Medicina contemporană și vindecările ei 62
 

Rugăciunea lui Francisc nu a rămas fără răspuns. Cronicile spun că “Francisc s-a simţit cu totul transformat în Hristos”. Această preschimbare nu era numai în duh, ci şi în trup; nu numai la nivelul simţămintelor duhovniceşti şi psihologice, ci şi la nivelul celor trupeşti. Cum se petrecea de fapt vedenia?
Întâi de toate, într-un fel destul de neaşteptat pentru el, Francisc văzu ceva pe care l-a zugrăvit ca minunat: un serafim cu şase aripi, asemenea celui înfăţişat de Prorocul Isaia, coborându-se din cer la el. (Întâia parte a vedeniei). Apoi, după ce serafimul se apropie, Francisc, însetat după Iisus şi simţindu-se “transformat în Hristos”, începu să-l vadă pe Hristos în serafim, pironit pe o cruce. Potrivit cronicarului, “acest serafim veni aşa de aproape de sfânt, încât Francisc putu zări desluşit pe serafim chipul Celui răstignit”. (A doua parte a vedeniei). Francisc recunoscu chipul lui Hristos în serafim atunci când Acesta se coborî la el. [9] Atunci simţi patimile lui Hristos pe trupul său, dorinţa lui de a le simţi fiind împlinită. (A treia parte a vedeniei). Începură apoi să apară stigmate pe trupul său. Se părea că rugăciunea lui înfocată şi stăruitoare primea în cele din urmă răspuns. (A patra parte a vedeniei).
Complexitatea uimitoare a vedeniei lui Francisc este ceva deosebit. Peste vedenia de început a serafimului care, aparent, se pogorâ din cer la Francisc, începe să apară o altă imagine – cea după care înseta cel mai mult Francisc, anume imaginea lui Hristos cel răstignit. Felul în care se desfăşoară aceste vedenii ne lasă sentimentul că cea dintâi vedenie (cea a serafimului), atât de bruscă şi neaşteptată, depăşea hotarele închipuirii lui Francisc care dorea să-l vadă pe Hristos cel răstignit şi să simtă pătimirile Lui. În felul acesta, putem înţelege cum a reuşit o concepţie atât de complexă – cuprinzând ambele vedenii, ambele chipuri, serafimul şi Hristos – să-şi găsească loc în starea de conştienţă a lui Francisc.
Experienţa lui Francisc din Assisi este deosebită şi de un mare interes pentru creştinii ortodocşi, deoarece, aşa cum am arătat mai sus, nu întâlnim nimic de felul acesta în tradiţia Bisericii Ortodoxe, cu lungul ei şir de nevoitori, şi nici în istoria trăirilor mistice. De fapt, toate lucrurile de care a avut parte Francisc prin stigmatele sale reprezintă chiar acele manifestări împotriva cărora ne-au prevenit, în repetate rânduri, Părinţii Bisericii!
Amintind felul în care nevoitorii Bisericii Ortodoxe întelegeau cea mai înaltă rugăciune duhovnicească, după cum este înfăţişată în Filocalie, trebuie subliniat că ei priveau această rugăciune în contextul nevoinţelor lor personale, ca o lucrare sinergetică (omul împreună-lucrând cu Dumnezeu) pentru dobândirea DESPRINDERII nu doar de cele TRUPEŞTI sau „SIMŢITOARE”, ci şi de gândurile„ÎNŢELEGĂTOARE”. Această DESPRINDERE este o înălţare duhovnicească nemijlocită a omului către Dumnezeu, atunci când însuşi Sfântul Duh se roagă pentru nevoitor cu “suspinuri negrăite”.[10] De pildă, Sf. Isaac Sirul, în ÎNDRUMĂRILE sale, spune că “sufletul care iubeşte pe Dumnezeu, întru Dumnezeu şi numai întru Dânsul îşi află pacea. Slobozeşte-te mai întâi de toate legăturile cele dinafară, apoi inima ta se va putea lipi de Dumnezeu; căci lipirea de Dumnezeu vine după DEPĂRTAREA de lume.” [11] Cel mai vădit îndemn este cel al Sfântului Nil Sinaitul, care atrage atenţia asupra presupusei experieri a Dumnezeirii de care a avut parte Francisc. ÎnCUVÂNT DESPRE RUGĂCIUNE, el previne: “Să nu doreşti, nici să cauţi vreun chip sau înfăţişare la vremea rugăciunii. Să nu tânjeşti după vedenii ale simţurilor sau după îngeri sau puteri sau după Hristos, căci îţi vei pierde mintea, luând lupul drept păstor şi închinându-te vrăjmaşilor draci. Începutul rătăcirii minţii este slava deşartă, care face mintea să încerce şi să-şi închipuie Dumnezeirea în oareşcare chip sau înfăţişare” [12]
Rugăciunea extatică a lui Francisc a primit răspuns – însă, potrivit cuvintelor Sfinţilor Isaac şi Nil, în chip vădit nu de la Hristos. Cronica spune că “Francisc s-a simţit cu totul transformat în Hristos”, preschimbat nu doar în duh, dar şi în trup, adică nu numai la nivelul trăirilor duhovniceşti şi mintale, ci şi la nivelul celor trupeşti. În vreme ce Francisc era pe deplin încredinţat că fusese înălţat către Logosul dumnezeiesc, apariţia trăirilor trupeşti nu poate, după Sfântul Isaac, să vină de la o putere duhovniceşte bună.
Trăirile trupeşti ale lui Francisc pot fi explicate ca fiind lucrarea închipuirii minţii sale, care lucra odată cu extazul spiritual. Este greu de spus, în acest caz, ce anume predomina în rătăcirea lui Francisc: mândria lui religioasă sau psihismul (închipuirea mintală); în orice caz, psihismul era destul de puternic. Acest lucru este adeverit de aspectele neobişnuitei vedenii pe care a avut-o Francisc după ce s-a simţit preschimbat cu totul în Iisus, fiind un caz foarte grav de PLANI (înşelare sau rătăcire), ce-şi are rădăcinile, după Sfântul Nil, în slava deşartă.
Caracterul exagerat al exaltării lui Francisc, care se poate vedea din descrierea vedeniei sale, reiese şi mai limpede atunci când o asemănăm cu măreaţa vedere a lui Hristos avută de Sf. Serafim din Sarov, atunci când slujea ca diacon în Joia Mare. [13]
Spre deosebire de Francisc, Sf. Serafim nu a căutat să se simtă “preschimbat în Iisus”, prin rugăciuni şi nevoinţe. El se ruga simplu şi adânc, plângându-şi păcatele. În timpul rugăciunii, ca urmare a deosebitelor sale lucrări de nevoinţă, a crescut într-însul puterea tainică a Harului, pe care n-a simţit-o şi nici n-a conştientizat-o. Aflându-se în faţa prestolului (altarului) cu inimă fierbinte, precum în cuvintele lui Ilie din Ekdik “…sufletul, depărtându-se de toate cele din afară, se uneşte cu rugăciunea, iar acea rugăciune, asemenea unei văpăi care cuprinde sufletul aşa cum focul învăluie fierul, descoperă cele înfricoşate”, [14] Sf. Serafim s-a văzut deodată în faţa tainicei Puteri Dumnezeieşti. Sf. Serafim nu şi-a închipuit, nici n-a visat, nici nu şi-a dorit o asemenea vedenie. Însă atunci când aceasta s-a petrecut, a fost atât de uimit, încât i-au trebuit două ceasuri ca să-şi vină în fire. Mai târziu, a povestit însusi ce i s-a întâmplat. Mai întâi, s-a minunat văzând o lumină mai presus de fire, asemenea soarelui. Apoi l-a văzut pe Fiul Omului în slavă, strălucind mai puternic decât soarele, cu lumină negrăită şi înconjurat de puterile ceresti asemenea unui “roi de albine”. Venind prin poarta de apus (a altarului), Hristos s-a oprit în faţa amvonului şi, ridicându-si mâinile, i-a binecuvântat pe cei ce slujeau şi pe cei ce se rugau. Apoi vedenia a dispărut.
Pentru studiul nostru, ne vom opri asupra câtorva aspecte din relatarea vedeniei Sfântului Serafim. Mai întâi, spre deosebire de rugăciunea lui Francisc, rugăciunea Sfântului Serafim nu cuprinde nimic care să sugereze, nici măcar pe alocuri, că şi-ar fi dorit vreun semn văzut al prezenţei dumnezeieşti. Cu atât mai puţin se gândea că ar fi fost vrednic de a se “preschimba în Iisus”, aşa cum se ruga Francisc. Principala trăsătură a rugăciunii Sfântului era o smerenie adâncă, arătată prin mărturisirea cu glas tare a păcătoşeniei, urmată de o pocăinţă adâncă. Înţelesul acestui lucru, aşa cum au arătat în nenumărate rânduri Părinţii Bisericii, este că smerenia adevărată îl păzeşte pe om să nu cadă în slavă deşartă.
Un al doilea aspect profund al rugăciunii Sfântului Serafim este faptul că el nu cere nici o arătare cerească din partea lui Dumnezeu. În afară de pocăinţa lui, în rugăciune nu se mai găseşte nimic din afară – vreun gând sau vreo închipuire. Desigur, aceasta corespunde pocăinţei Sfântului, din cuvintele sale vădindu-se că niciodată nu s-a gândit că ar fi atins cumva vreun nivel de vrednicie când, în ciuda păcatelor sale, să poată cere lucruri sfinte. Dacă ar fi gândit despre sine în acest fel, ar fi alunecat uşor în înşelare. Rugăciunea Sfântului Serafim era menită, dimpotrivă, tocmai pentru ceea ce învrednicit de arătarea dumnezeiască. Sf. Maxim Mărturisitorul, în ÎNTÂIA SUTĂ DESPRE DRAGOSTE, spune aşa: “Cel ce nu a dobândit încă cunoştinţa lui Dumnezeu însuflat de dragoste, cugetă lucruri înalte despre cele ce face după Dumnezeu. Dar omul ce a primit acestea rosteşte şi el în inimă cuvintele strămoşului nostru Avraam, când i s-a arătat Dumnezeu – Eu sunt pământ şi cenuşă (Facerea 18:27).” [15]
Potrivit vedeniei Sfântului Serafim, trebuie remarcat că cea mai înaltă stare duhovnicească, dobândită în felul arătat de nevoitorii Filocaliei, se iveşte în inima omului în afara sferelor mintale şi simţitoare, şi, prin urmare, în afara sferei închipuirii mintale. Avva Evagrie, în ale sale SCRIERI DESPRE VIAŢA FĂPTUITOARE – CĂTRE ANATOLIE, spune:
Mintea nu va vedea locul lui Dumnezeu în ea, decât dacă se ridică deasupra tuturor gândurilor despre cele lumesti şi zidite; şi nu se poate ridica deasupra lor decât dacă se slobozeşte de patimile care o leagă de cele simţite şi de gândurile tulburătoare despre acestea. Se va slobozi de patimi cu ajutorul bunelor-săvârşiri şi de gândurile simple cu ajutorul cugetării duhovniceşti; dar le va goni până şi pe ele atunci când i se va arăta acea lumină care, la rugăciunii, arată locul lui Dumnezeu. [16]
De obicei, experierea unirii tainice a omului cu Dumnezeu este, aşadar, foarte greu de exprimat în cuvinte omeneşti. Se întâmplă totuşi ca acei oameni ce şi-au lucrat despătimirea să primească vedenii, dar în marea lor parte aceste vedenii sunt trecătoare şi se arată omului ascuns al inimii – ele vin din lăuntru. Sf. Isaac Sirul spune: “De eşti curat, cerul este întru tine; şi întru tine vei vedea îngeri, şi cu ei şi în ei, pe Domnul îngerilor.” [17] Părinţii Bisericii Ortodoxe învaţă că toate aceste trăiri sunt dincolo de orice aşteptare a celui smerit, pentru că nevoinţa şi smerenia să îl fac să se simtă nevrednic.
VA URMA
Întorcându-ne la vedenia Sfântului Serafim, se poate vedea că a avut următoarele trăsături:

