avva Polihronie, preotul noii Lavre, povestea zicand: pe cand sedeam odinioara, in Lavra Turnurilor, s-a savarsit un frate.
Iconomul mi-a spus:
- Ai mila , frate si vino sa ducem lucrurile fratelui la iconomat.
Dar cum am inceput sa caram lucrurile, il vad pe iconom plangand si-i spun:
- Dar bine, avvo, pentru ce plangi asa?
- Plang, mi-a raspuns el, pentru ca azi port in brate lucrurile acestui frate, iar dupa doua zile alti le vor purta pe ale mele.
Si asa s-a intamplat, caci dupa doua zile a murit si iconomul , dupa cum a spus.

Cum a ajuns sclav de bună voie un guvernator al Africii
 

Era odată un vameș pe nume Petru, care deși era foarte bogat și influent era necruțător cu cei sărmani. Era din Constantinopol și fusese numit de Împăratul Iustinian (527-565) ca să administreze provincia romană din Africa. Având un caracter dur și lipsit de compasiune a devenit curând a cunoscut sub numele de Petru „Avarul”.
Dacă vreun sărac îi bătea la uşă îl izgonea furios și niciodată nu făcuse vreo faptă de milostenie pentru nimeni. Odată unul dintre acești sărmani spuse cuiva: „Ce primesc dacă astăzi îl conving să îmi dea ceva de pomană?” Au pus rămășag și a mers la casa lui Petru. Sosind acasă, Petru îl văzu pe nevoiaș stând în fața casei sale. Negăsind o piatră cu care să arunce, iar cum servitorul său tocmai căra în casă niște pâini, a luat una și a aruncat-o în cerșetor. Acesta a prins-o, a mers la ai săi și le-a arătat pomana primită de la vameș.
După două zile, vameșul, aflându-se pe patul morții a avut vis unde se făcea că se afla în fața Judecătorului și înaintea sa se afla o balanță. Niște demoni negri umpleau partea lor cu o mulțime de fapte rele în timp ce de partea cealaltă stăteau niște îngeri îmbrăcați în alb, triști pentru că ei nu aveau nimic să pună în balanță. Atunci unul dintre ei a spus: „Ce-i drept nu avem decât o pâine de grâu, pe care abia i-a dat-o lui Hristos acum două zile”. Și așezând pâinea în balanță, părea să egaleze faptele rele. Îngerii i-au spus: „Adaugă şi alte fapte bune pe lângă această pâine sau demonii vor câştiga sufletul tău!”
Vameşul s-a trezit vindecat din boală și a zis: „Dacă pâinea pe care am aruncat-o la mânie în omul acela m-a ajutat atât de mult, atunci dacă aș da tot ce am săracilor m-ar ajuta și mai mult”. Într-o zi, pe când se plimba îmbrăcat în cele mai bune haine ale sale, un om ce pierduse tot ce avea într-un naufragiu i-a cerut ceva de îmbrăcat. Acesta fără să stea pe gânduri se dezbrăcă de haina sa scumpă și i-a dat-o omului sărman, care la rândul său a vândut-o de cum a avut ocazia. Când vameșul a mers acasă și și-a văzut haina agățată la locul obișnuit, se întristă atât de tare că nu putea nici să mănânce gândind: „Nu am fost destul de demn pentru ca acel om să păstreze ceva care să îi amintească de mine”. Dar când a adormit, i-a apărut în vis cineva mai strălucitor decât soarele și îmbrăcat cu haina pe care el, Petru, i-o dăduse omului nevoiaș. „Petru, de ce plângi?” Atunci când Petru i-a explicat cauza și acela l-a întrebat: „Recunoşti această haină?” „Da, Doamne,” a răspuns Petru. „De când mi-ai dat-o am purtat-o. „Îţi mulțumesc pentru bunătate, îmi era frig iar tu m-ai îmbrăcat.”
Petru s-a trezit și de atunci a început să se îngrijească de oamenii sărmani zicând: „Atât cât va exista Dumnezeu, nu voi muri până nu voi deveni ca ei.” Astfel a dăruit tot ce avea celor aflați în nevoință și a chemat notarul zicându-i: „Îţi mărturisesc un secret, dar dacă sufli o vorbă sau dacă nu eşti atent la ceea ce îţi spun te trimit la barbari!” Apoi i-a dat trei kilograme de aur și i-a spus: „Du-te în Ierusalim și cumpără-ți ce vrei iar pe mine vinde-mă unui străin creștin și împarte prețul meu săracilor!” Notarul a refuzat dar Petru i-a zis: „Dacă nu faci ce îţi spun, te voi vinde păgânilor!” Astfel, notarul l-a dus îmbrăcat în zdrențe ca pe unul din sclavii săi la un argintar, l-a vândut pentru 30 de arginți, a luat banii și i-a dat săracilor.
Petru, devenit acum sclav făcea munca de jos, era disprețuit și lovit de ceilalți sclavi care îl considerau un neghiob. Mântuitorul însă îi apărea mereu în vise și îl îmbărbăta, arătându-i hainele și celelalte lucruri date de el sărmanilor.
Între timp, împăratul și cei din jurul său regretau pierderea unui om atât de valoros. Nişte vecini de-ai săi veniţi din Constantinopol să viziteze locurile sfinte, au ajuns în cele din urmă ca oaspeţi în casa stăpânului lui Petru. În timpul cinei aceștia îşi şopteau: „Servitorul acela seamănă cu prietenul nostru Petru, nu-i așa?” Pe când îl priveau cu mirare unul dintre ei zise: „Sigur este el, mă voi ridica şi îl voi opri.” Dar Petru simţind ce se petrecea a fugit. Portarul nu avea auz și nici nu putea vorbi, iar ușa o deschidea numai la vederea unui semn, însă Petru i-a poruncit să deschidă vorbindu-i și nefăcându-i semne. Omul a auzit și a primit darul vorbirii, răspunzându-i și lăsându-l să iasă. Apoi, intrând în casă și trezind uimirea tuturor celor ce îl auzeau vorbind, le-a spus: „Sclavul care lucra la bucătărie, a fugit. Trebuie să fie un om al Domnului pentru că atunci când mi-a poruncit «Deschide!» un fulger a ieşit din gura sa atingându-mi urechile şi limba și mi-am căpătat din nou auzul și graiul!” Cu toţii au dat să meargă după Petru dar nu l-au mai găsit. Apoi toți slujitorii casei au fost pedepsiți pentru modul în care trataseră un om atât de bun.
Au mers în căutarea lui Petru, dar degeaba. Sfântul a stat ascuns, și nimic nu s-a mai auzit de el până când a murit, și se spune că s-a întors la fosta sa casă din Constantinopol și a murit acolo.

Fapta minunata a lui Avva Iiulian Stalpnicul
 

Viata preotului din orasul Mardaros
 

"La final vine prăjitura"
 

Sunt oameni pentru care moartea nu are nimic fioros sau înspăimântător. Pentru că ştiu că ceea ce au primit şi au lucrat bun în viaţă se va prelungi în eternitate şi chiar va fi cu mult mai mult răsplătit acolo.
O bătrână, pe patul de spital, vorbea senină cu preotul care venise s-o viziteze. „Domnul mi-a dat o viaţă foarte frumoasă. Sunt gata de plecare. Dar aş avea o ultimă dorinţă: când va fi înmormântarea mea, vreau să mi se pună în mână o linguriţă.“

„O linguriţă?“, se arătă surprins preotul. „Dar de ce vreţi să fiţi înmormântată cu o linguriţă?“
„Întotdeauna mi-a făcut plăcere, atunci când eram tânără, să iau parte la nunţi, iar acum, mai în vârstă, să particip la agapele organizate la biserică de hram sau alte sărbători. Şi de fiecare dată când ajungeam la locul meu, mă uitam să văd dacă lângă farfurie era aşezată linguriţa. Ştiţi ce însemna aceasta?“

„Nu“, răspunse preotul. „Asta însemna că la final trebuia să vină prăjitura şi îngheţata.
Adică, ceea ce este mai bun vine la sfârşit.

Tocmai aceasta vreau să spun la înmormântarea mea. Când va trece pe lângă sicriul meu, lumea se va întreba: «Pentru ce aici o linguriţă?» Vreau ca dumneavoastră să le răspundeţi că am linguriţa în mână pentru că ceea ce este bun, de-abia de acum urmează.“
(Adaptare de Augustin Păunoiu după o povestire din volumul „Istorioare pentru suflet“, colecţia „Duhovnicul meu“, Bruno Ferrero, Galaxia Gutenberg, 2007).

CESCUTA


O familie a plecat intr-o excursie in Orient sa cumpere ceva dintr-un frumos magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la casatorie.
Amandurura le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai.

Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat:

|Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos.|

In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca:


Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri, iar eu am strigat: |Nu face asta!|, |Nu-mi place!| , |Lasa-ma in pace!|, dar el a zambit doar si a spus cu blandete: |Inca nu!|

Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. |Opreste!| Ametesc! O sa-mi fie rau!| am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit: |Inca nu.|

M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit, si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa... |Ajutor! Scoate-ma de aici!| Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta: |Inca nu.|

Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie, m-a scos afara si m-a pus pe raft... am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine! |Ei, asa este mult mai bine| m-am gandit. Dar, dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot... mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc.. |O, te rog, inceteaza, inceteaza!", am strigat... EL doar a dat din cap si a spus: |Inca nu!|

Apoi, deodata, m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci, usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat, si am asteptat intrebandu-ma: |Oare ce are de gand sa-mi mai faca?|

O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus: |Uita-te la tine.| Si m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu... Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!

El a vorbit bland: |Vreau sa tii minte, stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar, daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar, daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar, daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine...|

Morala este aceasta:
Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta, sfanta SA voie.

Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand ti se pare ca lumea se invarteste necontrolat, cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.

Un om, prins în cumpenele cele mari ale vieţii, se gândea adânc: Cine oare mă va mângâia pe mine în ceasurile cele mai grele ale vieţii mele?! Şi cu acest gând adormi.

În vis, îi apăru un bărbat strălucitor şi mândru, care-i zise:
- Eu te voi mângâia…
- Dar cine eşti tu?
- Eu sunt ştiinţa lumii acesteia.
Omul îi răspunse:
- Nu, nu mă poţi mângâia, căci adeseori te-am urmat şi mi-ai otrăvit cugetul şi sufletul.

Veni atunci o femeie orgolioasă şi atrăgătoare şi-i zise:
- Eu îţi voi putea aduce mângâierea.
- Dar, cine eşti tu?, întrebă omul.
- Eu sunt slava oamenilor…
Omul îşi acoperi faţa să n-o mai vadă şi zise:
- O, te-am ascultat de multe ori şi numai rău mi-ai făcut; pleacă din faţa mea!

