|
BRADUL
de Hans Christian Andersen =PRIMA PARTE= Departe, în pădure, era un brăduț frumos. Era bine așezat, avea soare și aer. În jur creșteau rudele sale brazii mai mari. Dar el era atât de nerăbdător să crească că nu observa nici aerul curat, nici copiii de țărani care treceau pălăvrăgind când se duceau după fragi și mure. ”Of, dacă aș fi mai mare, se văieta brăduțul, aș putea să-mi desfac larg verdeața și, din vârful meu, aș contempla toată lumea. Păsările și-ar face cuib pe ramurile mele și când ar fi vânt, m-aș legăna cu grație.” Nu-i plăceau nici soarele, nici păsările, nici norii trandafirii care, dimineața și seara, pluteau pe cer pe deasupra capului său. Iarna, când zăpada îl înconjura cu albeața sa, se întâmpla adesea ca un iepure să sară peste el. Vai, ce supărător! Dar, după două ierni, când veni cea de a treia, copăcelul era destul de mare ca iepurele să fie obligat să-l ocolească. Of, să crească, să crească, să ajungă înalt și bătrân, aceasta era singura bucurie de pe lume. Toamna, tăietorii de lemne doborau unii dintre cei mai înalți copaci. Aceasta se întâmpla în fiecare an și tânărul brad, care ajunsese la o mărime considerabilă, tremura de teamă, pentru că acei copaci magnifici cădeau cu bufnituri și trosnete. Unde erau duși? Ce se întâmpla cu ei? Primăvara, când veniră rândunica și barza, bradul le întrebă: - Știți unde-i duc? I-ați întâlnit? Rândunica nu știa, dar barza căzu pe gânduri, clătină din cap și spuse: - Da, cred că știu, am întâlnit multe corăbii noi în zborul meu spre Egipt și aceste corăbii aveau catarge superbe care miroseau a brad. Presupun că ei erau. - Vai, dacă aș fi destul de mare ca să zbor pe deasupra mării! Cum e marea? Cu ce seamănă? - Păi, e greu de explicat, răspunse barza și plecă - Bucură-te de tinerețea ta, îi spuseră razele de soare, bucură-te de prospețimea ta, de viața ta de aici. Vântul sărută tânărul copac, roua picură câteva lacrimi deasupra lui, dar el nu-i înțelese. Când veni Crăciunul, copaci foarte tineri fură tăiați, neavând adesea nici mărimea, nici vârsta bradului nostru, care voia cu tot dinadinsul să plece. Acei copaci tineri rămâneau frumoși, își păstrau ramurile și erau puși cu grijă în căruțe pe care caii le scoteau din pădure. - Unde merg? întrebă bradul, nu sunt mai mari ca mine, ba chiar era unul mult mai mic. De ce li s-a lăsat verdeața? - Știm, știm, ciripiră vrăbiile. Jos în oraș. Oo, ajung la cea mai mare strălucire, la cea mai mare cinste ce se poate închipui. I-am văzut prin geamuri așezați în mijlocul unui salon încălzit și împodobiți cu mere aurite, prăjituri cu miere, jucării și sute de lumini. - Sunt oare hărăzit să ajung și eu așa? Se întrebă bradul entuziasmat. E mai bine decât să zbor deasupra mării. Lâncezesc aici, să vină odată Crăciunul! Sunt la fel de mare ca aceia care au fost luați anul trecut. Aș vrea să fiu deja în căruță și apoi în salonul încălzit, în mijlocul acelei splendori. Și apoi… se întâmplă cu siguranță ceva și mai minunat, și mai frumos, altfel de ce ne-ar mai împodobi! Dar ce?... Vai, mă plictisesc… nu mi-e de ajuns ce am aici… - Bucură-te că ești cu noi, îi spuseră ceilalți brazi, aerul și lumina soarelui. Dar bradul nu reușea să se bucure. Creștea și creștea. Iarnă, vară, era verde, un verde închis, viu și oamenii care-l vedeau exclamau: „Ce copac frumos!” |
BRADUL
de Hans Christian Andersen =PARTEA A DOUA= Înainte de Crăciun fu doborât primul. Securea îl reteză din câteva lovituri. Simți o durere mare, apoi se prăbuși oftând din rărunchi. Era sfârșit, fără puteri și suferea. Copacul nu-și reveni decât când fu așezat într-o curte împreună cu alți copaci. Acolo auzi un om spunând: - Acesta e superb, îl iau. Atunci veniră doi servitori în mare ținută care cărară bradul într-un salon frumos. Portrete împodobeau pereții și lângă soba mare de teracotă erau vaze chinezești cu lei pe capac. Mai departe se aflau fotolii cu balansoar, canapele de mătase, mese mari acoperite cu cărți cu poze și jucării, care costaseră o avere, dacă e să ne luăm după ce spuneau copiii. Bradul fu pus în nisipul dintr-un butoi înfășurat într-o pânză verde și așezat pe un covor mare, înflorat. Copacul nostru era foarte emoționat! Ce va urma? Servitorii și niște tinere începură să-l împodobească. Ei îi puneau pe ramuri pungi de hârtie colorată pline cu bomboane fondante, mere, nuci aurite și sute de lumânărele viu colorate. Păpuși care păreau vii – copacul nu mai văzuse niciodată așa ceva – se iveau din verdeață și sus de tot, în vârf i-au așezat o stea aurită. Era splendid, incomparabil, magnific. - Diseară, spuneau toți, va fi frumos. „Ce grozav va fi diseară, când lumânările vor fi aprinse! gândi bradul. Ce se va întâmpla atunci? Copacii din pădure vor veni să mă admire? Vrăbiile vor privi prin geamuri? Voi rămâne aici, astfel împodobit, iarna