Te inteleg perfect si eu am trecut prin asemenea momente. E o situatie foarte delicata. Eu pot sa iti spun ca daca merg la o masa de exemplu unde suntem mai multi prieteni si dupa cum spuneai si tu eziti de a spune rugaciunea tare pentru a nu ispiti, sminti pe ceilalti. Insa poti face urmatorul lucru: iti poti face o cruce, sa-ti impreunezi mainile undeva in dreptul gurii sprijinind capul pe ele - coatele fiind pe masa, privirea in jos si sa spui rugaciunea. Astfel discret (fara sa deranjezi pe nimeni din discutiile pe care le poarta) poti rosti Tatal nostru. Acela care te va observa il vei surprinde intr-un mod placut, vei trezi in el ceva, constiinta va incepe sa-l munceasca. Si astfel discret tu iti urmezi calea si totodata iti propovaduiesti credinta, devenind astfel model pentru ceilalti. Nu stiu daca este bine ceea ce fac, dar eu asta simt ca este cel mai potrivit in astfel de situatii.

Sa-mi fie cu iertare ca am indraznit sa dau sfaturi - poate nu cele mai potrivite.

Hmm... eu cand sunt intr-o astfel de situatie si e cam "incomod" de spus rugaciunea,efectiv ma inchin si zic "Doamne-ajuta" cu voce tare. Ori de asta nu mi-e rusine! Poa' sa rada si/sau sa arate cu degetu cat or vrea. In fata nu zic nimic,cred ca le-as da si una :21: Trebuie si putin curaj :)

In public (pe strada etc.) am depasit jena sau momentul de impas in genul descris mai sus.
A fost vorba despre altceva. ma aflam intre crestini, frati si surori, oameni de la care am mult de invatat, pe ei ii consider mult sporiti fata de mine. Deci nu am avut retineri ca ma contreaza necredinciosii, nu...
A fost vorba de o pudoare de neinteles, asa incat imi parea ca nu sunt in masura (desi eram gazda!) sa am asemenea initiativa. Ar fi fost o solutie: sa rog pe cel mai varstnic dintre noi, care este mai sporit decat mine, sa preia initiativa. Dar asta am inteles prea tarziu.

Problema pe care am voit s-o ridic este aceasta: cum de se jeneaza crestinii intre ei sa se poarte crestineste pana la capat? Musai sa fim in biserica, in cadrul oficial, sa zic asa? ... Musai sa primim OK-ul de la un BigBoss? Adica strambatatea de perceptie face din preot un fel de sef, in sens lumesc, un om al ordinii, un fel de politai...O confuzie cu procesiunile reglementate prin reguli stricte? Aici am descoperit ca e eroarea de perceptie, pe care nu o banuiam sa existe in mintea mea... Lipsa de permisiune, undeva inlauntrul nostru... O crispare, o jena nefireasca, o teama...
Confuzie, poate, cu un parinte autoritar, un tata aspru. Confuzie, caci preotul nu este si nu trebuie sa fie asa. Nu bici, nu knut, nu ordine cazona, nu caprarie, nu armata cu sergentul care urla, nu, nu, nu. Asta nu e atmosfera prielnica sufletului. Dar asta e cuibarit, am descoperit, in minte, posibil si in altii. Lucru nefiresc, maladiv. Poate urma unei atmosfere de la primele experiente din copilarie cand mergeam la biserica si toata lumea punea accent pe frica, pe disciplina, pe strunire... Ori, poate, sentimentul fricii pentru pacatul adunat in straturi groase, cu vremea... Complicat.
Ca urmare... aici am fost dezamagit de mine insumi, caci se cuvenea sa punctez o clipa in mod firesc, dar eu am iesit din peisaj, pe aratura, nesimtind permisiunea, desi s-ar fi cuvenit sa fie deplina, ci contrareplica, ingradirea, stransoarea, crisparea... A nu fi in largul tau in situatii care, prin natura lor, ar fi cele mai permisive. Cum e oare, de fapt sentimentul de familie? ... Of! Greu la deal cu boul de mine... Prea multe conflicte, dezbinari, peste tot. In noi si intre noi. Asta e buba! Prea multe frici. Am devenit oare, ca popor, paranoici? Anxiosi? Fobici sociali? Evitanti? Him... Atunci macar Biserica sa fie o ruptura de lumea noastra speriata, ingrozita. Daca nici aici nu e alt aer, ce ne facem? Unde locul in care te retragi pentruputina blandete? Unde alergi avind certitudinea ca te va primi intotdeauna cineva cu bratele deschise, asa cum esti, cu toate boacanele tale? Daca intre fratii din biserica nu e locul, atunci unde???
Oricum, buna situatie pentru invatare, prilej de folos, slava lui Dumnezeu pentru acest incident fericit, prin meditatia care i-a urmat... :)!