Atunci veni un bărbat voinic, strălucitor, cu haină aurită, având în mână un buzdugan cu pietre scumpe şi-i zise:
- Eu te voi putea mângâia…
- Dar cine eşti?
- Eu sunt Banu-Averea-Puterea.
- Piei din faţa mea, că tu mi-ai adus cele mai multe şi mai grele suferinţe.

După ce plecă şi acesta, apăru o femeie umilă, îmbrăcată simplu şi cuviincios, dar care răspândea o lumină cerească şi o pace binefăcătoare, şi-i zise cu glas cald şi blajin:
- Eu sunt CREDINŢA, şi glas bun îţi aduc de la cel ce m-a trimis: ,,Veniţi la Mine toţi cei necăjiţi şi împovăraţi şi vă voi mângâia, căci jugul Meu e dulce şi sarcina Mea uşoară…”
Omul se deşteptă şi după câteva clipe de gândire îşi zise:
,,Da, tu singură grăieşti adevărul, pe tine te voi urma”.

Şi într-adevăr CREDINŢA (şi faptele CREDINŢEI) i-au adus omului mângâierea în întreaga lui viaţă şi l-au însoţit şi dincolo de mormânt.
Amin.

2 soimi

Un imparat a primit doi soimi. Unul a fost antrenat, despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea. Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare.

Dupa ce a incercat in fel si chip sa faca soimul sa zboare de pe creanga, imparatul si-a rugat supusii sa-l ajute. Un batran intelept s-a oferit sa faca el asta si, a doua zi cand s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburand de colo-colo.

- Cum ai facut? si-a intrebat supusul

- A fost foarte simplu. Nu a trebuit decat sa ii tai craca de sub picioare.

Morala: uneori Dumnezeu ne taie craca de sub picioare ca sa ne aducem aminte ca putem zbura.



Casa Celor 1000 de oglinzi

Cu mult timp in urma, intr-un satuc, se gasea un loc cunoscut drept “Casa celor 1000 de oglinzi”. Un catelus mititel, vesel din fire, afland de acest loc, s-a hotarat sa-l viziteze. Cand a ajuns, sarea fericit pe scari si a intrat in casa. S-a uitat pe hol cu urechiusele ciulite si dand din coada.

Spre marea sa surpriza, s-a trezit privind la alti 1000 de catelusi fericiti, care dadeau din coada ca si el. A zambit, si a primit inapoi 1000 de zambete, la fel de calde si prietenoase. Cand a plecat, s-a gandit: “Este un loc minunat. Ma voi intoarce sa-l vizitez!”.

In acelasi sat, alt caine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotarat si el sa viziteze casa. A urcat cu greu scarile, cu coada intre picioare, si capul lasat. Cand a vazut 1000 de caini neprietenosi uitandu-se la el, s-a speriat si s-a zbarlit pe spate, maraind. Cand ceilati 1000 de caini au inceput si ei sa maraie, a fugit speriat. O data iesit afara, s-a gandit: “E un loc ingrozitor, nu ma mai intorc acolo niciodata”.

Morala: Toate chipurile sunt oglinzi.

Fragmente din „Vorbe cu tâlc” ale poetului creştin român Vasile Militaru (1885-1959) decedat într-una din închisorile comuniste:

Pe copil să-l ţii în frâie, de vrei om la toţi să placă,

Nu-l lăsa orice să-ngâne, nu-l lăsa orice să facă,

Nu-l lăsa după plăcerea-i unde vrea el să se ducă,

Din acelaşi lemn se face şi icoană şi măciucă.

.................................................. ..........................................

Când copilului nuiaua nu-i stă - sfânt - la poarta minţii,

Râde fericit copilul, dar la urmă plâng părinţii! [ ... ]

.................................................. ..........................................

În răsfăţ de-ţi creşti copilul şi-l laşi zilnic fără frâu,

Tu ai semănat neghină, socotind că semeni grâu...

Căci, precum îţi creşti copiii, vor fi oameni sau neoameni:

Din ogor nicicând nu iese decât ceea ce sameni!

.................................................. ...........................................

Cei care trudesc o viaţă şi comori mereu adună

Ca să lase moştenire la copii o viaţă bună,

Din copiii lor fac trântori care-şi vor munci doar dinţii

Să mănânce toată viaţa ceea ce au strâns părinţii.

Îngerul din sufletul nostru
 

Soarele apune. Printre geamurile ferestrei, bunicul şi nepoţica îşi flutură mâinile, în semn de rămas bun, către ultime raze de lumină.
În aer se simtea gingăşia gestului lor… Fetiţa îşi lipeşte năsucul de geam:

- Bunicule, ce este soarele pentru pământ?

Privirea bunicului spunea multe…dar cum să-i explice micuţei?.
O chemă lângă el şi-i mângâie codiţele bălaie. Copila îi zâmbi din priviri.
“Ce minune de copil!”, îşi spuse în gând bunicul… “cu codiţele-i bălaie şi cu ochişorii ei albaştri, parcă ar fi soarele şi cerul”. De fapt ea era întregul univers al bunicului. El era prezent când fetiţa deschidea ochişorii leneş dimineaţa , cu el se ducea în parc la joacă, el o culca în fiecare seară şi nu uita niciodată sa o îndemne să-şi spună rugăciunea, “Îngeraşul”.
Fetiţei îi plăceau mult poveştile despre îngeri. De multe ori îşi imagina că şi ea e un înger. Un înger care aduce bucurie şi pace altor copii.
Se auzi din nou întrebarea:
- Bunicule, ce este soarele pentru pământ?
Fără a se mai gandi la răspuns, bunicul spuse ceea ce simţea:
- Soarele este pentru pământ ceea ce sufletul este pentru om.
Fetiţa zâmbi. Părea că întelege.
- Bunicule, tu ai spus că, de câte ori avem nevoie de ajutor şi ne rugăm, din lumea Tatălui Ceresc coboară câte un înger.

Bunicul încuviinţă din cap. Micuţa continuă, încurajată de gest.
- Şi tot tu spuneai că sufletul nostru are în el scânteia divină.

Bunicul cuprinse umerii fetiţei.
- Bunicule, dacă în noi este tot lumea Tatălui Ceresc, nu-i aşa că atunci când ne gândim cu drag la cineva, când ne rugăm pentru ajutorul cuiva, din sufletul nostru se ridică un înger şi pleaca spre cel în nevoie?
Ochii bunicului pluteau în lacrimi.
- Da, aşa este, micuţo! de câte ori dăruim cu iubire din sufletul nostru, din el se ridică un înger care pleacă în lume. Ce bine ar fi ca toţi oamenii să vadă această lume, ca să o umple de îngeri!

Copii, rugăciunea este darul vostru de iubire către cei care vă ajută, vă îngijesc şi ocrotesc, vă încurajează, vă învaţă, vă iubesc. Orice rugăciune spusă cu iubire este apreciată de însuşi Tatăl Ceresc. Acesta adună cu bucurie toate aceste rugaciuni şi ţi le va dărui chiar tie, atunci când vei reveni în lumea Sa.
Suflet drag, dăruieşte lumii cât mai multe rugaciuni pline de iubire şi recunoştinţă… iar bucuria şi iubirea, nu vor întârzia să vină în viaţa ta…

Evreul şi crucea
 

Se povesteşte că un evreu, care avea o prăvălie într-un sat moldovenesc, l-a tocmit odată pe un ţăran ortodox pentru a-l duce la oraş cu căruţa, pentru a cumpăra ceva marfă. Au hotărât asupra preţului, apoi au plecat la drum.
Dar, pe când încă în sat fiind, au trecut pe lângă biserică. După ce au trecut de biserică, evreul s-a adresat speriat ţăranului:
- Bade, opreşte, întoarce, că nu mai mergem!...
- Dar ce s-a întâmplat, jupâne?
- Nimic, nimic, dar nu mai merg cu dumneata…
A întors ţăranul şi, pe când îl lăsa la poartă pe evreu, l-a întrebat ce s-a întâmplat, de ce nu a mai vrut să-şi continue drumul.
- Păi cum puteam să mai merg cu dumneata? zise evreul. Ai trecut prin faţa bisericii şi nu ţi-ai făcut cruce. Religia ta îţi spune să îţi faci cruce, iar dumneata nu-ţi asculţi religia, iar aceasta înseamnă că eşti un om periculos, nu ai teamă de Dumnezeu. Puteai să mă omori într-o pădure şi să îmi iei banii!
- Cum aşa jupâne?
- Da, eu nu am încredere în dumneata. Dacă nu ai teamă de Dumnezeu, poţi face orice, mă pot aştepta la orice de la dumneata!

Trandafiri pentru mama
 

În drum de la serviciu spre casă, un bărbat cu soţia lui trecură pe la o florărie. Voiau să comande un buchet care să fie trimis mamei soţului. Ea locuia la vreo 120 de km distanţă. A doua zi împlinea 65 de ani.

După ce coborâră din maşină, cei doi soţi au văzut în faţa florăriei o tânără stând pe trotuar şi plângând. O întrebară de ce e aşa tristă şi aflară că fata voia să-i ia mamei sale un trandafir roşu, dar nu avea bani decât pentru jumătate din preţul unui trandafir. Mişcaţi de lacrimile fetei, au luat-o cu ei în florărie, şi-i achitară ei trandafirul. După ce plăti şi buchetul pentru mama lui şi-i lăsară vânzătoarei adresa la care trebuia să ajungă a doua zi florile, soţul, împreună cu soţia sa, se oferi s-o ducă pe fată cu maşina acasă.

Pe drum, fata îi rugă pe cei doi să oprească, spunându-i că a ajuns la mama ei. Le mulţumi celor doi, coborî din maşină şi intră pe poarta unui cimitir.

Atunci cei doi soţi au înţeles unde se afla mama fetei; se uitară unul la altul şi, fără să vorbească, se întoarseră la florărie. Acolo au anulat comanda, au cumpărat un buchet de trandafiri şi au mers cu maşina împreună cei 120 de kilometri până la mama soţului acasă, ca să-i ofere florile în persoană, bucurându-se că dânsa este încă în viaţă…

Viaţa
 

Demult, a venit la un călugăr, un om tare necăjit şi l-a întrebat:
- Ce este rău cu mine ? De ce nu îmi găsesc liniştea ? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea ?

Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat:
- Cum e această sticlă ?
- Este pe jumătate goală!
- Vezi, i-a mai spus călugărul - eu o văd pe jumătate plină.

În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos. Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste.

Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.