și vara?” Se aprinseră luminile. Ce strălucire! Ce frumusețe! Un freamăt trecu prin ramurile copacului astfel că una dintre lumânări le aprinse: ardeau zdravăn. - Dumnezeule! strigară domnișoarele în timp ce se grăbeau să stingă. Bietul copac nu mai îndrăznea nici să clipească. Ce tortură! Îi era teamă să nu-și piardă vreuna din podoabele sale frumoase, era complet copleșit de întreaga sa splendoare… Atunci ușa se deschise larg și o mulțime de copii, urmați tacticos de oameni mari, intrară. Copiii alergară spre brad, se opriră o clipă, apoi începură să strige de bucurie și să danseze. Cadourile fură culese unul după altul. „Ce fac? se întrebă bradul. Ce se întâmplă?” Lumânările fură stinse treptat, pe urmă copiii avură voie să despoaie copacul complet. Ei se aruncară cu atâta forță asupra lui că toate ramurile-i trosniră. Dacă nu ar fi fost bine fixat, cu siguranță l-ar fi trântit la pământ. |
BRADUL
de Hans Christian Andersen =PARTEA A TREIA= Cei mici se învârteau prin salon cu jucăriile în brațe, nimeni nu-i mai dădea atenție bradului nostru, cu excepția unei bone bătrâne, care arunca câte o privire ici și colo printre ramuri ca să vadă dacă nu au fost uitate vreo smochină sau vreun măr. - O poveste! strigau copiii împingând spre copac un bătrânel pântecos. El se așeză chiar sub pom. - Așa stăm lângă verdeață și bradul va avea și el interesul să ne asculte, dar nu voi spune decât o poveste. O vreți pe cea a lui Ived-Aved sau pe cea a lui Dump-Mototolul care a căzut pe scări dar a reușit totuși să ia tronul și să se însoare cu prințesa? Omul spuse povestea lui Dump-Mototolul. Copiii bătură din palme. Voiau și povestea lui Ived-Aved, dar nu avură parte decât una. Bradul a ascultat liniștit. „Da, da, iată cum merg lucrurile în lume”, gândi el. Credea că povestea era adevărată, pentru că omul care o povestise era elegant. - Da, da, nu se știe niciodată! Poate voi cădea și eu pe scări și mă voi însura cu o prințesă. Era bucuros gândindu-se că a doua zi va fi din nou împodobit cu lumini și jucării, cu aur și fructe. A stat nemișcat și gânditor toată noaptea. Dimineața, un valet și o cameristă intrară. - Reîncepe sărbătoarea! gândi copacul. Dar ei îl duseră în pod și-l abandonară acolo într-un colț întunecat,. - Ce înseamnă asta? Ce-o să fac aici? Se sprijini de perete gândindu-se. Avu mult timp de gândire, pentru că zilele și nopțile treceau fără să vină nimeni acolo sus și când, în sfârșit, veni cineva, a fost doar ca să lase câteva cutii mari într-un colț. Ele ascundeau copacul complet. Să fi fost uitat cu totul? „E iarnă acum, afară, gândi el. Pământul e tare și acoperit de zăpadă. Nu m-ar putea planta. Fără îndoială pentru aceasta trebuie să rămân la adăpost până la primăvară. Cât e de înțelept, oamenii sunt neîndoielnic buni! Numai de nu ar fi atât de întuneric și de nu aș fi atât de singur! Nici măcar un iepuraș. Era vesel, acolo, în pădure, când pe covorul de zăpadă iepurele trecea țopăind sau chiar când sărea peste mine. Dar pe atunci nu-mi plăcea asta. Ce singurătate teribilă aici.” „Chiț! Chiț!” făcură doi șoricei. Ei mirosiră bradul și scotociră printre ramurile sale. - E teribil de frig, spuse unul dintre șoricei. Altfel ar fi bine aici, nu-i așa, bătrâne brad? - Nu sunt bătrân deloc, răspunse bradul. Mulți alții sunt mai bătrâni ca mine. - De unde vii, întrebă șoarecele și ce ne poți povesti? Erau teribil de curioși. - Vorbește-ne de locul cel mai frumos de pe pământ. Ai fost acolo? Ai fost în dulapul cu mâncare? - Nu, spuse copacul, dar știu pădurea unde strălucește soarele, unde păsările cântă. Și vorbi de copilăria sa. Șoriceii nu mai auziseră așa ceva. Erau numai urechi. - Ai văzut câte ceva! Cât ai fost de fericit! - Eu! spuse bradul gândindu-se la ce povestea. Da, în fond, era foarte plăcut. |
BRADUL
de Hans Christian Andersen =PARTEA A PATRA= Mai apoi vorbi de seara de Crăciun când fusese împodobit cu prăjituri și lumini. - Cât ai fost de fericit, bătrâne brad, spuseră iar șoriceii. - Dar nu sunt deloc bătrân, am părăsit pădurea iarna aceasta. Sunt în floarea vârstei, m-au replantat doar într-un butoi. - Ce bine povestești, spuseră șoriceii. În noaptea următoare mai veniră patru șoareci ca să asculte ce povestea copacul, iar el, pe măsură ce vorbea, își reamintea mai clar totul. „Au fost cu adevărat momente bune, zise el. Dar vor reveni, vor reveni! Dump-Mototolul a căzut pe scări și s-a însurat totuși cu prințesa. Poate mi se va întâmpla și mie la fel.” - Cine e Dump-Mototolul? întrebară șoriceii. Atunci bradul le spuse toată povestea, își amintea fiecare cuvânt. Încă odată șoriceii urcară până în vârful copacului ca să audă mai bine. În noaptea următoare, șoarecii erau mult mai numeroși și duminică veniră chiar doi șobolani, dar declarară că povestea nu e amuzantă, ceea ce îi necăji pe șoricei. De