Locul copilariei...lumea aceasta cat se poate de reala, cu necazuri si bucurii, cu esecuri si succese, cu ura si iubire... desi pare a fi un alt univers, o lume aparte.

Copiii traiesc insa numai aparent intr-o lume a lor. Lumea copiilor este lumea noastra cu diferenta ca este guvernata numai de legile jocului si ale bucuriei. Reusesc astfel, spre deosebire de noi, sa fie in permanenta cu zambetul pe buze. Ne fac sa radem fara ca ei sa fie profesionisti ai rasului. Au parca un dar nativ de a aduce zambetul si pe chipurile noastre posomorate de necopilarie.

Pentru mine locul copilariei nu este atat de incarcat de emotii si sentimente... Poate si pentru ca merg acolo (la bunici) destul de des (o data pe luna).
Locul care imi trezeste cele mai frumoase amintiri este biserica la care merg si acum, saptamanal. Amintirile tin de anumite trairi pe care le-am avut aici... probabil "vizite" ale Duhului Sfant?
La bunici/ parinti troneaza prea mult grijile vietii, o continua munca si un sentiment de nesiguranta. Poate ca ar trebui sa fiu eu aceea care sa indulceasca lucrurile...

Mi-as dori sa fiu din nou in vacanta copilariei mele. Sa ma urc in nucul din gradina si sa scobesc nuci in asa fel incat sa-mi inegresc mainile pentru o vreme indelungata. Sa adun cat mai multe mere dulci sau cirese in san (evident patand tricoul). Sa ma joc in atelierul unui vecin - chei si piese peste toti peretii. Sa merg pe deal si sa privesc de acolo orasul. Sa am "verde" la mine pentru a nu fi amendat ("verde stop, amenda pe loc", pentru cei care nu stiu, trebuia sa porti zilnic o planta verde cu tine, altfel plateai lipsa ei)...

Nicaieri!
 

Nicaieri nu ma simt ca in curtea casei parintesti! Desi casa nu mai exista, desi merg atat de rar, desi..... Eu "vad" si acum curtea ca altadata.
In prima zi a vacantei de vara, cand ajungeam acasa, luam galetusa si mergeam "la gropi" dupa "pomnite" (fragute). Si acum le simt parfumul!
Sau cand am descoperit sub ladoiul de faina din tarnat o familie de arici, cu noi membri, proaspat veniti pe lume, albi, mici si delicati; zile intregi am stat pe burta sa privesc sub ladoi ghemotoacele acelea de tepisori, care, pe zi ce trecea, se inchideau la culoare dinspre varf (ca la pisicile siameze). Nu aveam voie sa-i ating, nu aveam voie sa-i deranjez. Nici pe ei si nici randunelele din poiata, care toata ziua carau mancare la cinci guri infometate ce se iteau la grinda, din cuib!
Ori cand venea Sugar, bivolita, acasa, de la ciurda, eu o tuleam sus pe scara, mi-era frica de ea; si de puiul ei, care mi-a dat un branci in curte cand mergeam sa-i aduc tatalui o cana de apa rece de la piatra (galeata era pusa pe un pietroi urias, sub prun, ca sa stea apa rece), avea chef de joaca, de m-am imprastiat pe jos....
Ce bun era laptele lui Sugar, albastriu de cat de alb era!
Sau serile tarzii de vara cand mama imi scotea bunda in curte pe troscotel si priveam stelele, iar ea mi le deslusea care ce e, cu denumirile mostenite de la ai nostri stramosi.
Acolo prind puteri, incat nepotu-meu mi-a zis odata: tusa, dar mai fa o pauza un pic sa ne hodinim, te-a facut buna cu baterii?

Minunate amintiri !
 

Foarte frumoasa descriere a locului copilariei, draga Adriana!Cred ca niciodata , cat vom trai pe pamant, nu vom uita cei mai frumosi ani din viata noastra- anii copilariei.Oricat de saraci vor fi fost parintii,sufletul curat si nevinovat al copilului de alta data, mintea lui neconvertita de imaginile desenelor animate de pe ecranul tv, nu pot sa retina decat intamplari din cele mai emotionante si care povestite astazi la varsta maturitatii au un farmec deosebit.Fii binecuvantata !Te rog sa vii cu noi povestiri.Doamne ajuta !

Nici nu stiam
 

Nici nu stiam ca exista televizor! cand eram foarte mica, pe peretele casei era un difuzor, langa icoana. Era o icoana greco-catolica, mostenita de mama. de la mama ei. Ma culcam doar dupa ce auzeam povestea la difuzor, cea care se termina cu "Noapte buna copii"

La noi se spunea aşa "stop verde natural, scoate tot din buzunar!"

Biata de tine!
 

Ce mastera Maricica aia!

Daca vreti sa va bucurati sufletul cu inocenta copilariei va recomand cu multa caldura sa cititi doua carticele scrise de Gerald Durell (fratele renumitului scriitor englez Lawrence George Durell, pe acesta nu l-am citit, am citit doar despre el):
Familia mea si alte animale
http://www.buybooks.ro/familia-mea-alte-animale.html
si
Pasari, lighioane, rubedenii
http://www.shopmania.ro/carti/p-pasa...edenii-8038857
Sunt atat de bine scrise.....
Ale mele sunt ferfenita, nu stiu de cate ori le-am citit.. de cate ori imi era dor de copilarie..

Asa am ajuns sa-mi doresc sa vad Grecia, sa regasesc acolo descrierile micului hoinar englez care umbla dupa lighioane, pesti, bufnite, scorpioni, caracatite si altele prin satele, livezile, gospodariile pescarilor greci din Corfu, in exilul impus de vremuri si de situatia familiei. Si chiar am regasit-o!
Are un umor formidabil, candid, eu am ras cu lacrimi ori de cate ori am recitit anumite pasaje.

Gerald Durell a ajuns un renumit biolog, nici nu putea ajunge altceva cu asemenea "preocupari" in copilarie.

Nici eu nu am avut o copilarie usoara, dar sunt multe amintiri minunate intre lacrimi.

Felicitari
 

Acum am dat peste aceasta postare. Felicitari pentru carte si multumiri pentru bucuria pe care ne-ai facut-o deschizand acest topic.