Ce minunată este rugăciunea! Cel care se roagă este luminat şi cunoaşte voia lui Dumnezeu. Şi când o cunoaşte pe aceasta? Bineînţeles, când se roagă în chip bun. Şi când se roagă omul bine? Când trimite rugăciunea către Dumnezeu, cu toate „ingredientele” ei. Şi care sunt aceste „ingrediente” care o fac mai plăcută? Smerenia, lacrimile, mustrarea de sine, simplitatea şi ascultarea prin iubire. Rugăciunea răspândeşte lumină, şi această lumină vădeşte calea cea dreaptă pe care o doreşte Dumnezeu.

Rugăciunea este „catapulta” împotriva demonilor, împotriva patimilor, împotriva păcatului şi, în general, împotriva a tot ceea ce se opune căii mântuirii. Dacă numeşti rugăciunea liman, nu greşeşti, pentru că la liman corabia care a fost zguduită de furtună îşi găseşte liniştea, salvarea, siguranţa ei. Dacă numeşti rugăciunea: hârleţ, secure, busolă, dacă o numeşti lumină, şi îi dai o mie şi una de denumiri, nu vei greşi!

De aceea, rugăciunea trebuie să schimbe inima trupească, pătimaşă şi egoistă, ca s-o facă nepătimaşă, lipsită de pofte. Când centrul va fi curăţit, toată periferia şi ţărmul vor deveni curate. Rugăciunea va alunga deznădejdea, disperarea, nepăsarea, trândăveala, pentru că va crea o nouă dorinţă, un nou impuls spre lupte noi.

(Avva Efrem Filotheitul )

Iubiti fraţi şi surori, viaţa noastră pământească este plină de necazuri şi dureri. Nu în zadar este numită, atât de des, „valea plângerii şi a tânguirii”. Plângând se naşte omul şi în lumea cealaltă pleacă cu multe suspine şi chinuri. Astfel că nimeni nu poate scăpa în viaţa aceasta de lacrimi şi necazuri; omul are parte aici de mai multe necazuri şi nenorociri, decât de bucurii. Sfânta Biserică a lui Hristos cunoaşte o mulţime de cazuri, în care Preabinecuvântata Maică a lui Dumnezeu i-a izbăvit pe oameni din toate greutățile.

Să ne rugăm, aşadar, ca ea să ne audă pe toţi şi în ceasul acesta, şi să ne izbăvească de tot necazul şi nenorocirea, să ne curăţească de tot păcatul şi patima, şi să ne învrednicească de bucurie în veşnica Împărăţie a Fiului ei, ca totdeauna cu dragoste să-i strigăm: Bucură-te, atotbună, grabnică ascultătoare, Ceea ce toate cererile noastre bine le împlineşti! Amin.

(Arhimandrit Chiril Pavlov )

Ca sa fie Dumnezeu totul întru toate (I Corinteni 15, 28). Domnul, ca Făcător şi Duh Atoateplinitor, Nesfârşit, vrea să fie totul întru toate: şi lumină, şi putere, şi har, şi înţelepciune, şi frumuseţe, şi margine a doririlor, şi năzuinţă atotputernică - iar diavolul, care a căzut din trufie şi nesupunere, vrea şi el să fie totul în toate duhurile căzute, de un cuget cu dânsul: întuneric al iadului şi putere a răutăţii, împreunare a tuturor patimilor şi năzuinţă spre tot răul. De aici ia naştere în oameni necurmata luptă cu răul, şi omul creştin, căruia i s-au dat toate puterile spre viaţă şi bună credinţă, este dator să iasă, cu harul lui Dumnezeu, biruitor din această înverşunată si dârză luptă, care uneori este dusă până la moarte, cum s-a întâmplat cu mucenicii. Au nu ştiţi că cei ce aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi (şi voi, creştinii) aşa ca să-l luaţi (I Corinteni 9, 24).

În vederea luptei noastre cu păcatul, luptă prin care dobândim viaţa veşnică, Dumnezeu a îngăduit vrăjmaşilor netrupeşti să caute a ne înşela, încât prin lupta cu ei să ne putem redobândi starea de credincioşie, supunere şi dăruire de care ne-am lipsit în rai, şi prin lupta cu păcatul, cu suferinţele şi cu feluritele necazuri (aşa cum şi-a întărit sufletul în virtute Iov) să fim vrednici de Domnul nostru, faţă de Care ne-am arătat nevrednici și trădători în rai. I-a încercat pe ei şi i-a aflat Lui vrednici... şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit (Înţelepciunea lui Solomon 3, 5-6).

(Sfântul Ioan de Kronstadt )

IUBESTE !
Iubește ca să poți ierta,
Iubește tot și nu uita:
Iubirea e comoara ta!
Trăiește frumos viața ta,
Fii totdeauna de folos,
Fă bine ca să poți fi sfânt
Și nu uita ca pe pământ
Să fii bun și blând mereu,
Ca fiu să-i fii lui Dumnezeu!

Crăciun cu bucurii si liniste sufletească :)

Cine se naște în Betleem? - Ieromonah Arsenie Boca

”Neprihănitul Rege, Soarele Dreptății, Domnul Păcii, Cel pe care Dumnezeu vrea să-L trimită în lume, Cel pe care Profeții îl semuiesc în amurgurile tristeții și ale osândei, Îl văzură coborând pe pământ ca un fulger în plinătatea izbânzii și a slavei; Cel pe care săracii, răniții, hămesiții, batjocoriții, Îl adostau veac după veac, precum iarba uscată tânjește după apă, precum floarea caută soarele și inima alinare; Fiul lui Dumnezeu și al omului, Omul care ascunde pe Dumnezeu în scoarța-I de carne, Dumnezeu care Și-a ascuns dumnezeirea în lutul lui Adam, El este, blândul frate de toată ziua, Care se oglindește potolit în ochii minții ai celor aleși.”

”Amintirea Lui e vie pretutindeni.”

Cum serbam Craciunul?

https://luminapentrucandeladinsuflet...bam-craciunul/

Superba sinteza teologica.

Lucrul cel mai important care s-a întâmplat pe pământ de când el există, este Întruparea, naşterea lui Hristos, care a avut loc la Betleem. La aceasă prăznuire a Naşterii lui Dumnezeu pe pământ au fost ivitaţi îngerii din cer. Ei s-au coborât la Betleem cântând: „Pace între oamenii buneivoiri”. Acolo au fost chemaţi şi pământenii. Dumnezeu n-a invitat la naşterea Sa nici regii, nici bogaţii. Nici săracii. Dintre toate categoriile sociale, doar păstorii au fost chemaţi. Ei s-au aşezat alături de îngeri în jurul ieslei. Conform ierarhiei divine, păstorii sunt deasupra oricărei categorii sociale. Aici, toate categoriile pământeşti au fost, aşadar, inversate. Păstorii vin alături de îngeri. Acest lucru, pentru că păstorii trăiesc în isihie şi solitudine, în linişte, retragere şi nevoinţă. În afara păstorilor şi îngerilor, era şi o a treia categorie de invitaţi: magii. De peste două milenii, Părinţii Bisericii, marii teologi, exegeţii şi doctorii în teologie au căutat să înţelegă cine au fost acei magi, invitaţi la naşterea Mântuitorului Hristos, cine au fost cei conduşi de stea. Timp pierdut. Misterul rămâne. Nu se ştie nimic exact despre magi. Nici de unde veneau, nici cine erau. Misterul este aşa de mare încât, dintre cei patru evanghelişti, doar unul singur îndrăzneşte să amintească de magi şi de prezenţa lor la naşterea lui Hristos. Este vorba de Sfântul Matei. Sfântul Irineu susţine că şi Sfântul Ioan Evanghelistul ştia de prezenţa magilor la naşterea Domnului Iisus Hristos.
După spusele Sfântului Vasile şi conform sinaxarului iacobit, magii erau din neamul lui Valaam. Ei erau, aşadar, din acelaşi neam cu Izabela şi cei 450 de falşi profeţi ucişi de Sfântul Ilie. Dar erau şi confraţii văduvei din Sarepta Sidonului, unde s-a adăpostit proorocul Ilie. Însă nu există nici o dovadă sigură. Totuşi, se crede că cei trei magi care au fost invitaţi la naşterea lui Iisus Hristos, alături de îngeri şi de păstori erau cu siguranţă strămoşii maroniţilor. Ei au ajuns la Betleem ghidaţi de stea. Nici un alt popor al Antichităţii nu cunoştea mai bine fenomenele astrale decât strămoşii maroniţilor, fenicienii, care au navigat pe toate mările, înaintea oricărui alt popor, ghidându-se doar după stele. Aşadar, erau cei mai bine specializaţi în a urma steaua care i-a condus la Betleem. Mai mult, strămoşii maroniţilor au fost cei mai apropiaţi martori oculari ai partiarhilor şi profeţilor. Ei sunt cei care i-au primit pe pământul, în oraşele, în satele lor, pe Avraam, Iacob, Iosif şi pe Ilie. Strămoşii maroniţilor sunt cei care au construit Templul din Ierusalim. Ei erau, aşadar, la curent cu toate profeţiile. Ştiau că Israel aşteaptă venirea lui Mesia. Când au văzut steaua, s-au dus să se închine Lui. Era ceva obişnuit pentru ei să se închine şi să adore zeii vecinilor.
(Virgil Gheorghiu , Hristos în Liban, Editura Reîntregirea, p. 37-39)