aceea nici ei n-o mai apreciară ca înainte. - Ei bine, mulțumesc, spuseră șobolanii întorcându-se la ei în vizuină. Șoarecii plecară de asemenea și bradul suspină. „Era cu adevărat plăcut să pot povesti cuiva. S-a terminat și asta, dar de acum înainte nu voi mai alerga după cai verzi pe pereți. Voi ști să apreciez altfel lucrurile când voi fi scos de aici. Dar când voi fi scos?” Se întâmplă într-o dimineață când niște oameni veniră și răscoliră totul în pod. Împinseră cutiile, traseră copacul în față. Bineînțeles că dădură cam tare cu el de pământ, iar un valet îl târî spre scară unde strălucea lumina zilei. „Iată că viața reîncepe”, gândi copacul, când simți aerul curat, prima rază de soare… și se trezi în curte. Totul se petrecu atât de repede! Curtea se prelungea cu o grădină plină de flori. Trandafirii atârnau proaspeți peste un gărduleț, teii înfloriseră și rândunelele zburau cântând: „Piu, piu, uite cine a venit!” Dar nu se refereau la brad. - Voi trăi din nou, își spuse el, încântat, întinzându-și larg ramurile. Dar, vai, ele erau ofilite în întregime și îngălbenite. Steaua de hârtie aurită rămăsese în vârful său și strălucea la soare… În curte se jucau veseli câțiva dintre copiii care, de Crăciun, dansaseră în jurul copacului și se bucuraseră. Unul dintre ei îi luă steaua aurită. - E păcat să se piardă, spuse el. Copacul privi splendoarea florilor și verdele crud al grădinii apoi, în sfârșit se privi pe el însuși. Cât ar fi vrut să fi rămas în colțul său întunecat din pod! Se gândi la tinerețea sa din pădure, la toate câte i se întâmplaseră. „S-a terminat! Păcat că nu am știut să apreciez ce aveam în locul unde m-am născut.” Valetul tăiă copacul în bucățele făcând din el o grămadă mare de vreascuri care arseră bine în sobă. Suspine profunde răsunau dintre flăcări, iar fiecare suspin isca sumedenie de scântei. Copiii intrară, se așezară în fața focului și priviră tăcuți dansul flăcărilor. Erau triști fără să știe prea bine de ce. Bradul se gândea la pădure, la nopțile de vară sau de iarnă de acolo când stelele sclipeau… și arse… Copiii nu-și mai continuară joaca. Cel mai mic dintre ei își prinsese pe piept în dreptul inimii steaua de aur care împodobise copacul într-o seară feerică. Acea seară nu mai era, copacul nu mai era și povestea s-a terminat și ea ca toate poveștile. |
|
|
|
|
|
|
FRAGMENTE DIN CARTEA „COMPLOTUL ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU” DE JOHAN LIVERNETTE
Nu trebuie să ne lăsăm dominați dușmanii lui Dumnezeu și ai Bisericii Lui. Sfânta Scriptură nu ne îndeamnă la așa ceva. Această atitudine de respingere a răului se cuvine s-o aibă orice bun creștin. Iisus Hristos a cerut apostolilor săi să-și combată adversarii, nu să fie blânzi în disputele cu ei. Creștinului nu i se impune să încaseze resemnat loviturile lumii plecând steagul. El e dator să lupte. „Principala luptă din istorie se dă împotriva sau pentru Biserica lui Hristos”, spunea Don Bosco. Lupta cea dreaptă a creștinilor va fi dusă prin apostolat, prin milostenie în spirit de dreptate și de adevăr spre slava lui Dumnezeu. Orice altă luptă nu e neapărat inutilă, ci mai degrabă secundară. […] E esențial ca societatea să fie clădită pe Familia tradițională care, consolidată, va produce bărbați adevărați și femei adevărate. Condiția obligatorie ca Familia tradițională să existe e ca bărbatul și femeia să privească împreună în aceeași direcție, adică spre cer. E timpul să ne întoarcem la un principiu educativ major: mântuirea sufletului. Bunăstarea spirituală e mai presus de bunăstarea materială. Consolidarea Familiei tradiționale e deosebit de importantă pentru că de ea depinde renașterea națională. Justa autoritate a tatălui, sfințenia mamei, ascultarea copiilor de părinți, întreaga Familie cu credință în Dumnezeu, întreaga Familie în stare de grație. Un șef al Statului: rege, președinte. Un șef al Bisericii: papă, patriarh. Un șef al Familiei: tatăl. Toți la locul lor cu rolul lor specific. Toți supunându-se poruncilor din Decalog. Toți căutând dreptatea divină nu cerând drepturi, ci îndeplinindu-și conștiincioși îndatoririle. Acestea sunt indispensabile sănătății unei Națiuni. În marea lor majoritate oamenii le doresc dar nu sunt încă pregătiți să le primească. Traducere din limba franceză de Pârvu Ana Maria |
|
|
CONFESIUNILE UNUI FOST ATEU
