|
Citat:
|
Citat:
|
Nu cunosc multe despre el. Știu doar că Părintele Galeriu îl prețuia în mod deosebit.
|
Citat:
|
Rugaciune - Nichita Stanescu
Iarta-ma si ajuta-ma
si spala-mi ochiul si întoarce-ma cu fata spre invizibilul rasarit din lucruri. Iarta-ma si ajuta-ma si spala-mi inima si toarna-mi aburul sufletului, printre degetele tale. Iarta-ma si ajuta-ma si ridica de pe mine trupul cel nou care-mi apasa si-mi striveste trupul cel vechi. Iarta-ma si ajuta-ma si ridica de pe mine îngerul negru care mi-a îndurerat caracterul. |
CAP DE SPOVEDANIE
poem neptic (6) Venea-n amurg și se ducea cu zorii, de ani întregi, dar doar pe lună plină... Ședea-n genunchi, la fel cu rugătorii, și ochii ei făceau în jur lumină. Era frumoasă, Doamne, de nespus și-atît de tristă-ncît durea privirea, un plînset toată de la tălpi în sus, cum n-am văzut nicicînd și nicăirea. În coama ei se alinta văzduhul ca-ntr-un frunziș de toamnă ruginie, iar eu, răpit cu văzul și cu duhul, săpat păream în piatra din chilie... Crezui întîi că-i vraja minții mele, precum în vis ceva ți se năzare, dar n-avea urma ei cum să mă-nșele, căci zile-ntregi se deslușea-n cărare. Știam că e aievea și e-n trup, și cîte dăți îmi răsărea în minte, cu greu răzbeam din vrajă să mă rup și să mă-ntorc la sîrgul celor sfinte. Fiorii dulci îmi stăruiau în oase și sîngele-mi cînta pe limba lui, iar Dumnezeul gleznelor frumoase părea milos cum nici un altul nu-i... Crezui apoi că-i drac împielițat, cum mulți zic frații că le dau tîrcoale, dar n-avea-n ea umbrire de păcat, nici nu-și vădise farmecele goale. Nu mă privea și nu-mi grăia nicicînd, ci doar ardea în muta ei durere, cu lacrimi mari pe gene scăpărînd, ca o Marie pînă la-nviere. Era prea înger ca să fie drac, iar ca să fie înger – prea femeie! Și cîte cruci n-am prididit să-mi fac, nici gînd vreuna tresăriri să-i deie... Crezui atunci că chiar femeie-ar fi, muncită-n duh de jalea lumii toată, dar cum s-ajungă singură-n pustii de-atîtea ori – și pururi neschimbată?! Ce taină-a nopții ar putea s-o poarte desculță-aci, în straiul ei subțire, și ce blestem de viață și de moarte ar arde-așa cum arde-a ei privire?! Și mai ales cum ar putea să-ncapă în trup lumesc atîta frumusețe cum nici în slavă, cînd de zi se crapă, n-arată firea mai sublime fețe?!... Nemaiștiind eu însumi ce să-mi spun, l-am întrebat pe-un avvă vechi de zile, și-acela-mi zise: „O să-ți par nebun, dar cred că-aceea-i coasta ta, copile! Aflînd pe-Adam căindu-se în tine, s-a îndurat anume Dumnezeu să nu fii singur, ci să ai cu cine să-ți plîngi de viu păcatele din greu. Și să înveți că jalea e frumoasă cînd stă cu ochii ațintiți spre cer, și-n ea se frînge și a morții coasă, și ascuțitul dracului hanger... Iar frumusețea nu e poticnire decît atunci cînd pierdem tîlcul ei: altminteri se-mplinește prin iubire și tot ce este are-n ea temei. Doar simțurile cată să-ți păzești, căci hoațe sînt și chiar din rai te fură, dar tot cu ele, dacă vrednic ești, poți slava Lui s-o vezi în ghicitură”. Amin, părinte! Și-am plecat uimit și fermecat în sinea mea de mine... Dar astă-noapte luna s-a-mplinit și ea n-a fost... Și simt că nu mai vine... Îmi trec pe coaste mîna sub veșmînt și-mi crește-n trup o-nfiorare rece... De fuga ei de vină dacă sînt, osînda mea pe toate le întrece... Răzvan Codrescu |
Identitate
de Radu Gyr Ești Doamne bun, eu pământean si rău Si-n dragoste nu-ti semăn, nici în milă. Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău de par dospit din cer nu din argilă. Sfințit pe cruci pe care nu m-am vrut si de-nvieri pe care nu le-as cere, nu știu: Tu te cobori la mine-n lut sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere? |
frumoase poezii, dar preferata mea e Luceafarul...ura, sentimente, dragoste...e perfecta
|
poezia mea preferata
Poezia mea preferata, desi e mai mult o rugaciune o lasare in grija lui Dumnezeu.