†
"Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!”
( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Linguşirea
 

Un rege al Persiei, voind să-şi aleagă un sfetnic bun, a chemat la palat într-o zi cinci dintre cetăţenii cei mai de vază din oraş şi le-a zis:
- Iată, am cinci inele strălucitoare pe degetele mele; ele vor fi plata sincerităţii voastre. Spuneţi-mi fără linguşire: ce credeţi voi despre puterea şi mărirea mea?
Primii patru, uluiţi de frumuseţea diamantelor de pe inele şi voind să le aibă, răspunseră regelui cu multe laude, pe care nu se cuvenea să le spună decât lui Dumnezeu.
Regele părea mulţumit şi dădu pe rând câte un inel celor patru care îl lăudaseră.
Pentru că al cincilea, tăcea, regele l-a îndemnat să-şi spună părerea.
- Eu cred, zise acesta, altfel decât cred cei care au vorbit înaintea mea. Eu cred, o rege, că toată puterea o ai de la Dumnezeu, şi că ţi-a fost dată pentru binele poporului ce-l stăpâneşti şi odată va trebui să dai socoteală de felul în care ai întrebuinţat-o.
- Şi eu cred tot aşa, zise regele cu mulţumire. Dar ţie nu-ţi dau inelul ci încrederea şi prietenia mea. Vei sta mereu lângă mine, ca sfetnic al meu, căci în tine am găsit omul şi prietenul sincer pe care-l căutam.
A doua zi cei patru veniră foarte grăbiţi să spună că inelele cu diamante, pe care le primiseră, sunt false.
Iar regele le zise:
- Ce, credeţi că eu nu ştiu că diamantele sunt false? Eu le-am comandat astfel. V-am plătit cinstit. Voi mi-aţi dat laude false, eu v-am dăruit inele false. V-am plătit cu aceeaşi măsură, de ce vă mai plângeţi?!

PENTRU SUFLET !

Un călugăr bătrân, după ce şi-a învăţat timp de mai mulţi ani ucenicii tainele credinţei, i-a trimis în lume să împărtăşească ceea ce au învăţat.

După zece ani de misiune printre oameni, trei dintre ucenici s-au întors să-şi viziteze părintele duhovnicesc. Acesta îşi trăia ultimii ani ţintuit într-un pat din cauza unei boli de picioare.

Fiecare începu să povestească ce făcuse în ultimii zece ani:

- Eu, zise primul cu mulţumire de sine, am scris zece cărţi şi le-am vândut într-o mulţime de exemplare.

- Ai umplut aşadar, lumea de hârtie, zise bătrânul.

- Eu, luă cuvântul al doilea la fel de satisfăcut de el însuşi, am ţinut multe predici în faţa a mii de oameni.

- Tu ai umplut lumea de vorbe, răspunse duhovnicul.

Al treilea ucenic, începu să desfacă un pachet şi scoase din el o pernă, şi zise:

- Eu, părinte, n-am făcut nimic bun, dar ţi-am adus această pernă ca să ai de ce să-ţi sprijini picioarele când te dor.

- Tu, zise bătrânul călugăr, tu l-ai găsit pe Dumnezeu.



Aşadar, cel mai corect bilanţ pe care omul şi-l poate face din când în când, nu este să-şi contabilizeze realizările, ci să se cerceteze cât de capabil a fost să împartă iubire în jurul lui

“Să nu ne mai judecăm, dar, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.”(Romani 14.13)
Sa nu ne grabim in a judeca oamenii pentru ca de cele mai multe ori putem judeca fara sa cunoastem explicatia reala a situatiei, pentru ca vedem numai la suprafata. Domnul sa ne dea o inima inteleapta pentru a ne apropia de oameni cu dragoste si duh de blandete, sa ne vedem mai bine greselile si sa nu facem nimic care sa dea prilej de pacatuire in vorba sau fapta fratelui nostru.

Nu judecati, ci iubiti! Isorioara de mai jos ne va ajuta sa intelegem mai bine acest lucru.

Zi de sărbătoare. Oamenii intrau pe rând în biserică. Cu toţii au zărit pe scări un om rezemat de zid. Avea hainele murdare, pantofii rupţi şi o pălărie trasă pe ochi, dar nu era unul dintre cerşetorii obişnuiţi ai bisericii.
Nu zicea nimic, părea să doarmă. Nici unul dintre credincioşii veniţi la slujbă nu s-a arătat interesat de el. Fiecare îşi zicea în sine: o fi vreun om al străzii, şi-l ocolea ca să nu-i simtă mirosul greu.
Înăuntru, slujba nu începuse. La un moment dat pe uşă intră chiar boschetarul cu pălăria trasă pe ochi, se îndreptă spre altar şi înainte să intre îşi descoperi capul.
Toţi şi-au dat seama în acel moment că omul pe care-l ocoliseră la intrarea în biserică era preotul lor.
Slujba a început şi la momentul predicii, părintele a ieşit şi le-a spus credincioşilor: "astăzi nu vreau să vă spun decât atât: dacă îi judecaţi pe oameni, nu mai aveţi timp să-i iubiţi.”

Crucea înseamnă iertare
 

Împăratul Franţei, Ludovic al XII-lea, după ce şi-a ocupat tronul, a făcut o listă a tuturor vrăjmaşilor pe care ştia că îi are în ţara lui. Apoi, în dreptul numelui fiecăruia dintre ei a făcut câte o cruce. Auzind de aceasta, cu toţii au fugit să se ascundă care încotro, crezând că semnul crucii din dreptul numelor lor, înseamnă de fapt că vor fi omorâţi. Dar împăratul le-a trimis vorbă să stea liniştiţi în ţară, căci crucea pe care a pus-o lângă numele lor înseamnă iertarea lor.

Suntem păcătoşi? Suntem şi noi pe lista Împăratului Ceresc având câte o cruce pusă înaintea numelui nostru? Ne-a pus păcatul în vrăjmăşie cu Împăratul Hristos şi acum ne temem de pedeapsa Sa? Să privim numaidecât în sus la Crucea Lui, care înseamnă iertarea păcatelor noastre. Oricât de păcătoşi am fi, Împăratul Hristos vrea să ne ierte, căci nu are pe nimeni de pierdut şi pe toţi ne cheamă în Împărăţia Sa, dacă şi noi ne-am hotărât să ne căim şi să ne îndreptăm

O povestioara cu minunile Sfantului Spiridon
 

Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, născându-se din părinţi simpli, era şi el smerit cu inima şi bun cu viaţa. În copilăria sa a fost păstor de oi şi, crescând, s-a împărtăşit nunţii celei legiuite şi s-a făcut tată de copii. El vieţuia cu cinste şi cu plăcere de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de străini. Dar nu după mulţi ani, murindu-i soţia, cu osârdie slujea lui Dumnezeu prin fapte bune, iar averea sa o cheltuia spre odihna străinilor. În lume atât de mult a plăcut lui Dumnezeu, încât s-a învrednicit cu darul facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat şi izgonea duhurile rele din oameni, cu cuvântul. Pentru aceasta a fost ales episcop al cetăţii Trimitundei, care era o cetate vestită a Ciprului, în împărăţia marelui Constantin şi a lui Constantie, fiul său, unde făcea minuni preaslăvite. Oarecând era în ostrovul acela secetă mare şi uscăciune, iar uscăciunii îi urmă foametea şi foametei, moartea; căci mulţime de popor murea de foame. Pentru acea închidere a cerului, trebuia un Ilie sau un altul asemenea lui, ca să-l deschidă cu rugăciunea. Unul ca acela s-a arătat Sfântul Spiridon, care, văzând nevoia ce venea asupra poporului şi milostivindu-se părinteşte spre cei ce piereau de foame, s-a rugat cu sârguinţă către preabunul Dumnezeu, Care îndată a umplut cerul cu nori, adunându-i de la marginile pământului. Apoi a fost lucrul cel mai minunat, ca să nu socotească cineva că ploaia s-a făcut din stihii, în chip firesc, căci multă vreme norii n-au dat ploaie, până ce iarăşi sfântul a mai făcut rugăciune cu fierbinţeală şi atunci s-a vărsat ploaie mare pe pământ şi n-a încetat multe zile, până când iarăşi s-a rugat sfântul şi s-a făcut senin.
Pământul s-a adăpat cu îndestulare şi şi-a dat roadele sale, căci s-au îmbelşugat ţarinele, au rodit sadurile şi grădinile şi a fost după foametea aceea îndestulare multă prin rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu, Spiridon. Peste câţiva ani, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor, s-a făcut foamete în latura aceea şi se bucurau bogaţii vânzători de grâu, pentru acea scumpete, căci aveau grâu strâns de mulţi ani şi, deschizându-şi hambarele, au început a-l vinde scump. Atunci era în cetatea Trimitundei un vânzător de grâu, nesăţios de iubirea de argint şi plin de lăcomie. Acela, câştigând cu neguţătoria prin alte părţi mult grâu şi aducându-l cu corabia în cetate, nu voia să-l vândă cu acel preţ, cu care se vindea în cetate, ci l-a pus în hambare, până când se va înmulţi foametea în cetate, pentru ca să-l vândă mai scump şi să câştige avere mai multă.
Fiind foamete mare şi din zi în zi înmulţindu-se, bogatul acela a început a vinde grâul său foarte scump. Atunci a venit la dânsul un sărac, cerând şi rugându-l cu lacrimi să-l miluiască şi să-i dea puţin grâu, pentru ca să nu moară de foame cu copiii şi femeia sa. El, fiind cuprins de nemilostivire şi de pofta aurului, n-a vrut să miluiască pe sărac, ci a zis către dânsul: “Să mergi ca să aduci preţul şi vei avea ceea ce vei cumpăra”. Săracul, slăbind de foame, a venit la Sfântul Spiridon cu plângere spunându-i despre sărăcia lui şi despre nemilostivirea bogatului. Iar sfântul a zis: “Nu plânge, ci mergi în casa ta, pentru că aşa grăieşte Duhul Sfânt, că dimineaţa se va umple casa ta de grâu; iar pe bogatul acela îl vei vedea rugându-se de tine şi dându-ţi grâu fără plată”.
Săracul, socotind că i-a zis sfântul aceasta numai pentru mângâierea necazului său, văzându-şi deşartă şi fără folos nădejdea sa, precum i se părea, s-a dus la casa sa suspinând. Cum s-a făcut noapte, prin porunca lui Dumnezeu s-a vărsat ploaie mare pe pământ, iar hambarele bogatului nemilostiv şi iubitor de argint au căzut şi apa a luat tot grâul. Nemilostivul vânzător de grâu, cu ai săi, a alergat prin toată cetatea, strigând şi rugând pe toţi ca să-i dea ajutor, spre a nu ajunge sărac. Dar oamenii, văzând grâul risipit pe drumuri, au început a-l strânge şi a-l duce la casele lor. Asemenea şi săracul acela care ceruse ieri, şi-a adunat grâu din destul, pe care, văzându-l bogatul, a început a-l ruga să ia cât va voi. Aşa a pedepsit Dumnezeu nemilostivirea bogatului, iar sărăcia şi foametea săracului a mângâiat-o, după proorocirea sfântului.
Un plugar oarecare cunoscut sfântului, în acea vreme de foamete, a mers la acelaşi nemilostiv bogat, care încă mai avea alte hambare pline de grâu, cerând pentru hrană grâu pe datorie, făgăduind că-i va da cu dobânda în vremea secerişului. Acela, neînvăţându-se minte cu pierderea grâului celui dintâi, neschimbându-se din zgârcenia sa şi neîndreptându-se, şi-a închis inima cu nemilostivire şi înaintea acestui sărac, încât nu voia să audă de rugămintea lui, cea cu sârguinţă şi a zis către dânsul: “Nu vei lua de la mine fără aur nici un bob de grâu”. Auzind săracul acestea, lucrător de pământ fiind, a mers plângând la arhiereul lui Hristos, Spiridon, spunându-i necazul său. Arhiereul, mângâindu-l cu cuvintele sale, i-a dat drumul acasă. Apoi a doua zi a mers singur la plugarul acela, ducându-i un bulgăre mare de aur. De unde a luat aurul acela mai pe urmă se va vedea. Deci, punând aurul acela în mâinile plugarului, a zis: “Du-te, frate, la bogatul vânzător de grâu şi dă-i acest bulgăr de aur ca zălog, ca să-ţi dea pe datorie grâu, cât va fi spre trebuinţa ta. Şi când va veni secerişul şi te vei îndestula cu pâine, atunci, răscumpărând zălogul acesta, iarăşi îl vei aduce la mine”.
Luând săracul aurul din mâinile arhiereului, s-a dus cu sârguinţă la acel bogat. Acela, cum a văzut aurul, s-a bucurat, fiind iubitor de aur şi îndată a dat pe datorie grâu săracului cât îi trebuia. După aceasta, trecând vremea foametei, apoi fiind îmbelşugare şi sosind secerişul, plugarul a dat cu dobânda grâul bogatului şi răscumpărând zălogul, l-a dus cu mulţumire Sfântului Spiridon. Sfântul, luând aurul, s-a dus în grădina sa şi l-a luat cu sine şi pe plugar, zicând: “Vino cu mine, frate, ca să dăm acesta împreună Celui ce cu bună îndurare ni l-a dat nouă cu împrumut”. Deci, intrând în grădină împreună cu plugarul şi punând aurul lângă gard şi-a ridicat ochii în sus, zicând: “Doamne Iisuse Hristoase, Care numai cu singură voia Ta, toate le faci şi le prefaci; Cela ce odinioară în faţa împăratului Egiptului, toiagul lui Moisi l-ai prefăcut în şarpe, Însuţi şi aurul acesta, precum atunci l-ai prefăcut într-acest chip, aşa şi acum porunceşte să se întoarcă la chipul său cel dintâi, pentru ca şi acest om să cunoască, cita purtare de grijă ai Tu pentru noi şi cu fapta să se înveţe ceea ce este scris în dumnezeiasca Scriptură: Că toate oricâte voieşte Dumnezeu, le face.
Astfel, rugându-se el, îndată aurul acela luând puterea de fiinţă, a început a se mişca şi se vedea întorcându-se şi târându-se ca un şarpe. Şi aşa, şarpele care mai înainte se făcuse aur prin atingerea mâinilor sfântului, prin minune iarăşi s-a prefăcut şarpe, din aur. Plugarul, văzând acea minune, tremura de frică şi căzând la pământ, se socotea pe sine nevrednic de o facere de bine ca aceea. Deci, şarpele acela a intrat în vizuina sa, iar plugarul s-a întors la casa sa cu mulţumire, înspăimîntîndu-se de mărimea minunilor lui Dumnezeu, care s-au făcut prin rugăciunile sfântului.