Decalogul fericirii in familie :
 

1. Nu faceți pe învățătorul în fața tovarășului vostru de viață. Modul cel mai potrivit pentru a-l învăța un lucru este de a-l iubi ca pe voi înșivă, de a-l respecta și de a trăi în dreaptă credință.
2. Căsătoria este o frumoasă și continuă aventură care ne ajută să descoperim cine suntem cu adevărat,dar și lumea spirituală a partenerului nostru de viață și să cunoaștem, cu smerenie, pe Dumnezeu în mica Biserică din familie.
3. Pe soțul nostru îl acceptăm așa cum este, cu neputințele și capriciile lui, și nu așa cum vrem noi să fie. Familia este un ring, o sală de gimnastică a sufletelor și o anticameră a Raiului pentru cei cu frică de Dumnezeu.
4. Încercați să-l înțelegeți pe soțul vostru. Nu uitați că bărbatul este cel care gândește rațional, în timp ce femeia își exercită cu inima rolul în familie.
5. Nu încercați să vă impuneți părerea voastră și să-l corectați pe partenerul vostru. Aveți grijă mai bine să vă îndreptați sinele vostru. „Dragostea rezistă prin buna înțelegere și iertare!” Nu vă supărați, nu vă mâniați și nu vă certați!
6. Cu credință, răbdare și iubire sunt înfruntate, într-un mod biruitor, toate greutățile acestei vieți vremelnice.
7. Cei mai mari dușmani în viața de familie sunt egoismul și păcatul.
8. Cel mai bun exemplu pentru copiii este ca tatăl s-o iubească pe mama lor și invers, de asemenea să-i vadă cum se roagă și cum se duc la biserică.
9. Secretul stării de liniște dintr-o familie stă în posibilitatea membrilor ei de a ierta, de a iubi, de a se respecta unul pe altul și de a se spovedi unui duhovnic.
10. Nunta este „Taină mare” ce începe din Biserică, se prelungește prin Taina Mărturisirii, prin Sfânta Liturghie și prin toate celelalte Taine ale credinței noastre ortodoxe, strămoșești și vii.
„Pocăiți-vă căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei 3, 2).
Îndemnuri ale unui monah din Sfântul Munte

Cele cinci limbi universale :
 

O dată, pe când mă aflam unde mă aflam [în India, n. ed.], un misionar străin a venit la mine și mi-a spus:
‒ Sunteți un om bun, dar nu sunteți o bună creștină.
I-am zis:
‒ De ce?
‒ Fiindcă sunteți aici de atâta vreme și vorbiți doar în engleză. Ce limbi ale băștinașilor ați învățat?
I-am răspus:
‒ N-am izbutit să învăț nici o limbă a locului, deoarece călătoresc foarte mult dintr-un loc în altul. De îndată ce învăț un dialect, cei din jur încep să vorbească altul. Am învățat să spun doar Bună dimineața și Bună seara . Nimic altceva.
‒ Aaa, păi nu sunteți creștină... Cum puteți evangheliza? Toți catolicii și protestanții învață dialectele locale ca să poate face asta...
Atunci mi-am zis: „Doamne, dă-mi un răspuns pentru el”. Am cerut aceasta din toată inima, și apoi i-am spus:
‒ Ah, am uitat! Știu cinci limbi.
‒ Cu adevărat? Care sunt acestea?
‒ Cea dintâi limbă este zâmbetul; cea de-a doua, lacrimile. Cea de-a treia este a mângâia. Cea de-a patra este rugăciunea, iar cea de-a cincea este dragostea. Cu aceste cinci limbi mă plimb în toată lumea.
Atunci el s-a oprit și mi-a zis:
‒ O clipă. Puteți să repetați, ca să notez ce ați spus?
Cu aceste cinci limbi poți călători în tot pământul și toată lumea va fi a ta. Iubește-i pe toți ca pe tine însuți ‒ fără să-ți pese de religie sau rasă, fără să-ți pese de nimic. Peste tot sunt oameni ai lui Dumnezeu (zidirea lui Dumnezeu). Nu poți ști niciodată dacă cineva pe care-l vezi astăzi va ajunge mâine sfânt.
(Maica Gavrilia Papaiannis)

...:) Multumesc frumos!

Pentru puțin!
Un nou an cu sănătate, împliniri si bucurii :)

– Spuneţi-ne ce aţi învăţat mai mult în viaţă din marea şcoală a suferinţei, din care aţi gustat atât de mult?


– Problema este că, dacă eşti în suferinţă, să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta, suferinţa este uşor de acceptat şi chiar simplă, şi-ţi aduce bucurie.
– Cum poate creştinul să rabde mai cu folos suferinţa, boala, sărăcia, închisoarea, nedreptatea de tot felul şi necazurile vieţii?
– Noi ştim că dintre toţi oamenii de pe pământ, Mântuitorul nostru a fost cel mai drept, fără de păcat, şi totuşi a acceptat suferinţa cea mai grea şi răstignirea. Şi aceasta a adus mântuirea întregului neam omenesc. Apostolii şi toţi sfinţii, urmându-L pe Mântuitorul, au trecut prin moarte şi suferinţe amare; apoi li s-a deschis uşa Raiului în mod sigur.
– Ce virtuţi de bază îi trebuie creştinului, să poată trece cu folos povara vieţii pe pământ?
– Întâi, să fie creştin ortodox; al doilea, să ştie că suferinţa este indisolubil legată de viaţa omului pe pământ; al treilea, să ştie că la capătul suferinţei, prin care trece biruitor totdeauna cu ajutorul lui Hristos, i se deschide mântuitor, Raiul.

(Preot Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinței. Evocări din trecut, Cartea Moldovei, Chișinău, 1995, pp. 5-6)

Consider că ceea ce face o căsnicie să fie reuşită este ca cei doi să se iubească unul pe altul cu adevărat, sau suficient, sau aşa ceva... Şi cred că pentru a deveni adevărată căsnicia, trebuie ca fiecare să facă adeseori companie plăcută celuilalt, să fie politicos și altele asemenea. La început, când cei doi fac cunoştinţă, fiecare consumă foarte multă energie pentru a atrage atenţia celuilalt, apelând la tot felul de gesturi pentru a-l mulţumi pe celălalt, pentru a-l surprinde plăcut. Cuplul tânăr care continuă această tactică şi în timpul căsniciei, şi chiar găseşte modalităţi să o îmbunătăţească, odată cu trecerea anilor, dovedeşte că ştie să-şi împartă cu înţelepciune viaţa. Nu sunt numai cuvintele cele care arată sentimentele; de multe ori, gesturile mici trădează profunzimea sentimentelor. Un gest discret de tandreţe, într-un moment potrivit, va transmite mesajul tău mult mai eficient decât o manifestare zgomotoasă a devotamentului tău.


