Credeam ca imi este strain acest cumplit sentiment al invidiei. Asta pana intr-o zi cand am fost la o manastire cu o prietena ce se lupta din greu cu aceasta patima. Am stat langa ea cand a trect preotul cu Sfintele Daruri. In acea zi pentru prima oara am simtit cum este sa fii invidios. Doare cumplit! Sa ne rugam pentru acei care sufera de patimi grele caci samanta raului este in toata faptura nascuta din pacate-omul.

Rugându-ne pentru alţii - ne rugăm şi pentru noi !
Multumesc Dorina pentru cuvântul tău . . . :1:

Ce sunt gândurile şi de unde provin?
 

Când spunem gânduri, nu înţelegem prin aceasta în mod simplu cugetele, ci chipurile şi reprezentările sub care se înfăţişează ele de fiecare dată însoţind cugetările corespunză*toare. Deci chipurile împreună cu cugetările se numesc gânduri. Prima şi cea mai de temelie pricină a gândurilor în om este păcatul strămoşesc. Până atunci mintea omului era neîmpărţită la alte lucruri, fiind aţintită numai la Dumnezeu, însă din clipa săvârşirii păcatului strămoşesc a început să lucreze gândul tăgăduirii şi în continuare toate celelalte gânduri. A doua cauză care pricinuieşte gândurile în om sunt organele simţurilor, atunci când acestea nu sunt conduse de mintea cea stăpânitoare. Dar mai ales auzul şi vederea. Astăzi, îndeosebi, datorită tehnologiei simţu*rile primesc mult mai multe iritaţii decât mai demult. De aceea şi lupta cu gândurile este mai puternică. Al treilea motiv sunt patimile care există în om. De la acestea diavolii iau pricină să mişte împotriva noastră gândurile cele rele. Al patrulea motiv şi cel mai însemnat sunt diavolii. Sfântul Grigorie Sinaitul subliniază în mod explicit şi pregnant: "Gândurile sunt cuvintele diavolilor şi înainte-mergătoarele patimilor.
(Benedict Aghioritul, Gândurile și înfruntarea lor, Editura Evanghelismos, București, 2002, pp. 10-11)

Cum ispitește diavolul!…Sfinții Părinti
 

,,Diavolul, ne arată Sfântul Ioan Scărarul, ne sapă trei gropi, adică trei ispite: prin cea dintâi încearcă să ne împiedice să lucrăm binele. Prin a doua, chiar dacă facem binele, să nu-l facem pentru Dumnezeu, ci spre mândria noastră. Iar dacă nu a reușit prin aceste două curse, ne dă o îndrăzneală nejustificată în săvârșirea lui, pentru a ne duce pe culmile mândriei. Sufletul nostru are împotriva acestor trei ispite, trei arme specifice; pentru cea dintâi-sârguința și gândul la moarte; pentru cea de-a doua –supunerea și ocara; iar pentru cea din urmă- defăimarea de sine”.(Sfântul Ioan Scărarul). Diavolul declanșează asupra minții în scopul atrageii noastre la păcat două mecanisme: cel al închipuirii sau îmaginației și cel al amintirii. Prin închipuire, diavolul caută să născocească tot felul de idei și reprezentări păcătoase și pătimașe, iar când nu reușește, ne aduce aminte de păcatele trecute, prin declanșarea mecanismelor amintirii.
Diavolul adoptă o dublă strategie: până la săvârșirea faptei rele diavolul dă curaj și îndrăzneală ca să primim ispita, să o însoțim cu gânduri proprii, să consimțim la lucrarea ei și să o facem, iar după săvârșirea păcatului, caută să ne strecoare în suflet întristarea și deznădejdea, îngrozindu-ne cu spaimele Judecății. (Sfântul Ioan Scărarul)
Referindu-se la procesul de împătimire, Evagrie vorbește despre diavolul care face ca sufletul împătimit să devină nesimțitor. ,,Când năvălește acela, iese sufletul din starea sa firească și leapădă cuviința și frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socotește păcat, fărădelegea n-a mai socotește fărădelege și la osânda și munca veșnică se gândește ca la niște vorbe goale. Acest demon poate fi izgonit prin atenția la nenorocirile, bolile și suferințele altora care ne sensibilizează și care, pun pe fugă pe acest diavol întrucât sufletul este străpuns puțin câte puțin și trezit la milă fiind dezlegat de împietrirea venită de la demon.”
Cel mai tare ne luptă vrăjmașii diavoli în timpul rugăciunii. Scopul lor este ,să ne fure rugăciunea cea de ceas de la noi. Evagrie Ponticul ne spune că ,,tot războiul ce se aprinde între noi și vrăjmașii diavoli nu se poartă pentru nimic altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească. În timpul rugăciunii, lupta și năvălirea vrăjmașului diavol are amploarea și răutatea fiarelor sălbatice. Ei se reped asupra rugătorilor ,,în cârduri”, luând forme și consistențe materiale dintre cele mai ciudate și periculoase și încercând să-i îngreuneze prin moleșeala somnului, vedenii, lumini, amăgiri, năluciri, tulburări chiar și hormonale”.
Sfinții Calist și Ignatie Xanthopol spun că aceste ispite au rostul de a face mintea să nu se mândreacă de binele ce l-a aflat ci, dimpotrivă, războită, certată și umilită, să sporească în smerita cugetare.
În legătură cu aceste momente, Părinții filocalici vorbesc despre îngăduința lui Dumnezeu sau despre ascunderea harului de la noi. Dar chiar în această ascundere, harul ajută în chip tainic sufletul, ca să arate vrăjmasilor lui că biruinta este numai a sufletului.

„Credința este cea dintâi și principala armă în lupta cu patimile, fiindcă credința este lumina minții care alungă întunericul patimilor, precum și tăria minții care alungă boala din suflet. Credința poartă în sine însăși nu numai propriul său principiu și substanță, dar și principiul și substanța tuturor celorlalte virtuți – desfășurându-se una din cealaltă și încercuindu-se una pe alta precum inelele unui copac. Dacă se poate spune despre credință că are un limbaj, acel limbaj este rugăciunea.”


(Părintele Iustin Popovici, Credinta Ortodoxă si viața în Hristos, Editura Bunavestire, pp. 60-61, Galați, 2003)

Ai cazut , nu-i nimic , ridica-te !
 

Un frate care a păcătuit a mers la un Sfânt Părinte şi l-a întrebat ce trebuie să facă: „Ai căzut? Ridică-te!”, i-a spus acesta.
„M-am ridicat, dar am păcătuit din nou”, i-a răspuns omul.
„Nu-i nimic, i-a spus părintele, te ridici din nou...! Clipa finală trebuie să te găsească, fie ridicându-te, fie căzând, dar în luptă cu tine însuţi şi cu ispitele. Numai aşa găseşti calea spre rai”.


(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicesti, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011, p. 19)

Tulburarea, indiferent de cauzele aparent bune ale provenienţei ei, este cea mai dăunătoare ispită pentru suflet, de aceea trebuie să fie considerate nedrepte şi neadevărate acele cauze şi prilejuri care o stârnesc. Dacă Domnul Atotbun se îngrijeşte pentru folosul nostru sufletesc şi mântuirea noastră mai mult decât noi înşine, atunci se cuvine să ne căutăm scăparea de gândurile care ne tulbură la bunătatea şi atotputernicia lui Dumnezeu, căci prin grija noastră nepotrivită, prin temerea şi frica necuvioasă nu putem face nimic. Vom trăi atât timp cât ne va dărui Dătătorul de viaţă, care ia viaţa şi învie, răneşte şi tămăduieşte, pe toate le aranjează cu înţelepciunea Sa, după unicul bine, spre cele folositoare şi mântuitoare.
Nu trebuie să uităm cuvântul evanghelic: „Vai nouă când ne vorbesc de bine toți oamenii”.
(Sfântul Ambrozie de la Optina, Sfaturi pentru familia creștină, Editura Platytera, pp. 131-132)

Să ne împotrivim invidiei
 

Vom discuta despre invidie, arătând cât de rea şi dăunătoare sufletului este această patimă. Împăratul Irod, bătrân neputincios în vârstă de şaptezeci de ani, auzind că s-a născut Hristos, noul împărat israelitean, s-a aprins de invidia care l-a orbit şi i-a împietrit inima într-o aşa măsură, încât a hotărât să ucidă în regiunea Betleem până la paisprezece mii de prunci, pentru ca împreună cu ei să-l omoare şi pe Hristos care S-a născut...
Însă invidiosul Irod nu l-a ucis pe Hristos, ci şi-a pierdut pentru totdeauna sufletul, iar pruncii ucişi de către el vor petrece fericiţi pentru veşnicie în cămările cereşti ale mucenicilor, în timp ce el are să se chinuie pentru veşnicie în gheenă.Trebuie să ne străduim în tot chipul să ne împotrivim invidiei şi să distrugem această patimă încă de la începutul ei, pentru că cei copleşiţi de invidie procedează în acţiunile lor aproape asemănător lui Irod. ...Să ne silim să avem dragoste şi bunăvoinţă faţă de toţi, atât faţă de cei ce ne iubesc, cât şi faţă de cei care nu ne iubesc, faţă de cei binevoitori şi faţă de cei nebinevoitori. Nu în zadar spune cuvântul lui Dumnezeu: „Dumnezeu este dragoste, iar cel ce petrece în dragoste, în Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu este în el”. Amin.
(Sfântul Ambrozie de la Optina, Sfaturi pentru familia crestină, Editura Platytera, p. 133)

Iubirea firească, iubirea căzută, aprinde sângele omului, îi pune în mişcare nervii, îi stârneşte închipuirea; iubirea sfântă răcoreşte sângele, odihneşte şi sufletul şi trupul, atrage omul lăuntric la ruga tăcută, îl afundă în dulceaţa smereniei şi desfătării duhovniceşti.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, Editura Sophia, Bucureşti, 2009)

Gândul
 

Dacă gândul a ajuns la obsesie şi eşti gata să faci păcat, deja eşti la un pas de foc. Fugi la duhovnic, nu mai aştepta şi spune-i că eşti gata să laşi păcatul! Atenţie cu gândurile, că tot păcatul de la gând se naşte!