In cazul acesta tu va trebui sa muncesti cu tine insuti. Ceva din tine nu te-a lasat, gandul de stanga a fost mai puternic ca cel de dreapta. :2:

Problema pe care am voit s-o ridic este aceasta: cum de se jeneaza crestinii intre ei sa se poarte crestineste pana la capat?

Buna intrebare. Parerea mea e ca raspunsul l-ai dat in comentariul pe care cu multa atentie l-ai facut. Dar pe scurt as spune asa: de multe ori ne e mai frica de crestinul de langa noi decat de necrestinul da vizavi. Pentru ca crestinul de langa noi ne judeca fiecare gest si ne interpreteaza fiecare cuvintel, punand uneori si de la el. Ne e teama ca nu vom face rugaciunea respectiva dupa tipiconul corect, ca vom face o cruce in plus sau in minus, ca vom spune o parte din rugaciune pe care nu avem voie s-o spunem, si alte si alte lucruri de genul acesta. Atunci toata starea cea necesara pentru rugaciune se destrama pe grija de-a nu gresi, pe teama de-a nu fi ridicol in ochiul atent al celuilalt crestin, de a nu parea gresit acestuia. Cum putem remedia acest lucru? Nu stiu, draga Cezar, daca se poate remedia, caci se pare ca mergem in directia in care ne vom supraveghea reciproc, in directia in care stam cu ochii atintiti pe crestinul de alaturi sa vedem cat de gresit e el. Ii cantarim cuvintele, mai adaugam si de la noi, ca sa iasa ce vrem noi, ii urmarim gesturile, ii observam scaparile, scaderile. Intr-un cuvant, semnificatia arata cam asa: "- Iti multumesc, Doamne, ca eu nu sunt ca acesta, eu respect tipicoanele, cuvintele Scripturii si nu ma abat un milimetru de la ele!"
Sper sa gresesc, dar dupa cum ai descris "frica" sau "jena" ta imi pare ca suntem pe aceasi lungime de unda. Frica de Dumnezeu devine atunci "mic copil" fata de frica de crestinul vigilent!
Har, smerenie si jertfa de sine.

Va multumesc, Ovidiu si MariS_, pentru sprijinul vostru.
Ma gandeam doar ca ne-a furat discutia, din pricina mea, iar subiectul acesta ar fi mers mai bine in threadul "Ce nu ne place in Biserica". Aici suntem de mult offtopic si e regretabil, intrucat "Rugaciunea lui Iisus" merita toata atentia, desigur.
O sa incerc sa mut postarea mea la topicul cuvenit. Sper sa va alaturati acolo.
Slava lui Dumnezeu pentru toate!

O predica frumoasa a par. Paraian despre acest subiect:

http://www.crestinortodox.ro/credinta/rugaciunea-iisus-128405.html

Multumim glykys. E o adevarata binecuvantare sa o recitesc. Momentul acela cand parintele a exemplificat mantra yoghina "Hau...uum ham ham" a fost de neuitat. Multa bucurie aducea parintele Teofil!
Har, smerenie si jertfa de sine.