(Charlie W. Shedd, Scrisori Caterinei, Editura Bizantină, București, p. 30)

Arhimandrit M.Daneliuc :
 

Boboteaza, sărbătoare, lumină și revărsare de har! Așteptăm cu toții să ne împărtășim din apa cea sfințită, numită Agheasma Mare, din ziua Arătării Domnului, timp de încă șapte zile până la odovania (sfârșitul) praznicului împărătesc. Cifra opt ne amintește de veșnicie, de viața de veci: în Cartea Apocalipsei se vorbește despre ziua a opta, ce va urma după Judecata universală. Agheasma Mare se ia pe nemâncate timp de opt zile, pentru că ea ne cheamă să căutăm viața şi bucuria veșnică în iubirea Preasfintei Treimi.
Praznicul Arătării Domnului sau Bobotezei este însoțit în tradiția românească de multe și frumoase obiceiuri. Cine nu-și amintește de preoții care umblă din casă în casă cu „Iordanul”, sfințind locuințele, țarinile gospodarilor ori spațiile unde oamenii își desfășoară activitatea, sau școlile, grădinițele unde învățăceii se pregătesc să devină viitorimea țării noastre. Cine-și reînvie amintirile prunciei în aceste zile, mai ales cei ce-și au obârșia la sate, îi va regăsi pe prichindeii însoțitori ai preotului vestind sosirea acestuia prin strigarea „chiralesa” (de la grecescul kireleison, care înseamnă „Doamne miluiește!”). Din mila Domnului, încă există sate unde obiceiul s-a păstrat, gospodarii răsplătind osteneala micilor vestitori cu fructe, dulciuri, ba chiar cu câte un gologan.
La fel de frumoasă ne apare tradiția, întâlnită îndeosebi în satele Moldovei, ca evlavioșii credincioși să sculpteze din apele înghețate ale lacurilor cruci ori mese de gheață, așezându-le în locurile unde slujitorii sfintelor altare vor sfinți Agheasma Mare. Tradiția nu pare prea veche, fiind legată de pelerinajul obștii credincioșilor către o apă unde se oficia slujba de sfințire. Astăzi, în puține zone se mai fac asemenea procesiuni, dar dacă creștinii nu au mai mers la râu ori la lac să sfințească apa, prin aceste cruci cioplite în gheață „au adus” râurile sau lacurile în curtea bisericilor ori mănăstirilor, spre a primi binecuvântare. Părintele profesor dr. Viorel Sava, titularul catedrei de Liturgică de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, Iași, spune că materia din care se confecționează o cruce (lemn, piatră, diferite metale, în cazul de față apa înghețată) este chemată la transfigurare.
Despre semnificația sărbătorii, despre folosirea Aghesmei celei Mari s-a tot scris, așa încât vă propun în materialul de față să ne oprim asupra unui element liturgic nelipsit din mâna preoților, în aceste zile: busuiocul. Firele de plantă, uscate și frumos împodobite, aranjate și legate, formând acel cunoscut sfeștoc (de la cuvântul „sfeștanie”, însemnând „sfințire”) sunt folosite de preoți la săvârșirea slujbei de sfințirea a apei, iar apoi, tot cu sfeștocul, preotul stropește cu agheasmă pe oameni, bisericile, icoanele ori alte obiecte liturgice, dar și casele, mașinile, fântânile, viile, livezile sau gospodăriile credincioșilor.
Așadar, ce se știe despre busuioc? Ocimum basilicum, pe numele său științific, este o plantă ierboasă din familia Lamiaceae, originară din Asia tropicală. La maturitate atinge între 20-60 centimetri înălțime, având frunzele de culoare verde deschis, iar florile albe. Are un gust similar cu al anasonului şi o aromă plăcută, destul de puternică.
Cuvântul „busuioc” provine din limba greacă, βασιλευς (basileus) însemnând „rege”. Se pare numirea busuiocului cu acest termen s-a datorat considerării respectivei plante a fi una imperială, folosită în anumite practici ritualice la curtea basileilor bizantini. Circulă multe tradiții referitoare la modul cum busuiocul a ajuns să fie folosit în cult. Una dintre acestea ne spune că a crescut pe locul unde Împărăteasa Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, a descoperit Sfânta Cruce. După coborârea lui Iisus de pe lemnul răstignirii, Crucea a căzut şi, cu vremea, a acoperit-o pământul. Mergând să caute semnul mai strălucitor decât soarele văzut de fiul ei pe Cer în amiaza mare, Sfânta Elena a simțit un miros plăcut, adus de vânt. Luându-se după el, a găsit busuiocul. Smulgând câteva fire, să le răsădească în grădină, a descoperit că rădăcinile plantei se înfipseseră într-un lemn vechi; prin minunea învierii unui mort s-a dovedit că se afla în fața Crucii Fiului lui Dumnezeu.
Dar oare cum s-a ajuns la întrebuințarea busuiocului în actele liturgice? Primii creștini – în bună parte proveniți dintre iudei – au preluat o serie din practicile de la Templu, adaptându-le, desigur, altor împrejurări şi scopuri liturgice. S-ar părea că așa a ajuns busuiocul să înlocuiască isopul din tradiția iudaică. Ca aspect, isopul seamănă îndeaproape cu busuiocul, doar că nu are florile albe, ci albastre. Este o plantă folosită nu doar în actele ritualice iudaice, ci și alte domenii, aidoma busuiocului, de altfel, care se utilizează în numeroase ramuri ale activității umane: medicină, cosmetică, artă culinară. Însă, la noi, la români, busuiocul a devenit un fel de plantă consacrată pentru momentele speciale din viața unui om: botez, nuntă, înmormântare.
Revenind la istoricul întrebuințării busuiocului în ritualul sfințirii apei, trebuie să ne întoarcem la tradiția iudaică, unde găsim dese întrebuințări ale isopului, planta analoagă busuiocului: în cartea Ieșire (capitol 12, verset 22), Dumnezeu poruncește poporului ales: „să luați un mănunchi de isop şi, muindu-l în sângele strâns de la miel într-un vas, să ungeți pragul de sus şi amândoi ușorii ușii cu sângele cel din vas, iar voi să nu ieșiți nici unul din casă până dimineața”; în cartea Numeri (capitol 19, versetul 6), Domnul poruncește: „un om curat să ia isop, să-l moaie în apa aceea şi să stropească din ea casa, lucrurile şi oamenii câți sunt acolo”. Dar cine nu-și amintește arhicunoscutul verset 8 al Psalmului 50: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăți; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi”? Referitor la cel din urmă exemplu, Sfântul Chiril ne spune: curăția isopului reprezintă lucrarea Duhului Sfânt, care ne spală de tot păcatul. Vasăzică nu planta era considerată prin sine curățitoare, ci Dumnezeu, în chip nevăzut curățea, izbăvea. Folosirea plantei era un act văzut prin care se împărtășea lucrarea nevăzută a Domnului.
Tradiția folosirii busuiocului la sfințirea apei am preluat-o din ritualul bizantin, grecesc, deoarece în cel slav nu se folosește numaidecât busuiocul, sfeștocul confecționându-se, în general, din flori, iar mai nou din materiale textile. Însă, ceea ce trebuie să reținem este faptul că nu busuiocul muiat în apă îi dă acesteia putere harică. Invocarea Duhului Sfânt, care coboară peste apă prin mâna preotului, curățind-o, sfințind-o și dându-i putere asupra duhurilor necurate, asupra bolilor și patimilor, se face mai înainte de se înmuia Sfânta Cruce și busuiocul în apă și a se intona troparul Bobotezei. În ritul slav, săvârșitorul slujbei nu înmoaie în apă sfeștocul, ci doar Sfânta Cruce. La noi se face această cufundare în apă a busuiocului însoțit de semnul Crucii, pentru a arăta că prin Cruce Domnul ne-a deschis calea către Ceruri, iar Duhul Sfânt a coborât în lume, întemeind Biserica numai după jertfa Domnului pe Cruce. Unde vedem Crucea Domnului, întrezărim învierea, biruința asupra păcatului, izbăvirea. Crucea este însoțită de busuioc doar din motive practico-liturgice, deoarece preotul urmează a-i stropi pe credincioși cu ajutorul acestuia.