Ca albina sau ca musca - o povestioara spusa de Cuviosul Paisie Aghioritul
 

“Mi-au spus unii că se smintesc pentru că văd multe lucruri strîmbe în Biserică. Iar eu le-am spus: “Dacă vei întreba o muscă: «Sunt flori în locul acesta?», ea îţi va spune: «Nu ştiu. Ci ştiu numai că acolo jos, în groapă, sunt cutii de conserve, gunoaie, necuraţii», şi îţi va înşira toate murdăriile pe care a stat. Dar dacă vei întreba o albină: «Ai văzut vreo necurăţie în locul acesta?», ea îţi va spune: «Necurăţie? Nu, nu am văzut nicăieri. Aici locul este plin de flori bine mirositoare», şi îţi va enumera o grămadă de flori de grădină şi sălbatice. Vezi, musca ştie numai unde există gunoaie, in timp ce albina ştie că acolo este un crin, mai departe o zambil㔦”.

După cum mi-am dat seama, unii oameni seamănă cu albina, iar alţii cu musca. Cei care seamănă cu musca in orice situaţie caută să afle ce rău există şi se preocupă de el; nu văd nicăieri nici un bine. Cei care seamănă cu albina află peste tot orice bine există. Omul stricat gîndeşte, pe toate le interpretează de-a stînga şi le vede anapoda. In timp ce acela care are gînduri bune, orice ar vedea, orice îi vei spune, îşi va pune în minte gîndul cel bun.
Odată un copil de clasa a şasea a venit la Colibă şi a bătut cu ciocănelul în poartă. Aveam de citit un sac de scrisori, dar mi-am spus să ies să văd ce vrea. “Ce este, voinice?”, îl întreb. “Aceasta este Coliba Părintelui Paisie?” ““ mă întreabă. “Vreau să-l văd pe Părintele Paisie”. “Aceasta este, dar el nu este aici; s-a dus să cumpere ţigări”, îi spun. “Se vede că s-a dus ca să cumpere pentru cineva”, îmi spune el cu gînd bun. “Nu, ci pentru el s-a dus să cumpere, îi spun. I s-au terminat şi făcea ca un nebun. Pe mine m-a lăsat aici singur şi nici măcar nu ştiu cînd se va întoarce. Dacă văd că întîrzie, o să plec de aici”. Atunci băiatului i s-au umplut ochii de lacrimi şi iarăşi a spus cu gînd bun: “Il obosim pe Părintele”. “Dar ce vrei cu el?”, l-am întrebat din nou. “Vreau să iau numai binecuvîntarea lui”, mi-a răspuns. “Ce binecuvîntare să iei, copile! Acesta este un înşelat. Nu-i bun de nimic. Eu îl ştiu bine. Nu aştepta degeaba, pentru că atunci cînd se va întoarce va fi nervos, poate chiar şi beat, căci mai şi bea”. Dar acel copil punea mereu gîndul cel bun. “In sfîrşit, îi spun, eu voi mai aştepta puţin, ce vrei să-i spun?”. “Am să-i dau o scrisoare, îmi spune, dar voi aştepta să iau şi binecuvîntarea lui”. Ati văzut? Orice îi spuneam, el o primea cu gîndul cel bun. I-am spus: “Făcea ca un nebun pentru că nu avea ţigări”, iar sărmanul a suspinat şi a lăcrimat. “Cine ştie, poate s-a dus să cumpere pentru cineva”. Alţii citesc atîtea, iar acela, un copilaş de clasa a şasea, să aibă gînduri atît de bune! Să-i strici gîndul şi el să şi-l facă şi mai bun şi să tragă o concluzie mai bună. M-am minunat de aceasta! Pentru prima dată am văzut un astfel de lucru!”

Rugăciunea cizmarului
 

La un duhovnic vine un creştin care avea un atelier de cizmărie:

- Părinte, spune-mi ce pot să fac în legătură cu rugăciunea mea de dimineaţă. Am atât de mult de lucru încât nu reuşesc s-o zic de la un cap la altul. Clienţii mei sunt oameni săraci. Au o singură pereche de pantofi. Mi-aduc încălţările să le repar seara şi eu trebuie să le termin, pentru ca dimineaţa oamenii să poate merge la muncă.

Duhovnicul îl întrebă pe cizmar:

- Dar până acum cum ai procedat?

- Păi, răspunse omul spăşit, sunt zile în care mă scol foarte de dimineaţă, zic în grabă rugăciunea şi mă apuc de lucru. Dar sunt zile când n-o mai zic de loc, pentru că mă aşteaptă mulţi pantofi să-i repar. În acele zile mă simt un mare păcătos. De fiecare dată când ridic ciocanul să bat cuie în pantofi, inima îmi oftează şi gândesc că sunt un mare ticălos devreme ce nu sunt în stare să-mi zic rugăciunea de dimineaţă.

Părintele se uită la el cu o privire compătimitoare:

- Fiule, datori suntem să ne rugăm neîncetat, ziua şi noaptea, căci nu Dumnezeu are nevoie de rugăciunea noastră, ci noi avem nevoie să ne miluiască Stăpânul, dar să ştii că te poţi ruga şi când lucrezi, şi când mergi, şi oriunde ai fi, zicând din inimă „Doamne Iisuse…”

Să ştii, însă, că, uneori, oftatul tău din inimă, părerea ta de rău că nu ai putut să te rogi mai mult, e tot o rugăciune şi face mai mult decât o rugăciune de dimineaţă zisă în grabă şi cu mintea împrăştiată. Totuşi, la rugăciune nu trebuie să renunţăm. Roagă-te cum poţi, dar roagă-te!

Cutia cu piersici
 

Un profesor a dat fiecarui student ca tema pentru lectia de saptamana viitoare sa ia o cutie de carton si pentru fiecare persoana care ii supara, pe care nu pot sa o sufere si sa o ierte sa puna in cutie cate o piersica, pe care sa fie lipita o eticheta cu numele persoanei respective.

Timp de o saptamana, studentii au avut obligatia sa poarte permanent cutia cu ei: in casa, in masina, la lectii, chiar si noaptea sa si-o puna la capul patului. Studentii au fost amuzati de lectie la inceput, si fiecare a scris cu ardoare o multime de nume, ramase in memorie inca din copilarie.

Apoi, incetul cu incetul, pe masura ce zilele treceau studentii adaugau nume ale oamenilor pe care ii intalneau si care considerau ei ca au un comportament de neiertat. Fiecare a inceput sa observe ca devenea cutia din ce in ce mai grea. Piersicile asezate in ea la inceputul saptamanii incepusera sa se descompuna intr-o masa lipicioasa, cu miros dezgustator, si stricaciunea se intindea foarte repede si la celelalte.

