Treci la litiera.

Mie îmi place la copăcel. Așa că te rog frumos!

http://vignette4.wikia.nocookie.net/...in_Boots_1.jpg

Cum asa, pisicule? Ce tot miauni acolo?

E penibil sa vorbești de fantezie. Și mai penibil sa nu vezi realitatea. E ușor sa predici, sa scrii cărți, sa prezinți fabulos minciuna, dar mai greu e sa intri în strada și sa muncești și tot ce câștigi sa dai săracilor. Vrei sa fii fabulos? Renunță la tine, familie, și la tot ce tu crezi ca știi despre adevăr, și poate în chinul pe care îl vei trăi o raza nu va ieși în calea ta. Și poate vei fii salvat.

Pisicule, eu sunt de la tara, iubitor de animale.
Totusi, uneori, noi mai zicem matzelor care se urca pe masa: zitt!

Aia sunt cainii bre.Ii incurci.Treci la litiera si largeste-ti orizontul acolo.

Cine are familie, are obligatia sa-si intretina intai familia si apoi pe ceilalti(daca mai are de unde).O spun sfintii parinti.Asa ca veze-ti de litiera aia sa nu se umple cu produsele gandirii tale. :25:

Intrucat cuvantul penibil inseamna si suparator, da, e posibil ca pe unii sa ii supere pana si discutia despre fantezie, nu doar fantezia. In general spiritele seci nu tolereaza fantezia. Nu o pot duce, nu ii fac fata, nu au cu ce. Probabil ca in copilarie nu au prea avut parte de povesti, sarmanii...
Dar in textul meu nu era vorba despre fantezie, ci despre sfanta rugaciune care il apropie pe om de Dumnezeu.
Si atunci: fantezie nu, toleranta la fantezie nu, rugaciune nu... Chiar nimic, suflete? Nimic?

Realitatea se patrunde cel mai bine cu rugaciunea si, cum dau marturie nenumaratele carti, cu fantezia. Dar poate ca pentru unii realitatea e doar produsul direct al simturilor. Deh, se mai intampla, din pacate. Cel putin la pisici e lesne de inteles. Ele nu sunt ca oamenii, oricat s-ar da pe langa ei si oricata atentie si afectiune (laptic, pestisori etc.) ar primi.

Nici vorba! Probabil confunzi predica cu alte manifestari orale. Cu miorlaitul, poate?...

Asta e, inca, si mai greu. A scrie carti nu inseamna a mazgali cu pixul pe hartie.

Ma intreb daca ai proprietatea termenilor. Ce intelegi prin fabulos? Si ce legatura are rugaciunea cu minciuna?

Probabil. Tocmai de aceea eu prefer sa ies, nu sa intru...:)

Intr-un fel sau altul asta si fac oamenii, in general. Isi dau unii altora, direct sau indirect, produsele muncii lor. Cugeta un pic si vei realiza asta!

Nu, multumesc.

Cand pisoiul se urca pe masa, noi zicem: zitt!

Nu ma intereseaza sa discut despre adevar. Am renuntat de mult la gnoseologie si epistemologie, desi mai tin minte cate ceva - suficient cat sa imi dau seama ca unul bate campii...

In ce ma priveste, eu iti doresc sa te faci mare si sa nu ai de-a face cu prea multe chinuri. Exceptind pe acelea binefacatoare ale nasterii de prunci, ale devenirii in Hristos si ale creatiei.

Da de ce sa nu iasa? Las-o domle sa iasa!... Ce, crezi ca o strivesc cu piciorul?

Vezi? Asta nu-mi place la tine! Dupa ce ai furat pestisorii si placinta de pe masa, acum miauni a salvare. Miauna, totusi mai scurt: verbul a fi are aici un singur i. "Fii" e la conjunctiv si vocativ, nu la indicativ.

Pocainta, cunoasterea lui Dumnezeu (implicit iubirea) sunt realizate prin participare.
A participa, a primi si a darui, este miezul cunoasterii si iubirii lui Dumnezeu, implicit al invierii si sfintirii omului.
In acest sens, cugetarea si vorbirea despre Dumnezeu au raza de bataie scurta. Aluneca repede in nimicuri sau neadevar. Parintii au subliniat mereu acest aspect, propunind statornic unele cai de realizare a pocaintei - indelung exersate si verificate in Traditie.

Gandirea obiectualista, insa, priveste mereu din afara, de pe un pidestal al ei, la existenta si Fiinta. Cand omul cugeta obiectualist el vede ca obiecte ale cunoasterii si pe om si lumea si pe Dumnezeu. In acest caz, inevitabil lucrurile se asaza sub un unghi anume, acela care defineste raportul dintre privitor si obiectul vederii/sale. Dar unghiul, oricat ar fi de larg, e limitat. Indiferent ca e obtuz (prost?) sau reflex (duce cu gandul la ricoseu ori "ghicitura"), unghiul e limitat si, de privesti prin el existenta si Fiinta, esti si tu circumscris. Uneori, circumspect...:)
Iar sufletul trage la nemarginire!
Gandirea, asadar, limitata mereu intre cadrele ei, nu poate participa in mod satisfacator la Dumnezeire. La Dragoste. Cum sa facem, atunci, ca sa ne potolim focul ravnei catre cunoastere?
Ne amintim de inima.

Cunoasterea cu inima este cunoastere prin participare. Rauri vii de viata se desarta in inima si se amesteca cu paraiasele inimii... Adeseori rugatorul traieste aceasta... Si iata, tocmai in lucrarea rugaciunii, asa cum o poate face fiecare, se dezvaluie calea catre descatusarea de robia unghurilor mintii. In rugaciune sta dezmarginirea! In rugaciune omul si Harul se fac una... Astfel, prin acest soi de cunoastere participativa se poate intampla ca omul sa nu mai desparta apele, focul si sa piarda simtul distinctiei dintre el si Dumnezeu.
Ceea ce firea omeneasca amendeaza deindata! Omul nu poate convietui prea intens si prea indelungat cu Dumnezeu. Nu doar ca oboseste, dar piere... Dulceata iubirii care se lasa in omul daruit rugaciunii devine foc mistuitor...

Cunoasterea lui Dumnezeu este (prin) participare. In acest sens este daruire reciproca, este iubire. Cand omul isi contopeste inima cu Inima, toate intelesurile se preschimba.
Nu poti cunoaste pe Dumnezeu si sa nu iti placa. Deja, cand participi la Dumnezeire si Dumnezeu participa cu tine, petrece in tine. Dealtfel, nu poti petrece in El decat daca El a voit sa petreaca in tine, mai intai.
Aceasta se numeste realitate. Nu e fabulatie, nu e fantazie, e viata traita in Hristos. Nu o spun eu, o spun rugatorii. Eu doar am incercat sa schitez, nu stiu cat de izbutit, experienta lor. Pe care mi-au impartasit-o si mie...:)

P.S. Prin termenul "concret" intelegem de obicei ceva real ("la obiect", vai, fara prea multe abrambureli teoretice) iar prin asta, mai departe, intelegem ceva care poate fi constatat/verificat cu simturile. Uitind noi ca simturile sunt doar poarta de intrare a sufletului si ca dupa lucrarea lor, a simturilor (mai mult sau mai putin pervertite), sufletul are mult de lucru (isi aminteste, compara, alege/abstrage, generalizeaza, viseaza, proiecteaza, voieste etc.). Cu toate acestea, concretul ramane o mare taina. Nimic nu e pentru om mai concret decat rugaciunea! Si, prin aceasta, nimic nu e mai tainic... Mai "real".

Tu ești gen boschețel. Deci merge.