.....:)))
Intr-adevar.
Majoritatea casniciilor incep prin "cu adevarat", continua cu "suficient" si isi savureaza reusita prin "asa ceva".

Sau cam asa ceva.....:)))

Hai ca m-ai facut efectiv sa rad , dupa cateva zile mai incordate http://www.crestinortodox.ro/forum/i...cons/icon7.gif

Scrisoare către o mireasă - necazurile să nu vă ia pe nepregătite
 

Domnul să vă binecuvânteze pentru a începe felul de viaţă pe care dintotdeauna l-aţi văzut ca fiind cel mai bun pentru dumneavoastră. Iată, Domnul vă împlineşte dorinţa inimii. Căsătoria are o mulţime de mângâieri, dar e şi însoţită de numeroase griji şi necazuri, deosebit de adânci câteodată. Să vă gândiţi la asta, încât atunci când vă veţi lovi de aşa ceva să nu fiţi luată pe neaşteptate. Acum sunteţi doi. În doi, bucuriile sunt mai puternice, iar necazurile se rabdă mai uşor. Să vă ajute Domnul să n-aveţi despărţire în nimic, ci toate să le aveţi de obşte – o singură inimă şi un singur drum în viaţă.
Cu privire la hainele de mireasă... în locul dumneavoastră aş face cum vor ceilalţi, fără să mă gândesc... hainele sunt pentru ceilalţi, nu pentru dumneavoastră. N-au decât să vă gătească aşa cum vor.
Fericire deplină vă doresc!
Al vostru rugător către Dumnezeu, Episcopul Teofan

Pentru a avea o inimă veselă trebuie să știm să ne exprimăm propriile emoții. Este fundamental să nu le reprimăm. Furia este normală atunci când suntem învinovățiți pe nedrept, ca și durerea cauzată de pierderea unei persoane iubite. Ceea ce te sfătuiesc în această carte este cum să le exprimi.
Înainte de toate, trebuie să încerci să nu-i faci pe ceilalți să plătească greutatea emoțiilor și sentimentelor tale.
Manifestă-te în fața Domnului.
Numai El te poate înțelege și accepta.
Cu El nu sunt necesare explicațiile.
Ceilalți, chiar și rudele, nu pot să înțeleagă ce simți în acele momente. Trebuie să înveți să accepți durerea. Înseamnă că ești viu.
Fiecare dintre noi suferă în felul său personal. Și durata poate fi diferită pentru fiecare dintre noi. Nimeni nu seamănă cu altcineva. Dar, în mod cert, toți ne aflăm în fața a două riscuri atunci când suferim.
Primul: să negăm durerea. Dar a o nega înseamnă numai a o muta și a o duce undeva în inconștient, unde va continua să acționeze, influențând delicat și fără să ne dăm seama orice acțiune, gând sau alegere a viitoarei noastre vieți.
Al doilea: să ne atașăm de durere. În acest caz, ne prelungim mult suferința.
În ambele cazuri, nu există vindecare. Pentru a o obține, trebuie să trăim până la capăt durerea. Și apoi, s-o lăsăm să se îndepărteze, s-o părăsim. Și aceasta se poate face tocmai pentru că am trăit-o total, iar durerea astfel nu mai are forță și nici motiv să existe și să mai rămână. Durerea, suferința sunt reacții normale, provocate de rănile profunde primite. Dar numai trăindu-le până la capăt li se permite să se îndepărteze într-adevăr.
Numesc suferințele și durerile proprii „micile mele morți”. Fiindcă sunt ucigătoare. Dar, dacă vrei să mă asculți, dacă le trăiești până la capăt (mie mi s-a întâmplat de multe ori), știi ce lasă în urma lor? Un sentiment de purificare și de schimbare, de renaștere. Inima ta va deveni mai autentică, mai blândă, mai iubitoare, mai gingașă. Iar viața ți se va schimba pentru totdeauna. Alegerile pe care le vei face vor fi mai clare, iar ceilalți, prieteni sau dușmani, vor avea alt înțeles, iar moartea te va înfricoșa mai puțin...
Dacă îți vei înfrunta astfel durerile, suferințele, atunci când moartea, singura mare realitate, va veni să te ia, te va găsi pregătit. Bineînțeles că aceste încercări te vor zdrobi, dar dacă tu îți vei aduna bucățelele purificate, vei deveni mult mai puternic decât înainte.
Adu-ți aminte: durerile, suferințele vin ca să plece, nu ca să rămână în tine!
Am putut să scriu și încă mai scriu cărți datorită marilor suferințe pe care le-am trăit în viață.
(Valerio Albisetti,Să râdem cu inima – o metodă simplă pentru a trăi mai senin, traducere de Luminița Cosma, Editura Pauline, București, 2004, pp. 43-44)

Sunt convins că mai mult valorează o îmbrățișare puternică, o privire caldă, un zâmbet din inimă, a ne afla alături de o persoană, în liniște, atunci când plânge, decât o expunere teologică savantă sau o lecție rafinată de psihologie.
Omul are mari dificultăți în a accepta durerea, suferința, bolile și cu atât mai puțin moartea. Tocmai de aceea, ar trebui să învățăm să râdem cu inima. Călătorind prin lume și reflectând asupra existenței mele, am descoperit incredibila capacitate de recuperare a ființei omenești. A avea o inimă veselă ne permite să fim încă integri, după ce am trecut prin nenumărate necazuri, mii de suferințe, încă încrezători în noi înșine, după ce am suferit mii de violențe, defăimări, abuzuri, răutăți, încă și mai hotărâți să mergem înainte, după ce am îndurat durere, boli, suferințe.
Cred că Dumnezeu se află tocmai în capacitatea noastră de recuperare, în întoarcerea la o viață plină, bogată în semnificații, după ce am trecut prin boli grave; în izbânda de a râde din inimă, în mijlocul a mii de greutăți. Eu sunt un om care a fost lovit și jignit de viață în multe feluri. Și totuși, sunt convins că a învăța să râzi cu inima îți permite să ieși din întunericul lipsei de sens. Te poate ajuta să renaști!
(Valerio Albisetti )

Fiecare dintre noi are ceva de dăruit . . . !