Medicina contemporană și vindecările ei 61
 

Întorcându-ne la vedenia Sfântului Serafim, se poate vedea că a avut următoarele trăsături:
1. SIMPLITATE;
2. POCĂINŢĂ;
3. SMERENIE;
4. O VEDENIE NEOBIŞNUITĂ, DINCOLO DE CELE SIMŢITE ŞI RAŢIONALE;
5. ÎNĂLŢARE SAU CUTREMURARE DUHOVNICEASCĂ.
Accentuând acest din urmă aspect, Sf. Isaac, pomenit mai sus, explică: “…ivirea unei vedenii mai presus de conştiinţă, dăruită de Puterea de Sus, este primită de suflet – în el netrupeşte, dintr-odată şi pe neaşteptate; este descoperită şi arătată dinlăuntru pentru că, după cuvintele lui Hristos, “împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este ” – Această vedere înlăuntrul icoanei, întipărită în mintea ascunsă (mintea cea de sus) se arată pe sine fără nici un gând despre ea.” [18]
Din cele de mai sus, dacă e să facem o comparaţie între cele două vedenii şi între ce au trăit Francisc şi Sf. Serafim prin acestea, găsim o mare deosebire între mistica celor doi. Mistica Sfântului Serafim apare ca o înălţare cu totul duhovnicească, ceva dăruit nevoitorului, asemenea unui dar al unei vedenii duhovniceşti, ca o luminare de sus a minţii sale, [19] în timp ce trăirea spirituală a lui Francisc este o mistică născută din voia sa şi întunecată evident de propria închipuire şi propriile simţiri.
O altă deosebire între cei doi este relaţia diferită pe care şi-o exprimă faţă de Hristos. Spre deosebire de Sf. Serafim, care trăieşte puterea duhovnicească a lui Hristos în inima sa şi îl primeşte pe Hristos în inimă, Francisc primeşte în închipuirea sa simţiri îndeosebi din viaţa pământească a lui Hristos. Francisc intră în aspectul exterior al patimilor lui Hristos. Această trăire a venit la el la Monte La Verna ca din afară.
În acelaşi timp cu dorinţa lui foarte puternică de a trăi patimile lui Hristos, există şi hotărârea sa de a imita şi alte aspecte pământeşti ale vieţii lui Iisus. Nu numai ca şi-a trimis proprii “apostoli” în diferite părţi ale pământului ca să propovăduiască, dându-le aceleaşi porunci pe care le-a dat Mântuitorul apostolilor Săi, [20] dar chiar a închipuit înaintea ucenicilor săi, nu cu mult înainte de moartea sa, însăşi Cina cea de Taină. “A refăcut”, scrie biograful său, “acea masă sfântă pe care Domnul a servit-o cu ucenicii Săi pentru ultima oară.” [21] Această faptă nu poate fi îndreptăţită de viaţa sa spirituală, oricât de de aspră a fost nevoinţa lui sau oricâte virtuţi ar fi lucrat. Este cel mai limpede semn, din punct de vedere ortodox, al severităţii căderii sale în înşelare duhovnicească.
Înainte de a merge mai departe, trebuie să arătăm pe scurt ce înseamnă această stare numită PLANI. În termeni generali, potrivit Mitropolitului Antonie Hrapovitki, PLANI (PRELEST, în limba rusă) [înselarea sau rătăcirea, în limbajul ascetic românesc, n.tr.] apare de obicei atunci când diavolul îl amăgeşte pe un om, făcându-l să creadă că a primit vedenii dumnezeieşti (sau alte daruri ale Harului). Apoi cel viclean îi întunecă mereu mintea, încredinţându-l de închipuita sa sfinţenie, şi îi făgăduieşte puterea de a lucra minuni. Cel viclean îl poartă pe un astfel de nevoitor în vârf de munte sau pe acoperişul unei biserici, şi îi arată un car de foc sau un alt lucru minunat care să-l ducă în ceruri. Cel înşelat păşeşte înainte (primind închipuirea) şi se prăvăleşte în hău, fiind sortit pierii fără de pocăinţă. [22]
Ceea ce reiese din această scurtă prezentare a ÎNŞELĂRII este faptul că omul care trăieşte astfel de lucruri cade de regulă într-o formă de mândrie, de obicei slavă deşartă, de unde şi închipuirea că a ajuns la o aşa înălţime încât crede că nu mai trebuie să vegheze asupra primejdiei păcatului sau a hulei împotriva lui Dumnezeu. Cu adevărat, acesta este un păcat drăcesc şi, prin definiţie, cel mai greu de dat în vileag – de unde şi importanţa şi stăruinţei neîncetate a scrierilor duhovniceşti pe ascultarea şi smerenia în nevoinţă până în cea din urmă clipă a vieţii pământeşti.
Am arătat deja mai sus că vedenia lui Francisc cuprinde semne vădite ale înşelării duhovniceşti. Ceea ce rămâne este, aşadar, o descriere a lucrării şi faptelor lui Francisc, care arată măsura misticii sale. Prezentând câteva aspecte ale vieţii lui Francisc şi comparându-le cu aspecte din viaţa Sfântului Serafim din Sarov, vom putea trage o concluzie finală privind mistica acestor doi nevoitori. Trebuie arătat aici că evenimentele descrise reprezintă caracteristici generale ale celor doi.
Scrie în FIORETTI că odată Francisc nu a reuşit să ţină un post aşa cum se cuvenea, din pricina unei boli. Acest lucru l-a frământat într-atâta, încât s-a hotărât să se pocăiască şi să se pedepsească singur. Cronicarul scrie:
…A PORUNCIT OAMENILOR SĂ SE STRÂNGĂ PE O ULITĂ DIN ASSISI, PENTRU O PREDICĂ. CÂND A ÎNCHEIAT PREDICA, LE-A SPUS ACESTORA SĂ NU PLECE NICI UNUL, PÂNĂ CE NU SE VA ÎNTOARCE; S-A DUS ÎN CATEDRALĂ CU MULTI FRAŢI ŞI CU PETRU DIN CATANI, ŞI I-A SPUS LUI PETRU SĂ FACĂ CE-I VA ZICE, POTRIVIT VOTULUI ASCULTĂRII ŞI FĂRĂ ÎMPOTRIVIRE. ACESTA DIN URMĂ I-A RĂSPUNS CĂ NU POATE ŞI CĂ NU TREBUIE SĂ DOREASCĂ SAU SĂ FACĂ NIMIC ÎMPOTRIVA VOII LUI [A LUI FRANCISC]. ATUNCI FRANCISC ŞI-A DAT JOS HAINA ŞI I-A PORUNCIT LUI PETRU SĂ-I PUNĂ O FRÂNGHIE LA GÂT ŞI SĂ-L TRAGĂ AFARĂ, PE JUMĂTATE GOL, ÎNAINTEA MULŢIMII CĂREIA ÎI PREDICASE. FRANCISC I-A PORUNCIT UNUI ALT FRATE SĂ UMPLE O CUPĂ CU ŢĂRÂNĂ ŞI, URCÂNDU-SE ÎN LOCUL UNDE PREDICASE, SĂ-I VERSE ŢĂRÂNA PE CAP. ACESTA ÎNSĂ NU L-A ASCULTAT, FIINDCĂ ERA FOARTE TULBURAT DE AŞA PORUNCĂ. ÎNSĂ FRATELE PETRU A APUCAT FRÂNGHIA ŞI A ÎNCEPUT SĂ-L TRAGĂ PE FRANCISC DUPĂ EL, AŞA CUM ÎI PORUNCISE ACESTA. EL ÎNSUŞI PLÂNGEA CU AMAR ÎN TIMPUL ACESTA, IAR CEILALŢI FRAŢI ERAU SCĂLDAŢI ÎN LACRIMI DE MILĂ ŞI DURERE. CÂND FRANCISC A AJUNS ASTFEL, PE JUMĂTATE GOL, ÎNAINTEA MULŢIMII DIN LOCUL UNDE PREDICASE, LE-A SPUS: ‘VOI ŞI TOŢI CEI CE AŢI PĂRĂSIT LUMEA DUPĂ PILDA MEA ŞI URMAŢI CALEA VIEŢII FRAŢILOR, SPUNEŢI DESPRE MINE CĂ SUNT SFÂNT, DAR MĂ CĂIESC ÎNAINTEA DOMNULUI ŞI A VOASTRĂ PENTRU CĂ ÎN VREMEA BOLII MELE AM MÂNCAT CARNE ŞI MÂNCARE CU CARNE’. [23]
Desigur, păcatul lui Francisc nu era atât de mare încât să merite asemenea formă extremă de căinţă, dar aceasta era o trăsătură constantă a evlaviei lui Francisc. Se străduia să idealizeze orice lucru pe care era silit să-l facă; se străduia să idealizeze chiar şi lucrarea de nevoinţă a pocăinţei.
Idealizarea de către Francisc a faptelor creştine de nevointă se poate vedea şi din atitudinea lui atunci când făcea milostenie. Semnificativ este felul în care se purta Francisc cu cerşetorii. În ochii lui, aceştia erau nişte făpturi de o foarte înaltă ţinută, faţă de ceilalţi oameni. Potrivit învăţăturii mistice romano-catolice, un cerşetor este purtătorul unei misiuni sfinte, fiind icoana lui Hristos cel sărman şi pribeag. De aceea, prin învăţăturile sale, Francisc îşi silea ucenicii să cersească. [24]
În fine, înflăcărarea idealistă a lui Francisc se poate vedea şi din retrăirile de către el a patimilor pământesti ale lui Hristos. În biografia lui Francisc stă scris că ” îmbătat fiind de dragoste şi milă pentru Hristos, fericitul Francisc a luat odată de jos o bucată de lemn. Tinând-o cu mâna stângă, îşi freca dreapta de ea, asemenea unui arcuş pe o vioară, în timp ce murmura un cântec franţuzesc despre Domnul Iisus Hristos. Cântecul îl făcu să plângă de milă faţă de patimile lui Hristos şi, cu cele mai adânci suspine, căzu în meditaţie, privind în tăria cerului…” [25]
Nu este nici o îndoială, după cum şi biografii lui Francisc dovedesc în mod eufemistic, că acest important întemeietor al Ordinului Franciscanilor era foarte teatral în actele sale de pocăinţă, arătând destul de vădit că îi lipseşte şi cea mai elementară trezvie, necesară unei vieţi de nevoinţă ce caută dobândirea adevăratei smerenii. De fapt, ori de câte ori sunt prezentate în FIORETTImomentele de smerenie ale lui Francisc, acestora nu le lipseşte niciodată presupunerea că îi vorbeşte Dumnezeu, de pildă prin gura fratelui Leon, [26] sau faptul că se crede ales de Dumnezeu “să vadă în tot locul binele şi răul”, atunci când este cercetat de fratele Masseo pentru smerenia sa. [27] Este adevărat că Francisc îşi înfăţişează răutatea şi păcătoşenia, dar aceste mărturisiri sunt lipsite de păreri de rău sau de vreun alt semn că s-ar socoti nevrednic înaintea lui Dumnezeu. Deşi vorbea adesea despre smerenie şi le dădea franciscanilor învăţături în această privinţă, el însuşi s-a smerit în foarte putine momente din viaţa sa, desi aceste momente singulare au fost deosebite; însă, chiar şi aşa, a existat întotdeauna un element de exagerare şi de melodramă. Nimic nu poate fi mai lămuritor în această privintă decât propriile cuvinte către fratii de mănăstire. La un moment dat, le-a spus ucenicilor: “Nu văd la mine nici un păcat pentru care să nu fi făcut mărturisire şi pocăinţă. Căci Domnul, în mila Sa, mi-a dat darul de a vedea desluşit în rugăciune cu ce i-am greşit sau plăcut.” [28] Evident, aceste cuvinte sunt foarte departe de adevărata smerenie. Ele seamănă mai degrabă cu vorbirea omului mulţumit de sine (fariseul) care, în pildă, stătea în templu, în timp ce vameşul stătea umil într-un colţ, rugându-l pe Dumnezeu cu smerenie adevărată: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”.
Va urma cu:
Atunci când punem alături faptele de “smerenie” ale lui Francisc cu lupta de o mie de zile a Sfântului Serafim de pe stâncă, vedem o mare deosebire.

Medicina contemporană și vindecările ei 63
 

Atunci când punem alături faptele de “smerenie” ale lui Francisc cu lupta de o mie de zile a Sfântului Serafim de pe stâncă, vedem o mare deosebire. Acolo, luptându-se cu patimile, [29] Sf. Serafim striga cu cuvintele vameşului, iarăsi şi iarăsi: ” Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Nu este nimic exaltat aici, nici o înfăţişare ostentativă. Sf. Serafim se referă, pur şi simplu, la singurele lucruri care i-au mai rămas pentru a dobândi iertarea, adică A. RECUNOAŞTEREA PATIMILOR SALE; B. CĂINŢĂ PENTRU STAREA SA DUHOVNICEASCĂ REA; C. NEVOIA DE A BIRUI PATIMILE; D. CONŞTIENTIZAREA NEPUTINŢEI ŞI NEVREDNICIEI SALE DE A FACE SINGUR ACEASTA; E. CHEMAREA SINCERĂ ŞI ARZĂTOARE A MILEI DOMNULUI.
Chiar şi în ultimii ani ai vieţii, după ce Sf. Serafim a avut parte de multe experienţe duhovnicesti mai presus de fire precum şi de o părtăşie nemijlocită cu Dumnezeu, el nu a căzut niciodată în mulţumirea de sine sau în îngăduinţă faţă de sine. Se poate vedea aceasta din deja cunoscuta discuţie cu N. Motovilov, [30] precum şi din discuţia cu monahul Ioan, atunci când aceştia au avut parte, prin Harul Domnului, de o lumină neobişnuită. Într-adevăr, Sf. Serafim nici nu a putut descrie mai apoi acea trăire luminoasă. De asemenea, se ştie prea bine că Sf. Serafim primise deosebitul dar al înainte-vederii, ca şi pe cel al prorociei. Inimile oamenilor care veneau la el i se arătau asemenea unei cărţi deschise, dar niciodată nu şi-a stricat aceste minunate daruri primite prin asumarea vreunei importanţe sau prin vreo îngăduinţă. Cuvintele şi faptele sale (opuse celor ale lui Francisc din Assisi – acesta credea că şi-a ispăşit păcatele şi că acum este bineplăcut lui Dumnezeu) sunt pe potriva învăţăturilor nevoitorilor Filocalici, despre omul smerit. Iată cuvintele Sfântului Isaac Sirul:
CEI CU ADEVĂRAT CURAŢI CUGETĂ ÎNTOTDEAUNA ÎN INIMA LOR CĂ SUNT NEVREDNICI DE DUMNEZEU. ŞI CĂ SUNT CU ADEVĂRAT CURĂŢIŢI SE VEDE DIN FAPTUL CĂ SE VĂD PE SINE VREDNICI DE PLÂNS ŞI NEVREDNICI DE GRIJA LUI DUMNEZEU, ŞI MĂRTURISESC ACEASTA ÎNTR-ASCUNS ŞI PE FAŢĂ, ŞI FAC ACESTEA PRIN SFÂNTUL DUH, ASTFEL CĂ NU RĂMÂN FĂRĂ DE GRIJI ŞI NEVOINŢĂ, CARE LE SUNT DE FOLOS CÂT TIMP PETREC ÎN ACEASTĂ VIAŢĂ .[31]
Mişcările sufleteşti ale lui Francisc către smerenie, asemenea întâmplării descrise mai sus şi care a avut loc în piaţa din Assisi, erau în general momente rare. De obicei smerenia lui apărea nu ca un sentiment, ci ca o recunoaştere raţională a slabelor lui puteri în comparaţie cu puterea dumnezeiască a lui Hristos. Aceasta se vede deslusit din vedenia pe care a avut-o pe Monte La Verna, când “două lumini deosebite” – după cum spune cronica – “s-au ivit înaintea lui Francisc: una în care l-a recunoscut pe Creator, iar cealaltă în care s-a recunoscut pe sine. Şi în acea clipă, văzând acestea, el s-a rugat: Doamne! Ce sunt eu înaintea Ta? Ce însemnătate am eu, un vierme neînsemnat al pământului, sluga ta neînsemnată, pe lângă puterea Ta?” Prin această recunoaştere, Francisc, în acea clipă, era cufundat în contemplarea în care a zărit adâncimea nebănuită a milei dumnezeieşti şi prăpastia nimicniciei sale.
Inutil s-o mai spunem, această primă relatare a celor două lumini “deosebite” arată caracterul cognitiv al cererii sale adresate ulterior lui Dumnezeu – care, în esentă, reprezintă o comparaţie foarte îndrăzneaţă. Apare deci o contradicţie gravă în relatare, care nu poate fi comparată în nici un fel cu lucidele relatări scripturistice sau patristice despre smerenie.
Smerenia Sfântului Serafim, aşa cum am arătat, nu era o vedere raţională a păcatelor sale, ci o trăire profundă şi statornică. În învăţăturile sale, atât cele vorbite cât şi cele scrise, nu se arată nicăieri că el se compara cu Dumnezeirea, trăgând astfel concluzii despre starea sa duhovnicească. El s-a preocupat neîncetat de o singură miscare sufletească: cea dată de nevrednicia sa, care duce la zdrobirea inimii. Theofan Zăvorâtul, un nevoitor rus din Biserica Ortodoxă, a vorbit astfel despre aceasta: “Domnul îl primeste doar pe omul care se apropie de El cu un simţământ al păcătoşeniei. Astfel, El respinge pe toţi cei care se apropie de El cu un simţământ de curăţie.” [32]
Dacă, în urma celor de mai sus, ar trebui să tragem acum o concluzie despre smerenia lui Francisc în temeiul învăţăturilor ascetice pentru monahi privitoare la smerenie, din Filocalie, atunci misticul latin nu pare să fie o pildă de smerenie creştină. La gândul că îi bineplăcea lui Dumnezeu, el adăuga, în bună parte, şi gândul curăţiei proprii. În cadrul acestui studiu ortodox asupra misticii lui Francisc, se poate spune acelasi lucru şi despre cele relatate în romanul lui Lev Tolstoi, PĂRINTELE SERGHIE: “El [nevoitorul Serghie] se gândea că este asemenea unei lumânări şi, cu cât se gândea mai mult la aceasta, cu atât mai mult simtea o slăbire, o preschimbare a luminii duhovniceşti a adevărului într-însul.” [33]
Amintindu-ne de îndemnul Sfântului Nil, amintit mai sus, această tristă cercetare a roadelor duhovniceşti ale ascetismului lui Francisc este un corolar; o înşelare premergătoare celei deosebit de grave pe care a avut-o pe Monte La Verna, unde a vestit că şi el a devenit un mare luminător.
Astfel, gândul lui Francisc că şi el era tot o “lumină”, că a primit darul de a şti cum să se facă bineplăcut lui Dumnezeu, este combătut de cuvintele părintelui vieţii de nevointă, Antonie cel Mare, care învaţă că dacă omul nu are cea mai adâncă smerenie, o smerire din toată inima, din tot sufletul şi trupul său, atunci nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. [34] Aceste cuvinte ale Sfântului Antonie arată că numai smerenia adâncă poate scoate afară gândul viclean care duce la înălţarea de sine şi la mulţumirea de sine. Numai această smerenie, pătrunzând în trupul şi sângele nevoitorului, poate, potrivit duhului învăţăturii nevoitorilor creştin ortodocsi, să-l mântuiască de legăturile pătimase ale cugetului mândru.
Smerenia este singura putere care poate lega mintea de jos cu mişcările ei pătimaşe [35], făurind în sufletul omului acel pământ bun pentru creşterea nestânjenită a minţii de sus [36] şi ducând, apoi, prin Harul Domnului, la cea mai înaltă treaptă a vietii de nevoinţă – cunoaşterea lui Dumnezeu. “Omul înţelept întru smerenie”, spune Sf. Isaac Sirul, “este izvorul tainelor veacului ce va să fie.” [37]
ÎNCHEIERE
Pricina de căpătâi care a nimicit viaţa ascetică a lui Francisc poate fi atribuită stării fundamentale a Bisericii romano-catolice, în care a crescut şi a fost învăţat acesta. Date fiind acele vremuri şi starea Bisericii Romane în ansamblu, adevărata smerenie nu se putea ivi în sufletul oamenilor. “Vicarul lui Hristos pe pământ”, cu ale sale pretenţii de autoritate duhovnicească şi temporală, era un reprezentant al mândriei duhovniceşti. Nu se poate închipui o mândrie mai mare decât gândul infailibilităţii (negreşelniciei) personale [38]. Această cădere nu putea să nu afecteze spiritualitatea lui Francisc şi, în general, spiritualitatea romano-catolicilor. Asemenea Papei, şi Francisc suferea de mândrie. Acest lucru se poate vedea din cuvântul său de despărţire către franciscani, atunci când a rostit: “Acum mă cheamă Dumnezeu, şi vă iert pe toţi, fraţilor, atât pe cei de aproape, cât şi pe cei de departe, de toate greşelile şi răutăţile, şi vă şterg păcatele atât cât îmi stă în putere”. [39]
Aceste cuvinte arată că pe patul de moarte, Francisc însuşi se simţea destul de puternic ca să ierte păcatele, asemenea Papei. Se ştie că iertarea păcatelor, în afara Tainei Spovedaniei şi a Împărtăşaniei, era un atribut exclusiv papal [40]. Asumarea de către Francisc a acestui prerogativ trebuie să se fi făcut pe temeiul credinţei în sfinţenia proprie.
Spre deosebire de el, nevoitorii sfintei Ortodoxii nu şi-au îngăduit niciodată să-şi atribuie dreptul de a ierta păcate. Toţi au murit cu gândul proprii păcătoşenii şi cu nădejdea că Dumnezeu, în mila Sa, le va ierta păcatele. Este de ajuns să ne amintim cuvintele marelui nevoitor din Thivaida veacului al cincilea, Sfântul Sisoe. Înconjurat de fraţii strânşi lângă patul său de moarte, el părea să vorbească cu făpturi nevăzute, după cum spune cronica; fraţii l-au întrebat: “Părinte, spune-ne cu cine vorbeşti?” Sf. Sisoe a răspuns: “Sunt îngerii care au venit să mă ia, dar mă rog de ei să îmi mai lase răgaz de pocăinţă.” Atunci când fraţii, ştiind că Sisoe era desăvârşit în virtuţi, au răspuns “Tu nu ai nevoie de pocăinţă, părinte”, Sfântul le-a zis: “Adevărat vă spun, nici nu stiu dacă am pus început pocăinţei.” [41]
În sfârşit, aşa cum am arătat mai sus, mistica lui Francisc din Assisi arată că acest mult-cinstit întemeietor al Ordinului Franciscanilor şi-a trăit viaţa într-o înşelare crescândă, începând din clipa în care a auzit porunca de a înnoi biserica romano-catolică, în vedenia lui Hristos cel răstignit avută pe Monte La Verna, şi până în ceasul morţii sale. Oricât de uimitor le-ar putea părea unora, el a avut multe trăsături specifice lui Antihrist, care se va arăta şi el feciorelnic, virtuos, foarte moral, plin de dragoste şi milă, şi care va fi privit ca sfânt (ba chiar ca Dumnezeu) de către cei care au înlocuit Sfânta Predanie a Bisericii cu un romantism carnal.
Lucrul trist este faptul că dobândirea unei adevărate legături duhovniceşti cu Hristos nu a fost niciodată posibilă pentru Francisc, căci, aflându-se în afara Bisericii lui Hristos, îi era cu neputinţă să primească Harul dumnezeiesc sau vreunul dintre darurile Sfântului Duh. Darurile sale, însă, au venit de la un alt duh.
Va urma
NOTE DE FINAL (trimiterile sunt în mare parte către ediţiile în limba engleză a lucrărilor mentionate)