Eu nu știu Doamne Eu nu știu Doamne unde încă îmi vei mai duce pașii mei, dar știu că Tu-mi vei fi oriunde lumină sfântă pentru ei. Eu nu știu Doamne ce ispite vor mai veni în calea mea, dar știu că-n Tine biruință și ocrotire voi avea. Eu nu știu Doamne de câți prieteni mai pot fi încă părăsit, dar știu că Tu vei fi cu mine Însoțitor nedespărțit. Eu nu știu Doamne câte lacrimi au să-mi mai plângă ochii mei, dar știu că Tu vei fi-alinare și mângăiere pentru ei. Eu nu știu Doamne câte jertfe mai trebuie s-aduc din greu, dar știu că Tu-mi vei da putere să-mi sui deplin Calvarul meu. Eu nu știu Doamne câte rane voi mai primi de la ai mei, dar știu că Tu-mi vei da răbdare și rugăciune pentru ei. Eu nu-mi știu Doamne viitorul dar știu că el e-n Mâna Ta — ajută-mi să nu uit aceasta ca liniștit să-Ți pot urma. Traian Dorz |
A IX-a PORUNCA ION MINULESCU "Asculta, priveste si taci!... Asculta, sa-nveti sa vorbesti, Priveste, sa-nveti sa cladesti, Si taci, sa-ntelegi ce sa faci... Asculta, priveste si taci! Cand simti ca pactul te paste Si glasul sirenei te fura, Tu pune-ti lacat la gura Si-mplora doar Sfintele moaste - Cand simti ca pacatul te paste! Cand simti ca dusmanul te-nvinge, Smulgandu-ti din suflet credinta, Astepta-ti tacut biruinta Si candela mintii nu-ti stinge - Cand simti ca dusmanul te-nvinge! Cand bratele-ncep sa te doara, De teama sa nu-mbatranesti, Ramai tot cel care esti - Aceeasi piatra de moara - Cand bratele incep sa te doara!... Iar cand, cu ochii spre cer, Te-ntrebi ce-ai putea sa mai faci, Asculta, priveste si taci!... Din brate fa-ti aripi de fier Si zboara cu ele spre cer!..." |
IMPACARE Zorica Latcu Cu sufletul spre Domnul am strigat: "Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete. Mă ține lutul meu, de lut legat, Și-n van vrea fierea lumii să mă-mbete. Spre Tine merge dorul meu întreg, La Tine-mi este orișice dorire. Ci lasă-mă de lut să mă desleg, Să vadă sufletu-mi a Ta mărire. Mi-e sete de odihnă, Doamne-al meu, Mi-s mâinile și tălpile o rană. Din coastă sânge-mi picură mereu, În drumul de păcat și de prihană. Primește-mi, Bune, sufletul stingher, Gătește-mi însuți locul de hodină, Mă lasă astăzi să mă 'nalț la cer, Dezleagă-mă de haina mea de tină". Și glasul Domnului grăi răspuns: "Durerea ta mă sfâșie de milă, Când plânsul tâu la mine a pătruns, Mi-a înflorit o rană-n piept, copilă. Ridică-n slavă ochii tăi uimiți Și-mi vezi durerea spinilor pe frunte; Privește-n ochii mei de plâns topiți Și-n palme vezi-mi chinurile crunte. Eu n-am cerut atunci să vin în sus, Deși Părintele ceresc mi-e Tată; Din cupă am sorbit amar nespus, Și cupa mea e-n veci nedeșertată. Dar rana ta mă doare mai cumplit, Pe cruce-am sângerat și pentru tine! Te-am cunoscut din veci și te-am iubit, Și-i grea povara dragostei depline". Și-am îngânat, cu duhul umilit: "Primește-mă-n iubirea Ta cerească, Și lasă, Doamne, 'n lutul istovit, Dureri și răni în sânge să-nflorească". |
Dorina Stoica ( colega si prietena noastra de pe acest forum )
Poezii de Dorina Stoica
Suferință În turle părăsite din biserici Plâng îngeri buni Goniți de prin altare. Iar cei ce-l caută pe Domnul Sunt prigoniți atât de tare! Sufletul meu, dantelă fina Țesută de îngeri, purtată pe nori, De ce -l aruncați azi în tină? De ce-l aruncați în noroi? Drumul e lung, crucea e mare, Mai am puțin si ajung la liman. Deschide-mi, Doamne, ușa la care Am plâns si-am batut an de an. Durere de mamă Cum stai lângă cruce Maica Preasfântă Plângând pe Fiul iubit! Încerc să trăiesc Durerea de mamă Ce-și vede singurul fiu Răstignit. De este durere mai mare Vor spune pietrele reci Căci fiul e tot pentru mamă, Durerea e-aceiași în veci. Azi ca și atunci, lânga cruce, Fațarnic iertăm, Tot fățarnic iubim. Găsim un creștin Cu mai multă credință Și-n Vinerea Mare Îl răstignim! Rugăciune Tu poți, Doamne, într-o clipă Din om ca să faci nimic, Dar îl lași să se întoarcă Și-i dai harul câte un pic. Poți, Doamne, s-aduci pace, Împacare între noi. Poți să învii pe cel ce zace, Ne poți scoate din nevoi! Tu poți bogății și ranguri Să dai omului, de vrei, Dar mai poți ca, într-o clipă De la dânsul să le iei. Și la fel ca Iov, sărmanul, Pe o groapă cu gunoi Să îl laude pe Domnul Și când sunt bolnavi și goi. Tu ne-ai scos din iadul roșu, Dumnezeule preasfănt. Adă, Doamne, bunăstare Și împăcare pe pământ! ..................... C-au facut din astă țară Un pământ al nimănui Și s-au pus pe dânșii iară Mai sus decât voia Lui! Odihna Mă odihnesc în Tine ca într-o baie caldă, iar