Adevărata dăruire înseamnă o revărsare a iubirii tale. Atunci când dăruieşti în acest fel, nu simţi că eşti sleit de puteri. De fapt, te simţi energizat, pentru că iubirea pe care o dărui se întoarce la tine, prin recunoştinţa oamenilor pe care i-ai atins. Nu face greşeala de a crede că nu ai nici un dar de făcut. Fiecare dintre noi are ceva de dăruit. Darul tău aduce bucurie – ţie şi celorlalţi. El te ajută să păşeşti înainte şi să te exprimi pe tine însuţi. El înlătură barierele separării, te ajută să te conectezi cu ceilalţi şi să le permiţi celorlalţi să afle cine eşti tu cu adevărat.
Poţi da numai ceea ce crezi că ai şi poţi primi numai ceea ce crezi că meriţi. Dacă încerci să dai ceva ceea ce nu crezi că ai, ceilalţi vor simţi că darul tău nu este sincer şi nu vor dori să-l accepte. Dacă încerci să primeşti ceea ce nu crezi că meriţi, vei încărca darul cu atât de multe condiţii, încât celorlalţi le va fi imposibil să ţi-l dea.
Astfel de încercări eşuate de a da şi a primi pot fi epuizante din punct de vedere emoţional. De asemenea, ele îţi pot slăbi încrederea în sine, în aşa fel încât, atunci când păşeşti în următoarea experienţă, te poţi aştepta la un eşec. Este mai bine să o iei mai încet şi să fii cinstit cu tine însuţi. După aceea, poţi fi cinstit şi cu ceilalţi.
Dacă nu crezi că ai darul, nu încerca să-l dai. Dacă nu crezi că meriţi darul, nu încerca să-l primeşti. Aşteaptă până când eşti gata să dai darul şi să-l primeşti – şi vei avea o şansă mult mai mare de a reuşi.
Poate credem că suntem generoşi faţă de ceilalţi – dar, atunci când ne displace faptul că ei nu şi-au exprimat recunoştinţa, sau că nu ne-au făcut şi ei daruri, trebuie să punem sub semnul întrebării propriile noastre motive. Am dat noi oare în mod necondiţionat, sau am dat pentru a obţine ceva în schimb? Ne-am simţit bine dăruind, sau am simţit că facem un sacrificiu?
Numai sinceritatea cu care răspundem la aceste întrebări ne poate spune dacă darul nostru a fost sau nu autentic. Dacă a fost, nu vom regreta. Dacă regretăm, e mai mult ca sigur că darul nu a fost dat cu inima deschisă.
Paul Ferrini

T randafirul este frumos, dar are şi ghimpi. Cu toate acestea, nu-l aruncăm la gunoi, ci-l păstrăm în mâini, cu bucurie, pentru că nu ne legăm de ţepi, ci de floarea şi de mirosul lui plăcut. Să ne purtăm măcar în acest fel (ca şi cu trandafirul neînsufleţit) şi cu semenul nostru, cu tovarăşul nostru, care înseamnă ceva incomparabil mai mult decât neînsufleţitul trandafir. Măcar!...
Însă cu semenul, cu tovarășul nostru ne purtăm cu desăvârşire invers. Nu-i vedem frumuseţile pe care le are, ci mărăcinii, neputinţele lui. Și-l respingem atât de ușor...
(Arhimandrit Vasilios Bacoianis )

Închipuieşte-ţi că eşti un împărat stăpân peste o cetate. Această cetate este sufletul copilului tău. Aşa şi este, sufletul este o cetate. Şi cum într-o cetate unii fură, iar alţii împart dreptatea, unii muncesc serios şi alţii fac totul la întâmplare, aşa lucrează şi în sufletul copilului gândurile şi mintea.
Unele gânduri sunt precum soldaţii: se mobilizează împotriva altor gânduri care îndeamnă la greşeli; altele au grijă de omul întreg, de trup şi de locuinţă, aşa cum fac locuitorii unei cetăţi.
Iar dacă soldaţii nu-şi folosesc mânia cum trebuie, distrug totul sau, dacă vreunul îşi părăseşte poziţia şi încearcă să ia poziţia altuia, dă peste cap ordinea unei bătălii. Aceleaşi lucruri se petrec şi în sufletul copilului.
(Sfântul Ioan Gură de Aur )

Mai întâi omul se izbăvește psihic. Însă întrucât acestea se manifestă la nivel duhovnicesc, se izbăvește și duhovnicește. În acest fel i se deschide drumul spre viața duhovnicească. Poate să nu aibă probleme psihologice, ci să fie doar egoist și să aibă alte păcate. Deși este bine din punct de vedere psihologic, este neizbăvit duhovnicește. Celălalt are probleme psihologice, dar dacă are încredere, dintr-o lovitură împușcă doi iepuri. Se izbăvește și duhovnicește, și din perspectiva psihologică.
Dacă găsești calea spre Dumnezeu, melancolia se transformă în pocăință. Ai un sentiment cumplit de inferioritate, care nu știi de când începe și ce rădăcini și ramificații are. Sentimentul de inferioritate poate deveni unul de smerenie. Un ascet se poate nevoi ani întregi pentru a ajunge la smerenie. Cel ce are sentimente de inferioritate și înțelege, lasă capul în jos și sentimentele de inferioritate se transformă în smerenie. Cel ce are sentimente de superioritate nu se izbăvește ușor. Cel ce are sentimente de inferioritate are pe tavă smerenia. Rămâne doar să o accepte și să o lucreze.
(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos,
Sufletul meu, temnița mea, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Bizantină, București, 2009, p. 116)

Sfântul Apostol Pavel zice într-un loc despre noi că suntem - că trebuie să fim - „casa Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19). Această casă trebuie să aibă două uşi: credinţa şi dragostea. Credinţa este uşa ce se deschide spre Dumnezeu şi ne face legătură cu Dumnezeu, iar dragostea este uşa ce se deschide spre aproapele, spre iubirea aproapelui nostru. Aceste două uşi trebuie să fie totdeauna deschise: prin una să primim, prin cealaltă să dăm. Viaţa credinciosului trebuie să fie în asemănarea unui canal cu două guri. Printr-o gură a canalului curge în noi darul şi puterea cerului de sus, iar prin cealaltă gură trebuie să se scurgă acest dar spre aproapele nostru, spre iubirea şi mântuirea lui. În acest înţeles zicea Mântuitorul despre omul credincios că „din inima lui vor curge râuri de apă vie” (In. 7, 38).
Gurile acestui canal trebuie să fie totdeauna deschise şi totdeauna în plină curgere, adică pe o parte să tragem mereu dar şi putere cerească, iar pe alta să slobozim acest dar în slujba lui Dumnezeu, spre mântuirea aproapelui.
(Preot Iosif Trifa )

Taina iubirii
Asta tine de dragoste : a privi la om si a vedea in el o frumusete de nerapit, iar totodata a te ingrozi de ceea ce viata a facut din el, a savarsit asupra lui.Dragostea este tocmai extrema suferinta, durere pentru ca omul e nedesavarsit si totodata minunarea pentru ca el este atat de uluitor, irepetabil de frumos.Si iata, daca privesti macar o data la om in felul acesta, poti sa il indragesti in pofida a tot ce le sare in ochi altora.
Cat de des nu se intampla ca celui indragostit sa i se spuna :"ce ai gasit la el? ce ai gasit la ea?" - si omul da raspunsul absolut delirant : "dar nu vezi ce minunata este, ce frumos este?..." Si se dovedeste ca, da, asa si este, omul cu pricina e minunat, pentru ca cel care iubeste vede toate ranile.De lucrul acesta, iata, e foarte important sa nu uitam.Este extrem de important sa ne amintim ca dragostea este realista pana la capat, ca ea il cuprinde in intregime pe om si ca ea vede, ea este vazatoare, insa in loc sa osandeasca, in loc sa se lepede de om, ea plange pentru schilodirea lui si este gata sa isi dea viata pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat sa fie indreptat si tamaduit.Asta este ceea ce se numeste atitudinea "cu intreaga intelepciune" fata de om, acesta este adevaratul principiu al dragostei, cea dintai viziune serioasa.
Sursa:din cartea Taina iubirii de Mitropolitul Antonie de Suroj
Link permanent catre articolul complet




Blog Un blog crestin ortodox - un blog pentru suflet : Taina iubirii

„Pentru ce tu omule, M-ai lăsat pe Mine ?

Pentru ce de la Cel ce te-a iubit te-ai întors?

Pentru ce iarăşi te-ai lipit de vrăjmaşul ?