Datorită lungirii explicaţiilor la întrebarea: "De ce nu se mântuiesc decât Ortodocşii?" Notele se află de abia aici:

Iertaţi-mă, vă rog!

Cata energie cheltuita aiurea,ma ierti si asta pentru ce?Daca unele lucruri le-am mai inteles poate la postarile tale,pe asta chiar nu o pricep...sa stai sa improsti cu noroi pe pagini intregi unul dintre cei mai mari sfinti crestini,pe Francisc de Assisi!Oare ai ajuns tu macar pe jumatate la credinta si trairea acelui om ca sa iti poti permite sa faci asta?E retorica intrebarea,pentru ca adevaratii traitori dau in primul rand dovada de smerenie,ceea ce nu este cazul aici...
Dumnezeu sa te ierte ca nu stii ce faci!

Bucuria mea, bine ai revenit.
Te trimite Dumnezeu exact atunci când mă întreb dacă mai citeşte cineva postările şi dacă sunt de folos. Şi exact cele care mi le scrii tu mă bucură pentru că tu, contrazicând, arăţi neclarităţile cu degetul şi îmi dai bun prilej de limpeziri, care desigur sunt pregătite din timp pentru mai târziu, dar nerăbdarea ta le scoate la iveală.
Îţi mulţumesc că ai schimbat semnătura ta de la Rainbow la cea de acum. Filmuleţul la care trimiţi este şi el foarte sugestiv pentru problematica despre care tu vorbeşti şi care este la mare modă. Este un duh care pluteşte în generaţii şi care duce şi imprimă chiar şi în unii oameni ai bisericii anumite credinţe şi stări de a fi. Dacă până în 89 am avut de luptat cu duhul necredinţei negatoare a lui Dumnezeu şi al minunilor acum luptăm cu duhul necredinţei amestecătoare. Se doreşte o amestecare a valorilor cu nonvalorile pentru ca omul să nu mai ştie ce e cu adevărat bun şi ce e cu adevărat rău şi astfel stând în îndoială să fie neîncetat în păcat. De aceea viclenia este mai rea decât răutatea că se dă drept bună. Este ceea ce numeşte Pravila Bisericească binele vicleşugului şi că o minciună este cu atât mai rea cu cât este mai aproape de adevăr, deoarece mai greu poţi să o demaşti.
Acest duh, de care ţi-am mai scris este New Age în care diamantul Ortodoxiei este aruncat în troaca de porci, iar stăpânul porcilor le zice mâncaţi tot ce e în troacă, tot ce zboară se mănâncă. Vezi tu se încearcă a se spune că omul este tot una cu animalele, doar tot Dumnezeu le-a făcut, creştinismul tot una cu budismul, că şi ei îl caută pe Dumnezeu, papismul e tot una cu Ortodoxia că şi ei se închină la Hristos etc. De aici să şti că vine şi ispita ta şi a multora cu medicina demonică că e şi ea bună că doar tot dă sănătate.
Dar drumul ortodocşilor nu este aşa. Ei doresc cu sete să urmeze lui Hristos în chip deplin, aşa cum vrea El şi atunci ei tot scotocesc prin viaţa lor să vadă ce nu-I place ca să nu cumva să-L supere vreun pic.
Rom.12:1. Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească,
Rom.12:2. Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit.
II.Cor.6:15. Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?
II.Cor.6:16. Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: "Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu".
II.Cor.6:17. De aceea: "Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi.
II.Cor.6:18. Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice", zice Domnul Atotţiitorul
Draga mea cum să-ţi explic eu ţie că Francisc de Assisi nu este Sfânt ci îndrăcit când tu nu ai înţeles că în afara Bisericii Ortodoxe nu există cu nici un chip, dar cu nici un chip, mântuire? Şi dacă aceasta nu ai înţeles cum să înţelegi că homeopatia este demonismul, vrăjitoria, cea mai rafinată de pe pământ. Nu că nu aş avea argumente fireşti, scripturistice, patristice dar nu am ce este mai de preţ: timpul mântuirii.
Dacă totuşi, cu sinceritate, vrei să afli adevărul despre mântuirea în afara Bisericii, şi nu ai prejudecăţi mass media moderne despre mântuirea fără limite, şi crezi că eu aş putea să-ţi folosesc în acest scop, poţi să-mi trimiţi un mesaj privat şi îţi pot da telefonul meu. Am mai explicat la altcineva de pe forum de ce nu se pot mântui decât ortodocşii şi a înţeles. Ca să scriu aceasta îmi ia de 10 ori mai mult timpul pe care nici nu îl am.
În afară de asta textul despre Francisc nu este al meu ci este al unor teologi, preoţi şi ierarhi între care şi sfinţi, care au avut o trăire atât de intensă şi o smerenie atât de uriaşă încât Biserica i-a pus în calendar să le urmăm exemplul. Înţelegerea lor depăşeşte cunoaşterea de care ne folosim noi. Este o cunoaştere directă, în duh, a realităţilor de dincolo prin care văd adevărul mai concret şi mai palpabil decât simţim noi de pildă gustul mămăligii (asta ca să nu fi supărată).
Dar desigur că nu trebuie să primeşti din cele ce ţi le-am spus de-a gata. Roagă-te Maicii Domnului să te lumineze care este adevărul, stai în Biserică cu răbdare străduindu-te să împlineşti ce poţi tu din povăţuirile Ei şi sunt încredinţat că vei pipăi şi tu în duh cele ale lui Hristos.
Cât despre mine eu sunt dator să arăt mai departe subtilităţile înfricoşat de fine ale înşelării ca să-nţeleagă, cei ce au bunăvoinţa aceasta, că de fapt înşelarea medicinii demonice nu-i deloc subtilă ci este uşor de dezlegat ca şi ruperea unei pânze de păianjen pentru un copil.
Eu nu sunt din cei care, zeloţi fiind, critică ierarhii şi ecumenismul (pe care îl văd ca o misiune a Bisericii Ortodoxe de a arată lumii adevărul) şi nici din cei ce urăsc pe eretici. Stau de vorbă cu ei şi le spun că nu pentru a-i jigni, sau a mă făli (căci eu nu mă exprim pe mine ca să mă mândresc după cum crezi tu ci arăt Ortodoxia - credinţa lui Dumnezeu - ca să mă minunez de Ea şi să mă laud cu ea adică să mă smeresc)
ci din dragoste pentru ei,doresc să fiu în veşnicie cu ei şi pentru asta au neapărată nevoie să devină ortodocşi. Căci a dragostei este nu să ascundă boala pentru a face plăcere bolnavului cu ideea că e sănătos ci a-i arăta boala şi leacul pentru a se vindeca.
Dacă vrei să afli şi opinia unor profesori de teologie ortodoxă şi a ÎPS. Teodosie (care de fapt este şi credinţa Ortodoxă) despre mântuirea în afara Bisericii Ortodoxe îţi recomand să asculţi cu răbdare conferinţa aceasta:
http://apologeticum.wordpress.com/20...-tselenghidis/

Cu dragoste şi preţuire, te rog nu fi supărată, Sărbători fericite!
Alexandru

Draga Alexandru,nu sunt suparata si nici nu am fost,caci nu am de ce.Pot respecta parerea unui om,insa de multe ori raman siderata cand vad ce teorii care mai de care mai fantasmagorice sunte emise in numele ortodoxiei.De exemplu:"homeopatia este demonismul"...Alexandru,draga,te rog frumos,desi parerile noastre nu coincid,te consider totusi om serios si cu capul pe umeri,cum poti scoate astfel de afirmatii halucinante?Ce treaba are homeopatia cu demonii?
Si culmea,prin intermediul acestor teorii sunt atacati chiar traitori crestini,doar pentru simplul fapt ca fac parte dintr-o alta ramura a crestinismului.
Chiar daca acele teorii sunt emise de catre alti oameni,ce te face sa crezi ca ei nu pot gresi?Sunt oare ei Dumnezeu?L-ai cunoscut pe Francisc de Assisi in persoana incat sa poti arunca asemenea vorbe grele despre acel om?
Oricum, "saracutzul",cum mai era numit, la ce suflet bun si milostiv avea,sunt sigura ca te-a iertat deindata si se roaga pentru tine,pentru iertarea si luminarea ta.Ai incercat sa patrunzi istoria vietii lui si altfel decat prin intermediul acelor prejudecati si acelor scrieri?Doar asa cu sufletul tau?
In ce ma priveste,aleg sa traiesc,sa gandesc si sa simt prin prisma propriului suflet,nu prin ce sabloane imi insereaza altii,deci,te rog sa ma crezi ca pentru mine crestinismul inseamna in primul rand Iisus Hristos,inainte de orice altceva.Este singurul model pe care il consider demn de urmat in procent de 100%,in rest,desi am si eu sfintii mei de suflet,sunt constienta ca si ei au fost oameni,au avut poate greselile lor,iar adevarul absolut se afla doar la Tatal si la Fiul.
Eu ma consider crestina,unii au spus,inclusiv tu,ca gandirea mea apartine de New Age.New age acesta este un conglomerat de credinte,concepte,deci...nici nu imi e foarte clar la ce se refera acele persoane,dar probabil ca nici ele nu stiu prea exact...Insa am observat ca este o moda:cum cineva indrazneste sa gandeasca altfel,sa aiba o anumita deschidere,sa puna iubirea inaintea dogmelor,trairea inaintea ideilor,cine indrazneste sa caute si sa isi puna intrebari este automat numit de ortodocsii zelosi ca fiind eretic sau apartinand de New Age.
Spre deosebire,insa,de ortodocsii zelosi,eu imi bazez gandirea pe simtire si nu doar pe cateva carti citite dintr-un singur domeniu,pe care le iau ca litera de lege.
Din fericire am intalnit multi oameni,inclusiv preoti cu o gandire si simtire mult mai larga si am inteles ca de vina nu este ortodoxia,ci gandirea rigida a unor anumite persoane,teama de a cauta iubirea si adevarul,preferand sa stea ca dupa un paravan cu nasul intr-un morman de carti,din spatele carora sa tina prelegeri si sa dea verdicte despre cei din jur.
Inca o data,Alexandru,nu sunt suparata,insa traiesc cu convingerea ca poate ti-ar ajuta mai mult si tie si celor din jur sa mai cobori in lume si sa traiesti cu adevarat acea iubire hristica decat sa scrii pagini intregi in care sa ataci in dreapta si stanga,tot ce este altfel sau suna diferit,desi sunt convinsa ca nici nu ai interactionat in mod direct cu o mare parte dintre ele,deci o parere argumentata pe trairea proprie nu prea poti avea.
Ai putea sa scrii si despre alte lucruri mai frumoase legate de ortodoxie si totusi alegi cu indarjire sa scrii doar pe acest topic unde dai cu secera in dreapta si in stanga.Am crezut ca totusi niste limite exista,insa cand am vazut ca incepi sa il iei in colimator si pe unul dintre marii sfinti crestini...deja mi s-a parut cam mult prea mult.
Sarbatori fericite iti doresc si tie,pace si bucurie alaturi de cei dragi!

Desi am mai spus si pe alt thread cu mult timp in urma, vreau sa depun inca o data marturie.. am mers timp de aproximativ 1 an de zile(saptamanal) la slujbele Sfantului Maslu si m-am vindecat de durerea continua pe care o aveam la stomac...Dumnezeu s-a milostivit si de mine pacatoasa, totul a decurs bine timp de cativa ani, ptr ca mai apoi boala sa revina, intr-o forma si mai grava, si asta ptr ca am continuat sa pacatuiesc

Acum am dat din intamplare peste mesajul cu Francisc de Assisi, multumesc, e ceea ce cautam. Am mai citit despre trairile acestea, dar nu descrise intr-un mod atat de detaliat.

Observ ca si pe alt topic incercarea de a impune conceptia ta (total gresita) despre religie si altora, chiar mustrand pe cei ce au alte conceptii (cele corecte, de fapt). Chiar video-ul din prezentare e o incantatie a samanilor indieni. Aceste melodii le ascultam si eu si imi placeau, dar eu atunci nu eram prea credincios, ci ma atragea doar paranormalul si ideile new-age.
Numai bine!

Asa este...si dupa cum vezi nici nu incerc sa ascund cu ceva acest lucru,altfel nu as mai tine la profil asemenea linkuri.Ma simt foarte apropiata sufleteste de amerindieni,de filosofia lor de viata,de muzica lor si le port un deosebit respect,pentru ca filosofia lor de viata este tocmai aceea a respectului fata de natura,de semeni,de intreaga fire.
Numiti-le cum doriti,ganditi ce doriti,pentru ca eu nu imi traiesc viata in raport cu parerile celor din jur,desi le ascult si tin cont de ele,insa trecandu-le in primul rand prin filtrul propriului meu suflet,iar daca sufletul imi spune altceva,eu pe el il voi urma.
Voi sufletul vi-l urmati sau doar niste dogme?Cand ati cautat ultima data cu sufletul sa vedeti daca toate teoriile pe care le expuneti chiar au sustinere?Este suficient sa gandeasca altii pentru noi?Si daca acei altii,oricat de sfinti ar fi ei,se mai pot si insela?
Iisus Hristos nu a spus nimic din cele ce se fantasmeaza si debiteaza aici,pur si simplu I-au fost luate cuvintele si interpretate exact cum a convenit celor in cauza.

Sărbători fericite!
 

Vă mulţumesc pentru completare, vă doresc să folosiţi Sf. Maslu mai departe, puteţi lua chiar zilnic o linguriţă după anaforă şi aghiasmă, că el pe lângă vindecările minunate care le face, inclusiv cancere, paralizii, blocaje renale şi toată gama de boli dă trei lucruri minunate mai importante: sănătate cât ne este de folos, iertarea păcatelor care le-am uitat a le spune la Sf. Spovedanie şi dragoste de Dumnezeu.
Sărbători fericite!

Sărbători fericite!
 

