păcate cei mai mulți dintre noi nu îl folosim pentru noi, ci pentru semenii noștri (ca să nu se… deosebească, adică să nu sporească).
Astfel îl întinăm cu judecata și osândirea și cu pretenția de a îndrepta pe alții, trebuind mai degrabă să avem pretenție numai de la noi înșine, că nu ne hotărâm să luăm nevoința duhovnicească în serios, și să tăiem patimile, ca să ni se elibereze sufletul și să zboare spre cer.
Cu durere și dragoste pentru omul contemporan- Cuv.Paisie Aghioritul (Editura Schitul Lacu)

Orice lucru bun nu rămâne zadarnic !
 

Nici un cuvânt de rugăciune sinceră nu rămâne zadarnic înaintea lui Dumnezeu, ci aduce roadă bună, fiindcă rugăciunea curată este o mare putere care pleacă bunătatea lui Dumnezeu spre milă şi dărnicie. Adu-ţi aminte de Avraam, Moise, Ilie, Elisei, Daniel, Anania, Azaria şi Misail, de toţi sfinţii; câte minuni a făcut rugăciunea lor! Dacă sămânţa celui viclean, gândurile viclene, cuvintele şi faptele viclene pot rodi atât de mult şi să fie atât de puternice în oamenii vicleni, cu atât mai vârtos seminţele bunului Dumnezeu. Orice lucru bun nu rămâne zadarnic.
(Sfântul Ioan de Kronștadt, Liturghia – cerul pe pământ, Editura Deisis, 2002, p. 283)

Deznadejdea
 

Să nu mire pe nimeni că eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta şi cele mai multe crime – despre care aflăm din ziare – sunt urmările deznădejdii. Nu este nici o patimă din care vrăjmaşul să aibă atâta câştig, precum este patima deznădăjduirii. Din cauza ei se întâmplă sinuciderile, omorurile şi lepădările de credinţă.
Iar dacă unii deznădăjduiţi nu se omoară singuri trupeşte (adică nu se sinucid) aceasta se datorează mai mult împrejurărilor, însă ei sufleteşte sunt morţi înainte de mormânt. Căci deznădejdea este moartea duhovnicească, de vreme ce omul îşi întoarce faţa de către ajutorul lui Dumnezeu şi se dă în stăpânirea celui rău. “Cel care deznădăjduieşte îşi ucide singur sufletul său!” zice Sf. Ioan Scărarul în cuvântul 5 pentru Pocăinţă. Toate păcatele aduc duşmănie între om şi Dumnezeu. Sunt însă unele păcate mai grele, care se cheamă păcate de moarte şi anume: Mândria, Iubirea de Arginţi, Zavistia, Curvia, Lăcomia Pântecului, Mânia şi Trândăvia. Acestea se cheamă păcate de moarte, pentru că sunt împotriva celor două porunci din Sfânta Evanghelie (a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele) şi ele pricinuiesc moartea sufletului, adică osânda veşnică. Din acestea şapte odrăslesc toate celelalte păcate.
Însă milostivul Dumnezeu a pus la îndemâna omului taina Pocăinţei prin care se poate vindeca sufleteşte, oricât de păcătos ar fi el.
Vrăjmaşul mântuirii a mai născocit o răutate, care nu are vindecare şi aceasta este patima deznădăjduirii.
Deşi păcatele amintite mai sus se cheamă păcate de moarte, totul se iartă prin pocăinţă curată. Numai păcatul deznădăjduirii, când stăpâneşte pe om, nu are vindecare, căci deznădăjduirea este însăşi părăsirea pocăinţei şi întoarcerea de către mila lui Dumnezeu.
Pentru aceasta Soborul al şaptelea de la Niceea a hotărât că numai păcatele cele nepocăite sunt spre moarte. Deci putem spune că numai acolo unde se cuibăreşte deznădăjduirea, nu mai este vindecare şi nici iertare. Să ne înfricoşăm de răutatea aceasta şi să fugim de ea ca de veninul şarpelui, căci ea este lepădarea darului sfânt şi defăimarea milostivirii celei nemăsurate a lui Dumnezeu.
Mulţi dintre credincioşii creştini, care se adapă cu mustul deşertăciunii lumeşti, îşi dau seama de primejdia sufletească în care se află şi doresc mântuirea, dar nu mai au curajul s-o caute. Ei zic că mântuirea lor s-a şters din “Condica lui Dumnezeu” şi orice ar face, nu mai este îndreptare pentru ei. Socotesc că prea mult s-au abătut din calea Sfintelor Porunci şi pentru aceasta, Dumnezeu nu-i mai primeşte. Partida aceasta de oameni au pierdut nădejdea mântuirii şi sunt asemenea unor răniţi, cari nu mai primesc nici o doctorie spre vindecare, iar ranele lor se cangrenează şi putrezesc.
Slăbănogirea aceasta sufletească (cu îndoială şi deznădejde) vine şi la mulţi credincioşi, care au hrană pentru suflet precum şi liman prielnic de mântuire, dar nu ştiu să le preţuiască.
Şi anume sunt unii cari au cunoscut deşertăciunea vieţii, s-au trezit din somnul păcatului şi au luat drumul pocăinţei.
Dar pricepând ei cât de mult sunt datori lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi văzând că nu pot împlini canonul pocăinţei aşa cum se cuvine, încep să se împuţineze la suflet şi pierd nădejdea mântuirii. Sunt însă şi unele persoane cari s-au păzit de viermele stricăciunii lumeşti, au destule cunoştinţe duhovniceşti, însă au o oarecare împuţinare de suflet şi îndoială pentru mântuirea lor.
Cercând mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că împuţinarea de suflet şi deznădejdea se ivesc din următoarele motive:
1. Înainte de toate şi la cei mai mulţi este lipsa de povăţuitori duhovniceşti, apoi,
2. Necunoştinţa Sfintelor Scripturi pentru care ne robesc părerile greşite şi înţelepciunea minţii, înşelăciunea.
3. Vătămarea dreptei credinţe când facem prieteşug cu ereticii, cu masonii şi comuniştii,
4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovniceşti şi nesimţirea) fără căinţă,
5. Nemărturisirea curată (când o facem de mântuială sau cu ascunsuri sau cu pricinuiri),
6. Împărtăşirea cu nevrednicie (când ştim că nu suntem în regulă şi ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor),
7. Când suntem stăpâniţi de mândrie şi nu ne plecăm spre vindecare,
8. Când am căzut sub legătură cu afurisenie de la arhiereu sau de la preot şi nu căutăm dezlegare de la slujitorul pe care l-am scârbit,
9 . Când am făcut vreo nedreptate mare (prin furtişag sau prin clevetire şi nu căutăm a repara greşala, împărtăşindu-ne neîmpăcaţi),
10. Când ne lăsăm robiţi de întristare peste măsură, căci această întristare este însăşi deznădejde,
11. Când din zavistie hulim Sfânta Credinţă, ori numele lui Dumnezeu ori persoanele sfinţite,
12. Când blestemăm (pe noi sau pe alţii) şi ne jurăm fără socoteală şi nu căutăm vindecare
Ioan Iacob Hozevitul