Anticreștinismul -I- Căutând printre amintiri îndepărtate povestea metafizicii mele, am aflat că ea a început printr-o credință simplă și naivă rezultat al învățăturii religioase primite de la părinți. Cred că așa li s-a întâmplat celor mai mulți dintre noi. Lumea fiind plină de mistere, acceptarea dogmelor tradiționale care le explică, e mai firească la copil ca negarea lor. Mintea are nevoie de ceva timp și de ceva studiu înainte să încerce să caute răspunsuri. Am examinat bine preceptele Religiei când m-am declarat liber-cugetător? Eram atunci în stare de o asemenea analiză? Cred că nu. Fapt e că le-am respins, influențat, ca atâția alții, de ceva ce nu ținea de rațiune. -II- Când reflectăm la binele făcut de creștinism omenirii, primul gând e de a spune despre el ce se spune despre Dumnezeu însuși: dacă nu ar exista, ar trebui inventat. Și totuși e, a fost și va fi la unii un fel de mânie contra lui. De ce? Nu e greu de aflat. Creștinismul îi impune omului să-și înfrâneze patimile. De aceea viciosul e în mod natural dușmanul său așa cum răufăcătorul e dușmanul jandarmului. Și tânărul, ajuns să trăiască pe picioarele lui, poate deveni ostil Religiei, dacă nu a primit o educație solidă. Fără principii superioare el va fi dominat de simțuri. Evident că nu se întâmplă întotdeauna astfel, dar excepțiile sunt rare. Eu m-am îndepărtat un timp de Religie fiindcă mi se părea stânjenitoare. Tineretul e expus unor patimi violente care nu fac casă bună cu respectarea unor reguli de conduită. -III- Istoria și experiența proprie m-au ajutat să înțeleg mai târziu cum s-a răspândit protestantismul. Când nu i-a mai constrâns nimic, primul lucru pe care l-au făcut Luther, regele Henric al VIII-lea al Angliei și tot grupul de clerici răspopiți din jurul lor a fost să dea iama printre femei. Suntem mai buni astăzi? Influența cărnii asupra minții e mai mică în secolul nostru? Ceea ce e în conflict cu spiritul creștin nu sunt știința sau așa-zisul modernism cu aberațiile lui, ci vechile instincte păgâne, senzualitatea și orgoliul vieții neînfrânate. Idolatria naturii, idolatria omului considerat Dumnezeu acesta e cultul la care pare să revină civilizația noastră. Francmasonii, care sunt o ramură sau mai degrabă o excrescență a protestantismului, nu-și ascund, în conventurile lor, principiile de morală intimă. Pentru ei Religia nu e decât un mentor ursuz și morocănos care le refuză plăcerea bieților muritori. Ca să-și trăiască viața conform concepțiilor lor, ei și-au ales natura ca lider de conștiință. La naiba cu sobrietatea, cu tot felul de renunțări, să dăm frâu liber patimilor indiferent de consecințe și să nu ne pese decât de interesul personal. Masonii consideră permise multe lucruri pe care creștinii le consideră nepermise și reciproc. -IV- Senzualitatea și trufia sunt marile rele combătute de Religia lui Hristos. Ele sunt principala cauză a nenorocirilor din lume. Ele împiedică omul să fie om, să raționeze constructiv. Mărturisesc că eu am fost sub influența senzualității și că nu am reușit să scap cu totul nici de influența trufiei. Predescu Virgil |
|
BISERICA
Unii nu văd pe chipul sfânt al Bisericii decât bube. Dar oare aceasta e Biserica? Tot ce s-a făcut bine de la Hristos până acum s-a făcut prin creștinism și Biserică. Pentru cine vede degradarea omului Biserica e instituția cea mai binefăcătoare. O lume care s-a îndepărtat de Dumnezeu caută în orgiile trupului și gândului o împlinire iluzorie. Într-o astfel de lume Biserica, mereu aceeași, mereu tânără, își apără cu hotărâre Adevărul. Mesajul Bisericii, același de două mii de ani, e mai actual ca niciodată. Prin mesajul Bisericii și doar prin el oamenii au aflat că sunt cu toții frați pentru că sunt fii aceluiași Tată. Mesajul Bisericii le-a redat celor mai sărmani, celor mai disperați încrederea în viitor. Codul moral al Bisericii e la fel de actual. El păstrează semnificația dată de Dumnezeu omului și popoarelor. Datorită lui omul nu a devenit cea mai periculoasă fiară a creației. Datorită lui popoarele împinse pe calea viciului și pierzaniei se pot salva. Ne gândim aproape tot timpul la criza economică, la politică, la interesele proprii. Ne precupă la fel de mult apărarea Bisericii, a spritualității creștine fără de care am compromite totul? Tomescu Ionuț |
http://i59.tinypic.com/dm5v9x.jpg
HORA UNIRII de Vasile Alecsandri Hai să dăm mână cu mână Cei cu inimă română, Să-nvârtim hora frăției Pe pământul României! Iarba rea din holde piară! Piară dușmănia-n Țară! Între noi să nu mai fie Decât flori și omenie! Măi muntene, măi vecine, Vină să te prinzi cu mine Și la viață cu unire, Și la moarte cu-nfrățire! Unde-i unul, nu-i putere La nevoi și la durere. Unde-s doi, puterea crește Și dușmanul nu sporește! Amândoi suntem de-o mamă, De-o făptură și de-o seamă, Ca doi brazi într-o tulpină, Ca doi ochi într-o lumină. Amândoi avem un nume, Amândoi o soartă-n lume. Eu ți-s frate, tu mi-ești frate, În noi doi un suflet bate! Vinâ la Milcov cu grăbire Să-l secăm dintr-o sorbire, Ca să treacă drumul mare Peste-a noastre vechi hotare, Și să vadă sfântul soare Într-o zi de sărbătoare Hora noastră cea frățească Pe câmpia românească! http://i58.tinypic.com/10crv4x.jpg |
|
DUPĂ ALEGERI
http://i59.tinypic.com/2r3fk84.jpg |
|
|
SĂ NE APĂRĂM RELIGIA ȘI BISERICA!