Draga mea, tare mult mi-aş dori să ştiu numele tău de Botez să-l pot pune pe pomelnicul meu, e cel mai practic mod de a iubi şi cel mai înalt deoarece ajunge pe altar care şi înseamnă înălţime iar de acolo în potir care este tronul Dumnezeului Preaînalt.
Mă bucur că după oleacă de osteneală am ajuns să străbatem drumul cel mai lung dintre oameni şi anume a vorbi inimă către inimă, a pune dragostea pe primul plan şi dorinţa de a nu lua tot felul de păreri omeneşti drept dogme. Cu adevărat Ortodoxia nu constă în părerea oamenilor că zice Sfânta Scriptură:
Ps.115:1. Crezut-am, pentru aceea am grăit, iar eu m-am smerit foarte.
Ps.115:2. Eu am zis întru uimirea mea: “Tot omul este mincinos!”

Aşadar credinţa noastră nu se bazează pe păreri omeneşti ci pe smerenie adică a lua adevărul dat de Dumnezeu şi a crede în El.
Drumul cel lung a fost străbătut dar acum rămâne drumul cel scurt (şi anume să avem în comun felul de a iubi care îi place lui Dumnezeu) ca să putem a ne uni deplin în dragoste. Iar faptul că e scurt drumul nu înseamnă că nu se poate înfunda într-o prăpastie.

De multe ori când doresc oamenii să dezbată ceva se ceartă pe cuvinte. Adică ei vor ca să spună acelaşi lucruri, înţeleg la fel adevărul dar fiincă folosesc expresii diferite se împotmolesc în ele şi se ceartă pe expresii iar nu pe impresii. Certuri caraghioase, inutile, artificiale şi deşarte, dar care duc tot la iad. Sfântul Atanasie cel Mare a fost nevoit să facă un Sfânt Sinod în Alexandria că era Sfânta Biserică gata gata să se rupă din cauză că apusenii foloseau ipostas pentru a desemna firea iar răsăritenii pentru a desemna persoana. Şi după ce au înţeles înţelesul diferit folosit şi au văzut că de fapt aveau aceeaşi credinţă şi râvnă s-au împăcat bucurându-se.

Şi pentru că tu nu doreşti să iei din cărţi de-a gata lucrurile ci să le trăieşti cu sufletul, adică să le înţelegi pe de o parte cu mintea ta iar pe de alta să le experiezi în viul vieţii pentru a primi confirmări în iubire sunt foarte bucuros deoarece şi eu fac aşa, chiar dacă subiectul dezbătut aici fiind unul teologico ştiinţific am fost nevoit să mă folosesc de cuvinte aspre, absolute, abstracte şi aride. Dar acum fiindcă discut strict cu tine trebuie să facem un sinod al nostru ca să obţinem un dicţionar comun de înţelesuri pentru a nu ne certa în cuvinte.
Trebuie să începem cu litera A adică adevărul şi amerindienii. Aşadar este ceva drum până la litera F de la Francisc şi H de la homeopatie. Dacă însă ne vom lămuri şi uni în ceea ce priveşte litera A promit să sar direct la F şi H. Până atunci însă îmi permit să las un mic nerăspuns la aceste două provocări.

Aşadar Dicţionarul Heaveno-alexandrin:

litera A Adevărul Absolut

După dumneavoastră este nevoie de adevăr pentru a iubi?

Sărbători fericite!

Sărbători fericite!
 

Cu toată dragostea mă bucur că nu a fost un cuvânt deşert ci v-a folosit.
Relatările despre Francisc, ca şi restul lămuririlor despre înşelarea în medicină, vor continua, dacă ne ajută Dumnezeu, după ce lămurim nişte probleme ridicate de Heaven şi deci binevenite căci nu toţi au acelaşi înţeles aici pe forum nici despre Adevăr, nici despre Ortodoxie, nici despre draci, nici despre Sfânta Treime şi, câtă vreme au totuşi interes pentru subiect nu trebuie să plece supăraţi prin nelămurire. Dacă pleacă pentru că au înţeles şi nu sunt de acord treaba lor, dar când spun lucruri justificate prin faptul că nu le este limpede intenţia şi credinţa noastră nu trebuie să lăsăm aşa, că altminteri rănim suflete prin vorbirea nedusă până la cap despre Dumnezeu.
Sărbători fericite!

Da, mai citesc si io! Si mi s-au lamurit cateva intrebari pe care le aveam! Si mai am cateva, care sper sa se lamureasca mai incolo cu voia Bunului Dumnezeu! Sarbatori Fericite!

Sarbatori Fericite!
 

Vă mulţumesc. Vă rog să mai aşteptaţi, ca să nu ne împrăştiem, până depăşim din discuţia cu heaven clarificarea unor principii, a unui duh de înţelegere, a unor chei de cunoaştere despre adevăr şi înşelare ca să putem merge împreună cu heaven mai departe (dacă şi ea doreşte să ne iubim în adevăr) şi să devină un topic al construcţiei în dragoste pe stânca Hristos adică Adevărul iar nu al conflictelor de idei corozive ca nisipul.


Matei 7:24 De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi la îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă.
Matei 7:25 A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă.
Matei 7:26 Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip.
Matei 7:27 Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare.

In primul rand doresc sa iti multumesc pentru urarile de Craciun,Alexandru si iti doresc sa petreci in continuare sarbatori fericite pline de pace si bucurie alaturi de cei dragi!
Revenind la subiectul,subiectele....caci e o mare mare amestecatura de greu mai intelegi de unde s-a inceput si unde s-a ajuns,pot sa iti spun doar ca acest Adevar noi doi il vedem destul de diferit.Nu voi vorbi despre tine,caci nu te cunosc ca sa imi permit asta,insa discutand despre mine,Adevarul acela nu a fost vreodata detinut in totalitate de catre un muritor si el se afla doar la Dumnezeu.Insa la acea poarta catre Adevar,eu spun ca putem ajunge doar cu sufletul si mai putin prin dogme,carti,citate,ajungand sa gandim ceea ce altii ne-au spus ca TREBUIE sa gandim si nu sa traim toate aceste lucruri si sa le trecem prin filtrul sufletului.El este singurul barometru care nu se inseala,iar cel care se antreneaza sa il asculte in timp face diferenta intre vocea sufletului,partea de divin din noi si vocea parsiva,inselatoare a mintii.

-draga Alexandru,eu te iubesc oricum,pentru ca esti creatie divina,creatia Tatalui Ceresc,esti fratele meu,deci nu e nevoie sa iti conditionez aceasta iubire de un adevar,asa cum il vad eu,tu sau altul.
Daca intr-adevar doresti ca acest topic sa nu devina unul al ideilor corozive,ci unul al trairii,da-ti voie sa simti ceea ce ti-am spus mai sus si vei realiza ca tu esti Iubire care se revarsa NECONDITIONAT asupra intregii creatii a Tatalui!

Adevărul şi Dumnezeu
 

Aşadar din cele ce îmi spui tu crezi că altceva este mintea şi altceva este sufletul?
Este o contradicţie în cele ce le spui tu pe de o parte nici un om nu poate deţine Adevărul, El este doar la Dumnezeu, iar pe de alta sufletul tău nu se poate înşela, este infailibil, un fel de papă, deci e un barometru care deţine Adevărul (sau măcar o parte din El).
Deci sufletul tău este Dumnezeu sau o bucată din Dumnezeu, aşadar Dumnezeu este împărţit?
Iar tu preferi ce zice sufletul tău ca un izvor neînşelător de adevăr şi iei sufletul ca înlocuitor al dogmelor, cărţilor şi îl pui mai presus de ce spun alţii, de ce simt alţii în sufletul lor, şi deci pui sufletul tău, bucăţică de Dumnezeu mai presus de sufletele altora, bucăţele de Dumnezeu?
Şi deci noi să credem în ce ne spui tu? Să te facem dogmă? Sau să credem în ce au spus alţii?
Sau să ne certăm la nesfârşit care are dreptate, care are mai mult acces la antrenamentul de a-şi asculta sufletul şi a se asurzi la minte?
Dar asta cam duce la dezbinare, tulburarea de a impune care are dreptate eu sau tu sau el?
Sau duce la o relativizare a Adevărului, neglijându-L doar ca să ne iubim fără a ne certa care este Adevărul şi deci ignorând Adevărul.
Asta duce în final la a neglija pe Dumnezeu şi a nu ne mai închina Lui ca la Adevărul Absolut ci la ceea ce credem noi că este Adevărul, după cum ne spune sufletul nostru.
Asta înseamnă în sfârşit, vai de capul nostru, că ai dori ca de fapt noi să ne închinăm la noi înşine şi în noi să ne punem nădejdea Mântuirii şi să ajungem din nou la idolatrie, aică exact la ceea ce a ispitit Satana pe Eva în Rai să fim dumnezei dar fără Dumnezeu cunoscând prin noi înşine ce este binele şi răul necrezând că numai prin Dumnezeu putem afla asta.
Dar iartă-mă acesta este satanism iar nu creştinism, slăvirea noastră, a sufletului nostru iar nu dreapta slăvire a lui Dumnezeu. Şi eu în veac nu voi dori nimănui să se încreadă mai mult sufletului lui ca unui dumnezeu mincinos şi muritor în loc să se încreadă în Dumnezeului unic, Adevărul cel viu.
Vezi aşadar că în mintea ta care îşi extrage cunoaşterea adevărului din sufletul tău, în loc să caute adevărul în Iisus Hristos, este o amestecare între noţiunile de suflet şi minte, Dumnezeul cel Adevărat - Unul şi dumnezeii omeneşti şi mulţi, mulţi cât de mulţi sunt oamenii fără de Dumnezeul Cel Adevărat.
Este în final vechea capcană a panteismului, că noi toţi formăm pe Dumnezeu. Şi asta înseamnă că nu-L iubeşti pe Dumnezeu crezând că a făcut ceva parşiv: mintea.
Acum descurcă în cele ce ai spus lucrurile acestea. Arată că nu vrei să ne închinăm ţie sau nouă ca lui Dumnezeu ci cu adevărat crezi că Iisus Hristos este Dumnezeu
Ioan 14:6. Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.
Sau poate tu crezi că Dumnezeu a lăsat mai mult adevăr în sufletul tău decât în Sfintele Scripturi?
Şi să nu crezi că ai părăsit dogmele şi cărţile, cele spuse de tine se află cuvânt cu cuvânt, identic, în dogmele şi cărţile hinduismului. Ai lepădat Dogmele şi Cărţile Ortodoxiei de dragul dogmelor şi cărţilor gnosticilor panteişti. Şi chiar dacă nu le-ai citit acolo să şti că dogmele şi cărţile sunt insuflate de duhurile care inspiră pe om şi deci duhul "noii spiritualităţi" (de fapt răutatea cea veche) care însămânţează pe la televizor, prin (Amer)India şi culege roadele prin vămile văzduhului ţi le-a turnat în cugetul tău, sugerând că e gândire originală. Nu e nimic original în această gândire ci este ceva care pe foarte mulţi îi păcăleşte având ca scop ascuns să se bizuie pe ei înşişi, să se hrănească din bătrâna şi vechea momeală mândria, să-şi facă din sufletele lor statui.
În afară de asta eu nu uit ce mi-ai spus mai sus:
"sa stai sa improsti cu noroi pe pagini intregi unul dintre cei mai mari sfinti crestini,pe Francisc de Assisi!Oare ai ajuns tu macar pe jumatate la credinta si trairea acelui om ca sa iti poti permite sa faci asta?E retorica intrebarea,pentru ca adevaratii traitori dau in primul rand dovada de smerenie,ceea ce nu este cazul aici...
Dumnezeu sa te ierte ca nu stii ce faci!"
Dar, cu dragoste iar nu judecându-te că nu trăieşti sau că eşti mândră, de ce lucrezi cu 2 măsuri? De ce nu aplici aceeaşi măsură şi pentru tine, de unde şti că Francisc este sfânt? În ce cărţi şi dogme ai citit acestea? L-ai cunoscut personal? Ai fost cumva prin rai să-l vezi pe acolo căci tu spui că aşa ne lămurim de problemă "L-ai cunoscut pe Francisc de Assisi in persoana"?
De ce împroşti cu noroi pe Sfinţii Apostoli, pe Sfinţii Ierarhi Nicolae, Spiridon, Atanasie, Alexandru, Sfinţii Părinţi de la Sfintele Sinoade Ecum.? Oare ai tu o trăire mai înaltă decât ei, o vedere mai profundă, mai neînşelată decât ei, o simţire şi o gândirea mai adevărată decât ei ca să te bazezi pe tine şi să-i jigneşti pe ei că au idei preconcepute când ne-au descoperit Adevărul Absolut prin dogmele, cărţile, citatele (icoanele sufletelor lor iubitoare) pe care tu atât le dispreţuieşti şi le pui sub sufletul tău şi sub înţelegerea ta, făcându-te pe tine poartă spre Adevăr iar pe ei anulându-i?
Este oare aceasta adevărată trăire "pentru ca adevaratii traitori dau in primul rand dovada de smerenie" este oare aceasta adevărată smerenie să te pui pe tine mai presus de atâţia sfinţi? Nu eşti cumva "siderata cand vad ce teorii care mai de care mai fantasmagorice sunte emise in numele ortodoxiei" emiţând astfel de teorii în numele ortodoxiei?
Pentru că te rog să iei aminte la toate postările mele şi să cercetezi: unde am pus sufletul meu, părerea mea, mai presus de părerea lui Hristos pe care tu îl consideri: "te rog sa ma crezi ca pentru mine crestinismul inseamna in primul rand Iisus Hristos,inainte de orice altceva". Oare te-ai întrebat vreodată ce doreşte Iisus Hristos să consideri tu drept criteriu al Adevărului? L-ai rugat cu sânge să-ţi descopere Adevărul? De ce pui sufletul tău mai presus de Iisus Hristos? Căci în răspunsul tău mi-aş fi dorit să-mi spui nu o părere personală ca să fie părere omenească contra părere omenească. Mi-aş fi dorit să-mi răspunzi ce crezi tu că Iisus Hristos vede prin Adevăr. Unde îl putem afla pe adevăr. Că într-adevăr după cum spui tu "sunt constienta ca si ei au fost oameni,au avut poate greselile lor,iar adevarul absolut se afla doar la Tatal si la Fiul.".
De ce îl excluzi pe Duhul Sfânt? Nu crezi oare că şi El este Dumnezeu? Şi dacă adevărul absolut nu se află la oameni, tu nu eşti om ca să te poţi înşela? Dar oare Dumnezeu nu este Atotputernic ca să poată da la oameni tot adevărul absolut?
Vezi bucuria mea şi draga mea la câtă încâlceală în gândire, la cât paradox şi contradicţii de sine însăşi şi cât întuneric sufletesc duce necredinţa în Sfânta Biserică înlocuită cu credinţa şi nădejdea în om, în tine însuţi?
Cele de mai sus nu sunt ceartă ci ducerea în finalul simţirii, iubirii, cuvântării şi gândirii (adică a chipului lui Dumnezeu în om), a cele ce tu mi le-ai spus sincer şi sunt convins cu dragoste. Dar este o dragoste de tine ce te păcăleşte că e dragoste de mine, nu este dragoste adevărată adică veşnică dacă vrei să mă desparţi de credinţa în Adevărul din Hristos Dumnezeu-omul pentru credinţa în adevărul din sufletul meu sau al tău sau al oricărui om.
Aşadar te rog să nu te simţi jignită prin contrazicere ci să-mi răspunzi mai departe, tot sincer, dar şi cu logica iubirii, cum rezolvi contradicţiile de mai sus luate din părerea ta personală despre Adevăr. Că doar nu ai pretenţia de a lua cele spuse de tine ca pe o prejudecată pe care să nu o gândim şi să nu o simţim în noi ci să o luăm de-a gata şi de-a bună, infailibilă şi corectă. Dacă am lua-o aşa am cădea în cele de care şi tu te fereşti şi anume "ceea ce altii (heaven) ne-au spus ca TREBUIE sa gandim si nu sa traim toate aceste lucruri si sa le trecem prin filtrul sufletului", deşi pentru mine filtrul nu trebuie să fie sufletul meu ci Domnul Hristos.
În final, ca să nu fie prea abstract, îţi dau o pildă cam ce înseamnă în concret să ne purtăm cum ne sfătuieşti tu, (care eşti bine intenţionată dar nelămurită încă, unde putem găsi pe Hristos, Dumnezeu-omul, Adevărul):
Un om mergea pe drum şi nu ştia cum să ajungă acasă. A venit un oarecare şi i-a spus ia-o la dreapta, nu i s-a părut că are dreptate şi atunci a întrebat şi pe altul care i-a zis ia-o la stânga. Nedumerit a întrebat pe altul care i-a spus du-te înapoi iar altul: ia-o repede înainte.
Cu totul confuz şi deznădăjduit omul plângea şi nu ştia ce e de făcut. A trecut un preot şi i-a dat o hartă. El a răspuns: eu nu cred că harta spune adevărul, că nu ştiu cine a scris-o: o fi cel ce a spus la dreapta, cel ce a spus la stânga, cel cu înapoi, cel cu înainte. Şi, obraznic fiind, a strigat lasă-mă în pace mincinosule cu teoriile că numai în hărţi putem găsi drumul. Preotul plîngând în sine pentru el a plecat mai departe cu harta în mână.
Şi ce s-a gîndit bietul rătăcit: "Cel care am cel mai mult interes să ajung acasă şi deci nu vreau să mă înşel, că nu am nici un interes spre a mă înşela, sunt eu. Dar eu neştiind cu mintea calea trebuie să nu mă mai gândesc la ea că m-aş minţi cu mintea mea neştiutoare. Ştiu ce am să fac. Închid ochii şi mă răsucesc pînă ameţesc şi înspre ce direcţie cad leşinat acolo negreşit este drumul cel bun, căci sufletul meu doreşte să ajung acasă, el simte când ameţeşte şi leşină şi deci nu mă poate minţi, căci Însuşi Dumnezeu îi îngăduie ameţeala şi leşinarea ce negreşită în cunoştinţa drumului".
Zis şi făcut. Omul a căzut jos leşinat de atâta învârteală şi zăcând aşa... nici nu şi-a dat seama că l-au mâncat câinii.