Ce ne puteţi spune despre gândurile care, uneori, ajung la stadiul de obsesie?

Să ştiţi că gândurile până la moarte nu ne slăbesc! E bine că te luptă acum - lasă să te lupte dracul! - dar luptă-te şi tu cu el. Vrei să nu te lupţi? Vrei să nu ai gânduri? Nu se poate aşa!

Iar dacă gândul a ajuns la obsesie şi eşti gata să faci păcat, deja eşti la un pas de foc. Fugi la duhovnic, nu mai aştepta şi spune-i că eşti gata să laşi păcatul!

Atenţie cu gândurile, că tot păcatul de la gând se naşte! Nu este păcat pe care să-l faci cu voia ta, dar fără gânduri. Tot păcatul intră, mai întâi, prin imaginaţie. Sfântul Isaia, în cartea Ferestrele sufletului, spune că urechile, ochii, mintea aduc ispita în interiorul omului.

(Părintele Ioanichie Bălan, Spovedania - Taina împăcării, din Colecția Liman duhovnicesc, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 42)

Dragostea, mila şi smerenia se disting doar prin denumire, însă au aceeaşi putere şi lucrare. Dragostea şi mila nu pot fi fară smerenie, iar smerenia nu poate fi fară milă şi dragoste.

Creştinii din vechime, datorită marii lor râvne duhovniceşti, se nevoiau mult în post, în privegheri de noapte şi în cântarea îndelungată a Psalmilor şi rugăciunilor.

Nouă însă, celor de acum, din cauza slăbiciunii noastre şi lipsei de grijă pentru mântuirea sufletului, ne sunt străine aceste virtuţi. Să ne îngrijim măcar pentru împlinirea celor strict necesare, pe care ni le porunceşte nouă Apostolul Pavel, spunând: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2).

Însă împlinirea acestei porunci şi săvârşirea acestei virtuţi este cu neputinţă fară smerenie şi răbdare, pentru că smerenia dă tărie în orice virtute, iar fară răbdare nu se săvârşeşte nici o faptă bună.

După mărturia Cuvioşilor Calist şi Ignatie, dragostea, mila şi smerenia se disting doar prin denumire, însă au aceeaşi putere şi lucrare. Dragostea şi mila nu pot fi fară smerenie, iar smerenia nu poate fi fară milă şi dragoste.

Aceste virtuţi sunt arme nebiruite împotriva diavolului, spre care acesta şi toată mulţimea dracilor nici să privească nu pot. Să ne înarmăm cu această treime a virtuţilor, şi să ne apropiem de Dumnezeu, şi aşa vom primi mila veşnică de la Domnul cel înviat, Căruia i se cuvine slava şi puterea, cinstea şi închinăciunea împreună cu Cel fară de început al Său Părinte şi cu Preasfântul Duh în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Ambrozie de la Optina, Sfaturi pentru familia creștină, Editura Platytera, p. 110)

Noi toţi suferim de egoismul şi mândria noastră, şi tocmai de aceea suntem bolnavi sufleteşte. Om sănătos înseamnă om smerit. Sănătate sufletească este când omul este eliberat de păcate, când nu are boli sufleteşti.

Să fim cu luare-aminte la purtarea noastră, să nu fie necuviincioasă, ci să trăim cu cuminţenie şi atenţie. Să nu facem ceva fără ascultare şi binecuvântare. Un vapor nu se scufundă numai din cauza unei rupturi mari, ci şi din cauza mai multor crăpături mici. Aşa şi greşelile mici, când se repetă, devin o greutate mare şi ne scufundă sufletul. Smerenia se dobândeşte când cerem iertare, când luăm greşelile asupra noastră. Dobândim smerenia când ne spovedim şi primim poveţele duhovnicului. Atunci dobândim şi discernământul, care se naşte din smerenie, iar smerenia este rodul spovedaniei.

Noi toţi suferim de egoismul şi mândria noastră, şi tocmai de aceea suntem bolnavi sufleteşte. Om sănătos înseamnă om smerit. Sănătate sufletească este când omul este eliberat de păcate, când nu are boli sufleteşti. Când nu suferă nici de gelozie, nici de invidie, nici de judecarea aproapelui, nici de obrăznicie, nici de mândrie şi egoism. Doar cel pe deplin sănătos este omul smerit al lui Hristos. Nu există amăgire fără trufie şi mândrie. În amăgire nu se găseşte nici urmă de smerenie şi de aceea cel amăgit nu acceptă nimic! Egoismul este cauza tuturor relelor şi rana îngrozitoare care ne provoacă toate durerile păcatelor. Smerenia este virtutea cea mai îmbucurătoare. În omul smerit diavolul nu poate intra niciodată.

(Părintele Efrem Athonitul, Despre credinţă şi mântuire, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p.22)

Dumnezeul tău este şi Dumnezeul meu. Ce odihnitor răsună în inimă cuvântul acesta! Ar trebui să-l cunoască orice om dornic de adevăr, de lumină, de bine. Toţi cei însetaţi sincer de adevăr ar trebui să rostească în cor cuvântul acesta. Nu pot fi două culmi, două scopuri ultime, e numai unul şi, indiferent cum îl numim fiecare, cum îl vedem, paşii ni se îndreaptă tot spre el. Avem un singur punct terminus, unde se vor întâlni toţi cei drepţi, adică cei ce cu sinceritate însetează să găsească şi să slujească cauza ultimă, cauza adevărată a existenţei.
Orice om ce însetează după adevăr, ce doreşte să slujească adevărul, ce are privirea aţintită spre adevăr, poate rosti semenului, omului ce poartă cu vrednicie numele de om, pentru că suferă din dor după adevăr: Dumnezeul tău este şi Dumnezeul meu.
Suntem fraţi legaţi de o ţintă unică, chiar dacă ne aflăm pe drumuri diferite. Acolo, pe culmi, ne vom întâlni şi îmbrăţişa într-o îmbrăţişare sfântă şi largă, cât spaţiul.
(Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 168)

Despre deasa împărtăşanie
 

O, Doamne, pe toate celelalte jertfe şi daruri nu voieşti să ţi le aduc, ci doreşti să mă apropii de Sfintele Taine şi să mă împărtăşesc cu Preasfântul Trup al Fiului Tău, pe care mi L-ai pregătit la Sfânta Masă, pentru că aceasta este voia Ta.

Iar Apostolul Pavel, în epistola către Evrei, zice în alt chip: "Jertfă şi prinos n-ai voit, ci trup mi-ai întocmit" (10, 5), ceea ce însemnează: O, Doamne, pe toate celelalte jertfe şi daruri nu voieşti să ţi le aduc, ci doreşti să mă apropii de Sfintele Taine şi să mă împărtăşesc cu Preasfântul Trup al Fiului Tău, pe care mi L-ai pregătit la Sfânta Masă, pentru că aceasta este voia Ta. De aceea voind să arate că este gata spre ascultare zice: "Iată, vin ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu, şi Legea Ta înlăuntrul inimii mele am voit". Adică, iată Doamne, vin să fac voia Ta cu multă râvnă şi să împlinesc legea Ta cu toată inima mea.
De aceea, dacă iubim mântuirea noastră, trebuie să facem cu bucurie şi cu dragoste voia lui Dumnezeu, ca fiii şi nu ca robii, de frică. Fiindcă frica păzeşte poruncile cele vechi, iar dragostea păzeşte pe cele evanghelice. Adică cei ai Legii păzeau poruncile şi hotărârile Legii de frică, ca să nu fie pedepsiţi şi chinuiţi; pe când noi, creştinii, pentru că nu mai suntem sub stăpânirea Legii, trebuie să împlinim poruncile Evangheliei nu de frică, ci din dragoste şi ca fiii trebuie să facem voia lui Dumnezeu.
Iar voia lui Dumnezeu şi Tatălui, după bunăvoire şi înainte povăţuire Unuia Născut Fiului Său şi Domnului nostru Iisus Hristos şi să-şi verse Sângele Său pentru mântuirea lumii, iar noi toţi creştinii să ne împărtăşim adesea cu Trupul şi Sângele Lui, pentru ca prin deasa Împărtăşire, în această viaţă să fim păziţi de cursele şi vicleşugurile diavolului, iar când va ieşi sufletul nostru, să zboare ca o pasăre în libertate şi bucurie la ceruri, fără nicio împiedicare din partea duhurilor celor din văzduh.
Aceasta o adevereşte şi dumnezeiescul Hrisostom zicând: "Şi altcineva mi-a povestit un lucru, pe care nu l-a auzit de la altcineva, ci el însuşi s-a învrednicit să-l vadă şi să audă; adică aceia care la moartea lor se împărtăşesc cu Preacuratele Taine cu conştiinţa curată, când iese sufletul lor, îi înconjoară îngerii, pentru Darul Împărtăşaniei şi-l suie în cer."
Deci şi tu, frate, pentru că nu ştii când vine moartea, fie azi, fie mâine, ori în clipa aceasta, trebuie să fii totdeauna împărtăşit cu Preacuratele Taine şi să te afli gata. Şi dacă este voia lui Dumnezeu să mai trăieşti în viaţa aceasta, vei petrece cu Harul Sfintei Împărtăşanii, o viaţă plină de bucurie, plină de pace şi însoţită de toate celelalte virtuţi. Iar dacă voia lui Dumnezeu este să mori, apoi cu Sfânta Împărtăşanie vei trece cu slobozenie vămile dracilor care se află în văzduh, ca să te sălăşluieşti cu bucurie negrăită în locaşurile cele veşnice. Căci deoarece eşti totdeauna unit cu Preadulcele Iisus Hristos, Atotputernicul Împărat, şi aici ai să trăieşti o viaţă fericită, iar când vei muri, dracii au să fugă de la tine, ca trăzniţi, iar îngerii îţi vor deschide intrarea cerească şi te vor duce cu cinste până la tronul Preasfintei Treimi.
O, măreţie, pe care o dobândesc creştinii din deasa Împărtăşire, şi în viaţa aceasta, şi în cea viitoare!


(Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Neofil Kavsokalivitul, Carte folositoare de suflet despre deasa împărtăşire cu Preacuratele lui Hristos Taine, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001; pp. 53-54)

Dacă în noi înşine se arată reaua invidie către cineva, dacă începe din inima noastră să ţâşnească gânduri şi sentimente rele către aproapele nostru, dacă vreo oarecare putere interioară începe să ne îndemne să-l osândim, atunci cum trebuie să procedăm?
- Atunci, frate, trebuie să ne mobilizăm toate puterile sufletului şi să stăruim în a nu deschide gura noastră la cuvinte rele. Trebuie să ne reţinem limba ca să nu vorbim osândiri. Trebuie să înăbuşim furtuna gândurilor si cuvintelor dușmănoase care clocotesc înainte să ajungă pe limba noastră.
Când malurile unui pârâu sunt îngrădite cu pietre mari, spune Sfântul Grigorie Teologul, chiar dacă clocoteşte pe dinăuntru, el nu pustieşte ogoarele. Vlăguit de puteri din pricina pietrelor, el trăieşte ca mort pe jumătate. Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc ca, în lupta cu osândirea, s-o apucăm de la cele mai uşoare către cele mai grele.
În primul rând, dacă nu putem să nu osândim în inima noastră pe cineva dintre duşmanii noştri, să ne străduim măcar ca să nu osândim cu limba, ca nu cumva prin osândirea cu limba, după ce ne-am otrăvit inima noastră, să otrăvim şi văzduhul din jurul nostru, precum şi sufletele acelora care respiră acest aer.
Mai mic păcat este să osândeşti în sine, decât să osândești în fața altora. Primul păcat limitează acţiunile tale devastatoare în hotarele inimii tale, iar al doilea pleacă din om în om şi pe mulţi îi pierde. Tu ai osândit pe cineva; cei care te ascultă încep şi ei să osândească; aceia cărora li se transmite osândirea, la rândul lor, o răspândesc; şi, astfel, acest lanţ al păcatelor se întinde fără sfârşit şi cuprinde din ce în ce mai multe suflete. Şi, dacă ajunge aceasta la cel osândit, se organizează un nou lanț împotrivă, al celui osândit!...
Toate acestea ar putea fi evitate dacă noi înfrângem din primul moment reaua dorinţă care se iveşte în noi, de a osândi cu voce tare pe aproapele nostru.
(Arhim. Serafim Alexiev, Nu judeca și nu vei fi judecat, Editura Sophia, București, 2001, p. 148-150)

Spovedania
 

Apropie-te de Dumnezeu şi Dumnezeu se va apropia de tine, spune unul din proroci. Ce este aceea a te apropia de Dumnezeu? Ce altceva decât a te descoperi lui Dumnezeu, a te face cunoscut Lui, după cum şi El S-a făcut cunoscut nouă prin Prorocii Vechiului Testament şi în cele din urmă prin însuşi Fiul Său, Iisus Hristos.
Aşadar, primul pas pe care îl face omul spre apropierea de Dumnezeu este descoperirea propriei identităţi şi ce altceva este această descoperire decât spovedania? Spovedania nu este doar o simplă înşiruire a păcatelor, a faptelor nedrepte, ci descoperirea intimităţii noastre, a aspiraţiilor noastre cele de taină. Oare nu aşa fac cei ce se iubesc şi oare nu în aceasta este dragostea, ca să simţim nevoia să ne facem cunoscuţi şi să cunoaştem, la rândul nostru, pe cel iubit?
Acest prim pas pe drumul cunoaşterii şi al dragostei este aproape întotdeauna blocat de o ruşine inexplicabilă în faţa Celui despre care ştim că ştie toate. Ce să faci dacă ţi-e ruşine să mărturiseşti un păcat? Această ruşine nu este altceva decât o insuficienţă a dragostei faţă de cel căruia ai hotărât să te descoperi.
Totuşi, nu toţi suntem desăvârşiţi în dragoste şi chiar şi această ruşine face parte din lupta noastră pe care o dăm pentru Cel iubit.
(Ieromonah Savatie Baștovoi, Între Freud și Hristos, Editura Marineasa, Timișoara, 2005, pp. 105-106)

Credinţa are putere să-ţi dăruiască linişte
 

Credinţa are putere să-ţi dăruiască linişte. Pentru credinţă şi Avraam a fost lăudat: chiar dacă primise făgăduinţa despre seminţia lui, totuşi Dumnezeu îi porunceşte să-I jertfească pe Isaac. Ce simţea oare inima lui de tată, mai ales pentru că avea un singur fiu!? Dar credinţa a depăşit dragostea pentru fiul său prin supunerea voii sale lui Dumnezeu, iar care a fost sfârşitul, ştim cu toţii. Să ne dea Dumnezeu să găsim pacea în credinţă şi cucernicie faţă de voia lui Dumnezeu.
(Sfântul Macarie de la Optina, Filocalia de la Optina, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 89)

În ultimul timp mulţi hoţi au apărut pe la noi. Nu dintr-aceia care bagă mâna în buzunar sau fură din case, nu! Ci aceştia mai noi sunt mult mai răi şi mai periculoşi. Sunt cei ce vi se înfăţişează în costume, vă spun cuvinte înalte, iar până la urmă vă lipsesc de cel mai scump lucru - de credinţă. Şi, după ce omul rămâne fără ea, întreabă pe învăţătorii săi: Şi cum să trăim acum?
După mintea voastră, li se răspunde. Însă mintea fără credinţă, după câte se ştie, nu este întotdeauna un bun povăţuitor, iar omul începe să-şi urmeze dorinţele trupeşti şi cade din ce în ce mai jos. Copilaşi, păstraţi sfânta credinţă, pentru că este o comoară nepreţuită cu care veţi intra în Împărăţie: că nu pentru puţine ne silim, ci ca să câştigăm o Împărăţie, şi încă ce fel de Împărăţie - cea Cerească!
(Sfântul Varsanufie de la Optina, Filocalia de la Optina, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 89)

Busuiocul şi isopul
 

Busuiocul şi isopul (mai ales busuiocul) – cele mai de seamă plante la popoarele ortodoxe din Balcani, sunt simboluri ale sufletului celui drept, care, odată cu îmbătrânirea şi veştejirea trupului, dau o mireasmă puternică, pentru că aceste două plante au o mai mare şi mai plăcută mireasmă când se usucă decât atunci când sunt verzi.
Busuiocul se foloseşte şi la sfinţirea apei. În acest caz el simbolizează buna mireasmă harică a lumii celei de Sus, care prin puterea Crucii fereşte apa de alterare.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Simboluri şi semne, traducere de Gheorghiţă Ciocioi, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 43-44)

Să luăm aminte foarte mult la greşelile intenţionate, pentru că ceea ce va cerceta Dumnezeu este intenţia noastră. Greşelile pe care le facem din neatenţie sunt mai uşoare. Unele păcate sunt păcate, dar au circumstanţe atenuante. Apoi, dacă greşim fără să vrem, Dumnezeu va rândui astfel lucrurile încât greşeala noastră să se folosească spre bine. Adică nu că trebuia să greşim ca să se facă acest bine, ci, deoarece am greşit fără să vrem, Dumnezeu pune în valoare greşeala noastră şi iese binele. Dar atunci când facem o greşeală întru cunoştinţă şi apoi ne pocăim, să ne rugăm să nu se facă nici un rău din urmările greşelii noastre.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti III- Nevoinţă duhovnicească, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2003, p. 127)