Rezultatele alungării Religiei și Bisericii din viața Europei: - un avort la 27 de secunde; - un divorț la 30 de secunde; - numărul căsătoriilor a scăzut cu 24% în ultimii 20 de ani; - 33% din nașteri sunt în afara căsătoriei; - 80% din creșterea demografică se datorează emigrației; - o familie din 4 numără doar o persoană. Și lista poate continua... Consecința: Europa moare. Renegându-și Religia și Biserica Europa s-a angajat pe spirala extincției civilizației sale prin depopulare, îmbătrânire, declin și decadență. Tratatul de aderare la U.E. nu ne obligă și nu ne poate obliga să urmăm și noi aceeași cale. Să ne apărăm Religia și Biserica pentru binele Țării, pentru binele copiilor noștri și al nostru. Mihail Gheorghe Bujor (Ghebu) |
RÂNDURI PENTRU DOMNIȘOARE (9)
SOCIETATEA Libertatea -I- Libertatea e la fel de importantă ca viața. Într-adevăr la ce ne-ar folosi existența dacă nu am fi liberi atât cât ne-o permite libertatea celorlalți? Libertatea e prin urmare un drept natural al fiecăruia dintre noi și e obligatoriu să fie respectat. Nimeni nu are dreptul să ne forțeze să muncim sau să ne împiedice să mergem unde vrem, altfel spus să dispună de persoana noastră, să ne sechestreze. Fără libertate nu există morală, fiindcă morala constă tocmai în folosirea bună, voită a ființei noastre. E necesar să avem chiar libertatea de a face rău, fiindcă fără ea nu am avea niciun merit în a face bine. Interesul general e apărat prin legi de inconvenientele unei libertăți periculoase. Dacă le încalc, știu la ce mă expun, dar libertatea alegerii îmi aparține. -II- Nu se poate separa libertatea fizică de libertatea morală. Faptul că înlănțuirea trupului nu afectează întotdeauna libertatea sufletului nu poate fi invocat ca argument pentru transformarea omului în proprietatea cuiva. Sclavia e o nedreptate odioasă și revoltătoare. Înțelepții antichității au admis-o totuși ca legitimă. Ea a existat chiar până în secolul al XIX-lea. A fost nevoie de un război lung și sângeros ca S.U.A. s-o poată suprima. Blândețea multor stăpâni de sclavi nu justifica lipsirea unor oameni de posesia propriei lor persoane. Să ne amintim că o contribuție însemnată la această lucrare eliberatoare a avut scriitoarea Harriet Beecher Stowe care dezvăluit ororile sclaviei în cartea sa âColiba unchiului Tomâ. Iobăgia, care a durat tot până în secolul al XIX-lea, era o formă de sclavie atenuată. Omul legat de pământ nu-l putea părăsi, era vândut împreună cu el, iar rodul muncii lui aparținea seniorului. Aceste obiceiuri, ținând de societatea feudală, au fost înlocuite treptat cu forme de organizare socială mai rafinate, însă nu neapărat mai bune. -III- Există în tot ce suprimă libertatea o dublă ispită. La stăpân ispita de a abuza de puterea sa, la aservit ispita de a se lăsa în voia soartei, de se degrada pierzându-și orice inițiativă, orice sentiment de demnitate umană. Se mai poate numi om sclavul bătut sau umblând cu șiretlicuri ca să scape de bătaie? Nu ne e permis să renunțăm de bunăvoie la propria noastră libertate, atât e de prețioasă și de sacră. Nimănui nu-i e îngăduit să se vândă ca sclav, dacă nu o face din noblețe sufletească, din generozitate. Vincent de Paul, de exemplu, a luat la Alger locul unui vâslaș la galere care nu a putut fi răscumpărat de la pirați. -IV- Nu ne e permis nici să ne vindem voința angajându-ne să comitem o nedreptate. Fără îndoială putem să ne înstrăinăm timpul, munca în condiții negociate, pentru că o parte a voinței noastre scapă contractului fiindu-i superioară. De aceea patronii nu au dreptul să abuzeze de puterea lor pentru a-și forța salariații să-și compromită sănătatea sau viața. Nici asociațiile nu au dreptul să-și constrângă membrii prin abuz de influență. Oricare ar fi asociația în care intrăm cu o intenție oarecare, nu ne e îngăduit să renunțăm pentru ea la libertatea noastră pentru a-i urma pasivi consemnele. Concurența teribilă de pe piața muncii e prin ea însăși un obstacol serios în calea libertății. Conștiința capitulează ușor în fața foamei. Cei din partea de sus a scării sociale e necesar să înÈeleagă bine ce crimă comit acutizând o necesitate vitală. Să ceri, de pildă, unei biete muncitoare să lucreze pentru o plată derizorie, s-o obligi în plus să stea peste program, înseamnă să