Vezi aşadar că mă revărs asupra oamenilor şi deci şi asupra ta cu dragoste NECONDIŢIONATĂ de cele ce le cred ei şi tu, dar în robia cea dulce a libertăţii Adevărului Iisus Hristos cel care a unit în sine de nedesfăcut Adevărul şi Iubirea, dogma şi libertatea inimii.
Îţi pun o altă întrebare: ce este Mântuirea?
Sărbători fericite, cu Hristos!

Dicţionar ortodox despre mântuire
 

Dragii mei, am aşteptat îndelung un răspuns al lui Heaven.
Deoarece nu putem opri postările din cauza absenţei ei, cu toată stima faţă de ea, trecem mai departe, explicând însă pe scurt problemele ridicate de ea, care precis vouă vă sunt cunoscute, pentru că după cum scrieţi voi aici iubiţi ortodoxia deplin nu doar ca pe o etichetă [pe care unii şi-o iau spre a-şi masca concepţiile lor (preluate din patimile lor sau de aiurea din patimile altora) ridicate la rang de dogmă].
Dacă totuşi nu v-aţi întâlnit până acum cu vreuna din problemele enumerate pe scurt de mine mai jos (mai înainte de a continua cu subiectul medicinii demonice şi Francisc de Assisi) şi aveţi vreo nedumerire vă rog să-mi scrieţi pe privat sau să postaţi public ca să detaliem acel aspect. Nu am timp să scriu prea mult că tocmai intru în sesiune.
Sufletul nostru este făcut după chipul lui Dumnezeu, pe care (chip) îl au toţi oamenii, indiferent de păcatele sau credinţele lor. Desigur orice păcat făcut, cuvântat, dorit sau gândit acoperă cu noroi acest chip, dar nu-l poate şterge.
Chipul lui Dumnezeu Tatăl este mintea, al lui Dumnezeu Fiul este cuvântul lăuntric, al lui Dumnezeu Duhul Sfânt este dorul gânditor, voinţa, simţirea adică inima.
Noi trebuie să lucrăm asemănarea, care după Sfântul Vasile cel Mare este creştinismul. Adică pentru că omul nu putea să se asemene cu Dumnezeu singur prin propriile puteri, fiind prăpastia dintre Creator şi creatură, la care s-a adăugat şi căderea în păcat, S-a făcut Dumnezeu Om ca pe om să-l facă dumnezeu. Dumnezeu Cuvântul ne-a vorbit nouă deplin, nu numai cu cuvinte omeneşti ci total, luând întreaga fire omenească, cu toate neputinţele ei afară de păcat, în persoana Sa şi unindu-o cu firea dumnezeiască, fără despărţire şi fără amestecare. Ne-a arătat prin firea Sa omenească unită cu Dumnezeu la modul cel mai concret cu putinţă, cum trebuie să fim noi ca să ne asemănăm cu Dumnezeu.
După ce ne-a restaurat firea noastră stricată (ne-a curăţit-o de păcate, făcând-o curată ca a lui Adam înainte de cădere) ne-a dat ceva în plus, infinit de mai în plus, decât doar restaurarea la ceea ce am fost înainte de cădere. Acel ceva este unirea, nunta cu Dumnezeu, îndumnezeirea (la Înălţarea Sa la cer, după cum spun sinaxarele Penticostarului, „a şezut de-a dreapta Tatălui, îndumnezeind trupul, prin care, stricându-se vrajba cea de demult, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, şi făcându-l, îndrăznesc a zice, asemenea Tatălui.”).
Pentru a ne asemăna sufleteşte cu Dumnezeu, în care cele Trei Persoane sunt de o fire unite fără amestecare şi despărţire, trebuie să se unească în noi, prin lucrarea de curăţire a patimilor, prin pază şi rugăciunea lui Iisus cele trei ale chipului lui Dumnezeu din noi adică mintea, cuvântul lăuntric şi inima. Când acestea trei se unesc, fără amestecare şi fără despărţire omul se uneşte cu Dumnezeu printr-o nesfârşită asemănare.
Şi după cum în Sfânta Treime Tatăl a născut pe Fiul şi a purces pe Sfântul Duh aşa şi unirea cu Dumnezeu se face prin minte, mai întâi, curăţindu-se de minciuni şi unindu-se cu Adevărul şi numai de aici se naşte cuvântul drept şi purcede dorul cel adevărat după Dumnezeu. Vedem aşadar că nicidecum nu trebuie mintea alungată ca fiind parşivă de necorectat, ci cinstită ca începătoarea cuvântului şi dorului după cum în Sfânta Treime deşi cele Trei Persoane sunt de o cinste, slavă şi închinăciune dar Tatăl este monarh, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul, doar prin aceea că este necauzat şi este cauza Fiului prin naştere şi a Duhului prin purcedere, mai înainte de toţi vecii, fără vreun timp în care să nu fi fost Fiul născut şi Duhul purces.
De la minte începe astfel mântuirea curăţindu-o de păcatele ei care sunt, printre altele, minciunile şi neştiinţa după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie.
Vedeţi că nu este altceva sufletul şi altceva mintea. Dimpotrivă mintea este partea cea mai înaltă a sufletului, pusă drept strajă şi conducătoare asupra poftei şi mâniei pe calea mântuirii. Mintea pune pofta să nu mai dorească păcatul şi pe draci ci să poftească pe Hristos. Mintea pune mânia să nu se mai împotrivească lui Dumnezeu prin cârtire - întristare şi aproapelui prin ură ci să se mânieze împotriva dracilor şi păcatelor. Dacă mintea este parşivă, nu se poate curăţa prin diferite simţiri chiar de par adevărate şi fragmente de dumnezeu (dar de fapt parşive şi ele negreşit deoarece au intrat în inimă prin acceptul minţii parşive). Dacă mintea este parşivă să meargă să se adape la Adevăr, adică la Hristos, şi aşa se va curăţa şi va lăsa pe Hristos să intre în inimă şi deci în tot sufletul.
Aici intervine aşadar Adevărul ca o necesitate a mântuirii, căci după Sfânta Scriptură Adevărul nu este o sumă de definiţii filosofice ci este însuşi Hristos.
Ioan 14:6. Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.
Mântuirea nu este un fel de răsplată boierească dintr-un cont bancar dacă ai făcut fapte bune, cum vor să sugereze papiştii ce fac pe papă un fel de bancher şef al graţiei prisositoare a meritelor lui Hristos administrate cui se pune bine cu papa pentru a primi bule sau cui face făptuliţe bune.
Matei 4:17 De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.
17 Ἀπὸ τότε ἤρξατο ὁ Ἰησοῦς κηρύσσειν καὶ λέγειν,
μετανοεῖτε,
ἤγγικεν γὰρ ἡ βασιλεία τῶνοὐρανῶν.

Aşadar Mântuirea vine prin schimbarea minţii (= lb. greacă metanoia, adică pocăinţă) ca să primească înţelesuri duhovniceşti şi prin schimbarea ei face posibilă schimbarea întregii vieţi, care devine haină de nuntă pentru sufletul - mireasă a lui Hristos. Sufletul se curăţeşte, iluminează şi în final desăvârşeşte într-o nespusă dragoste deplină la care participă mintea, cuvântul şi duhul - omul întreg.
Mântuirea nu este o răsplată ci o stare duhovnicească de unire cu Dumnezeu care nu se poate obţine nici de om singur, pe cont propriu, nici să o dea Dumnezeu omului fără ca acesta să o vrea. Ea este posibilă numai prin sinergie adică împreună lucrarea omului cu Dumnezeu.
Ioan 15:5. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.

Apoc.3:20. Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.
Va urma cu: Mântuirea nu se poate face fără dreapta credinţă adică Adevărul – Hristos.

Mântuirea nu se poate face fără dreapta credinţă adică Adevărul – Hristos
 

Mântuirea vine numai prin Hristos deoarece starea de asemănare cu Dumnezeu nu poate fi atinsă decât numai prin Hristos care este şi Dumnezeu şi Om. De asemenea unirea cu Dumnezeu nu poate fi atinsă decât prin unirea celor două firi, dumnezeiască şi omenească, din Persoana lui Iisus Hristos.

Filip.2:5. Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus,
Filip.2:6. Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu,
Filip.2:7. Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om,

Pentru a ne asemăna lui Hristos şi a ne uni cu El trebuie să-L urmăm.

I.Cor.4:16. Deci, vă rog, să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos.


Căci dragostea (şi doar dragostea uneşte) de El nu poate exista decât dacă îi urmăm poruncile


Ioan 14:15. De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.
Ioan 14:16. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac,
Ioan 14:17. Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!

Ori dacă nu cunoaştem poruncile lui Hristos cum putem să le păzim?
Vădit este aşadar că cine nu cunoaşte adevărul, adică nu cunoaşte ce vrea Dumnezeu de la noi, adică poruncile Lui, nici nu le poate împlini şi deci cu nici un chip nu-L poate iubi cu adevărat.
Aşadar iubirea fără adevăr este cea mai gogonată minciună şi de fapt ură sau indiferenţă camuflată într-o automulţumire de sine că iubeşte.
De aceea Pr. Constantin Galeriu spunea că trebuie să iubim în adevăr, că adevărul fără iubire poate ucide (cum fac zeloţii) iar iubirea fără adevăr este doar o slabă vibraţie sentimentală (cum fac ecumeniştii).

I.Ioan 3:18. Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.

Aşadar ca să primim Duhul Sfânt adică al Adevărului trebuie negreşit să împlinim concret poruncile Lui iar nu să filosofăm pe coclaurii minţii sau ai simţirii.
Prin Duhul Sfânt noi ne unim cu Hristos devenind fii ai Lui.


Rom.8:14. Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.
Rom.8:15. Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!
Rom.8:16. Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu.



Noi devenim astfel mădulare ale trupului lui Hristos (Adevărul) şi prin aceasta ne unim cu firea Lui dumnezeiască.


Rom.12:5. Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora;


Aşadar nu este doar o teorie aflarea adevărului ci o trăire deplină în Hristos prin Sfintele Taine.


I.Cor.10:16. Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos?
I.Cor.10:17. Că o pâine, un trup, suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine.


Ca să putem însă să ne unim tainic cu Hristos trebuie să o facem înţelegător, prin minte, lucrând adevărul pentru a nu muri. Căci negreşit minciuna ucide veşnic şi ne uneşte cu diavolul.


Ioan 8:44. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.



E mai grav să ai minciuna drept adevăr căci mergând după ea nu-ţi vezi păcatele, crezându-le virtuţi, şi nu te poţi corecta. E mai bine să şti adevărul chiar dacă nu-l urmezi că atunci conştiinţa strigă la tine şi te poţi trezi. De aceea este atât de gravă erezia, mai gravă ca păcatul pe care îl cunoşti, căci e un păcat gândit pe care îl crezi virtute şi te convinge că minciuna este adevăr şi virtutea este păcat şi păcatul este virtute şi în plus şi huleşte pe Dumnezeu minţind despre El, înjosindu-L.


75. -"Deci, Părinţii au făcut deosebire şi au precizat că toate păcatele care privesc partea raţională a omului (fiind de natură dogmatică) sînt mai vătămătoare şi deci vrednice de o pocăinţă mai mare. Dacă cineva a trecut la o altă credinţă, la iudaism, la idolatrie, la maniheism, sau la .alta asemenea acestora, lepădîndu-se de credinţa în Hristos şi a făcut aceasta în chip intenţionat, unul ca acesta va fi silit ca întreaga sa viaţă să se pocăiască.
1465. -Parastasele sau pomenirea celor morţi îşi are temeiul în iubirea şi recunoştinţa creştină (I Cor. 13,8) ca cei ce sîntem împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni ai casei Iui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Iisus Hristos (Efes. 2, 19). În virtutea acestei "cetăţenii" noi ne rugăm ca să ierte pe fraţii noştri care au trecut în lumea cealaltă. Noi nu ne rugăm pentru cei ce au făcut păcate împotriva Duhului Sfânt cum sînt: ereticii, cei nebotezaţi, necredincioşii şi cei ce au dogmatizat păcatul împotrivindu-se adevărului cu ştiinţa şi voinţa, cei ce s-au ucis în duel, sinucigaşii, etc, căci acestora nu li se iartă nici în lumea aceasta nici în cealaltă (Matei 12, 22-37)". (Ieromonah Nicodim Sachelarie PRAVILA BISERICEASCĂ)


Aşadar ca să ne mântuim trebuie să cunoaştem adevărul şi să-l şi urmăm ca să nu păţim una din trei:


Luca 12:47. Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult.
Luca 12:48. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.


Aici Sfântul Vasile cel Mare comentează că şi cel ce nu ştie, dar face lucru vrednic de bătaie, va fi bătut puţin ca intensitate dar veşnic pentru că s-a lenevit a le face pe cele ce le ştia. Dacă le-ar fi făcut pe acelea i-ar fi dat Dumnezeu să le cunoască şi pe cele ce nu le ştia.
Iar cei ce viclenesc lui Dumnezeu şi special se străduiesc ca să nu afle adevărul, pentru a nu fi traşi la răspundere că deşi l-au cunoscut nu l-au urmat, acestora li se aplică cea mai aspră pedeapsă pentru viclenie şi pentru credinţa că Dumnezeu poate fi păcălit deoarece ei sunt:


Ps.57:4. după asemănarea şarpelui, ca a unei vipere surde, care-şi astupă urechile ei,
Ps.57:5. Care nu va auzi glasul descântătoarelor, al vrăjitorului care vrăjeşte cu iscusinţă.
Ps.57:6. Dumnezeu va zdrobi dinţii lor în gura lor;


Ca să avem libertatea fiilor lui Dumnezeu trebuie negreşit să fim în Adevăr şi deci să-l cunoaştem:


Ioan 8:31. Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei;
Ioan 8:32. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.
Ioan 8:33. Ei însă I-au răspuns: Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veţi fi liberi?
Ioan 8:34. Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului.
Ioan 8:35. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac.
Ioan 8:36. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr.



Va urma cu: Dar oare adevărul se poate cunoaşte de noi oamenii?

Dar oare adevărul se poate cunoaşte de noi oamenii?
 

Dacă nu s-ar putea cunoaşte nu L-ar cere Dumnezeu, deoarece El fiind iubitor de oameni nu cere lucruri absurde ca să ne pedepsească dacă nu le împlinim. Cine zice că nu se poate cunoaşte Adevărul acela zice că "Dumnezeu este un monstru care pedepseşte pe cei ce stau în minciună fără de vină căci, săracii de mincinoşi, nu au nici o vină pentru că nu pot afla adevărul şi deci nu pot să nu fie mincinoşi".

Ps.115:2. "Eu am zis întru uimirea mea: “Tot omul este mincinos!” "

Apoc.21:8. "Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua."

Rom.3:4. "Nicidecum! Ci Dumnezeu se vădeşte în adevărul Său, pe când tot omul întru minciună, precum este scris: "Drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu".
Rom.3:5. Iar dacă nedreptatea noastră învederează dreptatea lui Dumnezeu, ce vom zice? Nu cumva este nedrept Dumnezeu care aduce mânia? - Ca om vorbesc.
Rom.3:6. Nicidecum! Căci atunci cum va judeca Dumnezeu lumea?"