Atitudinea in fata necazurilor si suferintelor
 

Faptul ca exista necazuri este in firea lucrurilor. Pentru aceasta si exista viata pamanteasca. Sa dam deci slava lui Dumnezeu ca ne-a aratat incotro sa ne indreptam in momentul necazului si unde sa cautam mangaierea. Domnul este aproape- “Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Filipeni 4, 6). Caci de am ramane singuri, cine ar gasi atata putere incat sa duca pana la sfarsit viata aceasta plina de jale? Ne este de folos faptul ca intampinam greutati si impotriviri. Pentru ca acestea intorc pe om catre inima lui, facandu-l sa cunoasca ca patria sa nu este aici pe pamant, iar nadejdea sa nu si-o puna in vreun lucru din lume.
Ne este de folos sa dam uneori peste lucruri ce ne stau impotriva, sa vedem ca oamenii gandesc si vorbesc rau despre noi, chiar daca noi facem bine si avem constiinta curata. Pentru ca acestea ne pastreaza smerenia si ne scuteste de fumul slavei desarte. Cand oamenii ne dispretuiesc in lume, cand se darama toata stradania noastra, atunci mai mult decat orice, suntem chemati a cauta pe Dumnezeu, ca unul ce cunoaste inimile, martor la nevinovatia noastra. Iata de ce omul ar trebui sa se reazeme cu totul numai pe Dumnezeu si sa nu caute la oameni mangaierea: pentru ca siguranta intreaga, dreptatea si pacea deplina, nu sunt din lumea aceasta.
Toate sunt de la Dumnezeu- si cele placute si cele neplacute. La tot ce va inconjoara sa priviti ca la instrumentele lui Dumnezeu folosite spre binele vostru si in spatele lor sa vedeti mana lui Dumnezeu, care va face bine. Deci, sa primiti cu bucurie orice neplacere si sa multumiti pentru toate, spunand din inima: “Slava tie Doamne!”
Deprindeti-va sa vedeti in necazuri mila Domnului si intampinati-le linistiti, lasandu-va in voia lui Dumnezeu. Caci si cele neplacute sunt trimise spre binele nostru: pentru curatire, pentru smerenie, pentru intarirea firii celei bune si a nadejdii in Dumnezeu. Sa va dea Domnul sa porniti atat cu mintea, cat si cu inima, pe calea voii Lui si din ea sa scoateti toata mangaierea. Puneti-va ca lege: 1) in fiecare clipa sa asteptati necazul si, atunci cand vine, sa-l intampinati ca pe un oaspete poftit; 2) cand apare ceva potrivnic vointei, gata sa va supere si sa va enerveze, nu ingaduiti acestor sentimente sa se nasca, ci rugati-va la Dumnezeu; 3) orice asteptare a incetarii acestei randuieli sa v-o scoateti din cap si sa va asteptati in continuare la necazuri, pana la sfarsitul vietii. In acest fel, rabdarea se va putea salaslui in voi; 4) la toate acestea adaugati o inima iubitoare, o atitudine si o vorbire blanda.
In necazuri, binele este ascuns sub durerea inimii, de aceea el nu se simte, nici nu se vede, desi nu este imaginar, ci cat se poate de real. Numai orbirea noastra, care nu vede nimic si iubirea de sine, care este prea exigenta, sunt cauzele care ne ranesc inima in necazuri si imprejurari nefavorabile. Lasati-va asadar pe voi si tot ce e al vostru in mainile lui Dumnezeu si la hotararile Lui consimtiti din tot sufletul, din toata inima.
Deschideti ochiul mintii si vedeti cununa care va cobora din cer pe capul vostru, daca veti ramane netulburati si linistiti. Caci cei ce sufera si indura traiul lor cel amar cu supunere fata de Dumnezeu, se aseamana cu mucenicii, carora le-a fost pregatita o mare rasplata in ceruri. De aceea, daca veti carti, nu numai ca nu veti primi cununa muceniceasca, dar va trebui sa dati si raspuns la judecata pentru aceasta.
Fiecare dintre noi, in necazuri poate sa-si dea seama de ceea ce este el in adevar. Caci “cel ce n-a fost incercat, nu stie nimic”. Omul caruia totul ii merge bine este expus la o mare primejdie; el trebuie sa se astepte la necazuri puternice. Si aceste necazuri vor fi cu atat mai puternice, cu cat vor fi intampinate dupa bucurii mari. Caci impotriva oricarei fericiri pamantesti se porneste o rascoala nevazuta. E foarte de temut ca nu cumva sufletul tau sa fie apucat de un somn greu si la ora desteptarii sa nu i se zica: “Adu-ţi aminte că ai primit cele bune pe pamant” (Luca 16, 25).
Sfanta Biserica se roaga pentru izbavirea de necazuri, deoarece a invatat acest lucru din Psaltire, care este plina de strigari privind izbavirea de necazuri. De aici reiese ca aceasta e voia lui Dumnezeu. Rugati-va si voi pentru izbavirea de necazuri, implinind aceasta voie a lui Dumnezeu. Mantuitorul a decis ca “prin multe suferinte trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22). Binevoiti sa tineti minte atunci cand va lovesc necazurile, ca aceasta e calea pe care Domnul v-o asterne spre Imparatia Sa. De aceea nu va opuneti si nu tipati, ci cu blandete si cu multumire sa indurati necazurile.
De suferit, suferiti, dar niciodata peste masura. Fiecare suferinta inecati-o in credinta ca totul este de la Dumnezeu si totul este spre binele vostru. Si credinta aceasta sa o respirati intotdeauna.
.
Surse bibliografice:
“Urmarea Lui Hristos” (pg. 23-24);
Sfantul Teofan Zavoratul, “Sfaturi Intelepte” (pg. 418-423).

Toate pedepsele sunt vazute ca venind de la Dumnezeu, ca plata pentru pacate. Cu toate acestea, Dumnezeu nu pedepseste aici toate pacatele. Oamenii asa ar vrea. Si fiindca ei nu pot rabda, se intreaba: “Cum de mai rabda Dumnezeu?” Multi, din pricina acestei rabdari divine, isi pierd siguranta in existenta lui Dumnezeu.
De aceea, stiind Dumnezeu slabiciunea credinciosilor si desfraul rautatii, mai intervine din cand in cand cu pedepse (intamplari) infricosatoare intre oameni. Nu pedepseste toate relele aici si imediat, dupa cum nici nu rasplateste tot binele aici si numaidecat, cred ca din urmatoarea ratiune:
- Daca ar pedepsi toate relele aici, ar putea insemna ca lumea aceasta este singura care exista. Daca ar pedepsi toate relele imediat, ar insemna ca se teme de puterea raului, care, nepedepsit imediat, I-ar putea periclita stapanirea lumii.
- Daca ar rasplati tot binele aici ar insemna acelasi lucru, ca exista numai lumea aceasta. Daca ar rasplati tot binele imediat, ar insemna ca sufletul exista numai in lumea aceasta, in care Dumnezeu trebuie sa se achite urgent de indatorirea ce I-a facut-o omul.
- Ca uneori Dumnezeu pedepseste raul si uneori rasplateste binele, este ca omul sa stie ca raul se pedepseste si binele se rasplateste.
- Daca o face rar in lumea aceasta, este semn ca o face sigur in cealalta.
- Daca uneori nu pedepseste raul este ca asteapta pocainta pacatosului.
Oare ne intrebam de ce mama nu-si omoara numaidecat copilul, cand il surprinde in fapta rea? Sau de ce oare Dumnezeu nu ne trazneste pe noi numaidecat cand ne surprinde in fapta rea?
Pentru ca nici un gospodar nu-si taie livada daca nu a rodit intr-un singur an, ci asteapta cu nadejde anul al doilea si al treilea. Nedreptatea unui om este un an nerodnic, si Dumnezeu tace si asteapta cu nadejde.
Cateodata asteapta in zadar; Iuda ramane tot Iuda. Insa adesea se intampla ca livada neroditoare sa aduca un rod bogat si Saul sa devina Pavel.
- Daca uneori nu rasplateste binele dreptului este semn ca-i lucreaza rabdarea. Dumnezeu asteapta sfarsitul omului: fie ca a fost multa vreme bun, fie ca a fost multa vreme rau, cele de pe urma au ultimul cuvant.
O rasplata aici si imediat pentru toate faptele, ar dauna libertatii omului. Binele s-ar face numai din interesul rasplatii, iar raul nu s-ar mai face de frica pedepsei. S-ar micsora ceva din slava lui Dumnezeu si s-ar micsora si prestigiul fiintei omenesti in drumul ei spre indumnezeire.
Limitele omului sunt limitele sfinteniei sale. Iar sfintenia este de la Dumnezeu. De altfel, singurul leac al vietii pentru a o scapa de la naruire, numai sfintenia ramane.
Sfintenia tare seamana cu sanatatea originara a omului. Toti oamenii care vor sa se mantuiasca sunt datori a o dobandi. Dar este cel mai greu lucru sa indupleci omul sa urmareasca realizarea sfinteniei. Vede bine cate napaste indura daca nu-si reazema viata pe Dumnezeu, si totusi … Cu toate acestea, sunt frati de-ai nostri, oameni care au ajuns inca din veacul acesta, urgisit de pacate, pana la stralucirile “Schimbarii la fata”.
.
Surse bibliografice:
Parintele Arsenie Boca, “Omul, zidire de mare pret”
Episcopul Nicolae Velimirovici, “Invataturi despre bine si rau”