atentezi la libertatea ei, fiindcă știi că nu poate spune nu. Unele persoane au calitatea, autoritatea și datoria de a-și impune voința. Părinții își domină copilul, iar alături de ei și cu acordul lor sunt profesorii însărcinați cu instruirea lui. Minorul nu poate fi liber pentru că nu are o educație completă și o minimă experiență de viață. Desăvârșirea educației lui nu se poate face doar prin aplicarea de sancțiuni. E necesar totodată ca el să priceapă că ascultarea îl pregătește pentru independența sa de mai târziu și că tot ce se dorește e să fie împiedicat să-și facă singur rău. E important ca purtarea să-i fie dictată de rațiune, nu de teamă sau de dispoziÈii de moment. -V- Libertatea e atât de necesară vieții încât lipsirea de ea a devenit cea mai gravă pedeapsă aplicată acelora care fac rele. Nimic nu ne emoționează mai mult ca soarta unui deținut. Masca de Fier, despre care nu se știe nimic precis, a înduioșat mulți oameni doar pentru că era captiv. Nenorocirea întemniÈatului din Chillon i-a inspirat lui Byron versuri remarcabile, iar nouă vizitarea temnițelor din vechile castele sau a puțurilor din Veneția ne provoacă fiori. În zilele noastre închisoarea nu mai e inumană, ci aspră, fiindcă e o pedeapsă, dar e mai mult o dezonoare decât o suferință fizică. Tendința e de a face din ea un instrument de moralizare ajutând vinovații să se îndrepte și să-și folosească mai bine libertatea când și-o recapătă. -VI- O carte veche, scrisă sub formă de întrebări și răspunsuri de Alcuin pentru fiul lui Carol cel Mare, cuprinde această admirabilă definiție: âCe e libertatea? E neprihănire.â În acea epocă, considerată întunecată și barbară, libertatea era de neconceput fără moralitate. În marile catedrale e scris uneori cuvântul âLibertasâ sub statui de femei pure părând că se înalță spre țelul căutat de ochii lor îndreptați către cer. O astfel de libertate trebuie să ne dorim, pentru ea avem datoria să rămânem stăpâni pe persoana noastră, pe gândurile noastre și pe faptele noastre. Libertatea care ne pângărește ființa, care ne-o distruge, care ne împiedică să gândim creator e de fapt servitute. Popescu Angela |
|
OPINIE
Mulți bețivi, drogați sau perverși au studii superioare. Nu învățătura sau lipsa ei sunt prin urmare problema, ci slăbiciunile omenești. Tindem să considerăm ca bun ce e plăcut chiar când știm că ne distruge. Din punctul acesta de vedere suntem asemenea copiilor și la fel ca ei avem nevoie de cineva care să ne împiedice să ne facem rău singuri. Ori doar Religia și Biserica ne pot apăra pe noi de noi. Restul e de mai mică importanță... Mihail Gheorghe Bujor (Ghebu) |
VEȘNICA RĂSTIGNIRE
De două mii de ani cea mai mare dintre dramele omenești, aceea a Pătimirii, se repetă duhovnicește în fiecare primăvară. Cine va suferi moral în aceste zile de agonie? Peste deșertul timpului se ridică Sfânta Cruce. Viața noastră banală, echivocă și imorală își va urma cursul monoton. Hristos va primi loviturile și spinii, se va prăbuși la pământ, lemnul Crucii îi va zdrobi carnea. Îl vor țintui cu lovituri puternice de ciocan de lemnul tare. „Mi-au străpuns mâinile și picioarele, mi-au numărat toate oasele.” Ce vom ști despre aceasta? Sângele Îi va șiroi încet pe trupul livid. Va căuta din ochi pe Tatăl și sufletele noastre. Ce-au înțeles sufletele noastre din această tragedie? Ele nici n-au tresărit, nici n-au plâns. Ele nici măcar n-au gândit. Nici măcar n-au văzut. Hristos moare singur, foarte singur. Sufletele noastre dorm sau sunt sterile în timp ce pentru a le scoate din toropeală, din mocirlă, din moarte acest trup atârnă în suferință între cer și pământ. În zadar această inimă chinuită scoate strigăte de disperare care ar trebui să ne înghețe sângele în vine sau să ne lase fără grai. Și totuși decădem din cauza sufocării sufletești. Avem nevoie de speranță, de milostenie, de dreptate, de smerenie ca de aer. Viața sufletească am primit-o spre păstrare. Suntem purtătorii ei. Și mâinile ne atârnă neputincioase. Și lumina din ochi ni s-a stins. Și buzele nu ne mai tremură de fervoare și emoție. Inimile ne sunt uscate ca nisipul din deșert. Sufletele ne agonizează. Credința însemnă ceva doar dacă cucerește, iubirea doar dacă arde, milostenia doar dacă ajută. Tomescu Ionuț |
SĂ CREDEM ÎN DUMNEZEU!