Sau zice ca şi diavolul când a ispitit-o pe Eva în Rai:

Fac.3:3 Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: “Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”
Fac.3:4 Atunci şarpele a zis către femeie: “Nu, nu veţi muri!
Fac.3:5 Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.
cu alte cuvinte Dumnezeu, după hula lui Satan, este invidios pe oameni şi nu vrea să cunoască adevărul. Să nu fie!

De fapt Dumnezeu doreşte să aflăm adevărul:

I.Tim.2:3. Că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru,
I.Tim.2:4. Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.

Iar cel ce zice că omul nu poate afla adevărul zice ori că "Dumnezeu este neputincios a arăta adevărul omului dacă a crescut în altă credinţă decât cea Ortodoxă, sau undeva într-o ţară îndepărtată unde nu s-a auzit de Ortodoxie şi care nu are acces la mass media (ca şi cum Dumnezeu este dependent de TV)", şi atunci anulează atotputernicia lui Dumnezeu, ori huleşte că "nu are Dumnezeu suficientă iubire de oameni pentru a arăta la toţi adevărul" anulând în felul acesta însăşi energia necreată a lui Dumnezeu care este dragostea.

Adevărul este însă că Dumnezeu ne-a dat o singură soluţie de a afla Adevărul şi aceasta este:

I.Tim.2:5. Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus,
I.Tim.2:6. Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său.
I.Tim.2:7. Spre aceasta am fost pus propovăduitor şi apostol (adevăr grăiesc în Hristos, nu mint) - învăţător neamurilor, în credinţă şi adevăr.
Aşadar Iisus Hristos este
Ioan 14:6. Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.
dar prin Sfinţii Apostoli, adică Sfânta Biserică
I.Tim.3:15. Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului.
Dar de ce atunci nu sunt toţi oamenii ortodocşi?
Datorită folosirii defectuoase de către ei a darului libertăţii care li s-a dat. Ca să poată omul iubi trebuie să aibă libertatea de a urî. Dar dacă urăşte este el vinovat că nu s-a folosit de dumnezeiasca libertate în a iubi.
Aşadar vădit este că dacă cineva nu este în adevăr nu este nu din cauza lui Dumnezeu sau a altor oameni sau a dracilor (că nu sunt oamenii mai puternici ca Dumnezeu, nici Satan însuşi nici tot iadul nu pot să facă pe om să păcătuiască dacă acesta nu vrea) ci din cauză că acel om nu caută mai presus de sine adevărul.

II.Tes.2:9. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase,
II.Tes.2:10. Şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască.
II.Tes.2:11. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni,
II.Tes.2:12. Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea.

Lucrarea de amăgire nu o trimite Dumnezeu ca să-i amăgească pe oameni ci ca să vadă cei iubitori de amăgiri, ei înşişi, pe pielea amăgirii lor, ce au iubit şi consecinţele aceste iubiri cu nume mincinos. Iar pe de altă parte cei care îl iubesc pe Dumnezeu mai presus decât pe amăgiri să se arate încercaţi în a respinge amăgirea şi astfel să se încununeze. Ori dacă la aceeaşi lucrare a lui Dumnezeu unii se osândesc iar alţii se încununează vădit este că unii sunt vinovaţi iar alţii de lăudat:

I.Cor.11:19. Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercaţi.


Vedeţi acum care este sursa ereziilor şi medicinii demonice care lucrează cum este scris mai sus?
Nu vor să afle adevărul ca să nu îi mustre conştiinţa şi să se oprească de la a păcătui, căci păcatul îl iubesc mai mult decât pe Dumnezeu.
Aşadar vinovat este papistul, sectarul, jidovul, mahomedanul, politeistul (inclusiv amerindianul), bioenergeticianul că nu doresc adevărul mai presus de slava de papist, sectar etc. Dacă ar fi sinceri în căutările lor Dumnezeu i-ar duce la Ortodoxie pe înţelesul fiecăruia, de ar fi nevoie le-ar aduce şi un patriarh pe aripile îngerilor numai să afle adevărul.
Că omului îi place mai mult minciuna care îi satisface iubirea de sine, mama tutuor răutăţilor, care îl duce la a se închina luişi sau plăcerilor lui ca unui (unor) dumnezeu(i) fără de Dumnezeu, şi de aceea Dumnezeu ca să nu-le sporească unor astfel de oameni osânda nu-i duce la Ortodoxie.
Dacă ar cunoaşte Ortodoxia şi ar continua să-şi satisfacă egoismul după un astfel de uriaş dar, ar fi mai grav păcătoşi şi pedepsiţi mai rău în veşnicie.

II.Petr.2:21. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor.
II.Petr.2:22. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui.

Evr.6:4. Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt,
Evr.6:5. Şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor,
Evr.6:6. Cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură.





Va urma: Cum putem afla adevărul?

Admirabil raspunsul! Chiar asa si este....De regula corpul se imbolnaveste ca urmare a alterarii in vreun fel a sufletului cauzata de o gandire defectuoasa...de greseli...Degeaba vrei sa te vindeci daca nu-ti schimbi modul de gandire....Spre exempluun ficatul se zice ca este "sediul" supararilor si al emotiilor, al maniei....Le va fi afectat ficatul celor care nu au liniste, pace si nu se dispretuiesc pe ei insisi....Sau....colita spastica...intervine de obicei cand omul este plin de temeri si de nesiguranta, cu o gandire negativista .....Daca cei cu colita s-ar gandi altfel de ex : "Dumnezeu mi-a daruit viata si trebuie sa ma bucur de ea mai ales ca EL ma ajuta intotdeauna", cu siguranta si-ar vindeca sau cel putin ameliora starea...Acum desigur, trebuie executat si tratamentul indicat de medic....Insa acest tratament cu schimbarea modului de gandire merg mana in mana , mereu ! Doamne ajuta!

Multe suferinţe fizice sunt, de fapt, psihice. La rândul lor, multe suferinţe psihice sunt, de fapt, spirituale. Aceste trei planuri: fizic, psihic şi spiritual se influenţează în mod bidirecţional, dar cele două tipuri de evoluţii arată un prognostic foarte diferit, de aceea este esenţială cercetarea procesului morbid în dinamica lui: cum a fost la început, cum a fost mai apoi, cum este acum ? Homeopatia operează cu Legile lui Hering, care stabilesc nişte binoame. Boala se agravează dacă evoluează de jos în sus, de la exterior spre interior, din plan fizic în plan psihic. Şi invers, se ameliorează dacă evoluează de sus în jos, de la interior spre exterior, din pishic în fizic. Interesant este că "psihizarea bolilor" a fost observată, în mod independent de homeopaţi, şi de vechii medici alopaţi, ca şi evoluţia "interior-exterior". Sunt multe aplicaţii ale legilor homeopatice în abordări non-homeopatice. De exemplu, o rujeolă la care bolnavul îşi simte mai întâi muşchii zdrobiţi, de parcă ar fi bătut (simptom numit "curbatură"), apoi apare erupţia specifică, iar când apare erupţia se simte deodată mai bine, este o rujeolă care evoluează bine: putem fi optimişti. Şi invers, dacă pe măsură ce erupţia se atenuează se dezvoltă curbatura, avem motive de îngrijorare. Iată cum aceleaşi două semne de boală: erupţie şi curbatură arată o evoluţie diametral opusă, spre ameliorare sau agravare, în funcţie de dinamica bolii.

Mutatis mutandis, aceleaşi observaţii pot fi făcute atunci când mai întâi ne doare glezna şi mai apoi genunchiul şi la sfârşit articulaţiile coloanei verterbrale, faţă de evoluţia inversă.

Diferite metode propuse de oameni pentru a afla Adevărul
 

Atât de frumos e Dumnezeu! Iată am ajuns şi la Ierusalimul de jos, şi la Sfântul Mormânt, şi cele pipăite acolo nu avem noi oamenii puterea de a le descrie. Este un vuiet înţelegător.
Astăzi am o mică pauză între două mari examene şi mă bucur că pot să scriu din nou despre adevăr.


Cum putem afla adevărul?
Trebuie să-L dorim mai presus de a ne dori pe noi, chiar de ar fi nevoie să ne dăm sângele şi de ce nu? şi viaţa pentru a-L afla. Apoi trebuie să ştim că
Ps.115:2. Eu am zis întru uimirea mea: “Tot omul este mincinos!”


Mintea noastră este creată, are deci limite şi ca să cuprindă pe Dumnezeu, cel necuprins, nu poate alerga la om (nici la sine, nici la alţii) ci numai la Dumnezeu-Omul Hristos. Să-şi dea omul mintea lui la schimb cu mintea lui Hristos şi prin mintea Lui va şti adevărul.


Politeiştii își pun nădejdea mântuirii în făptură, căci zeii sunt draci
Baruh 4:7. Pentru că aţi întărâtat pe Cel care v-a făcut, jertfind demonilor, şi nu lui Dumnezeu.
Chiar dacă sunt zeii imagini ale forţelor naturii cum era în politeismul stilizat al lui Iulian Apostatul, şi azi credinţa în infailibila ştiinţă, tot nădejdea în făptură era.
I.Tim.6:20. O, Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase,
I.Tim.6:21. Pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă. Harul fie cu tine! Amin.


Şi panteiştii, care susţin că Dumnezeu este în toată natura, nădejdea tot în făptură o au. Aici intră şi hinduismul, cu toată bioenergia, inclusiv cu credinţa susţinută mai sus de Heaven, de care sper că a scăpat, că ar putea afla adevărul în sufletul ei. Că omul care crede că în el află adevărul se face pe sine hristos mincinos.

Mahomedanii Îl văd pe Hristos un simplu prooroc, deci tot numai om, pe Mahomed asemenea, deci nădejdea aflării adevărului tot la om, deci tot la mincinos, căci un Hristos care este numai om desigur este un hristos mincinos.

Jidovii cred că Hristos încă nu a venit. Ei cred după cum spune Moise
Deut.18:15. Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi.
Dar nu înţeleg că acel ca şi mine înseamnă începător de legământ (cum a început Moise Vechiul Legământ, Hristos a început pe cel Nou). Ei înţeleg că Hristos este om ca şi Moise deci nu e Dumnezeu. Aşadar nădejdea lor este tot în om, şi de aceea vor primi pe antihrist (care nu caută adevărul, nu caută slava lui Dumnezeu ci slava lui omenească, personală, deci căzută):
Ioan 5:39. Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine.
Ioan 5:40. Şi nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă!
Ioan 5:41. Slavă de la oameni nu primesc;
Ioan 5:42. Dar v-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu.
Ioan 5:43. Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi.
Ioan 5:44. Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?
Ioan 5:45. Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl; cel ce vă învinuieşte este Moise, în care voi aţi nădăjduit.
Ioan 5:46. Că dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela.
Ioan 5:47. Iar dacă celor scrise de el nu credeţi, cum veţi crede în cuvintele Mele?

Vedem aşadar că evreii, deşi au citit scripturile, au luat un înţeles strâmb din mintea lor strâmbă care a înţeles după ea scripturile şi, justificându-se cu ele, vor primi pe Antihrist, tot o făptură, căci aceea aşteaptă ei: pământ, deşertăciune şi minciună, care să le dea fericire pe pământ. Au răstignit pe Dumnezeu ce le da cerul ca să se poată desfăta cu pământ, crezând în cea mai penibilă erezie a tuturor timpurilor: posibilitatea existenţei fericirii pe pământ. Nădejdea lor este aşadar tot în creatură şi de aceea aleargă şi se hrănesc şi doresc minciuna.

Ioan 8:39. Ei au răspuns şi I-au zis: Tatăl nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.
Ioan 8:40. Dar voi acum căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a făcut aceasta.
Ioan 8:41. Voi faceţi faptele tatălui vostru. Zis-au Lui: Noi nu ne-am născut din desfrânare. Un tată avem: pe Dumnezeu.
Ioan 8:42. Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit. Pentru că n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis.
Ioan 8:43. De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu.
Ioan 8:44. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.
Ioan 8:45. Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi.
Ioan 8:46. Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat? Dacă spun adevărul, de ce voi nu Mă credeţi?
Ioan 8:47. Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu.


Deci adevărul nu se poate afla decât în Hristos căci numai El este şi Dumnezeu şi om.


Să vedem acum ce ne oferă cei ce zic că se închină lui Hristos, care zic că se închină la adevăr, care zic că sunt creştini, dar nu sunt.
Papiştii spun că papa este infailibil, nu poate greşi. Dar vedeţi că ei îşi pun nădejdea aflării adevărului la un om, negreşit mincinos.

Protestanţii îşi pun nădejdea în Sfânta Scriptură care este, după ei infailibilă, „Sola Scriptura” dar iată că însăşi Sfânta Scriptură îi contrazice:

II.Petr.1:20. Aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia;
II.Petr.1:21. Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt.

II.Petr.3:15. Şi îndelunga-răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui,
II.Petr.3:16. Cum vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.
II.Petr.3:17. Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră,
II.Petr.3:18. Ci creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos. A Lui este slava, acum şi în ziua veacului! Amin.


Deci, vedeţi că Sfânta Scriptură nu este o persoană care să se explice pe ea însăşi, să ne contrazică dacă o înţelegem greşit sau să ne aprobe dacă o înţelegem bine, să ne spună ce trebuie sau nu să înţelegem din Dumnezeu? Este o carte, desigur Sfântă, cea mai frumoasă, icoana sufletului lui Hristos, deci mai mare decât Sfintele Icoane care sunt icoane ale Trupului Său, şi este scris în Pidalion că după cum sufletul este mai de cinste decât trupul tot aşa se sărută mai întâi Sfânta Evanghelie apoi Sfânta Cruce şi apoi Sfintele Icoane în ordinea ierarhiei sfinţilor, sărutarea fiind în ordinea descreşterii cinstirii. Deci o cinstim cu toată dragostea dar nu o adorăm ca pe Dumnezeu şi ca pe însuşi Adevărul, căci este totuşi o icoană a adevărului şi nu Însuşi Adevărul Hristos. Înţelegerea Ei este dependentă de noi. De aceea azi sunt 24. 000! de secte doar în America, care se contrazic între ele şi toate sunt contra Ortodoxiei şi toate spun că ele merg după Sfânta Scriptură (dar de fapt ei cugetă jidoveşte când citesc scripturile lucru vizibil şi din faptul că în variantele traducerilor lor preferă textul mincinos evreiesc, deformat de masoreţi la sfârşitul secolului 9, în locul textului revelat de sus al Septuagintei, textul Sfintei Biserici).
Vedeţi aşadar după roade că Sola Scriptura este o mască care preface pe tot protestantul într-un papă? Căci acest principiu spune de fapt că tot cititorul este infailibil, aşadar nu poate greşi, aşadar este un papă. Şi iată cum îşi pun protestanţii nădejdea în om.
Aşadar am epuizat tot ce se poate numi credinţă şi căutare a adevărului şi iată că nu am găsit nimic care să caute cu adevărat adevărul la Dumnezeu Adevărul. Ei spun că îl caută şi se închină la Dumnezeu dar la capătul închinării lor, dacă cineva se uită cu puţină atenţie, vede de fapt un idol: Omul.

Cum putem afla adevărul?
 

A mai rămas numai Ortodoxia. Oare şi această ultimă şansă a noastră, dacă o cercetăm cu atenţie, să aflăm stupefiaţi, la sfârşit, că-şi pune nădejdea în om, şi epuizând cercetarea noastră cu Taina Ortodoxiei, fiind dezamăgiţi, să nu mai avem nici o şansă de a mai afla pe Dumnezeu? Să nu fie, în veac!
Dragii mei singura credinţă care îşi pune nădejdea nu în făptură ci în Dumnezeu este Ortodoxia, dar nu-Şi pune nădejdea într-un Dumnezeu singur şi rece, cinic, care fiind în transcendent nu poate comunica cu noi, nimicii, ci într-un Dumnezeu care ne-a iubit aşa de mult că S-a făcut Om :
Filip.2:6. Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu,
Filip.2:7. Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om,
Filip.2:8. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.
Ioan 3:15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Ioan 3:16. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Şi a rămas cu noi, şi va rămâne în veac, neretrăgându-se cinic pe tron ca să ne lase în ghearele vreunui altui om (om ca noi chiar dacă vrea să ne mintă că este infailibil - cum zic papiştii: că a dat Hristos graţia papei şi l-a lăsat pe el cap bisericii).

Matei 28:19. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
Matei 28:20 Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.