sufletul mi-e plin ca un pahar. Mă scald în rugaciune ca în mare și mă înec, nevrednică în har. Mă înalți ușor, pe fir de gând purtată. Aș vrea să urc mai sus, mereu mai sus și... să mă lași, acolo sus, uitată la capăt de drum ce are, numai dus! Dacă aripile-mi sunt rupte În zborul meu bezmetic, spre lumină, aripile s-au rupt și m-a durut. Atât de mult m-am înalțat din tină de am ajuns ranită, iar în lut. Aripile s-au frânt și m-a durut. Mi-acopăr ochii, îmi acopăr capul de oameni neputința să-mi ascund. Atâtea răni ce sunt deschise încă mă dor și nu s-au vindecat. Dacă aripile-mi sunt frânte sunt doar un vierme într-un măr stricat! Nu pot să uit Nu pot cănd frunza cade, Să nu găndesc la tine La anii cănd alături Mi-ai fost la rău si bine. Nu pot să uit degeaba Timpul trece, trece... Degeaba bate văntul! În ploaia toamnei rece Ce-mi biciuie obrazul Nu stiu de răd sau plâng. Vreau să te scot din minte Din toamna-mi să te alung. Din ochi curg lacrimi grele Spre cearcăne adânci, Râu liniștit, ce cade Bezmetic de pe stănci! Rugăciune Am strigat spre tine Doamne, Am strigat în psalmi și-n rugă. Am strigat atăt de tare Ca m-au luat cei răi la fugă! De-ai citi la mine-n suflet Și-ai închide-a lumii gură, Ai vedea, o, Doamne scump, Că nu am pe nimeni ură! Iubesc din suflet fratii, Aș vrea să îi am aproape! Te iubesc pe Tine, Doamne, Cu lacrimi fierbinți în pleoape! Nimeni nu îmi înțelege Dorul inimii și focul, De aceea nicaieri Printre ei nu-mi aflu locul. Alungată dintre oameni, Trimit ura lor, spre mine Si mă prigonesc adesea, Cănd încerc să le fac bine. Întind mâinile a rugă, Nu mă-nchin păgân la zei Și te rog smerită, Doamne, Să nu-i pedepsești pe ei! Tată, deschide-mi poarta Mi-e dor de Tatăl meu ceresc Mi-e dor de-a Lui mustrare Mi-e dor de Edenul din care Adam și Eva cu tot neamul lor lipsesc. Mi-e dor de Tatăl meu cel sfânt Și plâng îngenunchiată La poarta Raiului ce e încuiată Că-i frig și bate vântul pe Pământ! Tăticule, deschide-mi poarta O clipâ doar să mă-ncălzesc. Să fug din iadul cel lumesc. Am să te-ascult, te rog, Deschide-mi poarta! Daruri Sunt zile, în care Sunt strună, Pe care se cântă Discret O muzică lină Și sfântă Asemenea unui Sonet. Sunt nopti Minunate în care Vin îngeri Cu care vorbesc. Sunt zile în care Fierbinte Pe toată lumea I U B E S C! Cum este azi Daca cel credincios e nebun Cel bun cum e oare? Trăim într-o lume în care A fi ticălos e-o onoare Iar cinstea? E viciu suprem. Se fura, se minte, se înșeală. Din zorii de zi pănă în seară Iar cinstea? E viciu suprem! Iubirea de țară? E desuietă! Onoarea?... E mască de bal! Se află la locuri de cinste Tot ce-i urăt si murdar. La Tine-i nădejdea, speranța, Ridic ochii triști către cer, Maică Curată si Sfăntă Mu ma lăsa să pier! |
Marin Sorescu ( ultima poezie scrisa de el inainte de a pleca la Domnul )
Scara la cer Un fir de paianjen Atârna de tavan. Exact deasupra patului meu. În fiecare zi observ Cum se lasa tot mai jos. Mi se trimite si Scara la cer - zic, Mi se arunca de sus. Desi am slabit îngrozitor de mult Sunt doar fantoma celui ce am fost Ma gândesc ca trupul meu Este totusi prea greu Pentru scara asta delicata. - Suflete, ia-o tu înainte. Pâs! Pâs! |
Gandacelul
Elena Farago De ce ma strangi in pumnul tau Copil frumos, tu nu stii oare Ca-s mic si eu si ca ma doare? De ce ma strangi asa de rau? Copil ca tine sunt si eu Si-mi place sa ma joc si mie. Si mila trebuie sa-ti fie De jalea si de plansul meu. De ce vrei tu sa ma omori Caci sunt si eu copil ca tine Si-ar plange mama dupa mine. Si-ar plange bietele surori. Si-ar plange tata mult de tot Caci am trait abia trei zile Si-acum indura-te copile Si lasa-ma ca nu mai pot! |
. Poezie de dragoste de Lucian Blaga
Ne-om aminti candva tarziu de-aceasta intamplare simpla, de-aceasta banca unde stam tampla fierbinte langa tampla. De pe stamine de alun, din plopii albi, se cerne jarul. Orice-nceput se vrea fecund, risipei se deda Florarul. Polenul cade peste noi, in preajma galbene troiene alcatuieste-n aur fin. Pe umeri cade-ne si-n gene. Ne cade-n gura cand vorbim, si-n ochi cand nu gasim cuvantul. Si nu stim ce pareri de rau ne tulbura, piezis, avantul. Ne-om aminti candva tarziu de-aceasta intamplare simpla, de-aceasta banca unde stam tampla fierbinte langa tampla. Visand, intrezarim prin doruri – latente pulbei aurii- Paduri ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi. (din volumul "Poemele luminii") |
Citat:
Foarte bine ca le faceti cunoscute. |
Magda Isanos - Doamne, n-ajung pân'la tine?