Dacă nu există morală patimile se dezlănțuie, instinctele brutale devin de nestăvilit. Omul ajunge opusul a ceea ce morala îl îndeamnă să fie adică necredincios, egoist, hoț, asasin, desfrânat, sperjur. Progresul material, bunăstarea nu mai sunt posibile pentru că în lipsa moralei omul le distruge. Fără morală întregul nostru edificiu social se năruie. Vrem libertate nelimitată de exprimare, dar dacă această libertate nu e limitată de morală ce devine? Anarhie în idei, anarhie în societate. Putem să atacăm morala, să proclamăm virtutea viciu. Adică avem libertatea să atacăm societatea în însăși temelia ei. Dar asta nu înseamnă progres. Omul moral este distrus, iar omul imoral nu poate exista pentru că poartă în el germenul morții. Avem democrație, guvernarea poporului de către popor. Fiecare cetățean își exercită partea sa de suveranitate națională prin cei care-l reprezintă și pe care-i alege. E, fără îndoială, cea mai frumoasă formă de guvernare. Dar dacă alegătorii sunt imorali alegerea lor se va îndrepta spre oameni imorali, spre aceia care le vor lua voturile prin promisiuni înșelătoare sau care le vor încuraja imoralitatea. Puterea va fi imorală și o putere imorală nu va rezista multă vreme. Rezultatul va fi anarhia. Exasperată de anarhie Națiunea va face apel la vreo persoană care-i pare mai decisă, mai hotărâtă. Ne vom întoarce la dictatură. Ce se va întâmpla atunci cu progresul? Dacă vrem progresul, bunăstarea trebuie să fim morali. Religia e cel mai puternic susținător al moralei. Să credem în Dumnezeu! Tomescu Ionuț |
|
CONFESIUNILE UNUI FOST ATEU (2)
Dumnezeu -I- Patimile ascunse în spatele unor motive aparent onorabile și orgoliul tineresc amestecat cu revolta contra oricărei autorități au jucat rolul cel mai important în evoluția inițială a ideilor mele. Asemenea înclinații, înnăscute în om, nu sunt absolut condamnabile, dar au nevoie de îndrumare, de moderare. -II- Egoismul ne face să ne considerăm centrul universului. Rațiunea noastră trufașă vrea să cuprindă totul, să supună totul. Credem că știm, dar de fapt nu știm nimic. Unii, mai filozofi, se întreabă dacă tradițiile, dogmele, misterele, împotriva cărora li s-a răzvrătit inteligența, nu ascund un sens profund. Alții, mai puțin filozofi, se poticnesc în negații și cu toate că nu au habar de firea omenească, de învățămintele istoriei se consideră superiori multora. Înainte să mă aflu în acest impas eram anticreștin, dar nu ateu. Întâlnindu-l pe Dumnezeu în drumul meu, ca Iov, nu L-am recunoscut decât pe jumătate. O minte metodică rezumă, sintetizează, privește în ansamblu orice obiect de studiu pentru a-l analiza mai bine. Așa am ajuns într-o primă etapă să-L admit pe Dumnezeu ca încarnare a misterelor universului, marele X pe care fiecare îl descifrează cum poate. Apoi am remarcat că ateismul e aplicabil felului cum încercăm să ni-L reprezentăm pe Dumnezeu, nu lui Dumnezeu, adică misterului însuși, perfecțiunii idealului. -III- Să presupunem că am suprima cuvântul Dumnezeu din vocabular ca să nu-i rănim pe ateii care nu-L înțeleg. Procedând așa ar trebui să suprimăm multe alte cuvinte. Oare noi înțelegem mai bine căldura, electricitatea, lumina, gravitația decât îl înțeleg ateii pe Dumnezeu? Sunt realități, se va spune. Fiindcă dăm nume unor realități, nu ar fi ridicol să suprimăm numele a ceea ce, din punct de vedere filozofic, e chiar absolutul? Ateismul rezultă dintr-o lacună de gândire. Un obiect nu poate exista fără să fie făcut de cineva. Or universul, capodoperă de ordine, de armonie, e infinit mai complex ca orice obiect. Suntem, prin urmare, îndreptățiți să-i considerăm la fel de iraționali și pe cei care spun despre un obiect că s-a creat singur, și pe cei care spun același lucru despre univers. Există deci un creator. L-am numit Dumnezeu. I-am fi putut da alt nume, dar fondul ar fi rămas același. Obiectul dovedește prin existența sa, existența celui care l-a făcut. -IV- Nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu, dar nu e de mirare, dată fiind infinitatea Sa și micimea noastră. E un motiv să-I negăm existența, când peste tot El ne ridică o mulțime de alte întrebări grele pe lângă cea despre sine? Ateul, confruntat cu ele, va folosi pentru a le da răspuns formulări ca Natură, Hazard, Destin, Forța lucrurilor, ceea ce e un alt mod de a vorbi tot despre Divinitate. Panteiștii nu admit un Dumnezeu concret, deosebit de materie. Sistemul lor filozofic complică lucrurile, iar bunul-simț li-l respinge. Am putea spune și noi ca Goethe într-o discuție cu Eckermann: ”Nu am întâlnit încă pe nimeni care să știe ce înseamnă cuvântul panteism.” -V- Mintea noastră, împinsă