Adu-ţi aminte că pentru tine din cer M-am pogorât,

Adu-ţi aminte că pentru tine, trup M-am făcut,

Adu-ţi aminte că pentru tine din Fecioară M-am născut,

Adu-ţi aminte că pentru tine am pruncit,

Adu-ţi aminte că pentru tine, M-am smerit,

Adu-ţi aminte că pentru tine, pe pământ am vieţuit,

Adu-ţi aminte că pentru tine, goniri am răbdat,

Adu-ţi aminte că pentru tine, grăiri de rău, ocări, batjocuri, necinste, răni, scuipări, loviri cu pumnii, luări în râs şi patimi de necinste am primit,

Adu-ţi aminte că pentru tine, cu cei fără de lege M-am socotit,

Adu-ţi aminte că pentru tine, cu moarte de ocară am murit,

Adu-ţi aminte că pentru tine, am fost îngropat,

M-am pogorât din ceruri, ca pe tine să te sui la ceruri,

M-am smerit, ca pe tine să te înalţ,

Am sărăcit, ca pe tine să te proslăvesc,

M-am rănit, ca pe tine să te vindec,

Am murit, ca pe tine să te înviez,

Tu ai păcătuit, iar Eu păcatul tău asupra Mea l-am luat,

Tu cel vinovat, iar Eu munca am primit,

Tu cel datornic, iar Eu datoria am plătit,

Tu spre moarte osândit, iar Eu pentru tine am murit,

Căci la aceasta M-au tras dragostea şi milostivirea Mea,

Pentru că Eu n-am putut răbda ca să pătimeşti tu acest fel de nenorocire.

Deci tu pe această a Mea dragoste o treci cu vederea ?

Că în loc de dragoste, cu urâciune îmi răsplăteşti,

În locul Meu iubeşti păcatul,

În locul Meu, slujeşti patimilor. Dar ce ai aflat întru Mine vrednic de întoarcere, de nu voieşti a veni către Mine ?

De voieşti binele tău - tot binele este la Mine.

De voieşti fericire - toată fericirea este la Mine.

De voieşti frumuseţe, cine este mai frumos decât Mine?

Au bun neam voieşti ? Dar cine este mai din bun neam decât Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei?

Au voieşti înălţime ? Dar cine este mai înalt decât Împăratul Cerului ?

Au voieşti slavă ? Dar cine este mai slăvit decât Mine ?

Au voieşti bogăţie ? Dar la Mine este toată bogăţia !

Au voieşti înţelepciune ? Dar Eu sunt înţelepciunea lui Dumnezeu.

Au voieşti prietenie ? Da cine este mai iubit şi mai iubitor decât Mine, Care Mi-am pus sufletul pentru toţi ?

Au ajutor cauţi ? Dar cine îţi va ajuta afară de Mine ?

Au doctor cauţi ? Dar cine te va vindeca afară de Mine?

Au veselie cauţi ? Dar cine te va veseli afară de Mine ?

Au mângâiere cauţi ? Dar cine te va mângâia afară de Mine ?

Au cauţi odihna ? Întru Mine vei afla odihna sufletului tău.

De cauţi pace, Eu sunt pacea sufletului tău

De cauţi viaţa, întru Mine este izvorul vieţii

De cauţi lumina, Eu sunt lumina lumii.

De cauţi adevărul, Eu sunt adevărul.

De cauţi calea, Eu sunt calea.

De cauţi povăţuitor spre cer, Eu sunt povăţuitor credincios.

Atunci pentru ce nu voieşti a veni către Mine?

Au doară nu îndrăzneşti a te apropia ? Dar către cine mai cu înlesnire este apropierea ?

Au a cere te sfieşti ? Dar cine a cerut de la Mine cu credinţă şi nu i-am dat ?

De nu te lasă pe tine păcatul, Eu pentru păcătoşi am murit.

De te tulbură pe tine mulţimea păcatelor, la Mine este mai multă milostivire, căci am zis: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi (cu păcate) şi Eu vă voi odihni pe voi.“(Mt. 11,28)

(Prea Sfinţitul Episcop Tihon al Voronejului)

Luptă cu egoismul din toate puterile; învaţă smerenia…

https://lh6.googleusercontent.com/-_...-h450-no/1.jpg

Nu există vreun rău mai mare decât egoismul. El dă naştere la toate ispitele şi necazurile şi vai de cel atins de el – îl va deforma! Doar bunul ucenic îşi va face sufletul îngeresc împodobit cu frumuseţe duhovnicească. Nu lăsa să treacă timpul fără roadă, pentru că firul e înfăşurat şi de îndată vei auzi: Fă-ţi ordine în casă căci vei muri şi nu vei mai trăi (Is. 38, 1). Luptă cu egoismul din toate puterile; învaţă smerenia. Lucrează cu frângere de inimă, cu întristare duhovnicească, cu mireasma smereniei. Doar faptele care au smerenie vor fi recompensate. Faptele înveninate de egoism şi voia proprie vor fi aruncate în cele patru zări şi împrăştiate ca gunoiul şi vom fi lăsaţi cu mâna goală. Să ne venim în fire. Să ne bucurăm cu dragostea neîntinată a lui Hristos, căci sufletele împătimite nu vor intra în Ierusalimul cel ceresc. Doar sufletele curate vor intra acolo cu bucurie.
Dar, prea iubiţii mei copii, cu adevărat ne lipseşte această întru-tot sfântă virtute, smerenia. Egoismul, acest mare rău, a provocat toate suferinţele omului. Într-adevăr, smerenia înseamnă sfinţenie! Cel ce are smerenie alungă necazurile. Fără adevărata smerenie, necazurile rămân aceleaşi şi cresc, aşa încât orice nădejde de îndreptare e pierdută. Un om smerit nu-şi aminteşte vreun rău din trecut pe care aproapele său i l-a făcut, ci din toată inima iartă şi uită totul pentru dragostea lui Dumnezeu. Rugaţi-L pe smeritul nostru Iisus în rugăciunile voastre să vă dăruiască un duh de smerenie şi de umilinţă.
(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem)

Cuvinte ales ale Sfantului Antonie cel Mare
 

Mai multe cuvinte ale Sfantului Antonie s-au pastrat pana astazi, in sapte epistole-scrisori, amintite de Fericitul Ieronim, precum si sub forma de apoftegme, precum le gasim inscrise in "PATERICUL EGIPTEAN" si in primul volum al Filocaliei.

"Se cuvine ca oamenii sa se nevoiasca sa-si in-drepteze viata si obiceiurile dupa adevar si cuviinta. Caci implinind ei acest lucru, cunosc usor cele dumnezeiesti. Cine cinsteste pe Dumnezeu din toata inima si credinta, pe acela si Dumnezeu il ajuta ca sa-si stapaneasca mania si pofta. Caci pricina tuturor relelor este pofta si mania."
"Sa socotesti liberi, nu pe cei ce din intamplare sunt liberi, ci pe cei liberi dupa viata si dupa deprinderi. Nu se cade sa numesti liberi, intru adevar vorbind, pe boierii care sunt rai si desfranati, caci acestia sunt robi patimilor trupesti. Liber si fericit este numai sufletul fara prihana si izbavit de cele vremelnice."
"Iata semnele dupa care se cunoaste un suflet rational si virtuos: privirea, mersul, glasul, rasul, ocupatiile si intalnirile cu oamenii. Caci toate acestea se indrepteaza spre tot mai multa cuviinta. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face strajer treaz si inchide intrarea patimilor si a rusinoaselor aduceri aminte."

„Cela care ţine în mână toiagul rugăciunii, nu va putea să se împiedice şi chiar dacă se va împiedica, nu va cădea întru-totul.”