Cum rezolvă Ortodoxia această părută contradicţie: Dumnezeu să fie Adevărul, pe El la El şi în El să-L aflăm dar totuşi să-L aflăm prin mijloace omeneşti, accesibile, pipăibile, şi să ni-L comunice nouă oamenilor care nu suntem cereşti, nu suntem sfinţi şi nu avem vedere duhovnicească?

Aceasta rămâne să o vedem data viitoare.

Va urma:

Cum află şi cum ne spune Adevărul, şi numai Adevărul, Ortodoxia, fără să-Şi pună nădejdea în om ci numai în Dumnezeu-Omul?

Vă rugăm, pentru o postare documentată, parcurgeţi tot drumul parcurs de noi mai sus
 

Probabil dvs. nu aţi citit până acum tot ce s-a spus mai sus (lucru de altfel dificil) de aceea reluaţi idei în necunoştiinţă de cauză. Dar pentru bucuria că şi dvs. participaţi cu noi în această călătorie de a afla tainele vindecării dumnezeieşti, omeneşti şi demonice vă răspund pe foarte scurt:
E bună ideea că fără vindecare de păcat nu este vindecare de boală, căci boala are una din cauze păcatul pe de o parte iar pe de alta tot păcatul este o boală.
Dar "gandire defectuoasa...de greseli" nu înseamnă o realitate căci realitatea este păcatul spus pe şleau nu parfumat, cosmetizat ca să nu ne supere conştiinţa şi cei care nu-l recunosc în hidoşenia lui ci gândesc aşa: că au doar greşeli, gândire defectoasă, nicidecum nu se gândesc la pocăinţă ci doar la surogatul mincinos numit gândire pozitivă.

Defectuos la Heaven, lucru vădit de postările ei ulterioare, este că amestecă medicina omenească, cu cea Dumnezeiască şi cu cea demonică, numită modern, în chip machiat "alternativă". Pe româneşte alternativ înseamnă născut de altul, adică dacă nu e născută de Dumnezeu (Singurul Medic adevărat care lucrează împreună cu oamenii Lui), este clar că are ca părinte pe drac şi oamenii lui. Pe acest lucru ne străduim să-l arătăm pe larg, deoarece explicaţia simplă şi scurtă de la început, luată din îndreptarul de spovedanie Ortodox, unii nu au crezut-o, acuzând de ignoranţă pe cei mai înţelepţi oameni de pe pământ: Sfinţii Părinţi. Lucru care, cu binecuvântarea duhovnicului, ne-a dus la o discuţie detaliată şi de o amploare şi audienţă la care nu mă aşteptam. Probabil sunt rugăciunile duhovnicului meu celui tăcut şi smerit şi lucrarea stareţului meu duhovnicesc, bătrânul Traian.
În privinţa ideii că fiecare boală se trage specific dintr-un gând, stres, că fiecare patimă îşi are locul într-un organ, vom vorbi mai târziu, dacă ne va ajuta Dumnezeu, când vom discuta despre aberantele aberaţii criminale ale lui Ryke HAMER şi a celor ce înlocuiesc (în capul lor demonizat prin lipsa fricii de Dumnezeu) păcatul cu stresul şi pocăinţa cu înşelarea demonică numită "gândire pozitivă". O să vă prăpădiţi de râs atunci când veţi vedea ce excrocherie de copii proşti este această idee şi o să vă îndureraţi de plâns când veţi vedea câţi oameni au murit din cauză că au crezut-o.
Cu dorinţa să nu fi scris şi dvs. ca atâţia alţii doar pentru a vă arăta cunoştiinţele şi apoi a părăsi discuţia fără urmă, vă aşteptăm la o participare serioasă, documentată şi argumentată, după ce parcurgeţi tot materialul de mai sus, (ca să nu plictisim - pe cei ce l-au urmărit cu atenţie şi cu rugăciune - prin repetiţii, care recunosc şi pe mine m-ar obosi enorm, ştiind câte mai sunt de spus până la sfârştit).
Vă mulţumesc că aţi venit printre colaboratoriii la acest topic, şi vă spun şi dvs. că noi cu drag răspundem la orice întrebare publică sau privată a oricui, cu rugămintea de a folosi cuvinte de dragoste pentru a zidi iar nu de ceartă pentru a zdrobi.
Cu drag, Alexandru.

Multe idei, dar... binecuvântat să fie discernământul
 

Sursa informaţiilor dvs. este foarte veche şi neştiinţifică: se cheamă gnosticism. Ei împărţeau oamenii în ilici (fizici, materiali) psihici (sufleteşti) şi pnevmatici (duhovniceşti, spirituali). Gnosticismul nu a murit, ci, după cum observăm chiar la dvs. în postare, azi s-a băgat în medicină. Vom vedea mai jos că oamenii nu sunt nicidecum trihotomici ci dihotomici.
Iar un amestec mincinos în termeni, (în care au căzut din pripă, pentru că nu au analizat termenii cu atenţie, şi unii medici care combat foarte frumos şi documentat ştiinţific cu adevărat excrocheria din medicină) este împărţirea medicinii în homeopatie şi alopatie. După cum vom arăta mai jos de fapt se împarte în excrocherie şi medicină, homeopatia nefiind homeopatie (în înţelesul homeopatic şi sub nici un înţeles) ci nimicul adus la rang de demonizare prin dinamizare cu mască de homeopatie iar medicina alopată de fapt fiind medicina normală care foloseşte şi cele asemănătoare şi cele contrarii şi cele neutre după firescul situaţiei. Vom discuta, dacă ne va ajuta Dumnezeu să ajungem şi acolo.
Un exemplu de excrocherie cu rang de ştiinţă sunt şi legile lui Hering deşi am putea să le numim şi ale macroului şi ale morunului dar mai degrabă ale somnului raţiunii care naşte monştri. Hering a luat nişte observaţii băbeşti, probabil dintr-o cutie goală şi ruginită de sardele, care pot aşadar să cucerească şi babele iubitoare de peşte oceanic, dar le-a dat termeni ştiinţifici ca să cucerească pe cei ce se închină la Idolul S.F. în loc de realitatea sf. adică a sfinţeniei.
Dar ca să arătăm că ele nu sunt deloc universale, ci în anumite boli sunt cu totul alte situaţii (şi deci cad ca legi ştiinţifice rămânând doar observaţii băbeşti), să luăm de pildă boala leprei descrisă în Sfânta Scriptură, ca să tăiem cheful cuiva să contrazică pe Doctorul cel de sus că ar şti mai bine decât El cum e cu boala.
Să luăm de exemplu cu "Boala se agravează dacă evoluează de jos în sus" enumerat de dumneavoastră mai sus. Să zicem că un bolnav are o bubă pe piept. Conform principiului heringului de mai sus, dacă această bubă se extinde şi pe gât este mai grav, cu atât mai grav este dacă se extinde pe tot corpul . Iată însă că după medicina cerească, spusă celor de jos chiar de Dumnezeu, deci fără greşeală, este exact invers:


Lev.13:9. De se va ivi pe un om boala leprei, acela să fie adus la preot.
Lev.13:10. Preotul va cerceta şi, dacă umflătura de pe piele va fi albă şi părul va fi schimbat în alb şi dacă umflătura va fi carne vie,
Lev.13:11. Aceea e lepră învechită pe pielea trupului; preotul il va declara necurat şi nu-l va închide, că este necurat.
Lev.13:12. Dacă însă lepra va înflori pe piele şi dacă va acoperi lepra toată pielea bolnavului de la cap până la picioare, cât poate să vadă preotul cu ochii,
Lev.13:13. Şi dacă va vedea preotul că lepra a acoperit toată pielea trupului, atunci va declara pe bolnav curat, pentru că tot s-a schimbat în alb şi deci este curat.


Una din erorile homeopatiei, dar ce are ea care să nu fie eroare, este şi privirea bolilor după tot felul de idei necercetate ştiinţific ci ieşite din păreri hrănite cu ignoranţă şi multă, foarte multă fudulie...

Românul a pus diagnosticul de mult, nefolosind termeni medicali, parcă tocmai vorbind despre Hahnemann şi acoliţii lui "prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul". De aceea şi Hahnemann gândea că el trebuie neapărat să găsească o altfel de medicină, cum nu s-a mai văzut, căci el este cineva mai special, deoarece crede mai mult în Confucius decât în Hristos, nu e ca ceilalţi care-L cred pe Hristos Dumnezeu.
Şi a ajuns să dea remedii contra mâniei... boabe de mazăre. După roade se cunoaşte pomul:

http://upload.wikimedia.org/wikipedi...-Hahnemann.jpg

"Ps.13:1. Zis-a cel nebun în inima sa: “Nu este Dumnezeu!” Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul."
Şi la aşa un pom ne mai mirăm ce poamă otrăvitoare este homeopatia?
Oferim aşadar premiul postmortem lui Hering şi lui Hahnemann, titulatura care şi-au dorit-o din toată inima lor, chiar dacă are, de fapt, acoperirea pe care o ştim noi din experienţă amară:

"Cei mai renumiţi academicieni, ingineri, doctori şi oameni de ştiinţă"

http://www.elenaceausescu.com/images...cu%201%20a.jpg

O să-i vină şi homeopatiei rândul a o discuta nu polemic ci, ştiinţific, la bani mărunţi... Dacă ne ajută Dumnezeu.

Ps vă rugăm să ne spuneţi ce semnificaţie simbolică are pt. dvs. imaginea care vă reprezintă, desigur dacă nu este prea ocultă

http://www.crestinortodox.ro/forum/i...326&type=thumb


PS 2 Mă iertaţi, poate am fost cam ironic, dar totdeauna când vă observ pe forum mă întreb de ce faceţi postări pe un forum ortodox. Am citit postări ale dvs. ironice la adresa Sfintei Scripturi Ortodoxe, la adresa dulcelui nume al lui Iisus, deci mă gândesc că nu vă documentaţi despre Ortodoxie pentru a vă converti ci pentru a o asupri, doar daţi cu tifla.
Dacă totuşi m-am înşelat aştept şi eu o postare spusă omeneşte, de la egal la egal iar nu din înălţimea omului care vine să ne înveţe pe noi adevărata credinţă şi adevărata medicină, deoarece după cum am observat nu le cunoaşteţi. De aceea nici eu până acum nu v-am vorbit prieteneşte ci firesc, aşa cum aţi cerut-o, aşa încât să vedeţi că nu puteţi fi dascăl la ortodocşi. Noi avem credinţa de 2000 de ani, ca să nu mai spun că de fapt de 7519 ani, pe când dvs. doar de la 1054 încoace. Aştept să veniţi prietenos, cu o curiozitate reală, pentru a afla ce credem noi şi atunci veţi vedea că noi pe nimeni nu alungăm ci cu toată dragostea pe cei sinceri cu sinceritate îi îmbrăţişăm.

Ps.17:28. Cu cel cuvios, cuvios vei fi; şi cu omul nevinovat, nevinovat vei fi.
Ps.17:29. Şi cu cel ales, ales vei fi; şi cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici.
Ps.17:30. Că Tu pe poporul cel smerit îl vei mântui, şi ochii mândrilor îi vei smeri.

Acum aşadar v-am invitat la dragoste, hai lăsaţi-le pe cele de până acum şi veniţi la dragoste.

tacere
 

doamne ajuta!!!de ce il pomenesti pe necuratul?si vb atat de raspicat incat daca spui ca te intorceai de la biserica,cel care pomeneste pe cel rau mereu,e triumfator cel rau ca i se pomeneste numele,iar daca mai rasfoiesti si tu putin cartile,atunci nu mai vb asa,daca ai energie pozitiva de la dumnezeu,atunci nimic de comentat,era o femeie tot asa ca tine,si un preot a sfatuit-o sa mearga in fata altarului si sa-l intrebe pe dumnezeu daca e darul de la el,sau de la cel necurat,zis si facut,s-a dus la slujba femeia,dupa slujba a inghenunchiat in fata sfantului altar si la intrebat pe dumnezeu de unde are puterea de a tamadui,de la el sau necuratul?rasp a fost..femeia lesinase,cert a fost cand si-a revenit,nu a mai facut asta niciodata!!!si-a dat seama ca e de la necuratul..doamne ajuta

Cum află şi cum ne spune adevărul şi numai adevărul ortodoxia
 

CUM AFLĂ ŞI CUM NE SPUNE ADEVĂRUL ŞI NUMAI ADEVĂRUL ORTODOXIA FĂRĂ SĂ-ŞI PUNĂ NĂDEJDEA ÎN OM CI NUMAI ÎN DUMNEZEU-OMUL?


Să-L întrebăm tot pe Dumnezeu:
Doamne, oare Tu ni le-ai spus pe toate în Sfânta Scriptură sau mai ai de spus ceva pentru noi?

Ioan 16:12. Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi.
Ioan 16:13. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti.
Ioan 16:14. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti.
Ioan 16:15. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă.

Dar nu ne-ai spus tu nouă să nu ne bizuim pe învăţăturile omeneşti, când ai spus:


Marcu 7:10. Căci Moise a zis: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta", şi "cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte să se sfârşească".
Marcu 7:11. Voi însă ziceţi: Dacă un om va spune tatălui sau mamei: Corban! adică: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu,
Marcu 7:12. Nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa.
Marcu 7:13. Şi astfel desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră pe care singuri aţi dat-o. Şi faceţi multe asemănătoare cu acestea.

Oare ne putem bizui pe cele care le spun oamenii, nu învaţă ei lucruri omeneşti împotriva Sfintelor Scripturi? De unde ştim dacă sunt insuflaţi de Duhul Sfânt?

Matei 22:29. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.


Deci trebuie să ştim Sfânta Scriptură, ca să verificăm dacă învăţăturile oamenilor sunt conforme cu ele, după cum nici Sfânta Tradiţie nu contrazice de loc Sfânta Scriptură, ci parcă ar fi scrisă de Acelaşi Autor.
Dar ce vrei să spui Doamne cu „puterea lui Dumnezeu” pe care trebuie să o cunoaştem, are şi aceasta legătură cu Adevărul şi rătăcirea prin învăţături omeneşti? Că şi sectarii zic ca verificarea învăţăturilor să se facă prin Sfânta Scriptură pentru a fi probate dacă sunt de la Dumnezeu sau nu. Oare greşeala lor este doar respingerea Sfintei Tradiţii? Am putea aplica noi stilul lor lărgind Sfânta Scriptură prin includerea tuturor scrierilor din Sfânta Tradiţie? Oare putem spune, cum spun ei „Sola Scriptura” doar să adăugăm „Sola Scriptura + Tradiţia”? Sau vrei Să spui ce spune Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici că apusenii iau doar Sfânta Scriptură devenind legişti, academicieni şi şoareci de bibliotecă dar uită şi ignoră puterea lui Dumnezeu adică minunile prezentând un Dumnezeu intelectual dar neputincios, fiind astfel înecaţi în minciună şi hulă şi negustând puterea sfinţeniei, dezdumnezeindu-se? Şi tot Sfântul spune că extrem orientalii umblă cu limba scoasă după minuni şi puteri vrând să fie fachiri dar uitând cu totul de Sfânta Scriptură şi poruncile lui Dumnezeu îndrăcindu-se. Doar Ortodoxia ia şi Sfânta Scriptură şi puterea lui Dumnezeu crezând şi în minuni şi mai ales în învierea de zi cu zi dar nu în spectacolul magic al minunilor ci căutând mai presus de toate porunca lui Dumnezeu pentru că Îl iubeşte de aceea pune atâta preţ pe înviere care este porunca lui Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu unite în veşnicie. Deci noi dacă o să credem în minuni pe care le cercetăm cu Sfânta Tradiţie este suficient pentru a şti în chip infailibil adevărul şi să dăm o formulă completă: „Sola Scriptura + Tradiţia + Puterea lui Dumnezeu”? Ce vrei Tu Doamne să ne spui cu aceasta?

Matei 16:18 Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.
Matei 16:19 Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri.


Atunci să înţeleg că trebuie să mergem să ne închinăm papei care este urmaş al Sfântului Petru, şi deci infailibil ca şi el, căci pe el este zidită Biserica pe care gurile iadului (ereticii şi dracii mincinoşi) nu O vor putea birui? Nu înseamnă că mă contrazic cu ce am spus mai sus?

Matei 16:15 Şi le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt?
Matei 16:16 Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.
Matei 16:17 Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri.


Aaa! Aşadar nu Sfântul Apostol Petru a descoperit aceasta şi nu este el infailibil, ci minunea nu-i aparţine lui ci este a Tatălui?

Matei 16:22 Şi Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta.
Matei 16:23 Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.