Părintele Arsenie Papacioc – Despre iubirea vrajmasilor!
 

https://fbcdn-sphotos-a-a.akamaihd.n...69337656_n.jpg

Mai fratilor, de ce oare nu iubim? De ce? Stam asa intamplator? Mergem in virtutea inertiei? Adica a venit ziua de azi, vine si ziua de maine. Dar auziti: veti fi obligati si certati si judecati – si eu si toti -, daca vorbim de rau in loc sa binecuvantam pe fratii nostri. Iata, acesta este lucrul de mare importanta: a nu vorbi de rau! Stiti ca parintele acela din Pateric, care era considerat mai lenevos in manastire, si imbolnavindu-se, a venit la el toata manastirea si cu staretul; si el era vesel. Si i-a spus staretul: „Esti vesel, frate, dar ai fost cam lenevut!” Si el a raspuns: „Asa este preacuvioase! Dar n-am vorbit de rau pe nimeni! N-am judecat! Si daca n-am vorbit de rau, Cel Care judeca ne-a spus: «Sa nu judeci, sa nu vorbesti de rau pe nimeni, ca nici Eu nu te judec pe tine!» Sa nu ma judece nici pe mine Hristos, ca nici eu n-am vorbit de rau pe nimeni!” Si stiti ce-a zis staretul? „Pace tie, fiule, ca si fara osteneala te-ai mantuit!”

Da! Pentru ca este o mare lupta interioara. Deci care este obiectivul? Sa ne biruim pe noi insine! Este o lupta interioara foarte mare: sa nu vorbesti de rau si sa iubesti! Da, este posibil!

Fratilor, cand a zis Hristos o vorba, totul este posibil! „Iubiti pe vrajmasii vostri!” (Matei 5,44). Nu este un lucru imposibil! A zis Hristos, deci este posibil! Dar ati incercat macar? Sau se stie numai din literatura sa iubesti pe vrajmasi? Ia incercati! O sa-mi spuneti: „Nu se poate!” Dar eu va raspund ca se poate. Si va raspunde Hristos ca se poate! Dar cum? Uite cum: incearca sa nu mai urasti pe vrajmasi! N-ai sa poti la nivelul zilei, nici poate la nivelul intregii vieti. Dar tu te lupti, te lupti si lupta asta este foarte harazita, foarte mult ajutata de harul lui Dumnezeu.