Doamne, n-ajung pân'la tine vârfurile-acestei paduri de suspine? Cum esti tu atotstiutor, sa fi dat pâne de-ajuns tuturor, culcus pentru copiii înghetati, câte putin din lumina celor bogati, câte putin din cerul lor senin, de care îngeri întraripati se tin. Sa fi dat, Doamne, fiecarui om, câte-o bucata verde de pamânt si câte-un pom al tuturor sperantelor pamântesti, si nu te-am fi-ntrebat unde esti. Am fi spus ca te-ai raspândit în noi, ca un fluviu linistit, ca te-am baut fara sa stim... N-ai fi ramas în biserica si-n tintirim, ci ai fi mers împreuna cu noi si te-am fi pus între coarne la boi, ca pe-un ciucure frumos de matasa sa ne-ajuti la plug si la coasa. În loc sa pleci pe celalalt tarâm, ai fi avut la masa noastra un tacâm si seara, obosit si far' de-alai, în loc sa te-ntorci înapoi în rai, adormeai undeva pe-aici, printre copii si pisici, într-un colt de vatra luminat. Doamne, de ce ti-au crescut aripi si-ai zburat ? |
Un fir de par - Vasile Voiculescu
O, Doamne, trisata viata-mi trece, Si m-a sleit misteriosu-Ti joc, Tu stai de fata-n tot ce se petrece, Nu Te ascunzi, dar nu Te pot gasi deloc. Caci departarile de Tine nu-s departe, Esti pretutindeni, ierti, indrepti, mangai, Un fir de par de Tine ma despatre Si totusi dincolo de orice fel de dincolo ramai. |
Octavian Goga - Rugaciune
Ratacitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios , stapâne, În fata stralucirii tale. În drum mi se desfac prapastii, Si-n negura se-mbraca zarea. Eu în genunchi spre tine caut: Parinte,-orânduie-mi cararea! În pieptul zbuciumat de doruri Eu simt ispitele cum sapa, Cum vor sa-mi tulbure izvorul Din care sufletul s-adapa. Din valul lumii lor ma smulge Si cu povata ta-nteleapta, În veci spre cei ramasi în urma, Tu, Doamne, vazul meu îndreapta. Dezleaga mintii mele taina Si legea farmecelor firii. Sadeste-n bratul meu de-a pururi Taria urii si-a iubirii. Da-mi cântecul si da-mi lumina Si zvonul firi-ndragostite, Da-i raza soarelui de vara Pleoapei mele obosite. Alunga patimile mele, Pe veci strigarea lor o frânge, Si de durerea altor inimi Învata-ma pe mine-a plânge. Nu rostul meu, de-a pururi prada Ursitei mastere si rele, Ci jalea unei lumi, parinte, Sa plânga-n lacrimile mele. Da-mi tot amarul, toata truda Atâtor doruri fara leacuri, Da-mi viforul în care urla Si gem robiile de veacuri. De mult gem umilitii-n umbra, Cu umeri gârbovi de povara... Durerea lor înfricosata În inima tu mi-o coboara. În suflet seamana-mi furtuna, Sa-l simt în matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsa Pe strunele înfiorate; Si cum sub bolta lui aprinsa, În smalt de fulgere albastre, Încheaga-si glasul de arama: Cântarea patimirii noastre. |
Ca nu e de dorit si de poftit decat dumnezeirea - Sfantul Simeon Noul Teolog
Ca nu e de dorit si de poftit decat dumnezeirea, de care cel ce s-a impartasit, s-a facut partas de toate bunatatile.
O, care este existenta ascunsa intregii zidiri si care e lumina spirituala care nu e vazuta de nimeni si care e bogatia cea mare, pe care n-a putut s-o afle sau s-o posede cu totul cineva in lume ? Ea este de fapt tuturor de nesesizat si neincaputa in lume, dar mai dorita si mai poftita decat toata lumea, O, care este existenta ascunsa intregii zidiri si care e lumina spirituala care nu e vazuta de nimeni si care e bogatia cea mare, pe care n-a putut s-o afle sau s-o posede cu totul cineva in lume? Ea este de fapt tuturor de nesesizat si neincaputa in lume, dar mai dorita si mai poftita decat toata lumea, intrucat Dumnezeu depaseste cele vazute pe care le-a creat El Insusi. Prin aceasta sunt ranit de iubirea lui si intrucat nu mi se face vazut, cugetarea mea se usuca, imi arde mintea si inima si suspin. Umblu si caut cu aprindere ici si colo si nicaieri pe Cel iubit de sufletul meu. Privesc adesea imprejur ca sa vad pe Doritul meu si Acela ca nevazut, nu se arata nicidecum. Dar cand incep sa plang ca un lipsit de nadejde, atunci se face vazut si ma vede. Cel ce vede toate. Atunci sunt uimit, minunandu-ma de bunul chip al frumusetii Lui si ca, deschizand cerurile, Ziditorul s-a aplecat si mi-a daruit slava negraita si minunata. Si cine va ajunge mai aproape de El, sau cum va fi urcat altul spre nemasurata inaltime? Cugetand eu, El se afla inauntrul meu, stralucind inauntrul ticaloasei mele inimi, invaluindu-ma din toate partile de o stralucire nemuritoare si luminand toate madularele mele cu razele Lui. Patrunzandu-ma intreg, ma imbratiseaza intreg, se da pe Sine intreg mie, nevrednicului, si sunt umplut de iubirea si de frumusetea Lui si ma umplu de dulceata dumnezeirii. Ma impartasesc de lumina, particip si la slava si-mi lumineaza fata, ca si a Celui Iubit al meu. Si toate madularele mele se fac purtatoare de lumina. Devin atunci mai frumos ca cei frumosi, mai bogat decat cei bogati, mai puternic ca toti cei puternici; sunt mai puternic si mai mare decat imparatii si mai cinstit decat toate cele ce se vad, nu numaidecat pamantul si cele de pe pamant, ci si decat cerul si toate cele din cer, avand pe Ziditorul tuturor, Caruia se cuvine slava si cinstea in veci. Amin. |
Avea Pr Paisie Olaru o poezie numita ”Calugarul”, o stie cineva, o caut si nu o gasesc.