Adevărata rugăciune
 

Adevărata rugăciune este cea neîmprăștiată și neîncetată „care se face cu stăruință, cu suflet îndurerat și minte încordată”. Rugăciunea se face nu prin simple cuvinte, ci mai degrabă prin faptele bune. Căruța rugăciunii este smerenia, dar „dovada smereniei este rugăciunea. Căci recunoscându-ne propria neputință chemăm puterea lui Dumnezeu”.
Fecioare, numai pe Hristos aveți înaintea ochilor și pe Tatăl Lui, luminate fiind în rugăciuni de Duhul Sfânt. Când te rogi, dacă nu vorbești cu Dumnezeu, cum vei fi auzit de El? Rugăciunea unește cu Dumnezeu și ne apropie de El, fiind o vorbire insuflată și o conversație înțelegătoare cu Cel ce este cel mai bun și mai de cinste decât toate.
Rugăciunea este ajutorul vieții noastre, convorbire cu Dumnezeu, uitarea celor pământești, suiș către cer, prin rugăciune ne ducem la Dumnezeu. Rugându-ne, devenim neîmprăștiați, dacă suntem convinși că stăm înaintea lui Dumnezeu.
Rugăciunea este soarele ochilor înțelegători ai sufletului. Așa cum soarele este lumină pentru trup, așa este rugăciunea pentru suflet, rugăciunea spusă cu râvnă este lumină nestinsă și neîncetată a sufletului și a minții.
Dumnezeiasca rugăciune este cu adevărat armă cerească și numai ea poate să păzească în siguranță pe cei ce s-au dăruit pe ei înșiși lui Dumnezeu. Rugăciunea este un antidot comun pentru toate patimile. „Rugăciunea este călăuză vieții, vistieria sănătății, floarea care înflorește nădejdea”. „Mare armă este rugăciunea, mare siguranță, mare comoară, mare liman, locaș neprădat”. Rugăciunea este leac mântuitor care pune piedică păcatelor și remediu pentru greșeli. Mare armă este rugăciunea, comoară neîmpuținată, bogăție necheltuită, liman neînspumat de valuri, temeiul liniștii, rădăcina și maica miilor de bunătăți, mai puternică decât însăși împărăția.
Rugăciunea este „limanul celor înviforați, ancora celor învăluiți, toiagul celor neputincioși, comoara săracilor, siguranța celor bogați, depărtarea bolilor, păzirea sănătății, scăpare din toată întristarea, temeiul dorinței, pricinuitoarea neîncetatei desfătări, maica înțelepciunii”. „Rugăciunea nu este doar păcătoșilor provizie, iar drepților mai degrabă nepotrivită, ci ambelor categorii le izvorăște daruri, drepților, siguranța dreptății, iar păcătoșilor, iertare păcatelor, iar pe drepți îi statornicește împotriva păcatului”. „Înțelegător este strigătul drepților către Dumnezeu, dând mare glas în ascunzișul inimii, care poate să ajungă la însăși urechile lui Dumnezeu. Căci cel care cere lucruri mari și se roagă pentru cele cerești, acesta strigă și trimite la Dumnezeu o rugăciune care se face auzită”. „Dumnezeu cunoaște gândurile tuturor și ceea ce glasul semnifică pentru noi, aceea vorbește cugetul nostru lui Dumnezeu, pe care mai înainte de creație îl știa că va veni în minte. Este așadar îngăduit să trimitem rugăciune la Dumnezeu nu prin glas, ci numai dinlăuntru, concentrând tot ceea ce este duhovnicesc în glasul cel înțelegător, prin întoarcere neîmprăștiată către Dumnezeu”.
„Aceasta mai cu seamă este rugăciunea, când se înalță strigăte înlăuntru, aceasta mai cu seamă arată rugăciunea, când sufletul se îndurerează, nu prin osteneala glasului, ci prin râvna minții. Așa s-a rugat și Moise. De aceea chiar când acela nu grăia nimic, a zis Dumnezeu: „Ce strigi către Mine?. Oamenii însă aud numai glasul cel din afară, dar Dumnezeu, mai înainte de glas, ascultă pe cei ce strigă înlăuntru. Dar îi poate auzi și pe cei ce nu strigă, pe cei care, deși umblă prin piețe, se roagă în minte cu multă atenție, și care se întâlnesc cu prietenii și orice ar face, cheamă pe Dumnezeu cu strigăt puternic, cel dinlăuntru zic, și nimănui dintre cei de față nu i se face vădit aceasta”.
„Nu prin înfățișarea trupului, nici prin strigarea glasului, ci prin râvna credinței să facem rugăciunile. Nici cu zgomot și cu strigăt și cu ostentație, ca și cum i-am lovi pe cei aproape de noi, ci cu toată smerenia și zdrobirea minții și cu lacrimile cele dinlăuntru”.
(Sfântul Nectarie de la Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți, în curs de tiparire la Editura Doxologia)

Cine a fost rănit de viaţă, cine şovaie, neştiind pe ce cale să o apuce, trebuie să-i cheme în ajutor pe Arhangheli ca să-l înveţe cum trebuie să trăias*că: "Arhangheli ai lui Dumnezeu, care aţi fost rân*duiţi de Dumnezeu Însuşi ca să ne daţi învăţătură şi înţelepţire, învăţaţi-mă ce cale să aleg, calea pe care voi merge ca să plac Dumnezeului meu!"
Acest cin, zice Sfântul Dionisie, este rânduit să înveţe. Arhanghelii sunt învăţători cereşti. Ce învaţă ei? Îi învaţă pe oameni cum să îşi rându*iască viaţa aşa cum place lui Dumnezeu, dupa voia lui Dumnezeu.
În viaţă sunt felurite căi (de pildă, calea călu*gărească şi calea omului căsătorit), sunt felurite slujiri. Ce să alegem, ce hotărâre să luam, la ce să ne oprim? Tocmai aici îi vin în ajutor omului Arhanghelii. Acestora Dumnezeu le descoperă voia Sa privitoare la om. Ca atare, Arhanghelii ştiu ce-l aşteaptă pe un anumit om pe diferitele căi ale vieţii: ce restrişti, ce ispite, ce sminteli; de aceea, îl abat de pe o cale pe alta, îl învaţă să alea*gă calea ce i se potriveşte lui.
Cine a fost rănit de viaţă, cine şovaie, neştiind pe ce cale să o apuce, trebuie să-i cheme în ajutor pe Arhangheli ca să-l înveţe cum trebuie să trăias*că: "Arhangheli ai lui Dumnezeu, care aţi fost rân*duiţi de Dumnezeu Însuşi ca să ne daţi învăţătură şi înţelepţire, învăţaţi-mă ce cale să aleg, calea pe care voi merge ca să plac Dumnezeului meu!"
(Sfântul Serafim al Dmitrovului, Despre îngeri, Editura Sophia, p. 71)

Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva, decât numai dacă li se îngăduie de Dumnezeu în scopul mântuirii, cum este cazul cu Iov. Dar dacă Dumnezeu le îngăduie, au putere, se schimbă şi iau forma pe care o vor după fantezia lor. Nici îngerii lui Dumnezeu, nici demonii nu cunosc cele viitoare; cu toate acestea proorocesc, îngerii proorocesc pentru că Dumnezeu le revelează şi le porunceşte să proorocească. Pentru aceea se realizează toate câte spun ei. Dar şi demonii proorocesc: uneori pentru că văd cele ce se întâmplă departe, alteori prin conjectură. Pentru aceea de multe ori mint şi nu trebuiesc crezuţi, chiar dacă uneori spun adevărul, în chipul în care am arătat. Ei cunosc şi Scripturile. Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de ei. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o primi. Pentru acest motiv s-a pregătit diavolului şi demonilor lui şi celor care îl urmează, focul nestins şi pedeapsa veşnică. Dar trebuie să se ştie că ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea pentru îngeri. După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinţei, cum nu o au nici oamenii după moarte.
(Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatică, Traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Apologeticum, Bucureşti 2004, p. 40-41)

Trebuie să cunoşti şi următorul vicleşug al demonilor.
Uneori ei se împart (în grupuri). Unii vin cu ispita. Şi, când tu cauţi ajutor, vin alţii în chipuri de îngeri şi îi alungă pe cei dintâi ca să fii înşelat de părerea că ei sunt îngeri adevăraţi (şi să cazi în înfumurare, crezând că eşti vrednic).
Străduieşte-te să fii, pe cât este cu putinţă, mai smerit şi mai bărbătos - şi ispita vrăjmaşă a demonilor nu se va atinge de sufletul tău şi biciul lor nu se va apropia de trupul tău. Că îngerilor Săi va porunci pentru tine (Domnul) ca să te păzească în toate căile tale (Ps. 90, 11); şi ei vor respinge în chip nevăzut de la tine orice lucrare vrăjmaşă.