Pierderea credintei . . .
 

Oamenii au pierdut credinţa, fie pentru că au pierdut cu totul duhul rugăciunii, fie că nu l-au avut niciodată sau nu-l au încă; într-un cuvânt, pentru că nu se roagă. Stăpânul acestei lumi are toată libertatea să lucreze în inima acestor oa*meni; el se face stăpânul lor. Ei n-au cerut şi nu cer harul lui Dumnezeu (căci darurile lui Dum*nezeu nu sunt date decât celor care le cer şi le ca*ută), tot aşa şi inima lor, coruptă prin natură, se usucă, lipsită de roua dătătoare de viaţă a Du*hului Sfânt; în cele din urmă, le este atât de seacă, încât se aprinde şi arde din flacăra infernală a necredinţei şi a patimilor, iar diavolul ştie cum să stârnească patimile care îi întreţin acest teribil foc; el triumfă văzând ruina acestor fiinţe sărace, răscumpărate prin Sângele Celui Care a strivit cu picioarele puterea satanei.
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sophia, Bucureşti 2008, p. 46)

INCETEAZA A MAI LUCRA DUMINICA !

http://i273.photobucket.com/albums/j...ritulAthos.jpg

De obicei, înainte de Vecernia Sărbătorii sau a duminicii încetează orice lucrare. Este mai bine să se lucreze mai mult în ziua de mai înainte de ajun, atunci când se poate rândui aceasta, şi să nu se lucreze după Vecernia ajunului.
Altceva este să facă cineva într-o sărbătoare sau duminică un lucru uşor, după amiaza, atunci cand este mare nevoie, dar şi acesta cu mare grijă. Mai demult şi ţăranii care erau la ogoarele lor, de îndată ce auzeau clopotul de Vecernie, îşi făceau Cruce şi încetau munca. La fel şi femeile ce stăteau acasă, se sculau, îşi făceau Cruce şi lăsau împletitul sau orice altceva lucrau. Iar Dumnezeu îi binecuvânta. Erau sănătoşi şi se bucurau… Acum au desfiinţat sărbătorile, s-au îndepărtat de Dumnezeu şi de Biserică şi în cele din urmă tot ce scot din munca lor dau la doctori şi la spitale… Odată a venit un tată la Colibă şi mi-a spus: “Copilul meu se îmbolnăveşte adesea şi medicii nu pot afla ce are”. “Să încetezi să mai lucrezi duminica şi toate se vor schimba”, i-am spus. Şi într-adevar, n-a mai lucrat şi copilul lui s-a vindecat.
Întotdeauna le spun mirenilor să înceteze de a mai lucra duminicile şi sărbătorile, ca să nu-i ajungă nenorociri în viaţă. Fiecare îşi poate rândui treburile, astfel încât să nu le facă în duminici şi sărbători. Principalul este sensibilitatea duhovnicească. Dacă există sensibilitate, se pot afla soluţii pentru toate. Şi chiar de s-ar păgubi puţin din pricina unor schimbări ale treburilor lor, vor primi îndoită binecuvântare. Dar mulţi nu înteleg aceasta. Nu merg nici la Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie sfinţeşte. Dacă creştinul nu merge duminica la biserică, cum se va sfinţi? Din pacate însă, oamenii încet-încet merg înspre a nu mai respecta nici sărbători, nici nimic.

Pr. Paisie Aghioritul

Smerenia
 

Smerenia, dacă e să vorbim de etimologia rusă a termenului, are ca rădăcină cuvântul mir, ce poate fi tradus atât ca lume, cât și ca pace. Ea începe din momentul în care intrăm în starea unei păci interioare: a împăciuirii cu Dumnezeu, cu conştiinţa şi cu oamenii a căror jude­cată o exprimă pe cea a lui Dumnezeu; este deci o împăcare, o împăciuire. În acelaşi timp, este o împăcare cu toate cir­cumstanţele acestei vieţi, e starea omului care, orice s-ar întâmpla, le primeşte ca din mâna lui Dumnezeu.