EDIT. Am gasit-o numai ca nu e scrisa de pr Paisie ci de Ioanichie Balan. Iubite frate muritor, De vei vedea un calator Cu hainele cernite, singurel Descult, flamand Si insetat Te rog sa ai mila de el Ca poate-i un calugar! De intanlesti la vreo rascruce Un om strain, ce-ar vrea s-apuce... Departe, undeva in lume... De-l vezi mereu Oftand din greu Sa nu-l intrebi atunci de nume, Ca poate-i un calugar! De vei vedea trecand prin sat Un om cu capul aplecat C-o traista goala in mana lui Te rog acum Sa-i iesi in drum Si un cuvant mai bun sa-i spui Ca poate-i un calugar! Sau cand e frig si ploua afara De vei vedea ca asteapta-n gara Un calator infrigurat Nu-l judeca Cu gura ta De ce e trist si-ngandurat Ca poate-i un calugar! De vei vedea in multe randuri Un om la munca stand pe ganduri Privind cu ochi-n departare, Mereu tacut Si abatut Nu-l intreba ce cata-n zare, Ca poate-i un calugar! Iubitul meu, nu te-ndoi, Ci, daca tu vei intanli Un om in lume fara rost Ce plange-ades Neinteles. Sa stii iubitul meu c-a fost In viata lui calugar C-acela care a trait Si-n manastire-a-mbatranit, Orice i-ai spune si i-ai da Sa nu socoti Ca o sa poti Sa-i schimbi cumva inima sa, Ca el e tot calugar! De-i vei canta de bucurie De asta el nu vrea sa stie De jale de ii vei canta, El tot mereu Oftand din greu Plangand incet va suspina Cu lacrimi de calugar! Deci nu cata sa-i mangai plansul, Ci roaga-te si tu cu dansul, Caci el de-atata pribegie, De toti uitat Si-ndepartat Va suspina dupa pustie Caci este tot calugar! Iar daca lumea-l va-nsela, Tu frate nu te bucura, Nici sa vorbesti de el oricui, Caci el oricand Mustrat de gand, Se va scula din calea lui Caci inca-i tot calugar! Iar daca va imbratatni Si-n lume frate, va muri, Sa-l pui atunci intr-un mormant, Si nimanui Sa nu mai spui Ca sub acest strain pamant Se afla un calugar! Calugarul-Pr.Ioanichie Balan-Poezie ortodoxa-Video |
Citat:
De data asta, daca tacea... poet ortodox ramanea! Dilematic poem: sa fie o ironie subtila la adresa (ne)credintei noastre? Sau mai degraba o marturisire versificata a (ne)credintei si deznadejdii poetei... Him... Cine poate sti... Poetii sunt tare jucausi si ghidusi... |
TARA de George de Podoleni
Spuneți-mi, n-ați văzut cumva o țară ? Am fost plecat vreo patru ani pe-afară; Azi am venit și-o caut cu ardoare, Dar n-o găsesc și-n suflet rău mă doare. O caut peste tot, am fost și-n sate, Ogoare plâng în buruieni lăsate, Înspre păduri, potecile uitate M-au rătăcit într-un pustiu de cioate. Acasă poarta nu e zăvorâtă, Căci mama tot mai iese și se uită; Atâta dor i-a mai rămas pe lume, Feciorii să-i mai strige iar pe nume. Moșneagul iese-n cale și-o întreabă: "Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă, La noi în țară-i multă sărăcie. Știu ei - că de-or veni, la ce să vie?!" Spuneți-mi, n-ați văzut cumva o țară Cântată de poeți odinioară, Cu ochi de cer și plină de verdeață? Am fost și-am căutat-o și la piață. Acolo nu era, de bună seamă, Că prea o înjurau români de mamă; Harbuzul, pătrunjelul, biata prună, Erau culese parcă de pe Lună! Chiar, voi nu ați văzut pe jos o țară, Călcată în picioare și murdară? Ce-aveți cu ea? Nimica nu vă cere, Eu o declar singura mea avere! http://youtu.be/dAngNNZLJCw |
Semnele apocaliptice
Vânturi rele, pierzătoare, Amenință azi mereu Pe noroadele smerite Care cred în Dumnezeu. Bate “Crivățul” năprasnic, De la Nordul Comunist, Răspândind în toată lumea “Dogmele” lui Anticrist. Din Apus “Austrul” suflă Aducând cu el “Progres”, Care naște necredință Și împrăștie eres. De la Miazăzi mai tare, “Băltărețul” s-a pornit Și, lovindu-se de “Crivăț” Pe cei negri i-a-nroșit. Iar la Răsărit de soare, “Valul galben al lui Gog” Spumegă și se frământă Cu “vlăstarii lui Magog”. Ucenicii stricăciunii Forfotesc îngrozitor Căutând să otrăvească Pe sărmanul muritor. Grabnic uneltesc perzarea Cei cu duhul “răzvrătit” - Și precum se vede lumea Nu-i departe de sfârșit - Urâciunea pustiirii Și-a găsit învățăcei Care dăscălesc pe oameni Ca să meargă după ei. Aceste versuri au fost scrise în ziua Sfintei Maria Magdalena, cea întocmai cu Apostolii, 22 iulie 1960, în Sihăstria “Sf. Ana” de la Hozeva (potrivit cu starea furtunoasă din cele patru continente) de către smeritul Ieroschimonah Ioan Iacob. Sunt ultimele versuri ale Sfântului Ioan (imi cer scuze daca s-a mai postat ceasta poezie) |
Citat:
|
o poezie...