(Sfântul Cuvios Nil Pustnicul, în Despre rugăciune și trezvie în învățăturile Sfinților Părinți, Editura Egumenița, pp. 234-235)

Biruirea patimilor ce ne stăpânesc
 

sursa: http://orthodoxwayoflife.blogspot.ro




Biruirea patimilor ce ne stăpânesc este una dintre cele mai grele încercări în drumul nostru spre mântuire. Sfântul Teofan Zăvorâtul ne asigură că patimile nu au autonomie, adică le putem ține sub control dacă dorim acest lucru. Pentru a împlini aceasta, nu trebuie să renunțăm nici la umanitatea noastră, nici la personalitatea fiecăruia. El zice: Patimile au ajuns să facă parte din natura noastră și pot fi alungate fără ca acea persoană să renunțe la umanitatea sa. Ba din potrivă, odată ce au fost biruite, cel care s-a vindecat de ele rămâne cu adevărat o ființă vie, în timp ce prezența patimilor în cineva îl face pe acela să decadă din umanitatea lui, devenind în multe privințe mai rău decât un animal.
Deci ne punem întrebarea: care este izvorul sau sursa acestor patimi?
Sfântul Teofan Zăvorâtul ne învață astfel: Toate acestea (patimile) vin din dorința de a ne satisface propriile plăceri, din egoism și din mândrie; și tot acestea le și susțin.
Provocarea noastră este să împlinim cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care ne îndeamnă să ne smerim, să ne punem nădejdea în El ca Cel care pe toate le împlinește, și să nu ne centrăm atenția pe propriul nostru ego, ca centru al universului. Când vom putea înfăptui asta, toate patimile își vor pierde puterea asupra noastră, și vor deveni simple inclinații, pe care le vom putea controla cu ușurință. Vom putea să le zâmbim și le vom ignora chemarea spre a păcătui. Această stare se numește detașare sau dezlipire de ceea ce a fost înainte. Este ceea ce ne îndeamnă și Sfântul Apostol Petru: Fiţi treji, privegheaţi (I Petru 5, 8), dar și Sfântul Evanghelist Marcu: Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi (Marcu 13, 33). Sfântul Teofan Zăvorâtul comentează astfel aceste două citate: A priveghea nu înseamnă a nu dormi, nici a nu fi neglijent, ci a ține trupul și sufletul într-o stare permanentă de vigilență. A fi treji înseamnă a nu-ți pune inima în nimic decât în Dumnezeu, iar a lua aminte înseamnă a privi cu atenție ca nimic rău să nu apară în inimă.
Biruirea patimilor este o luptă continuă pentru un creștin, până la moarte. Pe măsură ce devenim mai vigilenți și credința noastră în Dumnezeu se întărește, vom primi ajutor de la Duhul Sfânt, ca să putem birui patimile și ispitele care vin asupra noastră în fiecare zi. Vom pierde atașamentul pe care îl avem cu lucrurile care ne înconjoară și cu gândurile noastre, și vom învăța să practicăm iubirea de Dumnezeu și de aproapele pe care Hristos ne-a poruncit să o avem, dacă dorim să fim alaturi de El în Împărăția Sa.

Două sunt de preţ la rugăciune, cum spun Părinţii, luarea-aminte şi trezvia
 

Două sunt de preţ la rugăciune, cum spun Părinţii, luarea-aminte şi trezvia. Prima ţine duhul la Dumnezeu, a doua îl păzeşte de toate celelalte gânduri. Avem a ne feri nu doar de cugetele rele, ci de tot gândul care ne fură de la rugăciune.
Că multe gânduri se abat cu putere asupra celui ce se roagă. Ca roiurile de muşte ori ca haitele de câini, spune Părintele Serghie. Şi foarte ciudate. Dar aşa e în firea lucrurilor. Nu le ză*misleşte rugăciunea, ci-s ale adâncului neştiut al sufletului nostru, iar ea le scoate numai la ivea*lă. Aşa cum, răscolind apa unei bălţi ce pare limpede şi clară, îndată se tulbură şi îşi arată necurăţiile ce zac pe fundul ei. Nici baltă cristalină n-ai să afli, nici suflet cu totul curat.
Sunt însă şi gânduri aduse de draci, ca să ne fure de la rugăciune. Când te rogi, vin asupra ta multe gânduri re*le. Nu înseamnă că eşti mai bun când nu te rogi. E o ispită şi un vicleşug drăcesc, ca să te facă să-ţi spui: „Ce gânduri urâte am când mă rog şi câtă tulburare. N-am să mă mai rog, ca să scap de ele şi să mă liniştesc”.


(Ține candela inimii aprinsă, Jean-Claude Larchet, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 55)

Smerenia este scurtatura catre mantuire
 

1 Dumnezeu ne-a daruit ca jug smerita cugetare.
2 Fericiti sunt ochii pe care omul, din pricina smereniei, nu îndrãzneste sã-i ridice spre Dumnezeu (Avva Isaia Pustnicul).
3 Iubeste smerenia si ea te va pazi de pacate.
4 În sufletele smerite se odihneste Domnul (Sf. Teodor Studitul).
5 Întelepciunea adevãratã nu stã în discutii si vorbe învãtate, ci în smerenie (Fericitul Augustin).
6 Micsoreazã-te în toate înaintea oamenilor si vei fi înãltat înaintea conducatorilor veacului acestuia (Sf. Isaac Sirul).
7 Nepretuirea de sine inseamna, in primul rand, a nu te socoti asemenea cu cineva si, in al doilea rand, a nu spune despre un lucru bun ca tu l-ai facut.
8 Nici cel trufas la cugetare nu-si cunoaste cãderile sale, nici cel smerit la cugetare, virtutile sale (Avva Ilie Ecdicul).
9 Nu este mic ceea ce este foarte mic.
10 Nu orice om care petrece în liniste este smerit cugetãtor, dar orice smerit cugetãtor petrece în liniste (Sf. Isaac Sirul).
11 Nu pentru osteneli, ci pentru simplitate si smerenie se aratã Dumnezeu sufletului (Sf. Ioan Scãrarul).
12 Nu te îngâmfa si nu te înãlta cu credinta si sfintenia ta, ci petrece pânã la ultima ta suflare în smerenie (Avva Isaia Pustnicul).
13 Pe când mândria este moartea virtutilor si viata pãcatelor, smerenia este moartea pãcatelor si viata virtutilor (Sf. Ioan Hrisostom).
14 Pe cat te vei cobora, pe atata te vei inalta.
15 Pentru tine Dumnezeu S-a smerit pe Sine, iar tu nici pentru tine nu te smeresti, ci te înalti si te înfumurezi (Sf. Macarie cel Mare).
16 Plecarea genunchilor inchipuie caderea pacatului de la noi si prilejuieste marturisirea lui; iar ridicarea inseamna pocainta, inchipuind fagaduinta unei vieti intru virtute.
17 Precum sufletul nu e cunoscut sau vazut de ochii trupesti, asa cel smerit nu e cunoscut oamenilor.
18 Rasplata nu se da lucrarii, ci smereniei.
19 Sa ne apropiem de Dumnezeu ca niste raniti, nu ca niste biruitori.
20 Se cere smerenie de la tineri si dragoste de la batrani.
21 Smerenia aduce chiar si fara fapte, iertarea multor pacate.
22 Smerenia atrage bunãvointa lui Dumnezeu (Sf. Ioan Hrisostom).
23 Smerenia cu cuvantul e rodul mandriei.
24 Smerenia desavarsita consta in a primi cu bucurie invinovatirile mincinoase.
25 Smerenia este acoperamant dumnezeiesc, spre a nu fi vazute izbandirile noastre, e adancul fara fund al putinatatii noastre, care nu poate fi furat de nici un talhar.
26 Smerenia este radacina si izvorul tuturor virtutilor (Sf. Grigorie Teologul).
27 Smerenia este scurtatura catre mantuire.
28 Smerit la cuget este cel ce are in ascuns ceva vrednic de fala si nu se faleste.
29 Smerita cugetare o aratã nu acela care se considera pe sine a fi un ticalos, ci acela care, fiind mustrat de altul, nu-si micsoreazã dragostea fatã de el (Sf. Ioan Hrisostom).
30 Socoteste-te lipsit de invatatura si vei fi aflat intelept.
31 Zadarnice sunt ostenelile aceluia care posteste mult si duce nevointe mari, fãrã smerenie (Avva Isaia Pustnicul).
.
Sursa bibliografica:- „Viata in duh filocalic” (Antologie filocalica alcatuita de Ignatie Monahul), Editata de Manastirea Pissiota, Bucuresti, 1999

În Sfânta Evanghelie, Domnul însuşi spune: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10, 16). Înţelepciunea şarpelui, după spusele tâlcuitorilor, se manifestă atunci când şarpele este bătut, căci mai mult decât orice îşi păzeşte capul. Aşa şi creştinul, în năpaste şi împrejurări grele, trebuie mai mult decât orice să-şi păzească credinţa.
În al doilea rând, înţelepciunea şarpelui se manifestă atunci când şarpele vrea să-şi lepede pielea cea veche şi se târăşte într-o scorbură strâmtă, căci altfel nu şi-o poate lepăda. Aşa şi creştinul, dacă doreşte să se lepede de omul cel vechi, trebuie să meargă pe calea cea strâmtă, după învăţătura evanghelică. Totul constă în nerăutate şi iertarea ocărilor sau a jignirilor şi a celor asemenea lor.