O problema dificila mai era si faptul ca fiecare era dator sa o poarte permanent, sa aiba grija de ea, sa nu o uite prin magazine, in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la masa, la baie, mai ales ca numele si adresa fiecarui student, ca si tema experimentului, erau scrise chiar pe punga. In plus, cartonul cutiei se stricase si ea ajunsese intr-o stare jalnica: cu mare greutate mai putea sa faca fata sarcinii sale.

Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa le-o explice profesorul cand s-au revazut dupa o saptamana, si anume ca acea cutie pe care o carasera cu ei o saptamana intreaga nu a fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtam cu noi, atunci cand strangem in noi ura, invidie, raceala fata de alte persoane.

De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. In realitate insa, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar noua insine.

In cutia ta cate piersici sunt… si ce ai de gand sa faci cu ele??

Judecata cea Mare
 

Câţiva oameni, ca să râdă de un creştin care tocmai ieşea de la biserică, i-au spus:

- Măi Vasile, dar bun stomac trebuie să ai, de poţi să înghiţi atâtea slujbe şi atâtea rugăciuni…

Însă el, fără să se supere, le-a spus:

- Dragii mei, eu am un proces foarte greu şi mă tem tare mult de judecată… De aceea merg în fiecare Duminică şi sărbătoare la Acela care mă va judeca pe mine, ca să-L rog să fie îngăduitor cu mine.

Atunci, unul dintre aceia îl întrebă:

- Ce proces şi ce judecată zici că vei avea?!

- Iată, e vorba de procesul şi Judecata pe care le vom avea fiecare dintre noi pentru păcatele noastre. Iar Judecătorul Se află în Biserică. El este Însuşi Hristos Mântuitorul, Căruia mă rog zilnic să-mi ierte păcatele mele şi să mă învrednicească şi pe mine de fericirea cea veşnică.

Oamenii, devenind dintr-odată serioşi au început fiecare dinte ei să cugete la păcatele sale, în timp ce Vasile adăuga:

- Mergeţi cât încă mai e vreme, căci la urmă va fi cu neputinţă, iar osânda va fi mare şi Judecata nepărtinitoare!
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p1891.htm

"De data aceasta vreau să vă spun o mică poveste. Și ea începe în felul următor:

O tânără soție însărcinată a fost dusă la spital pentru o simplă criză de apendicită. Medicii au fost nevoiți să-i pună ghiață pe stomac, iar la finalul acestor tratamente medicii i-au recomandat să avorteze copilul. I-au spus că aceasta e cea mai bună soluție pentru că pruncul se va naște sigur cu o anumită dizabilitate / infirmitate.

Dar tânara și curajoasa soție a decis să nu facă avortul și copilul s-a născut.

Acea femeie era mama mea și acel copil eram eu.

Poate sunt subiectiv dar cred că ea a făcut alegerea potrivită. Și sper că această poveste să fie un îndemn pentru acele mame care se află uneori în momente dificile, în momente de viață complicate, dar vor să-și salveze viața copilului.

Ca rămas bun vă voi cânta o melodie foarte îndrăgită de copii mei și sper că vă place și vouă și am inclus-o pe ultimul album. Cântare e frumoasă pentru că e veselă, o cântare care exprimă fericirea." (Andreea Bocelli)


http://www.youtube.com/watch?v=6QfKCGTfn3o

Preluat de pe http://www.ortodoxiatinerilor.ro/avo...ments#comments

Nota mea: Andrea Bocelli s-a nascut, intr-adevar, cu niste probleme oftalmologice si a orbit de tot la 12 ani. Cu toate acestea, a ajuns Andrea Bocelli.

Cel mai rău om...
 

Într-o istorioară se spune că Dumnezeu i-a cerut lui Moise să aleagă din poporul lui 1000 de oameni cei mai buni la suflet. Moise a făcut ascultare şi i-a ales pe cei 1000.
Dumnezeu i-a cerut apoi ca din aceştia să aleagă doar 10 cei mai buni dintre cei buni. Moise a făcut întocmai.
Dumnezeu i-a mai cerut însă ceva: ca din cei 10 să-l aleagă pe cel mai bun, dintre cei buni. Moise l-a ales, dar
Domnul a vrut să vadă dacă a făcut alegerea corectă. Şi i-a zis lui Moise: „Trimite-l pe omul pe care l-ai ales în lume să-l găsească pe cel mai rău dintre oameni”.
Şi a umblat bietul om în lung şi-n lat. Şi când găsea un om hain, se îndoia că acesta ar putea fi cel mai rău. „De unde ştiu eu, îşi spunea el, că răutatea acestuia nu e decât o aparenţă? Poate că în sinea lui e un om drept.”
Şi a căutat până i-a venit vremea să se întoarcă la Moise cu rezultatul. Omul ajunsese să se îndoiască şi de sine că este cel mai bun, devreme ce nu reuşise să împlinească cererea lui Dumnezeu.
S-a întors la Moise şi i-a spus: „L-am găsit pe cel mai rău om. Eu sunt”. Dumnezeu i-a vorbit atunci lui Moise: „Ai ales bine. Cu adevărat acesta este cel mai bun om, pentru că nu a putut să-i judece pe alţii.”

https://lh3.googleusercontent.com/-Y...y-in-plant.jpg

Traditia crestina ne spune ca aceasta floare, supranumita “apostolul sperantei invesmintat in alb”, a rasarit in gradina Ghetsemani, din picaturile de sudoare cazute de pe fruntea lui Hristos in ceasurile de agonie ce au precedat arestarea sa. Biserica a continuat aceasta traditie. Astfel, in zilele de Paste, altarele si icoanele sunt impodobite cu buchete de crini albi, simbol al invierii lui Hristos si al sperantei de viata dupa viata.
O alta istorioara ne povesteste ca, pe cand Domnul nostru Iisus Hristos era dus spre locul rastignirii, il duceau pe un drum pe marginea caruia era si un crin alb. Mergand Iisus cu crucea in spate, cum era obosit si schingiuit, un strop de sange de pe fruntea insangerata de coroana de spini pica pe crinul cel alb care s-a facut rosu, rosu ca sangele lui Iisus. Daca crinul alb este semnul Bunei-Vestiri, crinul rosu aminteste neincetat de cutremuratoarea zi a rastignirii. Rastignirea a deschis drumul omului spre mantuire, schimband totul in lume si devenind piatra de hotar in viata oamenilor.

https://lh5.googleusercontent.com/-p...0b0edd9692.jpg

Tot in traditia crestina, crinul alb este floarea Fecioarei Maria. In iconografie, Arhanghelul Gavriil este prezentat aducandu-i un crin alb Fecioarei atunci cand o anunta ca Ea il va naste pe Hristos. Din acest motiv, in fata icoanelor ortodoxe sau a statuilor catolice reprezentand-o pe Sfanta Maria, credinciosii aduc, drept ofranda, crini albi. Florile albe de crin sunt astfel un simbol al puritatii, inocentei si starii virginale, dar si al iubirii divine, triumfatoare datorita abandonarii fiintei in harul si splendoarea iubirii Divine.

Buna-Vestire e ziua in care s-a zamislit Domnul Iisus Hristos, ziua binecuvantata cand Sfantul Arhanghel Gavriil a adus Sfintei Fecioare vestea ca Duhul lui Dumnezeu o va umbri si din ea se va naste Mesia, Mantuitorul lumii.
Intr-o manastire traia un calugar tanar care avea o vorba cu care intampina pe oricine: „Bucura-te Nascatoare!” El trai nesmintit in canoanele smereniei manastiresti intreaga lui viata. Era un exemplu pentru toti. Si, cu vremea, nevoindu-se el pe trudnicul drum al smereniei, ajunse sa raspunda la orice i s-ar fi spus: „Bucura-te Nascatoare!” Erau singurele lui cuvinte, caci de rugat se ruga in gand...
Nebanuite sunt caile Domnului... Dupa o viata inchinata lui Dumnezeu, calugarul muri. La scurta vreme, pe mormantul lui crescu o floare care, prin voia Domnului, era aidoma celei cu care Sfantul Gavriil venise la Fecioara. De atunci este pe lume crinul alb.
Oamenii l-au dus in cele patru zari impreuna cu povestea smeritului calugar si a minunii facute de Dumnezeu pentru pomenirea smereniei lui.

https://encrypted-tbn1.gstatic.com/i...lrRLpzKkXMMkmu

O legenda afirma ca la inceput crinii au fost galbeni dar s-au transformat in crini albi cand au fost culesi de Fecioara Maria.

O alta poveste ne spune ca, Iosif si Maria fugeau cu pruncul lisus in brate pentru a-l proteja de calaii lui Irod. Era o arsita mare, iar lui Iisus i s-a facut foame. Maica Domnului a coborat de pe asin, in desert, pentru a-l hrani. In timp ce pruncul sugea, ochii Mariei erau plini de lacrimi si se gandea de ce oare acei oameni doreau sa-i ucida fiul. A luat scufita copilului si si-a sters cu ea lacrimile. Scufita s-a umezit si, pentru a o usca, a pus-o pe un spin uscat. Dupa ce a hranit copilul, s-a pregatit de plecare dar, cand sa ia scufita, ce vazu? Minune! Tulpina uscata a spinului se prefacuse intr-o planta verde, iar in locul scufitei aparuse o floare alba ca neaua, deschisa ca un potir de cristal. Asa s-a nascut crinul, floare care aduna in cupa imaculata primele lacrimi de roua ale diminetii.

Bunul Dumnezeu si Maicuta Domnului sa va binecuvanteze.
Doamne ajuta!
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...n-b1-p1895.htm

Importanța duhovnicului
 

http://www.crestinortodox.ro/comunit...2845/32629.jpg În Postul Mare, în timpul vecerniei, la Vechiul Russikon, Domnul i-a dat unui monah să vadă pe ieromonahul Avraamie în chipul lui Hristos. Bătrânul duhovnic luase epitrahilul şi se pregătea să-l mărturisească. Când monahul acela a venit în locul unde se fac mărturisirile, s-a uitat la duhovnic, un bătrân cu părul alb, şi a văzut că faţa lui era tânără ca a unui băiat şi strălucea cu totul şi era asemenea lui Hristos. Atunci monahul a înţeles că duhovnicul stă [îşi săvârşeşte slujirea sa] în Duhul Sfânt şi că prin Duhul Sfânt îi sunt iertate păcatele celui ce se pocăieşte.


Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujeşte preotul, atunci la această vedere ar cădea la pământ; şi dacă preo*tul însuşi s-ar vedea în ce slavă cerească stă [îşi săvârşeşte slujirea sa], ar deveni un mare nevoitor [ascet], ca să nu întristeze cu nimic harul Duhului Sfânt care viază în el.

Scriu aceste rânduri şi duhul meu se bucură că păstorii noştri sunt asemenea Domnului Iisus Hristos. Dar şi noi, oile, chiar dacă nu avem decât puţin har, suntem însă toţi asemenea Domnului. Oamenii nu cunosc aceste taine, dar Ioan Teologul a spus limpede: „Vom fi asemenea Lui” [1 In 3, 2], şi aceasta nu numai după moarte, ci încă de acum, fiindcă Domnul Cel Milostiv a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi Duhul Sfânt viază în Biserica noastră; El viază în păstorii cei neprihăniţi, viază în inima credincioşilor şi învaţă sufletul nevoinţa [asceza], dă puterea de a împlini poruncile Domnului, ne conduce la tot adevărul şi îl face pe om atât de frumos, încât omul se face asemenea Domnului.

Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovnicul îşi săvârşeşte slujirea sa în Duhul Sfânt şi de aceea trebuie să avem evlavie faţă de el. Credeţi, fraţilor, că dacă s-ar întâmpla cuiva să moară de faţă cu un duhovnic şi cel ce moare spune: „Părinte sfinte, dă-mi binecuvântare să văd pe Domnul în împărăţia cerurilor”, iar duhovnicul
spune: „Du-te, copile, şi vezi pe Domnul”, va fi după binecuvântarea duhovnicului, pentru că Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

Sa aveti un post binecuvantat !
 

Un creştin călătorind odată printr-o ţară îndepărtată şi întâlnind acolo un băştinaş, acela l-a întrebat pe creştinul nostru:

- Eşti un om credincios?

Şi creştinul i-a spus că da, este, iar acela a continuat:

- Eşti credincios fiindcă eşti slab… Cauţi la Dumnezeu mângâiere… Vrei să te ţină cineva de mână?

- Mă tem că greşeşti, i-a răspuns creştinul. Nu caut la Dumnezeu mângâiere, ci putere. Nu vreau ca Dumnezeu să mă ţină de mână, ci vreau să-mi întărească braţul, să pot da o mână de ajutor celorlalţi. Nu vreau ca El să-mi şteargă lacrimile, ci vreau să-mi dea o batistă, cu care eu să pot şterge lacrimile altora… Când Sfântul Apostol Pavel se sprijinea pe Hristos în slăbiciunea sa, nu o făcea pentru a dobândi mângâiere, ci pentru a fi în stare să meargă la ceilalţi cu vestea cea bună a puterii lui Dumnezeu oferită ajutor în slăbiciunea noastră.

Sfanta simplitate...
 

Un preot de la tara, mergand cu treburi spre satul vecin, a vazut o femeie din parohia sa spalandu-si rufele in rau si, apropiindu-se, a intrebat-o:
- Duminica, la slujba, am vazut ca nu m-au ascultat toti cu atentie. Poate am vorbit lucruri prea savante si ma gandesc, duminica asta, sa vorbesc mai pe intelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai inteles din ce-am spus eu la predica ?
- Parinte, i-a raspuns cu smerenie femeia, eu n-am multa carte, dar as vrea sa va intreb si eu ceva: vedeti panzele ce le spal eu acuma ? Apa trece prin ele si le curata. Credeti ca au ele habar de cum le-a curatat apa ? Si cu toate astea, devin albe si frumoase. Nu inteleg eu, in biserica, tot cuvantul sfintiei tale, dar simt in suflet caldura Duhului Sfant, Care ma curateste de pacat, asa cum apa aceasta curata panzele mele.
Tare multumit a plecat preotul vazand un om care nu e doar cu gandul la cele sfinte, ci si cu sufletul.

"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viata, nu printr-un anume fel de a gandi."

"În anul 2000, naşii de cununie, mi-au dăruit mie şi soţiei mele o candelă identică cu acea, care ardea neîncetat în casa lor, spunându-ne:
- Dragii noştri să nu uitaţi că Părintele Cleopa a zis: "Fericită e căsuţa unde arde căndeluţa!". De aceea vă îndemnăm să ţineţi mereu candela aprinsă!

Am aşezat în inimă acest cuvânt şi am încercat sa-l împlinim cu toate că nu a fost deloc simplu. La început nu ştiam cum să aşezăm fitilul, cât de mare să-l lăsăm, cât şi ce fel de ulei să punem ... dar mai ales ne lupta gândul:
"Cum să lăsăm candela aprinsă pe timpul nopţii, dacă se întâmplă ceva şi ia casa foc!"

Cu toate acestea, în scurtă vreme ne-am obişnuit cu ea şi ne-a devenit foarte dragă.
Lumina ei ne făcea somnul mai odihnitor.
Cât de frumos este chipul lui Hristos luminat de o candelă, cât de dulce e rugăciunea vegheată de lumina ei smerită, cât de fericită e căsuţa unde arde căndeluţa!

A trecut un an de atunci şi noi aşteptam venirea pe lume a primului copil. Treceam printr-o perioadă grea dar cu un farmec aparte. Era toamnă târzie cu ploaie şi frig. O zi de miercuri ... aproape de-nserat. Şi atunci ne hotărâm:
- Să mergem la biserică la vecernie!

În acel an eram încă studenţi în Arad şi eu şi soţia, în acelaţi an dar secţii diferite. Stăteam în gazdă la doi bătrânei, soţ şi soţie foarte credincioşi ce aveau în curtea lor două case, într-una stăteam noi şi în cealaltă stăteau ei.
Când plecam undeva, aveam obiceiul să le spunem şi lor.
Aşa am făcut şi de data această ... şi am plecat!

În acest timp, ţeava ce alimenta soba cu gaz metan, s-a fisurat, iar camera a început să se umple cu gazul otrăvitor.

Gazda noastră ştia că noi ţinem mereu candela aprinsă, aşa că ori de câte ori noi plecam, ea mai venea să mai verifice din când în când dacă totul e în regulă, că de ... "Doamne fereşte!".
Intrand ea, de afară în casă a simţit mirosul greu perceptibil de gaz şi a înţeles ce s-a întamplat.

Noi veneam de la biserică, fără nici o grijă ... când ajungem acasă, ce vedem ... cu geamurile şi uşile deschise, echipa de la intervenţii muncea de zor să schimbe ţeava fisurată!

Şi am stat noi şi ne-am gândit:
Dacă noi nu am fi plecat la biserică, nu am fi simţiti mirosul de gaz ... şi adormind nu ne-am mai fi trezit ... dacă nu era candela, gazda nu ar mai fi intrat la noi după ce am plecat ca să sesizeze la timp scurgerea de gaz iar noi venind, nebăgănd de seama poate aprindeam becul şi sărea casa în aer!

Au trecut aproape 13 ani de atunci şi dacă veţi trece pe lângă căsuţa noastră noaptea, veţi vedea licărind o luminiţă plăpândă, ce arde liniştit în faţa icoanei lui Hristos.
E candela ce mi-a salvat candva viaţa!"

Cu dragoste Părintele Ciprian!

Un frate a întrebat pe oarecare din Sfinţii Bătrâni zicând: Ia-tă mi se întâmplă să văd pe cineva făcând oarecare lucru şi eu spun aceasta la altul, fără să judec în inima mea pe acela. Oare nu este asta clevetire ?

Şi i-a răspuns Bătrânul:

“Dacă vorbeşti cu patimă, ca şi cum ai avea ceva asupra lui, atunci este clevetire. Iar de nu este în inima ta nici o pornire rea, adică nici o simţire pătimaşă, atunci eşti fără de păcat. Însă chiar dacă nu este vorba ta cu gând de clevetire, dar ca să nu răssară răul, mai bine este a tăcea”.

Un bătrân oarecare şedea în Siria, aproape de Antiohia. Acesta avea un frate gata spre a judeca, când vedea pe un frate greşind. Deci de multe ori îl învăţa pe dânsul zicând:

“Cu adevărat, fiule, te înşeli şi îţi pierzi în zadar sufletul tău. Căci nimeni nu ştie ce este în inima omului, fără numai duhul care este întru dânsul. Pentru că de multe ori sunt unii care săvârşesc cele rele înaintea oamenilor, iar în taină se pocăiesc lui Dumnezeu.

Noi vedem adică păcatele lor, iar faptele cele bune şi pocăinţa lor, numai Dumnezeu le ştie. Pentru aceasta şi cu ochii de vei vedea pe cineva păcătuind, nicidecum să nu-l judeci sau să-l cleveteşti pe el, căci numai Unul Dumnezeu este Judecătorul. Tot omul care judecă pe altul, este ca un “anticrist” adică ca un potrivnic lui Dumnezeu, devreme ce i-a răpit dregătoria şi stăpânirea, făcându-se el judecător mai înainte decât dânsul” (că spune la Sf. Evanghlie, că Tatăl cel ceresc toată judecata a dat-o Fiului).

Trăia odată un rege atât de nedrept şi crud încât toţi slujitorii săi îi doreau moartea sau detronarea.
Însă, într-o zi, îi surprinde pe toţi când anunţă că de acum înainte va face doar binele.
“Gata cu cruzimea şi nedreptatea!” promite regele. Cuvântul i-a făcut cinste, căci a ajuns să fie cunoscut ca ‹‹Monarhul Blând››. După multe luni de la această schimbare, unul dintre slujitorii săi îşi face curaj şi îl întreabă ce l-a determinat să îşi schimbe atitudinea.
Şi atunci regele i-a răspuns: “În timp ce călăream prin pădurile mele , am văzut o vulpe care era fugărită de un câine. Vulpea a scăpat în vizuina ei, dar nu înainte să o muşte câinele de picior şi să o schilodească pe viaţă. Mai târziu am ajuns într-un sat unde am văzut acelaşi câine; lătra la un om care după scurt timp a luat o piatră şi a aruncat-o în câine, rupându-i piciorul. Nu merge mult omul şi este lovit de un cal. Genunchiul îi este sfărâmat şi cade pe jos, ologit pe viaţă. Calul fuge, dar în timp ce alerga, nimereşte într-o vizuină şi îşi rupe piciorul. Reflectând asupra celor ce s-au întâmplat, m-am gândit: ‘Răul naşte rău. Dacă voi continua în căile mele rele, cu siguranţă voi fi copleşit de rău’. Aşa că m-am decis sa ma schimb”.
Slujitorul a plecat convins că acum era momentul când regele este vulnerabil şi poate cuceri tronul. Cufundat în complot, nu vede treptele din faţa lui şi cade, rupându-şi gâtul.

https://www.facebook.com/AsociatiaARCEN

Aceste cuvinte sunt foarte adevarate. Acum ceva timp, am gandit mult la acest lucru, privind la semeni si la mine si la faptele lor si ale mele. Si am primit intelegerea aceasta . Fiecare om, are in tainitele sufletului sau lucruri care il framanta si care nu le scoate la suprafata in fata nimanui. Aceste framantari ale sale amestecate cu pacatele ce le poarta, se transpun in fapte care noua celorlalti ni se pot parea rele sau chiar demne de judecata. Insa noi nu stim framantarile celuilalt, tainitile sufletului sau. Asta doar Dumnezeu stie. Poate framantarile, lupta si pocainta din inima este mai mare in comparatie cu faptele pe care noi le vedem. Acesta este cel mai mare temei ca sa putem sa ne oprim din judecarea aproapelui.

"Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!"

La un moment dat un circar din SUA, mergator pe sarma, s-a gandit sa treaca pe sarma de partea cealalta a cascadei Niagara. Circarul i-a intrebat pe oamenii aflati acolo: Credeti voi ca eu pot sa fac asta? Cam 10%au zis da, ceilalti nu. Omul a inceput sa mearga pe sarma si a trecut de cealalta parte a Niagarei. Ajuns pe partea celalalta, i-a intrebat din nou: Credeti ca pot eu sa trec iarasi pe malul celalalt? 50% au zis da, 50% nu. Omul era profesionist si a ajuns pe sarma inapoi, pe celalalt mal. Circarul a plusat: credeti ca pot sa trec cu o roaba in mana pe malul celalalt? Oamenii erau din ce in ce mai entuziasmati, asa ca 80% au zis da, credem. Trece omul pe sarma ducand in maini o roaba. Acum insa vine o noua provocare: Credeti ca pot sa trec de pe un mal pe celalalt pe sarma cu un om pe roaba? Multimea fremata si toti ziceau: sigur ca poti face si asta! Atunci circarul a intrebat: cine vrea sa urce in roaba? Toata multimea a ramas muta. Toti spuneau ca se incred, dar cand a venit timpul sa isi demonstreze credinta, nu voia nimeni sa isi puna viata in pericol. Dar din multime a iesit un copil care a acceptat sa fie dus pe sarma in roaba. Omul l-a pus in roaba si a trecut pe sarma cu el pe malul celalalt al Niagarei, in uralele publicului.
Un reporter a intrebat copilul: bine, dar nu ti-a fost frica? acesta a raspuns: cum sa imi fie frica? E tata.

"Credinta aceasta a multimii se aseamana, nu de multe ori, cu credinta noastra. Si noi spunem despre Dumnezeu Tatal ca este Tatal nostru din cer, dar ne purtam de prea putine ori ca adevarati fii ce, recunoscand ca odata luati in brate de Tatal, putem trece fara probleme peste toate malurile vietii."

(pr. C. Necula, Cantare de biruinta cantand, p. 83-84).

Taina vindecarii
 

“Dacă cineva îi cere lui Dumnezeu curaj sau putere, Dumnezeu nu-i dă curaj sau putere, ci oportunităţi în care să descopere că are curaj, că are putere!”
A fost odată un rege care avea o fiică deşteaptă foc şi foarte frumoasă. Prinţesa suferea însă de o boală misterioasă. Pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, în timp ce auzul şi văzul i se împuţinau. O mulţime de doctori încercaseră să o vindece, dar în zadar. Într-o zi, la curte sosi un bătrân despre care se spunea că ar cunoaşte secretul vieţii. Toţi curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prinţesei bolnave. Bătrânul îi dădu copilei un coşuleţ de nuiele cu capac, şi-i spuse:
- Ia-l şi ai grijă de el. Te va vindeca…
Nerăbdătoare şi plină de bucurie, prinţesa deschise capacul, dar ceea ce văzu o umplu de uimire şi de tristeţe. În coşuleţ era un copil, doborât de boală, şi mai nenorocit şi mai suferind decât ea. Prinţesa îşi lăsă sufletul cuprins de compătimire şi, în ciuda durerilor, luă copilul în braţe şi începu să-l îngrijească. Trecură luni, iar prinţesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea nopţile, îi vorbea cu duioşie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare suferinţă şi oboseală.
La aproape şapte ani după acestea… se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineaţă, copilul începu să zâmbească şi să meargă. Prinţesa îl luă în braţe şi începu să danseze râzând şi cântând, uşoară şi nespus de frumoasă cum nu mai fusese de multă vreme. Fără să-şi dea seamă se vindecase şi ea…
“Doamne, când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrană; când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă; când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încălzit; când sufăr, trimite-mi pe cineva pe care să mângâi; când crucea mea începe să fie prea grea, dă-mi crucea altuia s-o împart cu el; când sunt sărac, adu-mi pe cineva care este în nevoie; când nu am timp, dă-mi pe cineva pe care să-l ajut o clipă; când mă simt descurajat, trimite-mi pe cineva pe care să-l încurajez; când simt nevoia de a fi înţeles, dă-mi pe cineva care să aibă nevoie de înţelegerea mea; când aş vrea ca cineva să aibă grijă de mine, trimite-mi pe cineva de care să am grijă; când mă gândesc la mine, îndreaptă-mi gândurile către alţii…”

Fabula de azi este scrisă de Lev Tolstoi: "Stăpânul şi argatul"

La o nuntă veni multă lume. Vecinul celui cu nunta îl chemă la el pe argatul său şi îi spuse:
- Du-te şi vezi câţi oameni s-au adunat la nunta vecinului.
Argatul se duse pe seară la casa vecinului şi puse în faţa intrării un butuc. El se aşeză pe prispă, aşteptând ceasul când oaspeţii vor începe să se împrăştie pe la casele lor.
În sfârşit, oaspeţii începură să plece. De cum ieşea din casă, fiecare se împiedica de butuc, scăpa câte o sudalmă şi pleca mai departe. O singură bătrână, după ce se împiedică de butuc, îl luă şi îl duse din faţa intrării.
Argatul se întoarse la stăpânul său. Acesta îl întrebă:
- Au fost mulţi oameni ?
- Numai unul, răspunse argatul, o bătrână !
- Cum aşa ?!
- Ei bine…Am aşezat un butuc în faţa uşii, toţi s-au împiedicat de el, dar au mers mai departe, ca oile. Numai o bătrână l-a luat şi l-a tras deoparte. Aşa procedează doar oamenii, deci a fost un singur om !

(https://www.facebook.com/AsociatiaARCEN)

Veșnic să fii fericit, să nu te temi niciodată că ai să ajungi sărac, să nu-ți fie frică niciodată că ai să te îmbolnăvești, să nu te zavistuiasca nimeni, să nu te ispitească nimic, să nu ți se ofilească trupul și frumusețea, să nu mai mori niciodată, pururea să fii fericit, totdeauna să ai de toate și fără de sfârșit să te îndulcești de frumusețile fericirii VESNICE-ACESTA ESTE RAIUL!
mesaj




Totul in viata este o lupta pentru ceea ce crezi, pentru ceea ce vrei, totul este despre a iti face visele sa devina realitate, pacat ca majoritatea oamenilor fac exact invers; isi fac realitatea un vis.

Totul in viata este o lupta pentru a invinge partea noastra rea, de a invinge raul din noi, partea noastra animalica, cea inferioara, in acest fel invingand aceasta, partea cealalta, partea cea divina ii va lua locul.
Tu poti crede ca esti doar un singur om dar in realitate tu esti lumea intreaga, tu esti intregul univers si ai o putere inimaginabila.
Totul in viata este despre a lupta de partea buna, de partea divina nu de partea animalica, materiala, ci de partea spirituala, de a lupta pentru adevar si pentru iubire, sa fii drept adevarat cu tine insuti, sa te iubesti, astfel vei putea sa-i iubesti si sa fii adevarat si drept si cu ceilalti si cu viata ta, vei avea o viata plina de iubire, dreapta si adevarata.
Exista o regula in tot universul: energia creeaza materie nu materia creeaza energie.

O lectie de viata.

Un om pios statea de vorba cu Dumnezeu si i-a spus:
- Doamne as vrea sa stiu cum e Raiul si cum e Iadul.
Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi.
A deschis una dintre usi iar omul a privit inauntru.
In mijlocul incaperii se afla o mare masa rotunda.
Pe masa se afla un vas mare cu tocana, care mirosea foarte bine si care l-a facut pe om sa ii lase gura apa.
Oamenii care stateau la masa erau slabi si bolnaviciosi.
Pareau a fi infometati.
Tineau linguri cu manere foarte lungi care le erau legate de brate si astfel putea ajunge la vas pentru a le umple cu tocana dar din cauza manerelor mai lungi decat propriile maini, nu puteau duce la gura lingurile pline.
Omul pios s-a infiorat la vederea suferintei lor..
Atunci Dumnezeu a spus: "Acum ai vazut Iadul"
Au mers apoi catre cealalata camera si au deschis usa : arata la fel ca si prima.
Se gasea acolo o masa mare si rotunda cu un vas mare de tocana care iti lasa gura apa.
Oamenii de la masa erau echipati cu acelasi gen de linguri dar acestia pareau bine hraniti si durdulii, radeau si vorbeau intre ei.
Omul pios a spus: "nu inteleg"...
"Este foarte simplu" a spus Dumnezeu. "Este nevoie insa de abilitate. Acesti oameni sanatosi au invatat sa se hraneasca unul pe celalalt, in timp ce ceilalti se gandeau doar la ei insisi".

Iubirea şi iertarea pot schimba orice suflet

Într-o casă sărăcăcioasă trăia odată o tânără de o frumuseţe răpitoare, împreună cu tatăl ei; frumuseţea exterioară era însă umbrită de cea interioară. Tânăra avea un suflet curat, inocent, plin de iubire pentru Dumnezeu, pentru semenii ei şi nu se trudea pentru a-şi menţine frumuseţea exterioară, pentru ea contând doar sufletul omului.


Spre deosebire de fiica sa, tatăl era un om morocănos, căruia nu îi convenea niciodată nimic şi era mereu pus pe ceartă. Văzând credinţa fetei, adesea izbucnea hulindu-l pe Dumnezeu sau bătându-şi joc de comportamentul singurei lui fiice. Într-o zi, înainte de a sosi vremea Sfintei Liturghii, fata gătea tocăniţă de legume. Nu terminase însă pregătirea ei, când toaca a bătut; neavând cui să îi lase în grijă tocăniţa, a lăsat-o şi a mers la biserică.