Dacă aș fi un bob de grâu de Monahia Nicodema Stoica
Dacă aș fi un bob de grâu, aș aștepta cuminte Ca să mă coc, răbdând smerit în arșița fierbinte. Apoi, legat cu frați de-ai mei, la moară de m-ar duce De pietre m-aș lăsa sfărmat, s-ajung făină dulce. Cînd m-aș vedea trecut de sită, asta mi-ar fi dorința: Cu rugă de m-ar frământa, plângând, prescurărița. Iar de m-ar pune în cuptor, oricât de-ncins să fie, O Doamne, ce frumos aș crește, s’ajung la Liturghie! Când preotul se roagă-n taină, îngenunchind sfios, M-aș preschimba, prin Duhul Sfânt, în Trupul lui Hristos. Și dacă toate s-ar plini, un dor mi-ar mai rămâne: Ca toate boabele de grâu să fie doar o pâine. |
Cugetare umilita la durerea Maicii Domnului - Sfantul Ioan Iacob
Cu mintea mea Preasfântă Maică Te văd pe drumul spre Calvar, Și conștiința mea săracă Mă mustră ca și pe tâlhar! Ți-aud cu jale tânguirea Și sînt mustrat acum mai rău, Știind că pentru mine rabdă Preamilostivul Fiul Tău! Privindu-L înălțat pe Cruce De adunarea celor răi, Cunosc că am mai multă vină Decât răstignitorii Săi! De nu vedea mai înainte Stăpânul, împietrirea mea, Ar fi avut o mângâiere Și nu mai înseta așa. Și poate stâncile de piatră Nu s-ar fi despicat atunci, Văzând că nu mai pătimește Și pentru mine Domnul munci! Nici soarele, ascuns de groază, N-ar fi rămas așa de mult, De nu vedea cum rabdă Domnul Și eu acuma nu-L ascult! Iar sabia proorocită, N-ar fi pătruns așa de rău, În inima Ta Preacurată Văzând cum moare Fiul Tău! |
D. Ciurezu - Rugaciune - Miroase satul tot a iarba si-a lumina
Doamne, Miroase satul tot a iarba si-a lumina Si sta 'n genunchi sub tâmpla Ta de soare, Pe crestet alb, un patrafir de floare L-aduna rugaciunea lui senina. Si-asa neputincios, dar tare în credinta, În fiecare zi se 'ndreapta catre Tine, Cu tot ce-ai pus în el din slavi senine Cu tot ce-ai vrut din marea biruinta. Se 'nchina simplu, ca un ram în vânt Si rasadeste 'n cer un bob de gând, Apoi se 'ntoarce 'n bulgar, tremurând, Cu fruntea mai lipita de pamânt. Se 'ntrece 'n câmp cu pasarile Tale Si bucuros se pierde pe ogoare, Purtând pe umeri dimineti cu soare Si umbre moi culcate peste cale Doamne, E satul Tau si cuibul meu pierdut Pe care-l port în aripile mele, Cum as purta o pulbere de stele Din înaltimile prin care am trecut. |
Nu stiu daca am mai postat-o candva...
Vasile Voiculescu – CLXXIII (173) Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpușă, Să-ți faci un joc cu toane, ca în copilărie. Când ea-ți cerea o fire de salamandră vie, În tainica-i văpaie să arzi făr’ de cenușă. Ea nu stă-n trup, stăpână a cărnii și-a plăcerii, Înflăcăratu-i spirit, urgie, le consumă; Își cată-n noi duh geamăn… și, de-l îmbii cu humă, Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii… Te ispitește jindul să-mbraci și fericirea Cum pui, pentru petreceri, o rochie de brocarte? Dar trebuie-nfruntată cu spaimă, ca o moarte… Căci ea, ca să pătrundă, îți sparge-alcătuirea, Preface în genune lăuntrul tău, anume Ca să încapă-acolo, cu ea, întreaga lume. |
Intaia dragoste
V. Voiculescu Cu ce adanc sa Te masor? de unde Atata inaltime, sa Te ating? Ma urc in cer si cerurile-s scunde, M-afund in mari, amare funduri ling. Bat, pan’ce fruntea de intrebari imi crapa Cer, se-ntorc goale aprigile-mi rugi Cat, imi raman in maini noroi si apa… Ca un vampir tot sufletul imi sugi. Mi-e dor de Tine Doamne ca de-o fata, Intaia dragoste… Cat am iubit! Dar intr-o zi s-a maniat deodata Far’un cuvant de atunci m-a parasit. Un fir din taina-i nu ma strabatu: Si ma intreb de n-ai fost Doamne, Tu. |
Mihai Eminescu - Împărat și Proletar
.................................................. .....