Mulţumim , glykis ! Cu adevărat Părintele Părăian , poate şi Părintele Galeriu, are ceva unic în felul de a se adresa, o blândeţe şi o înţelepciune harică , te face să te apuci de treabă, să nu mai amâni , să-ţi doreşti a împlini poveţele lui , cu gura, apoi cu mintea şi cine ştie , într o zi , cu INIMA ! Mulţumim încă odată !

Tarziu in noapte cand linistea este deplina, rugaciunea lui Iisus incepe sa fie spusa. O spunem cu buzele fara glas si incercam sa o coordonam cu respiratia noastra si parca nu reusim. Respiratia e mai lunga sau mai scurta parca buzele spun mai rar sau mai repede.

O zici in gand. Si vezi ca este cam acelasi lucru. E cand mai lunga cand mai scurta, cand parca expiri si inspiri de doua ori si spui o data rugaciunea cand, parca nu mai respiri si ea e spusa. Si vezi ca e dezordine intre tine si rugaciune.

Cum vine asta? cum sa duci rugaciunea in minte? Si rostesti rugaciunea in gand insa vezi ca mintea mai are si alte ganduri. Descoperi capacitatea de a gandi la altceva si de a rosti in gand rugaciunea. Nu e bine. Inseamna ca rugaciunea nu e in minte.

Continui. Si dintr-o data , Domnul fie laudat!, descoperi ca una este sa rostesti in gand rugaciunea ca si cum ai spune-o tare , si alta este ca rugaciunea sa fie ea insasi gandul tau. Gandul se mareste si se micsoreaza dupa masura vorbirii. Inseamna ca gandul se poate micsora sau mari dupa masura respiratiei. Si vezi ca un gand poate fi o intreaga fraza si realizezi ca atunci cand rugaciunea e gand si nu rostire in gand nu mai incap alte ganduri.

Rugaciunea te invata.

Rostirea rugaciunii lui Iisus mereu, este exercitiul care ne face sa ajungem ca Dumnezeu sa fie gandul nostru. Cand vom ajunge ca gandul nostru sa fie rugaciune atunci ea se coreleaza cu respiratia noastra , si simti ca respiri si traiesti cu Hristos. Atunci dezordinea dispare, mintea este la Hristos, si rugaciunea a intrat in minte.

Tot acest parcurs te descopera pe tine. Cand rostesti in gand rugaciunea si nu este ea insasi gand, gandurile paralele cu rostirea sunt intinate cu ceea ce ai in tine. Si descoperi rand pe rand, unde esti, cat de jos si de intinat esti. Dumnezeu te ajuta , sa alungi ganduri rele , unul cate unul, si abia apoi realizezi cum poti sa faci gandul tau rugaciune. Alungand gandurile rele, inlaturi pacatul. Iata cum rugaciunea ne curata de gandurile pacatoase.

Continui bucurandu-te de asezarea din tine, de pacea ce o simti. Uneori simti o durere puternica in piept. Te doare, si te gandesti ca urmeaza sa mori.

Te bucuri sa ai pe Hristos in minte si cand lucri, si cand vorbesti cu cineva, si tot timpul, Dumnezeu este permanent in mintea ta. Rugaciunea din mintea ta este acum cantecul ce te insoteste mereu.

Cateodata te prind gandurile. Si se departeaza gandul rugaciunii. Ah, trezvia mintii, minte stai treaza. Insa mintea sta pe deplin treaza cand nu esti in forfota lumii. Dar suntem in lume. Sa ne nevoim si iarasi gandul rugaciunii vine. Sa bucuram aproapele cu gandurile noastre bune. sa bucuram aproape cu gandul rugaciunii noastre.

Rugaciunea acum fiind gand, fiind gandul nostru ea poate fi gandita permanent. Gandul insoteste respiratia noastra si cand ne punem la somn. In timpul somnului respiratia devine mai scurta, are alt ritm insa gandul rugaciunii ii stabileste un ritm armonios. Parca toate se linistesc in tine, se aseaza. Adormi linistit si impacat de gandul rugaciunii, impacat de Dumnezeu. Te gandesti ca asa e bine sa fii si atunci cand mori.