de curiozitate să meargă la surse, nu e satisfăcută decât când ajunge la sursa a toate, pe care nu o pricepe fără îndoială, dar care răspunde ideii înnăscute în noi că nu există efect fără cauză. Imperceptibil prin simțuri, Dumnezeu e indispensabil înțelegerii omului și universului. Pământul se învârte în jurul soarelui. Omenirea se învârte în jurul soarelui său intelectual și moral, care e Dumnezeu. Nu-L putem cuprinde pe Dumnezeu cu mintea așa cum nu ne putem uita la soare. Deși ambii ne orbesc cu razele lor, relația existentă între devenirea omului și Divinitate o putem găsi fără să căutăm prea mult. Iată de ce atunci când mă consideram mai liber-cugetător ca niciodată, mi s-a părut pueril să-L neg pe Dumnezeu. -VI- Marele dușman al lui Dumnezeu ne e arătat de vorba de duh a unui umorist: ”Dumnezeu L-a creat pe om după chipul și asemănarea sa, iar omul I-a plătit cu aceeași monedă.” Nici cei mai înțelepți nu scapă antropomorfismului. Îl concepem întotdeauna pe Dumnezeu mai mult sau mai puțin asemănător cu noi, îi atribuim patimile noastre, ideile noastre și desfigurându-L ajungem să nu mai credem în El. Nimic mai firesc la urma urmei ca antropomorfismul și mă întreb cum ne-am putea descotorosi de el chiar după ce am cunoscut viziunile sublime ale Bibliei, dar îmi pare că de la Evanghelie ceva s-a schimbat. Predescu Virgil |
|
|
|
Ati reusit, de unul singur (sau tocmai de aceea) sa realizati un topic instructiv, colorat ca tematica si spumos ca stil.
Felicitari! |
Citat:
|
VIRTUȚI PATRIOTICE
Patriotismul nu e o iubire contemplativă sterilă. El presupune obligații și sacrificii reciproce zilnice. Să admirăm frumusețea și bogățiile Patriei dar să nu uităm că ne putem bucura de ele doar datorită jertfei de sânge a înaintașilor. Toți avem o datorie față de Patrie încă de la naștere. „Patria, care ne-a dat viața, hrana și educația, ne cere să ne facem datoria față de ea în fiecare clipă și mai ales când e în primejdie”, spune Cicero. Îndeplinindu-ne îndatoririle individuale și sociale contribuim la binele Patriei care e binele nostru al tuturor. Cea mai grea dintre îndatoririle noastre e apărarea Patriei pentru că implică practicarea altruismului și a celor mai înalte virtuți. Curajul e definit de obicei ca vitejie în lupte și sânge rece în mijlocul primejdiilor. Am moștenit de la daci vitejia lor admirabilă și istoria noastră e plină de fapte eroice. Dar curajul, definit astfel, e doar bravură și ține de temperament. Adevăratul curaj e energia morală, tăria sufletească, forța de a rezista tuturor adversităților. E cea mai dificilă virtute, cea mai glorioasă și produce cele mai puternice efecte. Ea cuprinde mărinimia, răbdarea, statornicia, perseverența și e un zid de apărare indestructibil. Romanii au posedat această virtute în cel mai înalt grad și de la ei o avem și noi. Energia morală ne-a susținut în vremuri grele și datorită ei am dăinuit. Încrederea în sine asigură succesul în viață și în război. Popoarele care au crezut în ele însele au rezistat. Încrederea în tine îți dă forță să lupți. Popoarele care, dimpotrivă, s-au lăsat cuprinse de descurajare au dispărut. Cea mai bună dovadă de devotament față de Patrie e menținerea ordinii. Ordinea se menține prin respectarea legilor, prin combaterea discordiei și prin evitarea violențelor. Vom trăi mai bine doar dacă suntem prudenți și înțelepți. Patriotul trebuie să iubească ordinea la fel de mult ca libertatea. Libertatea e cel mai de preț bun al omului și ordinea cel mai sigur mod de a beneficia de ea. Când cetățenii nu mențin ordinea Statul e slăbit și amenințat cu ruina. Păstrarea ordinii se numește disciplină civilă. Disciplina civilă dă forță Națiunii. O virtute patriotică e și moralitatea. Desfătările, plăcerile, lipsa cumpătării au dus la dispariția mai multor Țări ca înfrâgerile militare. Desfrâul face grele acțivitățile de care depinde apărarea Patriei. Credeți că oameni, care dorm vlăguiți de dezmăț, vor găsi în ei forța și curajul de a respinge dușmanul dacă sunt treziți brusc? În interesul Patriei trebuie să ne înfrânăm. Viața obișnuită impune și ea practicarea unor vituți patriotice. Îndeplinirea conștincioasă a activităților zilnice cere aproape tot atâta energie ca faptele eroice. Una din virtuțile importante ale cetățeanului e hărnicia. Hărnicia e extrem de folositoare Patriei. Plugarul și muncitorul care-și fac sârguincios munca, savantul și artistul, care îmbogățesc societatea cu descoperirile și creațiile lor, contribuie enorm la binele comun. Predescu Virgil |
|
|
|
Citat:
|
|
| Ora este GMT +3. Ora este acum 21:21:30. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.