Vrăjmaşul diavol îi şopteşte viclean la ureche, îndemnând-o să plece înainte de terminarea slujbei.

- Eşti o fată săracă. Acele legume sunt unică hrană a ta şi a tatălui tău pe următoarele zile. Du-te acasă să vezi dacă nu cumva s-a prins mâncarea şi miroase urât... biserica nu pleacă nicăieri şi vei mai putea veni la slujbă şi altă dată.

Dându-şi seama de la cine vin gândurile, tânăra răspunde:

- Dumnezeu Care hrăneşte orice făptură a Sa va avea grijă şi de mâncarea mea.

După ce şi-a făcut semnul Sfintei Cruci, a ascultat cu atenţie slujba până la sfârşit. S-a întors acasă liniştită, cu pace în suflet dar când deschide uşa, minune mare: în loc de mirosul urât care ar fi fost normal din cauza mâncării arse, în aer plutea o mireasmă deosebită, nelumească. Uimită s-a întors în bucătărioară; ridicând ochii, vede un tânăr frumos, cu faţa strălucitoare şi cu o privire blândă care purta un veşmânt dumnezeiesc. Mâneca dreaptă îi era suflecată şi în mână ţinea o lingură cu care amestecă mâncarea. După puţin timp, minunatul bucătar gustă din mâncare iar apoi scoate din sânul său o batistă mică de unde ia nişte mirodenii şi le aruncă cruciş în oală.

Zâmbindu-i, îndată îşi desface aripile şi zboară spre Cer. Speriată, tânăra se întoarce spre răsărit şi începe să se roage lui Dumnezeu.

- Doamne, nevrednicia mea este mult prea mare... cine sunt eu pentru a-L trimite pe îngerul Tău să aibă grija mea? Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta nemăsurată, îţi mulţumesc pentru purtarea Ta de grijă, îţi mulţumesc pentru că, deşi sunt o păcătoasă care nu merită să îţi fie fiică, m-ai primit în braţele Tale ocrotitoare.

În timp ce se ruga, se aud zgomote puternice afară; tatăl sosise acasă... o stare de nervozitate îl stăpânea determinându-l să urle şi să dea cu piciorul în tot ce îi ieşea în cale.

- Mi-e foame, vreau să mănânc! Se auzi vocea groasă şi impunătoare a bărbatului. Trânteşte uşa.

- Unde este mâncarea şi ce este cu mirosul acesta? Smerită, fata îi serveşte mâncarea fără să scoată nici o vorbă. Îndemnat de un gând rău, fără nici un motiv, tatăl izbucneşte când vede mâncarea din faţa lui.

- Eu nu mănânc o asemenea porcărie. Ridică vasul şi-l întoarce cu fața-n jos... vroia ca mâncarea să cadă pe podea, dar aceasta nu căzuse. Intrigat, aruncă cu putere farfuria în perete, dar în loc ca mâncarea să se împrăştie aceasta rămânea intactă la fel ca şi farfuria. Turbat de furie, o apucă strâns de braţe pe fiica lui:

- Ce ai făcut? Farmece?

- Eu.. eu...

- Ţi-am zis să nu te mai rogi Dumnezeului tău. Uite ce s-a întâmplat din vina ta. Precum o fiară, se îndreaptă spre camera fetei, dorind să rupă crucea ce se odihnea pe perete, însă când luă crucea în mână, o arsură cumplită îi cuprinde întreg trupul, făcându-l să se zvârcolească de durere. Tânăra, cu lacrimi în ochi, fuge în faţa singurei icoane pe care o avea, în afară de cruce, şi căzând în genunchi, se roagă duios.

- Dumnezeule, iartă-l, nu ştia ce face. Te rog, opreşte-i durerea sau dă-mi-o mie, dar nu îl lăsa să sufere aşa. Te rog, Doamne, fie-Ţi milă de el... suspinând uşor, continuă rugăciunea. Facă-se voia Ta şi iartă-mă pentru această îndrăzneală. Răspunsul îl primeşte îndată. O voce îi şoptea în suflet şi în minte să ia crucea care căzuse alături de tatăl ei şi să-l atingă cu ea. Fata a urmat vocea lui Dumnezeu şi durerea tatălui ei a dispărut. Fără a scoate vreo vorbă, acesta se ridică şi pleacă, lăsându-şi fată singură în cameră micuţă. După vreo două ore, se întoarce... ochii îi erau înlăcrimaţi iar în mână ţinea o micuţă icoană pe care o cumpărase din banii care îşi pusese în gând, înainte să-i cheltuiască pe băutură. Fata, care rămăsese în acelaşi loc, aşteptându-şi tatăl, îl priveşte uimită.

- Primeşte această iconiţă, fetiţa mea. Primeşte-mi şi iertarea.

- Nu am pentru ce să te iert, tăticule. Mulţumesc! Zise, îmbrăţişându-l bucuroasă.

- Vino în bucătărie, nu ai mâncat nimic. Mâncarea îşi păstrase dumnezeiasca mireasmă. Gustând din ea, o dulceaţă nespusă îi cuprinde, toate simţurile lor preschimbându-se şi dobândind ceva dumnezeiesc.

Iubirea şi iertarea sunt flori ale sufletului iar dacă ai aceste flori, poţi alunga iarna cumplită care îngheaţă multe inimi înveninându-le cu trufie, mâhnire, cruzime şi ură.

Dumnezeu să ne dea puterea de a ne scoate inimile din iarnă grea şi să sădim în ele florile atât de necesare udate de ploaia credinţei.! Să credem cu toată fiinţa noastră în Dumnezeu care toate le poate câte le voieşte.

"Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 21)

O poveste cu talc (singuratatea)-Poveste despre feciorul imparatului

Traia odata un imparat mare, care stapanea o imparatie, ce se intindea pe mai bine de jumatate din tot pamantul. Si avea el un baietel, unicul lui copil, ce-i era mai drag ca ochii din cap. Imparatul il alinta si-i daruia cele mai scumpe jucarii, care se puteau gasi in lume. Si erau asa de multe, ca ocupau cinci, poate chiar sase camere!
Dar iata, s-a intamplat odata o nenorocire. Micutul s-a imbolnavit.
Au fost invitati cei mai renumiti medici, pentru a-l vindeca pe print, nimeni nu-l putea ajuta. Nici ceaiurile, nici picaturile, nici pastilele, sau vitamina C, nu i-au ajutat, nici chiar aerul curat, sau baile in mare; toate erau inutile.
Imparatul si imparateasa erau tare necajiti si oftau, vazand ca incercarile lor de a-l ajuta pe fiu, sunt zadarnice. Si iata ca odata, cand nefericitii parinti, isi pierdusera deja orice speranta, sfetnicii i-au spus imparatului despre un cizmar intelept si foarte sarac, care locuia in oras si care, ar putea fi in stare sa-l vindece pe print.
-Un oarecare cizmar saracacios, sa-mi salveze mie, copilul? s-a mirat imparatul. In timp ce cei mai vestiti medici ridica neputinciosi din umeri?
Insa nu a avut incotro si a trebuit sa-l invite pe omul cel intelept.
Cizmarul a consultat copilul si a spus:
- Copilul este absolut sanatos. Insa sufera cumplit de [COLOR=#000000]singuratate[/COLOR]. Printul se usuca, la fel ca o floare neudata, deoarece este lipsit de fericirea de a se juca impreuna cu alti copii.
- Nu s-a mai auzit asa ceva! Unde s-a mai vazut!? Ce prostie! strigau intr-un glas, cu totii, imparatul, imparateasa, sfetnicii si toti cei de la curtea imparateasca.
- Printul marelui imparat sa se joace cu copiii prostimii?! Asta nu se va intampla! Printului i se cuvine sa stea in curtea imparateasca si sa se joace cu cele mai importante jucarii, nu cu toti mucosii, in nisip!
Toti s-au retras, iar imaratul a trantit usa, de-a cazut un tablou - bum! Inteleptul a ridicat din umeri si s-a intors la casa lui.
Insa din zi in zi printul se simtea tot mai rau. Nu au mai ramas medici la care sa nu se fi adresat imparatul. In zadar! Toate leacurile erau fara niciun folos. Imparatul s-a luat cu mainile de cap: ce-i de facut? Atunci, si-a amintit de sfatul cizmarului si a hotarat, ca trebuie sa incerce propunerea lui.
Cizmarul cel intelept a venit la print, l-a luat de mana si l-a scos din palatul imparatesc, ducandu-l in oras. Au ajuns repede la terenul de joaca al copiilor.
-Uita-te! i-a zis inteleptul.
Sub ochii printului fremata viata. Copiii se jucau veseli, in nisip, construiau turnuri, tunele si drumuri. Ei strigau, erau galagiosi si foarte bucurosi impreuna.
La inceput feciorul de imparat a strambat din nas. Copiii i s-au parut murdari, si erau mult mai prost imbracati decat el. Dar, mai ales, el nu stia cum ar trebui sa se comporte cu ei. Deoarece pana atunci el se jucase numai singur.
Printul deja voia sa se intoarca la palat, cand cizmarul l-a ridicat in brate si l-a asezat direct in mijlocul copiilor. Ei l-au primit in joaca lor, si si-au impartit jucariile, lopetile si caldarusele. Toti construiau un oras mare si le trebuia un sofer de camion, care transporta nisipul. Printul, nici n-a bagat de seama cand s-a prins in jocul lor.
S-a dovedit ca joaca cu copiii era foarte captivanta si interesanta, asa ca, toate bolile si durerile au disparut ca prin minune, de parca nici nu ar fi existat vreodata. In veselia si zgomotul ce-l inconjurau, printul a uitat de tot necazul.
Cand a venit seara el s-a uitat cu dragoste la toti noii sai prieteni. Tare nu vroia sa-i lase, dar tocmai si-a amintit cate jucarii stateau la palat fara ca nimeni sa se joace cu ele.
Ele vor fi indeajuns pentru toti copiii din oras, a gandit printul.
Intorcandu-se la palat i-a rugat pe imparat si imparateasa, ca a doua zi de dimineata, toate jucariile sale sa fie impartite pe la toate locurile de joaca din oras.
Vazandu-si fiul insanatosit, parintii s-au bucurat nespus si au fost de acord cu el. Ei au multumit inteleptului cizmar si chiar i-au cerut scuze ca nu l-au ascultat de la bun inceput.
-De-acum incolo am sa ascult orice intelept, chiar daca e cizmar, s-a gandit printul.
Si mare sarbatoare a fost a doua zi, in tot orasul, si toti copiii, s-au jucat imparateste!
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...ui-b1-p239.htm