Sfântul Ioan Sinaitul

Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus odată, cu ocazia unei spovedanii, un cuvânt scurt, şi anume un cuvânt de ordine: „Să te depăşeşti şi să te dăruieşti!”. Nu mi-a dat nici o explicaţie şi m-am gândit eu singur că ar fi vorba despre depăşirea prin credinţă şi dăruirea prin iubire. Putem să ne silim să iubim pe Dumnezeu şi pe oameni cât putem noi mai mult şi atunci suntem pe calea cea bună, suntem în cuprinsul fericirii, ştim să ne coborâm la cel la care trebuie să ne coborâm şi ştim să-l ridicăm pe cel pe care trebuie să-l ridicăm. Cum se poate face aceasta o ştie numai cel ce iubeşte.
Este important de ştiut că un om cu iubire este întotdeauna şi cuviincios, şi politicos.
Să nu uităm niciodată de om, de omul de lângă noi, mai ales de omul de lângă noi, pentru că omul de lângă noi este pus anume ca prin el să ne înmulţim iubirea. Se spune în Pateric – Sfântul Antonie cel Mare are cuvântul acesta – că: „De la aproapele vin şi viaţa, şi moartea. Că dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim, şi dacă greşim fratelui, lui Hristos greşim”. Iar Cuviosul Ioan Colov spunea că: „Nimeni nu clădeşte o casă de la acoperiş în jos, ci de la temelie în sus”. Şi întrebat fiind ce înseamnă acest cuvânt, a zis: „Temelia este aproapele, ca pe el mai întâi să-l folosesc, pentru că de el atârnă toate poruncile lui Hristos”. Deci îndreptarea noastră, înaintarea noastră, depăşirea de noi înşine – toate sunt în măsura în care relaţiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiaţi ai noştri, sunt bune.
(Arhimandritul Teofil Părăian )

Inima omului implică, în dimensiunea vieţii spirituale, un dublu aspect; pe de o parte, ea este centrul fiinţei umane, iar pe de altă parte, punctul de întâlnire cu Dumnezeu. Ea este locul cunoaşterii de sine, în care omul se vede aşa cum este el cu adevărat şi, în acelaşi timp, locul depăşirii eului propriu, locul în care omul îşi înţelege fiinţa sa ca fiind templul Sfintei Treimi, locul unde chipul îşi întâlneşte Prototipul. În camera lăuntrică a inimii sale, omul îşi descoperă propriul fundament, depăşind astfel graniţa tainică dintre creat şi necreat. În inimă, ne spun Omiliile Sfântului Macarie, se găsesc adâncimi de nemăsurat. Dumnezeu e acolo cu îngerii; acolo sunt lumina şi viaţa, împărăţia şi apostolii, cetăţile cereşti şi bogăţia harului; toate sunt acolo”.
Rugăciunea inimii desemnează, aşadar, punctul în care acţiunea mea, rugăciunea mea se identifică cu acţiunea, cu rugăciunea continuă a lui Iisus în mine.
(Sfântul Macarie Egipteanul )

Sursa: Πώς να μάθετε το παιδί σας να είναι γενναιόδωρο




De la o vârstă foarte fragedă puteți să-l învățați pe copilul vostru să fie darnic. Pentru că sunteți printre cele mai importante persoane din viața lui, îi este cel mai ușor să fie darnic, în primul rând cu dumneavoastră, ca mamă.
Puteți, așadar, să profitați de dorința lui de a vă mulțumi, învățându-l să ofere daruri, iar după aceea să-l încurajați să le ofere cu cât mai puțin egoism atât dumneavoastră, cât și celorlalți membri ai familiei.
Este ceva normal pentru copilul dumneavoastră să vrea să fie prietenos și să mulțumească persoanelor care în mod conștient îl iubesc și au grijă de el, față de care simte tandrețe.
Când va accepta purtarea darnică - regulă de viață față de persoanele pe care le iubește, consecința logică va fi să dea dovadă de o dărnicie fără vreun interes, de un comportament mărinimos și față de prietenii săi.
Solicitați, așadar, de la copilașul dumneavoastră să vă ofere ceva dulce sau să-i dea tatălui lui. Dacă găsește această activitate fascinantă și plăcută, puteți să-l îndemnați și să-l încurajați să facă aceeași activitate și cu ceilalți membrii ai familiei, apoi cu prietenii ce vin în casa dumneavoastră.
Până să ajungă la vârsta de 18 luni, el va învăța deja să împărtășească și să împartă lucruri cu alții. Dacă reușeste să facă acest lucru până atunci, este sigur că va merge pe un drum bun în a oferi daruri cu mărinimie, fără egoism, și celor de o vârstă cu el.

ocăința, schimbarea, îndreptarea, părăsirea păcatului și lucrarea corectă este ca omul să înceteze să se miște spre sine, să înceteze să fie egoist, să se iubească pe sine, să se mulțumească pe sine. El trebuie să se îndrepteze spre Dumnezeu. Mișcarea aceasta înseamnă tocmai iubirea. Iubirea către aproapele este înlăuntrul aceluiași duh. În zilele noastre, iubirea înseamnă căutarea hranei pentru ego, pentru sine, în timp ce iubirea adevărată „nu caută ale sale”, se dăruiește, se oferă. Omul se dăruiește lui Dumnezeu și aproapelui. Când omul se căiește și merge să se mărturisească, nu este suficient doar să recunoască anumite lucruri, ci trebuie să se schimbe fundamental, din rădăcini. Dacă pornirea pe care o ai se îndreaptă spre egoul tău, este pentru mulțumirea ta, ca să-ți slujești și să te îngrijești pe tine, să oferi hrană propriului idol, chiar dacă te-ai îndrepta, oricâte lucruri bune ai face și oricât de bine le-ai săvârși, toate acestea înseamnă păcat.
Omul trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu, această îndreptare însemnând pocăință. Pocăința însemnă schimbare. Omul se lasă pe sine, lasă toate cele care-l fac să se îndrepte spre sine și se îndreaptă spre Dumnezeu.
(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos )

Milostenia – “fericirea este aceasta: să dai după puterea ta”
 

http://www.crestinortodox.ro/comunit...7047/80327.jpg Vreau să vă aduc aminte de milostenie. Prea bună faptă şi prea atrăgătoare de mila lui Dumnezeu este milostenia asupra tuturor celor ce o fac. Milostenia nu se cere de la toţi deopotrivă. Dumnezeu nu se uită la mulţimea darurilor care se pun pe masă, pe care le aduci la biserică sau în lume, ci la voinţa cu care se aduce darul. Nu stă fericirea în a da mult sau a da puţin. Fericirea este aceasta: să dai după puterea ta. Aţi văzut: Mântuitorul era în Ierusalim şi veneau boierii iudei, oameni bogaţi, şi dădeau în gazofilachie, adică în cutia templului. Turnau sume de bani. Dădeau mult, că aveau. Era poruncă de la Dumnezeu ca să dea din avere la cutia templului. Şi Mântuitorul era acolo cu apostolii. El adesea era în templul lui Solomon unde învăţa lumea. A venit o biată văduvă, necăjită, săracă şi avea şi ea doi bănuţi legaţi într-o batistă, cu două-trei noduri. Şi îi era şi ruşine să-i scoată, când vedea cât de mult dau aceia. Îi era ruşine că erau doi bănuţi, nimica faţă de cât dădeau aceia. Dar când la urmă a dezlegat şi ea bănuţii aceia din basma cu lacrimi în ochi şi i-a pus şi ea în cutia templului, cu mare smerenie că n-are de unde să dea mai mult. Iar ştiutorul de inimă Mântuitorul era acolo. El nu se uită la faţa noastră. El vede inima tuturor, gândurile. Îi zice lui Petru: „Vezi, Petre, văduva asta? Ea a dat mai mult decât toţi în cutia 5 templului”. „Dar cum, Doamne?” „A dat doi bănuţi, că atâta a avut. Ăştia au dat din prisosul lor, leau rămas buzunarele pline. Ea a dat toată averea ei şi i-a primit Dumnezeu cei doi bănuţi mai mult decât tot ce-au dat aceştia”. Dumnezeu nu se uită la darul nostru cât e de mare, ci la inima noastră şi la voinţa cu care aducem darul.