(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, pp. 21-22)

El te doreşte să devii una cu El, iar scopul vieţii tale să fie slujirea cauzei Lui
 

Atei convinşi sunt puţini. De multe ori cei ce se declară necredincioşi, de fapt, îşi impun să creadă că nu este Dumnezeu pentru a-şi trăi viaţa în neorânduială şi fără nici o cenzură morală. Din păcate nici credincioşii convinşi nu sunt foarte mulţi. În România majoritatea covârşitoare a locuitorilor s-au declarat credincioşi. Este vorba, însă, de o credinţă căldicică, care nu determină la acţiune. De fapt, la un moment dat şi apostolii i-au cerut Domnului Hristos: "Sporeşte-ne credinţa. Iar Domnul a zis: De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta” (Luca 17, 5-6). La acţiune duce o asemenea credinţă tare, credinţa lucrătoare, iar nu una teoretică. O credinţă leşinată te face să trăieşti ca şi cum n-ar exista Dumnezeu. O credinţă adevărată, dacă ai şi o judecată sănătoasă, te determină să trăieşti în conformitate cu convingerile tale. Dacă eşti creştin, ea te determină să-ți dedici viaţa lui Hristos. Ea îţi spune că Hristos este Dumnezeu adevărat. Existenţa Lui e tot atât de adevărată ca existenţa ta. El este cu tine chiar şi în acest moment când citeşti. El te doreşte să devii una cu El, iar scopul vieţii tale să fie slujirea cauzei Lui. De fapt, nici nu eşti creştin adevărat decât în măsura în care îţi predai viaţa Lui. S-ar putea să trăim cu impresia că aşa şi este. Lucrurile trebuiesc însă verificate. În veacul trecut trăia un echilibrist celebru cu numele de Blondin. El a întins o sfoară peste cascada Niagara şi apoi în faţa a zece mii de oameni a trecut de pe malul canadian al cascadei pe cel american. Când a ajuns, mulţimea a început să-i scandeze numele: “Blondin! Blondin! Blondin!" Victorios şi-a ridicat braţele şi i-a întrebat: “credeţi în mine?” Iar ei i-au răspuns într-un glas: “Credem! Credem! Credem!” După ce s-a făcut linişte le-a vorbit din nou: “Mă voi întoarce din nou pe aceeaşi sfoară, dar de data aceasta vreau să duc pe cineva în spate. Credeţi că pot face lucrul acesta?” Mulţimea a strigat: “Credem! Credem!” A continuat apoi: “Cine vrea sa-l iau în spate?” S-a făcut tăcere de mormânt. Toţi se codeau. În cele din urmă din mulţime s-a desprins un om. S-a urcat pe umerii lui Blondin şi în urmatoarele trei ore şi jumatate Blondin a trecut cu el în spate pe malul canadian. Unul din zece mii. Morala întâmplării este clară. Zece mii de oameni au stat acolo şi au strigat: “Credem! Credem! Credem!” Credinţă adevărată a avut însă numai o persoană. A crede cu adevărat nu înseamnă a te declara creştin, ci a avea curajul să-ţi pui viaţa în mâinile lui Hristos, a trăi conform Evangheliei lui Hristos.
(Arhiepiscopul Andrei Anreicuţ, Dinamica despătimirii, Editura Reîntregirea, 2001, p. 7)

Postul limpezeşte mintea!
 

https://lh3.googleusercontent.com/-3...6-no/10662.jpg

Postul îi este de trebuinţă creştinului pentru a-i limpezi mintea, pentru a-i trezi şi dezvolta sensibilitatea, pentru a-i dirija voinţa într-o direcţie pozitivă. Aceste trei capacităţi ale omului se întunecă şi se atrofiază cel mai mult ,,de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii“ (Luca 21, 34) şi prin acestea ne îndepărtăm de Dumnezeu, Izvorul vieţii, cădem în păcat, în stricăciune şi deşertăciune, desfigurând şi întinând în noi chipul lui Dumnezeu. Lăcomia burţii şi concupiscenţa ne ţintuiesc de pământ şi am putea zice că ne retează aripile sufletului.
Ştiţi cât de înalt era zborul celor ce s-au dat pe sine postului şi înfrânării? Planau în ceruri asemenea vulturilor; fii ai pământului fiind, trăiau cu mintea şi cu inima în ceruri, auzeau acolo cuvinte negrăite, învăţau dunmezeiască înţelepciune. Cât de mult se înjoseşte omul fâcându-se rob pântecelui, mâncării şi băuturi! Îşi perverteşte firea, cea creată după chipul lui Dunmezeu, se face asemenea dobitoacelor necuvântătoare, căzând chiar mai jos decât acestea.
Postul îi este necesar creştinului deoarece, de la înomenirea Fiului lui Dumnezeu, firea omenească a fost înduhovnicită, îndumnezeită şi noi tindem
acum spre Împărăţia de sus, care ,,nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14, l7). ,,Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte“ (1 Corinteni 6, l3). A mânca şi a bea înseamnă a face o patimă pentru plăceri trupesti şi aceasta este o caracteristică a păgânilor, care, necunoscând desfătări spirituale, cereşti, îşi irosesc viaţa în plăcerile pântecelui, mâncând şi bând în exces.
De aceea Domnul osândeşte, nu o dată, în Evanghelie această păgubitoare patimă.
Este oare rational ca omul să trăiască mereu într-un delir al pântecelui, într-un râgâit de mâncare? Poate fi redus omul la o bucătărie ambulantă, sau laun coş în continuă fumegare, cu care i-am putea compara, pe bună dreptate, pe cei ce fumează continuu? Ce plăcere poate f iaceea să trăieşti mereu în aburi de mâncare şi în fum de tutun? Cu ce ar putea
semăna casele noastre? De ce să viciem aerul cu miasme, pe care să le şi respirăm şi, mai presus de aceasta, de ce să ne întunecăm şi să ne asfixiem
sufletul, să ucidem în el cele din urmă potenţe?

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Toţi merităm dreapta mânie a lui Dumnezeu!
 

https://lh3.googleusercontent.com/-P...-no/15277.jpeg

Un creştin trebuie să aibă mai întâi de toate inimă curată, pentru a-L putea vedea pe Dumnezeu, aşa cum ni se arată El, cu dragostea pe care ne-o poartă şi cu toate desăvârşirile Sale; cu frumuseţea îngerilor, cu toată slava Stăpânei noastre – frumuseţea sufletului şi măreţia Ei de Maică a lui Dumnezeu, cu frumuseţea sufletului sfinţilor lui Dumnezeu şi cu dragostea pe care o nutresc ei faţă de noi.
Trebuie să-i vedem aşa cum sunt ei înşişi, trebuie să vedem şi să pătrundem adevărurile credinţei creştine cu toate tainele ei, să le percepem măreţia, să cunoaştem, de asemenea, starea sufletelor noastre şi îndeosebi să ne cunoaştem păcatele. O inimă necurată, închinată spre dobândirea celor pământeşti, nutrind în sine pofte ale trupului, pofte ale ochiului şi poftirea faimei părmânteşti nu poate vedea şi cunoaşte nimic din toate cele de care am vorbit mai înainte.
La ce folosesc postul şi pocăinţa? Pentru ce ne străduim să le facem? Ele ne pot curăţa de păcate, ne dau linişte sufletească, ne pot duce la unirea cu Dumnezeu, la dobândirea conştiinţei de fii ai lui Dumnezeu, ne dau îndrăznire înaintea Domnului. Iată deci că avem de ce să ţinem postul şi de ce să ne spovedim cu inima curată! Lucrând acestea, cu bună-credinţă, căpăta-vom nepreţuită răsplată.
Câţi dintre noi nutresc oare sentimentul dragostei filiale faţă de Dumnezeu? Câţi dintre noi oare L-ar putea chema pe Dumnezeu, Tată ceresc, zicând-I cu îndrăznire fără de osândă Tatăl nostru! Oare nu se întâmplă tocmai altminteri: din inimile noastre nu se înalţă glas de fii, fiindcă sunt înăbuşite de deşertăciunile acestei lumi, nu se pot dezlega de lucrurile şi desfătările ei? Cerescul Tată nu este oare departe de inimile noastre? Oare nu s-ar cuveni să ni-L închipuim mai degrabă pe Dumnezeu ca pe Cel ce ar trebui să ne pedepsească, deoarece L-am părăsit, ducându-ne într-o ţară îndepărtată?
Aşa ar trebui să fie, fiindcă toţi merităm dreapta-I mânie şi pedeapsă pentru păcatele noastre, dar cu totul minunat este că El se arată faţă de noi îndelung-răbdător, că nu ne taie, ca pe smochinul neroditor. Să ne grăbim cu pocăinţă şi cu lacrimi a-L ruga să ne fie milostiv. Să ne regăsim pe noi înţine, să ne privim cu asprime inima şi să-i descoperim necurăţia, din pricina multor gunoaie care nu lasă să intre în ea darul dumnezeiesc; să recunoaştem că suntem morţi cu duhul.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Voi spuneţi că pentru voi acum există numai un singur Dumnezeu - şi toată nădejdea voastră este în El. Aşa trebuie să simţiţi mereu: căci fară voia lui Dumnezeu nici o mie de ajutoare omeneşti nu vă pot ajuta.
Domnul le înapoiază celor ce se căiesc milele Sale, ca cei ce greşesc să nu cadă în deznădejde, iar vrăjmaşul transformă acest lucru în ispite pentru noi căderi, insuflându-le: „Nu-i nimic... ai căzut... dar Dumnezeu ţi-a înapoiat totul... poţi să mai greşeşti... nu-i nimic, te vei căi şi ţi se va da totul înapoi...” Linguşirea aceasta este mai ademenitoare decât toate... şi nu pare a fi importantă... Printre altele, împlinirea ei este un păcat strigător la cer, anume să greşeşti cu nădejdea în mila lui Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu este nemăsurată, însă noi suntem limitaţi... şi putem ajunge până acolo încât să încetăm să ne căim şi să ne zdrobim inima din pricina deselor căderi, iar fară acestea nu va exista în noi vas pentru primirea milei..
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Cartea Orodoxă, p. 205)

Rugăciunea ne ajută să scăpăm de patimi şi ea presupune o eliberare de patimi.

Patimile îl înlănţuie pe om de natura exterioară, el devine sclavul acesteia. Dacă prin ştiinţă el se recunoaşte în teorie sclavul naturii, prin patimi el devine aceasta în mod practic, moral. Prin ele, el este sclavul a ceea ce este natura, o natură înjosită, devenită sălbatică în el, aceasta arată încă o dată faptul că natura nu poate fi atinsă în ea însăşi. Patimile sunt un amestec al minţii şi al naturii, dar al unei minţi slăbite care a pervertit natura şi aceasta astfel pervertită o domină.