Virtutea pentru dânsii ea nu exista. Însa V-o predica, caci trebui sa fie brate tari, A statelor greoaie care trebuie-mpinse Si trebuiesc luptate razboaiele aprinse, Caci voi murind în sânge, ei pot sa fie mari. Si flotele puternice s-armatele faloase, Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, S-acele milioane, ce în gramezi luxoase Sunt strânse la bogatul, pe cel sarac apasa, Si-s supte din sudoarea prostitului popor. Religia - o fraza de dânsii inventata Ca cu a ei putere sa va aplece-n jug, Caci de-ar lipsi din inimi speranta de rasplata, Dupa ce-amar muncirati mizeri viata toata, Ati mai purta osânda ca vita de la plug? Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea Si v-a facut sa credeti ca veti fi rasplatiti... Nu! moartea cu viata a stins toata placerea - Cel ce în asta lume a dus numai durerea Nimic n-are dincolo, caci morti sunt cei muriti. Minciuni si fraze-i totul ce statele sustine, Nu-i ordinea fireasca ce ei a fi sustin; Averea sa le aperi, marirea s-a lor bine, Ei bratul tau înarma ca sa lovesti în tine, Si pe voi contra voastra la lupta ei va mân'. De ce sa fiti voi sclavii milioanelor nefaste, Voi, ce din munca voastra abia puteti trai? De ce boala si moartea sa fie partea voastra, Când ei în bogatia cea splendida si vasta Petrec ca si în ceruri, n-au timp nici de-a muri? .................................................. ............ |
Nichita Stănescu
Viața mea se iluminează
Părul tău e mai decolorat de soare, regina mea de negru și de sare. Țărmul s-a rupt de mare și te-a urmat ca o umbră, ca un șarpe dezarmat. Trec fantome ale verii în declin, corăbiile sufletului meu marin. Și viața mea se iluminează, sub ochiul tău verde la amiază, cenușiu ca pământul la amurg. Oho, alerg și salt și curg. Mai lasă-mă un minut, Mai lasă-mă o secundă, Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip. Mai lasă-mă o briză, o undă. Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp (Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964) |
Rugaciune - Mihai Eminescu
Noi ce din mila Sfântului Facem umbră pământului, Rugămu-ne'ndurărilor, Luceafărului mărilor. Ascultă-a nostre plângeri, Regină peste îngeri; Din neguri te arată, Lumină dulce, clară, O, Maică Preacurată Și pururea Fecioară, Marie! Crăiasă alegându-te, Îngenunchem rugându-te Înalță-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie. Fii scut de întărire Și zid de mântuire. Privirea-ți adorată Asupră-ne coboară, O, Maică Preacurată Și pururea fecioară |
A. E. Baconsky - Ruga tacuta
Ma rog luminii sa coboare Umbland peste padure ca o boare - Brazilor adormiti ma plec sa le sarut Barbile lungi - frunzisului cazut Pasii mei rari ii povestesc in soapte Spaime cerbilor de miazanoapte. Ma rog peregrinului, tristului vant, Sa uite daca sunt sau nu mai sunt, Sa poarte printre lacuri mai departe Viata de pasare a frunzelor moarte - Ma rog padurarilor sa lase Deschise usile colibelor joase, Cararilor ma rog sa ma caute poate Cand noaptea va fi dusa jumatate, Si-ntr-un tarziu ma rog Craiului Nou Sa-mi sape cavoul in timp, in ecou, Cand raza lui halucinanta, rece, Pierduta prin vazduh ma va petrece. Pe urma n-am sa ma mai rog nimanui - Va creste pe arbori muschiul verzui Si frunzele-au sa plece si-au sa vie Cu nesfarsita lor monotonie. |
Traian Dorz: ÎNCREDE-TE-N IUBIRE! Încrede-te-n iubire chiar când ți-aduce jale, n-o-mpiedica să intre în taina vieții tale, căci inima în care își află loc iubirea primește azi odihna, iar mâine nemurirea. Încrede-te-n iubire chiar dacă lumea toată ți-ar spune că viața îți este înșelată căci cel ce-n curăție cu-adevărat iubește, nimic nu-l mai înșeală, nimic nu-l rătăcește. Încrede-te-n iubire, că ea-i din Domnul Sfântul, nimic nu-i mai puternic ca El pe tot pământul, dar să trăiești iubirea cu sfânta ascultare - atunci nici decât tine nu-i nimenea mai tare. |
Luminătorul
V. Voiculescu Am fost ca nerodul din poveste Ce căra Soarele cu oborocul În casa-i fără uși,fără ferestre... Și-și blestema întunerecul și nenorocul. Ieșeam cu ciubărele minții,goale,afară, În lumină și pară, Și când mi se părea că sunt pline, Intram,răsturnându-le-n mine. Așa ani de-a rândul M-am canonit să car lumina cu gândul... Atunci ai trimis Îngerul Tău să-mi arate Izvorul luminii adevărate: El a luat în mâini securea durerii Și-a izbit naprasnic,fără milă,pereții. Au curs cărămizi și moloz puzderii, S-a zguduit din temelii clădirea vieții, Au curs lacrimi multe și suspine, Dar prin spărtura făcută-n mine, Ca printr-un ochi de geam în zidul greu, Soarele a năvălit în lăuntrul meu. Și cu el odată, Lumea toată... Îngerul luminător a zburat aiurea, Lăsându-și înfiptă securea; Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină De soare,de slavă și de lumină. |
Pervigilium Veneris (Priveghere la sarbatoarea Venerei) - o poezie misterioasa, cu autor nesigur, scrisa prin secolul IV, cand crestinismul luase avant, e socotita cantecul de lebada al literaturii profane.