„Amin, zic ţie, Petre, că văduva asta a dat mai mult decât toţi, acei doi bănuţi. De ce? Pentru că ea atâta a avut. A dat toată averea ei. Nu i-a mai rămas în buzunare sau pe acasă sume şi prin casete”. Vezi, de aici să luăm pildă, cât de mică milostenie facem, dacă ne pare rău că nu putem face mai mult, milostenia noastră poate foarte mult înaintea lui Dumnezeu. Aţi văzut când vorbeşte de milostenie că ne ia pe noi de la aceasta: Nici pentru un pahar de apă rece dat în numele Domnului nu-ţi vei pierde plata ta. Cine n-a fost vreodată însetat în viaţa lui? Şi ai văzut când mori de sete şi cineva îţi dă un pahar de apă cum e cristalul şi rece ca gheaţa, ţi-a dat viaţă. Câtă bucurie simţi tu că te-a răcorit cineva! Iar Preaveşnicul, Preasfântul şi Preaatotputernicul nostru Mântuitor, dacă ne-a făcut pe noi, oare El nu ştie neputinţa firii omeneşti, că nu poţi trăi fără apa? Şi ca să dea pildă bună, ne-a spus aceasta.

Că a zis în altă Evanghelie: Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor. Tu vrei să-ţi dea un pahar cu apă când eşti însetat, dă-i şi tu altuia. Tu vrei să-ţi dea cineva o bucată de pâine când ţi-e foame, dă-i şi tu unui flămând. Cum ai vrea să te îmbrace pe tine altul când eşti gol şi vezi că tremuri de frig şi n-ai o haină şi-i timpul de iarnă, aşa îmbracă şi tu pe cel gol. Adică tot ce voim să ne facă nouă oamenii, să facem şi noi lor. La fel cu milostenia. Cât de mică milostenie facem, să ne pară rău că nu putem face mai mult şi atunci milostenia noastră e foarte primită la Dumnezeu. A lui Dumnezeu e cerul şi pământul şi munţii cei de aur şi pietrele scumpe. El n-are nevoie de lucrurile noastre, că zice Proorocul David: Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-ţi trebuiesc. El se uită la inimă.

Să dăm cu părere de rău că n-am făcut mai mult bine, că n-am dat mai mult. Aceea e milostenia cea mai primită la Dumnezeu. De aceea când faceţi praznic, către Mântuitorul, nu chema la praznicul tău pe bogaţi sau neamurile tale. Am pregătit, am tăiat un porc, am tăiat curcanii, am făcut plăcintele, am făcut pâine, am pregătit băuturi. Nu chema neamurile, nici pe cei bogaţi, ca nu cumva făcând şi ei vreun praznic, că te cheme înapoi, că ţi-ai luat plata pe lumea asta. Cheamă pe săraci şi pe străini. Iaca aici plătesc oamenii praznic (pomenire) de prin toată ţara. Exact după Evanghelie pot să facă praznic. Unii dintre ei nici nu mai vin pe la praznic. Şi omul trimite: „Părinte, să faci un praznic”. Trimite pomelnicul lui pentru cei morţi. Da, aici e drept după Evanghelie. Că nu vin neamurile lui, aici vin oameni străini. Uite, cum spuneţi dumneavoastră! Ia să vedem din câte judeţe sunteţi, dacă v-aş cerceta acum? Şi aici stau la masă şi toţi zic: „Bogdaproste!” (Dumnezeu să ierte!).

Dumnezeu ştie a cui e traista cu făină de grâu, ştie cine a adus făina de porumb, cine a adus borş, cine a adus untdelemn pentru un borş, cine a adus salată, cine a adus orezul şi au pomană toţi când ziceţi voi: „Bogdaproste!” Şi tu nu ştii ce pomană ai făcut, nici nu te poţi lăuda. Dar Dumnezeu ştie: asta-i de la cutare, asta-i de la cutare, îngerul a scris tot când ai adus ceva aici. Şi aşa dăruind se fac praznicele cel mai de folos. Nu ştie nimeni cine a mâncat şi cât a mâncat şi de unde s-a dat. De aceea pentru milostenie să spun: faceţi cât de puţin, numai să faceţi oleacă de milostenie. Fapta bună se cere după măsura puterii fiecăruia. Unul, dacă nu are, dă puţin, dar îi pare rău că n-a dat mai mult. Altul dă mult, dar are de unde da mult şi-i mai rămâne mult. Domnul primeşte şi de la unul şi de la altul, dar mai tare primeşte de la acela care dă puţin cu părere de rău că n-a dat mai mult.

Sunt unii care aduc mult, dar ei au de unde. La ei câteva mii sunt ca şi câţiva lei la cel sărac. Dar nu vă descurajaţi, dacă ai numai o lumânărică şi o aduci lui Dumnezeu, aceea face foarte mult la El, că este toată averea ta.

Extras din Ne vorbește Părintele Cleopa – 15, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006

România e o școală după furtună...! Cu geamurile vraiște, de parcă au trecut prin ea numai oameni care nu iubesc școala asta...! În vremurile grele, anevoioase, unii oameni cad, se prăbușesc, nu se mai recunosc, cad din rău în mai rău. Puțini dintre cei ce rămân învață, însă, ceva din furtună și suferință. Puțini sunt cei ce se luminează, mulți cei care se pierd. Așa-i firea omului, se salvează după puteri, după calități, după înzestrare. Și cum spune un Sfânt Părinte: „Adevărata valoare a omului, ceea ce îl face pe om cu adevărat om și îi dă valoare proprie, nu sunt capacitățile fizice sau intelectuale, ci harul de a participa la Învierea lui Hristos, puterea de a muri și de a trăi în prezent viața veșnică. Cel ce-și iubește viața o va pierde, iar cel urăște viața pe lumea aceasta, o va păstra pentru viața veșnică”.
(Adrian Alui Gheorghe, Cu părintele Iustin Pârvu )

Doamne ajuta!
(extraordinar citatul, cu multumiri Cristian)

Doamne ajută, Ioane :)

Ca metodă, tot blândeţea rămâne cea mai bună pentru că, folosind asprimea, copilul te ascultă de frică şi prinde numai în „piele” învăţătura ta. Dar, dacă te porţi blând cu el: „Copilul tatii, copilul mamei, uite aşa…” Cu alte cuvinte, copiii mei să mă asculte şi după moartea mea, pentru că le rămân: „Uite, Doamne, ce spuneau mama şi tata!”. Dar, dacă te-ai purtat aspru cu el, a miorlăit, l-a durut şi nu te ascultă. Deci, ca metodă, tot blândeţea. Dar, asta nu înseamnă să nu le împletim, ci să fie şi un pic de asprime, pentru că el doreşte să împlinească numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar, foarte important este să-i dai exemplu de viaţă. Pentru că el ştie să vorbească, nu l-ai învăţat tu să vorbească, dar te-a auzit pe tine vorbind în casă şi a învăţat şi el. Şi-ţi învaţă şi faptele tale. Deci să fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru! Mai întâi, trebuie să fim cu dibăcie. Să încercăm să-L prezentăm accesibil în povestiri pe Dumnezeu conştiinţei lor. Să înceapă să se închine.
Eram elev la şcoala primară, clasa I, unde am luat premiu şi mi-au pus coroniţă pe cap. Cu ocazia aceasta, am memorat o poezie pe care o învăţasem de la o soră de-a mea mai mare: „Floricică frumuşică, cine-ţi dete viaţă oare/ Şi culori strălucitoare?/ Cel ce-ţi dete ţie, tot El îmi dete şi mie,/ El e Tatăl tău şi-al meu/ Și se cheamă Dumnezeu!”. Eu o întrebam pe mama, când dădea oaia din picior înainte de culcare: „De ce dă din picior?”. Iar mama-mi zicea: 1Se-nchină, mamă…!”. Va să zică, eu de ce să nu mă-nchin?!
(Părintele Arsenie Papacioc )