Rugăciunea ne ajută să scăpăm de patimi şi ea presupune o eliberare de patimi. S-ar putea obiecta că cel care nu se roagă poate să-şi domine patimile prin libertatea sa şi astfel se poate ridica şi el deasupra înclinaţiilor nelibere ale naturii inferioare. Dar, dacă nu recunoaşte nimic deasupra libertăţii sale, omul rămâne sclavul unei alte patimi, îndeosebi al orgoliului său, care nu este deloc mai mic decât celelalte patimi. El însuşi îşi alege criteriul faptelor sale. Şi unde crede că sfârşeşte dacă nu-l recunoaşte pe Dumnezeu? În definitiv el rămâne închis în domeniul naturii oarbe şi se descompune prin moarte.

Rugăciunea este şi o ridicare a omului deasupra lui însuşi. Numai scăpând de sine, de ceea ce se consideră drept libertate discreţionară, omul scapă de natură şi moarte. Numai eliberându-se de el însuşi omul devine liber în adevăratul sens al cuvântului, nefiind dominat de nici o patimă.

(Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 69-70)

https://fbcdn-sphotos-f-a.akamaihd.n...90817875_n.jpg

Ceea ce „ne vine” să facem şi să spunem nu suntem noi înşine, ci reacţii automate născute din impulsuri inconştiente ale firii şi scheme de comportament şi simţire, la fel de inconştiente, prin care am învăţat să fugim de ce nu ne place şi să căutăm ce ne face plăcere, sau credem că ne-ar aduce plăcere.

Ne vom elibera acceptând aceste conţinuturi ale minţii automate, adică având o atitudine conştientă faţă de prezenţa lor şi faţă de neputinţa noastră de a ne elibera de ele altfel decât făcându-le pe plac. Aşadar, le acceptăm, dar nu le aplicăm, ci le oferim Domnului ca să ne scape El de ele, ca să ne vindece acel adânc din care ţâşnesc. Altfel, nu avem de ales decât să fim mai departe robii lor, sau să le negăm, să le refulăm iarăşi în spatele cortinei de nesimţire şi iresponsabilitate, să le lăsăm să facă pui şi să ne atace când ne e lumea mai dragă.

Prinderea gândului şi a pornirii încă din „faşă” e o adevărată luptă duhovnicească. Şi chiar dacă aceşti vrăjmaşi casnici ai noştri apucă să ne rănească înainte ca noi să ne oferim Domnului sau să lucrăm cu harul pe care ni-l dă ca răspuns, important este că noi acceptăm că ăştia suntem noi acum, dar că nu asta suntem chemaţi să fim, ci să devenim aşa cum ne va ajuta Domnul cu mila Lui.

Iubirea e împărtăşire şi, în acest sens, primul lucru pe care îl avem de împărtăşit Domnului este credinţa noastră în iubirea Lui mântuitoare, iar al doilea, păcatul nostru pe care să-l ridice de la noi aşa cum a făgăduit. Asta e iubirea Lui! Şi cu această iubire ne cere şi nouă să ne iubim unii pe alţii! Când vom iubi cu iubirea Lui vom lua şi noi asupra noastră păcatul celuilalt ca să-l oferim Domnului de îndată ce-i vom cunoaşte nemărginita iubire şi dorinţă de a ne ierta toate şi de a ne vindeca.

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 76-77)

Cuviosul Paisie Aghioritul
 

Părinte, la ce vă referiţi când spuneţi: „Mâinile şi picioarele să le daţi la muncă, dar inima nu”? - Vreau să spun că nu trebuie să vă daţi inima lucrurilor materiale. Sunt unii care se dăruiesc cu totul celor materiale. Toată ziua se preocupă cum să facă bine o treabă şi nu se gândesc deloc la Dumnezeu. Să nu ajungem acolo. Să folosiţi mâinile şi picioarele la muncă, dar să nu lăsaţi mintea voastră să se depărteze de Dumnezeu. Să nu vă daţi toată fiinţa, toată puterea dimpreună cu inima voastră celor materiale.
În felul acesta omul devine închinător la idoli. Pe cât puteţi, nu vă dăruiţi inima treburilor; să daţi numai mâinile şi mintea. Să nu vă daţi inima lucrurilor stricăcioase, nefolositoare. Căci după aceea cum va sălta inima pentru Hristos? Când inima este la Hristos, atunci şi treburile se sfinţesc, există şi o continuă odihnă sufletească lăuntrică. Un astfel de om simte adevărata bucurie. Să vă puneţi inima în valoare! Să n-o risipiţi!
Dacă inima se va risipi în multe lucruri fără însemnătate, nu va avea putere după aceea să se îndurereze pentru ceea ce se cuvine să o doară. Eu îmi voi da inima unui bolnav de inimă, unui îndurerat. Durerea inimii mele este pentru copiii ce se primejduiesc. Îmi fac cruce şi rog pe Dumnezeu să le dea luminare. Iar atunci când primesc lume, toată grija mea se îndreaptă spre durerea celuilalt, spre dragostea de semeni. Durerea mea n-o iau în seamă. În acest chip se uită toate, căci omul se îndreaptă spre altă direcţie.
- Părinte, se poate ca omul să nu îşi dăruiască mintea şi inima nici uneia din treburile sale?
- Când treaba este simplă, nu este nevoie ca mintea să fie absorbită. Însă atunci când munca este complexă, se justifică puţină absorbire a minţii, nu însă şi a inimii.
- În ce fel poate fi absorbită inima?
- În ce fel? Diavolul o droghează cu „morfină”!!! El fură inima prin iubirea de sine. Dar atunci când inima este dăruită lui Dumnezeu, cugetarea va fi şi ea la Dumnezeu, iar mintea la treabă.
- În ce fel trebuie să înţelegem expresia „fără grijă”?
- Atunci când lucrezi, să nu-L uiţi pe Hristos. Să-ţi faci treaba cu bucurie, iar cugetarea şi inima să-ţi fie la Hristos. Atunci nu numai că nu te vei obosi, ci vei putea lucra şi cele duhovniceşti.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, I, Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 198-200)

Multi spun ca viata crestineasca este neplacuta si grea. Eu spun ca este placuta si usoara, dar cere, obligatoriu, doua lucruri: smerenie si iubire.
Orice lucru trebuie sa-si aiba inceput in iubirea pentru Dumnezeu. Si ce sunt iubirile omenesti pe langa iubirea dumnezeiasca? Stricaciune si inselare. Doar iubirea dumnezeiasca este vesnica si adevarata.
Sufletul indragostit de Hristos este pururea fericit si senin, orice i s-ar intampla; isi iubeste semenii, e incapabil sa urasca. Cand Il iubesti pe Hristos, ii iubesti, in acelasi timp, pe toti oamenii, fara sa te intrebi daca sunt vrednici sau nu de iubire sau daca o vor primi ori respinge.
Astazi oamenii cer sa fie iubiti si de aceea esueaza. Corect este sa nu-ti pese daca ei te iubesc, atata timp cat tu il iubesti pe Hristos si pe ei. Doar asa se imbogateste sufletul. Tu revarsa iubirea lui Hristos peste toti si atunci va veni, in chip tainic, o schimbare. Tu iubeste-i pe toti in taina si roaga-te inlauntrul tau. Si va veni un timp cand vei iubi fara sa te silesti. Si vei simti ca toti te iubesc.
Iubirea noastra pentru prieteni este adesea amestecata cu lucruri straine -interesul, rasplata, slava desarta, slabiciunea sentimentala, atractia patimasa- in timp ce iubirea pentru dusmani este curata.
Cand le facem morala altora, acestia vor riposta; cand insa ii iubim, ei vor fi miscati si astfel ii vom castiga. Cand iubim, noi socotim ca oferim altora, dar, in realitate, ne oferim noua insine. Iubirea cere jertfa. Sa jertfim cu smerenie ceva al nostru- care, de fapt, apartine tot lui Dumnezeu.
Se povesteste ca Vantul si Soarele se certau, fiecare spunand despre sine ca e mai puternic. Si s-au invoit ca acela dintre ei care va reusi sa dea jos suba ciobanului ce tocmai urca muntele, sa fie considerat cel mai puternic. Vantul a suflat cat a putut, dar ciobanului i s-a facut frig si s-a infasurat si mai strans in suba lui. A iesit apoi Soarele de dupa un nor, imprastiind in jur caldura si bunatate, incat ciobanul s-a incalzit si si-a scos suba. Atunci Soarele a strigat catre Vant: “Ai vazut care dintre noi e mai puternic?” Concluzia: “Nu castigi pe om cu asprimea, ci cu bunatatea”.

Parintele Porfirie

Ia aminte la două gânduri și teme-te de ele. Unul îți spune: "Ești un sfânt", altul: "Nu te vei mântui". Aceste două gânduri vin de la vrăjmașul și nu este adevăr în ele. Tu însă cugetă: "Sunt un mare păcătos, dar Domnul e milostiv, El iubește mult pe oameni și-mi va ierta păcatele mele". Crede aceasta și-ți va fi așa: Domnul te va ierta. Dar nu-ți pune nădejdea în nevoințele tale, chiar dacă te-ai nevoit mult. Domnul vrea ca sufletul să fie smerit și să ierte tuturor cu iubire; atunci și Domnul îl va ierta cu bucurie. Domnul îi iubește pe toți, și noi trebuie să-L imităm și să-i iubim și noi pe toți; și dacă nu putem, să o cerem, și Domnul nu va zăbovi să ne ajute cu harul Său.
(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 184)