Despre întâlnirea cu Dumnezeu, Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului, Ed. Cathisma, București, 2007, p. 69

Moartea nu mai este nicicum tragedie
 

Acolo unde Domnul ne pune, pentru motivele pe care El le cunoaşte, acolo se face mântuirea noastră. Şi mântuirea este (...) devenirea noastră întru fiinţă. Suntem pentru o scurtă durată aici pe pământ, precum am fost o scurtă durată în pântecele maicii. Am murit vieţii din pântecele maicii ca să ne naştem întru această viaţă, care este existenţă; nu este încă fiinţă. (...)
Deci, de la început devenirea noastră întru fiinţă este moarte. Ne învaţă Domnul oarecum să tăiem coarda asta ombilicală cu lumea prin despărţirea de lume. Şi atunci, moartea nu mai este nicicum tragedie, ci împlinire şi slavă şi, cum se spune în slujba de Rusalii, "mutare de la cele mai dureroase la cele mai bune şi la viaţă şi la împlinire". Şi trebuie depăşite, ne-a zis Domnul, nu dispreţuite, ci însuşite şi depăşite, toate cotingenţele astea trecătoare, căci zice Domnul iarăşi: "Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece". Adică, dacă tu, omule, vrei veşnicie, îţi arăt Eu de ce trebuie să te alipeşti: de cuvintele Domnului. El are veşnicia.
(Celălalt Noica - mărturii ale monahului Rafail Noica, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, Editura Anastasia, 2004; p. 63-64)

Dacă încetăm să iubim, încetăm să existăm!
 

Dacă încetăm să iubim, încetăm să existăm. Fără Duhul Său nu putem trăi. Așa că dacă pre unul iubești și pre celălalt nu iubești, ceasta înseamnă că nu iubești pre nimeni. Înțelegi? Dumnezeu ne-a dat Dragostea, ochii, inima, totul…în acest scop. Mai întâi, pentru a iubi pre El dintru toată puterea sufletului nostru, cum se spune în cea dintâi poruncă, și apoi, de asemeni, pentru a nu ne simți diferiți de ceilalți, El adaugă: și pre aproapele tău ca însuți pre tine.
Cine sunt eu ca să zic: Dar cesta este rău, nu trebuie să-l iubesc. Celălalt, este un mincinos. Ce am eu în comun cu el? Ah, nu așa, fratele meu. Dragostea nu este așa. Dragostea iubește pre toți, așa cum Dumnezeu iubește pre toți, așa cum suntem, în ciuda stării noastre de păcătoșenie. Nu are El motive să nu iubească pre noi? Cu toate cestea, El facă să răsară sorele și preste cei răi și preste cei buni, și plouă și preste cei drepți și preste cei nedrepți.
(Extras dintr-un dialog cu Maica Gavrilia Papaiannis)

Fii sigur că Dumnezeu te vede limpede – cum nu se poate mai limpede!
 

De te rogi, de şezi, de umbli, de te culci, de gândeşti, vorbeşti, te bucuri, te întristezi, de eşti sănătos sau bolnav, de eşti acasă sau în ospeţie, pe uscat sau pe apă, fii sigur că Dumnezeu te vede limpede – cum nu se poate mai limpede! – că îţi cunoaşte gândurile, dorinţele, faptele, stările sufleteşti, în fiecare clipă a existenţei tale, îţi aude mai bine decât cu cel mai fin auz toate vorbele, îţi percepe toate mişcările sufletului, deşi nu are vedere şi nici auz, aceste organe omeneşti atât de complicate şi de aceea imperfecte (deşi nouă ni se dovedesc perfecte), fiind El Însuşi, în substanţa Sa, totul numai vedere (de aceea L-au şi numit grecii Theos) şi tot numai auz, mai bine zis, tot Lumină şi Vedere.
(Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 416)

SF IOAN DE KRONSTADT - Pierderea credinţei

https://lh3.googleusercontent.com/-r...23000383_n.jpg

Oamenii au pierdut credinţa, fie pentru că au pierdut cu totul duhul rugăciunii, fie că nu l-au avut niciodată sau nu-l au încă; într-un cuvânt, pentru că nu se roagă. Oamenii au pierdut credinţa, fie pentru că au pierdut cu totul duhul rugăciunii, fie că nu l-au avut niciodată sau nu-l au încă; într-un cuvânt, pentru că nu se roagă. Stăpânul acestei lumi are toată libertatea să lucreze în inima acestor oameni; el se face stăpânul lor. Ei n-au cerut şi nu cer harul lui Dumnezeu (căci darurile lui Dumnezeu nu sunt date decât celor care le cer şi le caută), tot aşa şi inima lor, coruptă prin natură, se usucă, lipsită de roua dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt; în cele din urmă, le este atât de seacă, încât se aprinde şi arde din flacăra infernală a necredinţei şi a patimilor, iar diavolul ştie cum să stârnească patimile care îi întreţin acest teribil foc; el triumfă văzând ruina acestor fiinţe sărace, răscumpărate prin Sângele Celui Care a strivit cu picioarele puterea satanei.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sophia, Bucureşti 2008, p. 46)