Nu stiu sa fi fost tradusa in romaneste. Refrenul suna astfel: Cras amet qui nunquam amavit; quique amavit cras amet, adica "Sa iubeasca maine cel care nu a iubit niciodata si oricine a iubit maine sa iubeasca." Pervigilium Veneris Translated from Latin to English by David Camden Let him love tomorrow who has never loved and let he who has loved love tomorrow. New spring, singing spring! The world is born in spring! Loves harmonize in spring, birds marry in spring, And the forest releases a marriage shower of leaves. Tomorrow the union of loves among arboreal shades interweaves lively youths in a cottage with her myrtle vine: Tomorrow Dione, propped upon her lofty throne, declares the laws. Let him love tomorrow who has never loved and let he who has loved love tomorrow. Then a sea of celestial blood in a foaming circle, Between cerulean crowds and biped horses, Gives birth to Dione, shaking the waves of a husband’s rainstorm. Let him love tomorrow who has never loved and let he who has loved love tomorrow. She paints the year purple with flowery buds, She presses her nipples rising from the breath of Favonius Hard onto the warm bed, she of the shining dew, Which left the air at night, scatters the moist drops. Behold! They quiver like tears trembling from an old pain: The falling drop delays its descent in a small circle. Behold! The floral purples revealed its modesty: That moisture, which the stars distill as dew in calm nights, At dawn freed her maidenly nipples from the moist robe. She commands that, with the dawn, the humid roses marry maidens, Born of Cypriot blood, and of breezes, and of the purples of the Sun. Blush, which lay hidden veiled under a garment of fire, Married only in vow, she will not be ashamed to display tomorrow. Let him love tomorrow who has never loved and let he who has loved love tomorrow. The goddess commanded the Nymphs to go to the sacred myrtle grove: The boy accompanies them: but one cannot believe that Love is resing if he brought his arrows. Go, Nymphs! He laid down his arms, Love is resting! He was ordered to go unarmed, bare he was ordered to go, Neither with bow, nor arrow, nor fire to hurt. But nevertheless, Nymphs, beware, because Cupid is beautiful: Even naked, it is the same Love, always in arms. Let him love tomorrow who has never loved and let he who has loved love tomorrow. Venus sends maidens of equal modesty to you. We request only one thing: grant, maiden Delia, That your grove not be covered with blood from fierce slaughters. She herself wanted to ask you, if she could persuade a chaste woman, She herself wanted you to come, if it were fitting for a virgin. In three nights you would have to see the festive choirs Intermingled in groups to go through your forests, Between crowns of flowers, between cottages of myrtle. Neither Ceres nor Bacchus is absent, nor is the god of poets. The whole night will have to be stopped and guarded with songs. May Dione reign in the forests! Withdraw, Delia! Let him love tomorrow who has never loved and let he who has loved love tomorrow. The goddess ordered the court to stand with Hyblan flowers; The chief herself will say her laws, the Graces will attend. Hybla, scatter the flowers, whatever the year brought; Hybla, obtain a floral dress, how great is the plain of Etna. From the fields and the springs the girls will come here, Whoever the forests, whoever the lakes, whoever the mounts inhabits. The mother of the winged boy commanded all to attend, And she commanded the girls to never trust Love, even naked. Let him love tomorrow who has never loved and let he who has loved love tomorrow. And may green shades be led with newborn flowers. It will be tomorrow when Aether has contracted nuptials for the first time, To create the year with spring clouds all, The father, as a marital storm, fertilized the lap of his nurturing wife, Where the fruit developed in great body would nourish everything. Venus, in heart and mind, with her pervading spirit, Governs inside, procreator of hidden forces, And through earth, sky, and sea She established a course for the seminal route And she ordered the world to know of the birth. Let him love tomorrow who has never loved and let he who has loved love tomorrow. She herself turned her Trojan sons into Latins: She herself gave her son a Laurentine girl as a wife, And soon to Mars she gives the chaste maiden of the sanctuary: She herself made the Romulean marriages with the Sabines, Whence came the Ramnes and Quirites, and for the race of Romulus She would create their descendant, Caesar. Let him love tomorrow who has never loved and let he who has loved love tomorrow. Passion fertilizes the fields, the countryside feels Venus; Love himself, son of Dione, was born in the country. This one, while the field gives birth, she received in her lap: She herself nourished him with delicate kisses of flowers. Let him love tomorrow who has never loved and let he who has loved love tomorrow. Behold now that sheep tend their bodies under Spanish broom, Each is protected by the conjugal bind that holds them. Behold the flocks bleeting with their husbands in the shade: And the goddess commanded the songbirds not to be quiet. Already the loquacious ones of hoarse voice, the swans, resonate in the pools: In the shade of a poplar, the wife of Tereus responds to them, So that you think that the pains of love are counted with musical voice, And you deny that she laments her sister with a cruel husband. She sings, we are silent. When does my spring come? When will I become as a wanderer, so that I may cease my silence? I destroyed the Muse by being silent, not even Phoebus looks back at me. Thus like Amyclas, when they were silent, silence was lost. Textul original - http://community.middlebury.edu/~harris/Classics/PervigiliumVeneris.html |
Iubirea Poți pâmîntu-n mîini să ții, Poți sâ mori și poți să-nvii, Poți om mare ca să fii Și stăpîn pe fire! Poți să scazi și poți sâ crești. Poți vorbi în, limbi cerești,' Dar să stii, nimic nu ești Dacă n-ai iubire! Poți să stii să scapi de rele Poți să stii să numeri stele Și din lume toate cele Să le ai în știre! Esti un clopot de' aramă Un tun groaznic ce dârîmă Și-o mînie ce sfărîmă Dacă n-ai iubire! De-ai avea toata știința De sub cer toată credința Cît să muți la munți ființa Numai c-o zîmbire Nu ești faclă nici suspin Nici durere nici alin Ești ca cel mai aspru spin Dacă n-ai iubire! Di ți-ai da averea toată Pentru, cei lipsiți din gloata Corpu-ți fie-ntins pe roată Ori adus jertfire. Nu ești nici măcar pitic Ești sub stele cel mai mic Ești nimic, nimic, nimic Dacă n-ai iubire! Prin iubire-adevărată Aduci urii nimicire. Dar prin ură, niciodată, Nu-ți aduci în schimb iubire Cel mai mic între Iereii-Monahi NICODIM MĂNDIȚA Protosirtghel |
Cu ciobul mintii mele - Virgil Maxim
Doamne,
m-am apucat sa car Lumina Ta cu ciobul mintii mele in bojdeuca mea. Si... nu stiu ce-am facut fiindca, din ziua si chiar din ceasu-n care-am inceput, i se cojesc peretii si cade toata tencuiala ei de lut ! Doamne, m-am apucat sa car Lumina Ta cu ciobul mintii mele... Si-acum, zidirea mea, pe Stalpii-Intelepciunii o-nnoiesc si-asez Icoana, Chipu-Imparatesc, Al Celui-ce-a-facut, cu darul Lui, Din ciobul mintii mele Tron Ceresc ! |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 14:41:11. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.