Auăleu! Păi în versetul 18 îl faci Doamne temelie a Bisericii şi în versetul 23 îl numeşti satană, tocmai Tu, Domnul nostru cel plin de iubire şi delicat în mustrare, îl faci satană?!!! De fapt înseamnă că mustri în el un păcat foarte grav şi vrei Să-l scuturi bine să nu-l mai facă.
Acum am înţeles. Aşadar când vorbeşte Sfântul Apostol Petru de la sine, de la om şi se face el pe sine învăţător este satană iar când vorbeşte inspirat de Dumnezeu este temelie a Bisericii. Şi de aceea nu spui Tu Doamne: „pe tine Petru voi zidi Biserica Mea” ci spui

Matei 16:18 Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.


Adică piatra credinţei mărturisite de el „Matei 16:16 Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” este temelia Bisericii şi nu Sfântul Apostol Petru cum spun mincinos papiştii. Aşadar pe Biserică nu o vor putea birui datinile omeneşti mincinoase ce sunt guri ale iadului iar nu pe papă. Asta înseamnă că nu putem aplica nici o formulă matematică pentru a afla adevărul, nici măcar cea cu mască ortodoxă scrisă de mine mai sus. Că noi putem acum înţelege adevărul, apoi peste o clipă să luăm pe satana drept adevăr, dacă ne facem pe noi infailibili în a înţelege Sfânta Tradiţie şi puterea lui Dumnezeu. Anulând taina împreună lucrării şi împreună iubirii cu Dumnezeu nu ne mai punem nădejdea noastră în Tatăl adică în Dumnezeu. Dar ce să facem atunci?

I.Tim.3:15. Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului.
I.Tim.3:16. Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă.


Acum am înţeles: toate tainele se află infailibil descrise în şi cunoscute de Sfânta Biserică.
Iartă-mă Doamne că îndrăznesc mai mult cu întrebarea. Asta înseamnă că orice om din Sfânta Biserică spune adevărul şi ne putem lua fără greşeală după orice ortodox? Nu este nici un învăţător mincinos în Biserica Ortodoxă dacă Ea este infailibilă?

Fapt.20:28. Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.
Fapt.20:29. Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma.
Fapt.20:30. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei.
Fapt.20:31. Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi.
Fapt.20:32. Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său, cel ce poate să vă zidească şi să vă dea moştenire între toţi cei sfinţiţi.

Aşadar sunt lupi, adică eretici, şi învăţători mincinoşi până şi în Sfânta Biserică Ortodoxă? De ce ai îngăduit Doamne una ca aceasta?

I.Cor.11:18. Căci mai întâi aud că atunci când vă adunaţi în biserică, între voi sunt dezbinări, şi în parte cred.
I.Cor.11:19. Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercaţi.

Aşadar pentru a ne dărui dragostea de adevăr, privegherea şi râvna de a afla adevărul adevărat şi libertatea de a alege, după dorul nostru, Adevărul sau minciuna, şi aşa a ne încununa pentru osteneală iar în acelaşi timp a lăsa şi pe cei rătăciţi să aibă o vreme de chibzuială ca să se poată întoarce şi a-i încununa şi pe ei prin pocăinţă ai îngăduit aceasta. Îţi mulţumesc, Doamne pentru îndelungă răbdarea Ta. Mi-aduc aminte din câte idei rătăcite m-ai scos în timp cu această bunătate a Ta, şi văd şi în jurul meu că oamenii care stăruie în Sfânta Biserică, dacă au sinceritate şi dragoste de adevăr mai mare decât de ei înşişi, adică smerenie, ajung negreşit la adevăr. Îţi mulţumesc din toată inima mea.

Cum află şi cum ne spune adevărul şi numai adevărul ortodoxia 2
 

Dar noi ce să facem atunci, unde să mergem pentru a afla Adevărul nerătăcit?

I.Cor.12:28. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor.


Aaa!!! De aici se desprind două lucruri pentru noi, foarte importante. Pe de o parte că e mai mare Episcopul, preotul, diaconul decât făcătorul de minuni şi vindecătorul, şi că numai vindecătorii din Biserică (preoţii prin Sfintele Taine, sfinţii prin rugăciune – şi nu concentrare, transmisii de energii şi alte drăcării - şi medicii ortodocşi trăitori) pot da vindecări de la Dumnezeu, care să aibă inclusă şi o vindecare reală adică sufletească.
Dar în legătură cu Adevărul de care cu sete vorbim şi voim să-L aflăm fără greşeală înţeleg că trebuie să alergăm mai întâi la episcopi ca urmaşi ai Apostolilor, la preoţi ca urmaşi ai proorocilor, la învăţătorii ortodocşi şi cărţile de învăţătură ortodoxă. Dar aceasta înseamnă că ei nu pot greşi? Sunt oare ei infailibili?

Ps.115:2. Eu am zis întru uimirea mea: “Tot omul este mincinos!”

Păi, tocmai de la asta am pornit, ce să facem Doamne atunci? Să ne rugăm lui Dumnezeu să descopere adevărul la duhovnic şi dacă duhovnicul nostru ne spune ceva să-l ascultăm orbeşte, prin ei infailibil ne mântuim noi?

I.Cor.3:3. Fiindcă sunteţi tot trupeşti. Câtă vreme este între voi pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi, oare, trupeşti şi nu după firea omenească umblaţi?
I.Cor.3:4. Căci, când zice unul: Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteţi oameni trupeşti?
I.Cor.3:5. Dar ce este Apollo? Şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi crezut voi şi după cum i-a dat Domnul fiecăruia.
I.Cor.3:6. Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească.
I.Cor.3:7. Astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească.
I.Cor.3:8. Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa.
I.Cor.3:9. Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu.
I.Cor.3:10. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte;
I.Cor.3:11. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos.


Adică nu duhovnicii ne mântuie ci Dumnezeu prin ei şi să nu ne facem din duhovnici dumnezei că o să cădem prin ei. Aşadar pot şi duhovnicii noştri greşi, şi să nu-i ascultăm atunci?

Gal.1:6. Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie,
Gal.1:7. Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos.
Gal.1:8. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!
Gal.1:9. Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit - să fie anatema!
Gal.1:10. Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos.
Gal.1:11. Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om;
Gal.1:12. Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos.


Am înţeles acum, îi laşi şi pe ei să greşească din dragoste pentru noi şi pentru ei pentru ca noi să nu ne pune nădejdea în om ci numai în Tine iar ei să fie smeriţi. Dar cum rămâne cu ce ai spus Tu în Sfânta Scriptură:

1 Reg.15:22. A răspuns Samuel: “Au doară arderile de tot şi jertfele sunt tot aşa de plăcute Domnului, ca şi ascultarea glasului Domnului? Ascultarea este mai bună decât jertfa şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor.
1 Reg.15:23. Căci nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria şi împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli. Pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, şi El te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel


Spune-mi Doamne te rog, cum să nu ascultăm de duhovnic, toţi Sfinţii Părinţi ne spun să ascultăm, oare nu pierim? Iar Patericele ne arată cum prin ascultarea oarbă şi ilogică nu numai că se mântuiau oamenii dar deveneau şi făcători de minuni.

Matei 18:14 Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici.
Matei 18:15 De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău.
Matei 18:16 Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul.
Matei 18:17 Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.
Matei 18:18 Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.
Matei 18:19 Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri.
Matei 18:20 Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.


Acum am înţeles, să ascultăm de duhovnic în cele ce privesc viaţa noastră lăuntrică, conflictele cu oamenii, în cele limpezi prin canoane şi generale pe tot parcursul istoriei. Ascultare până la păcat ca nu cumva păcătuind din ascultare să ajungem şi noi şi duhovnicul în iad. Dar dacă conştiinţa ne spunem că ar putea greşi în privinţa adevărului în situaţii moderne, să spunem de exemplu al medicinii alternative, deoarece nu este o învoială între părerile duhovnicilor ( fiind lucruri recente încă nedezbătute de Sfintele Sinoade), şi nu avem unisonul duhovnicesc ca să fie inspiraţi de Duhul Sfânt şi să se producă minunea ca să fie 2 sau trei adunaţi în numele Adevărului adică al lui Hristos, ce să facem? Să cercetăm în învăţăturile Bisericii lucruri asemănătoare să tragem o concluzie şi pentru a vedea dacă nu greşim să i le ducem cu smerenie duhovnicului şi să-l întrebăm de concluzia noastră: nu care cumva am înţeles noi greşit?

Ef.3:10. Pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri,
Ef.3:11. După sfatul cel din veci, pe care El l-a împlinit în Hristos Iisus, Domnul nostru,

Da, dacă Biserica învaţă şi începătoriile şi stăpâniile, adică şi pe îngeri cu atât mai mult ne învaţă şi pe noi şi pe duhovnici. Dar oare şi duhovnicii renumiţi la care vine multă lume şi află mai toţi folos duhovnicesc, şi care sunt bine văzuţi de toată Biserica, pot greşi?

Gal.2:11. Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare.
Gal.2:12. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur.
Gal.2:13. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor.
Gal.2:14. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?
Gal.2:15. Noi suntem din fire iudei, iar nu păcătoşi dintre neamuri.
Gal.2:16. Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii, nimeni nu se va îndrepta.

Dar poate că Barnaba şi Chefa au greşit că erau apostoli mai mici dar cei mai mari apostoli poate că n-au greşit după ce a pogorât Duhul Sfânt peste ei.

Gal.2:7. Ci dimpotrivă, văzând că mie mi-a fost încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru, Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur,
Gal.2:8. Căci Cel ce a lucrat prin Petru în apostolia tăierii împrejur a lucrat şi prin mine la neamuri;
Gal.2:9. Şi cunoscând harul ce mi-a fost dat mie, Iacov şi Chefa şi Ioan, cei socotiţi a fi stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba dreapta spre unire cu ei, pentru ca noi să binevestim la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur,
Gal.2:10. Numai să ne aducem aminte de săraci, ceea ce tocmai m-am şi silit să fac.


Auăleu! Păi Chefa este piatră în aramaică şi asta înseamnă că însuşi Sfântul Apostol Petru, care spun papiştii că e temelia infailibilităţii papei şi a Bisericii, nu a fost infailibil ci a greşit! Şi era numit unul din Stâlpii Bisericii! Vai de capul meu. Mă gândesc atunci că dacă până şi corifeii Apostolilor au greşit precis şi duhovnicii mari pot greşi şi atunci ce rost mai are să mergem la Biserică...? Că tot nu putem afla adevărul absolut. Mai bine stăm acasă şi îl căutăm noi.

Evr.10:25. Fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea.
Evr.10:26. Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoștință despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă,
Evr.10:27. Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici.

Cum află şi cum ne spune adevărul şi numai adevărul ortodoxia 3
 

Aşadar vai de cei ce părăsesc Biserica. Să nu fie aşa cu noi în veac! Dar nu înţeleg atunci cum dacă oamenii din biserică, şi chiar marii duhovnici pot greşi mai se spune că putem lua cunoştinţă despre adevăr. Oare mai are vreun rost să căutăm adevărul. Cum Biserica fiind omenească, făcută din oameni, toţi mincinoşi, să se poată afla în Ea adevărul?

Ef.5:23. Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este.
Ef.5:24. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul.
Ef.5:25. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea,
Ef.5:26. Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt,
Ef.5:27. Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană.

Aaa! Deci nu de la început suntem toţi având adevărul absolut, ci rămânând în Sfânta Biserică, Dumnezeu ne sfinţeşte şi ne învaţă, pe măsura râvnei şi căutării şi lărgirii înţelesurilor noastre. Şi ne dă mai multe înţelesuri până suntem gata a ne prezenta Lui fără pată în credinţa noastră sau mai bine spus, Biserica este fără pată iar noi avem pete acolo unde nu cercetăm până la capăt care este credinţa Bisericii. Şi aşa se întâmplă şi cu duhovnicii care nu sunt infailibili ci se curăţă pe măsura întâlnirii cu problemele duhovniceşti, dacă au bunăvoinţă ei şi ucenicii lor să le aducă în faţă cu frică, dragoste şi respect, ca nişte ucenici smeriţi iar nu ca dascăli ai dascălilor lor, argumentele duhovniceşti ale Bisericii. După cum spune Sfântul Isaia Pustnicul (Filocalie 12) folosind cuvântul „Părinte, gândul îmi spune…”.

Ef.1:17. Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere,
Ef.1:18. Şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi,
Ef.1:19. Şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem.
Ef.1:20. Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri,
Ef.1:21. Mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.
Ef.1:22. Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii,
Ef.1:23. Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi.


Deci Biserica este trupul lui Hristos, trupul Adevărului şi nu oamenii din Biserică, care sunt doar mădulare care luate separat de trup ar muri, iar Sângele, care vine numai dacă stăm în Trup(adică Biserică), este al lui Hristos Adevărul şi aşa ne alimentăm cu El. Iar noi rămânând în acest înţeles să iubim ascultători pe duhovnicii noştri în dragoste ierarhică adică: mai întâi pe Dumnezeu, apoi pe Maica Sa, pe toţi sfinţii care alcătuiesc Sfânta Biserică triumfătoare şi apoi pe cei din Biserica luptătoare (în care avem ca icoană vie, vorbitoare, a lui Hristos, pe duhovnicul nostru, indiferent de păcatele, neştiinţele şi neputinţele lui).

Rom.16:16. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă. Vă îmbrăţişează pe voi toate Bisericile lui Hristos.
Rom.16:17. Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.
Rom.16:18. Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare, înşeală inimile celor fără de răutate.

Aşadar în dragostea noastră să îmbrățișăm pe duhovnic cu sărutare sfântă. Aceasta înseamnă fără interes personal pământesc al nostru sau al lui, al nostru fiind egoismul nostru duhovnicesc de a ne lăuda că suntem ascultători absoluţi. Sfântul Ignatie Briancianinov ne spune că nu mai suntem în vremea ascultării absolute, orbeşti din Pateric, ci în vremea cea dureroasă şi prea dureroasă a sfatului duhovnicesc în care ascultarea trebuie lucrată cu sudoare şi discernământ, înjugat cu cercetarea în Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură.
Trebuie a alege mai întâi un duhovnic ce slujeşte cu adevărat lui Hristos (şi pecetea acestuia după care îl recunoaştem este smerenia, adică printre altele şi dorinţa lui de a se îmbunătăţii după Sfânta Tradiţie când apare o problemă nouă). Nu putem avea pretenţia să fie stareţ duhovnicesc, adică văzător cu duhul ca în Pateric ci să slujească Domnului Hristos cu dor de a-L afla de la oricine chiar şi de la nişte mucoşi ca noi. Să slujească Adevărul şi pe Hristos iar nu cugetării lui trupeşti (ca unui pântece) că fiind el duhovnic trebuie neapărat ascultat orbeşte ca în Pateric, deşi nu vede că el nu este din Pateric, şi noi cuprinşi de râvnă rătăcită, chiar dacă greşeşte, să mergem tiranic după greşeala lui ca să nu-l supărăm.
După ce aflăm un duhovnic iubitor de Adevăr să-l iubim cu sărutare sfântă, adică îmbrățișându-l ca pe Dumnezeu, dar după Dumnezeu, strângându-l în braţe cu mâna dreaptă care este Adevărul şi cu stânga care este supunerea noastră a păcătoşilor pentru a ne scăpa prin el de păcat şi greşita vedere a Adevărului. Negreşit dacă ne adunăm alături de un astfel de duhovnic este şi Hristos Adevărul în mijlocul nostru.

Ef.3:21. Lui fie slava în Biserică şi întru Hristos Iisus în toate neamurile veacului veacurilor. Amin!

Doamne, dar înainte de a încheia, te rog spune-mi, dacă oamenii toţi greşesc, chiar şi apostolii mari, şi sfinţii, şi duhovnicii, căci ştiu canonul:

„- S-au hotărât că oricine tâlcuiește cuvintele din rugăciunea domnească; "Iartă nouă greşalele noastre" (Matei 6, 12), socoteşte că aceste cuvinte se zic aşa de sfinţi numai de formă pentru smerita cugetare şi nu pentru realitatea adevărului cum că ei cu adevărat au păcate, să fie anatema. Oare, cine ar putea suferi pe cel ce se roagă, minţind nu oamenilor, ci însuşi iui Dumnezeu, fiindcă numai cu buzele cere iertare, iar cu inima ar crede că el (Pelegius) nu are nici-un păcat pentru a cere această iertare? -Cartag. 116.
”


Atunci cum a lucrat Duhul Tău cel Sfânt şi a dat Sfintei Tale Biserici adevărul, lucrând prin oamenii greşitori şi ea rămânând totuşi infailibilă? Că mi se pare aceasta cea mai mare minune şi tocmai răspunsul la întrebarea noastră cum se poate afla adevărul de către oamenii obişnuiţi, care nu sunt răpiţi la tine, prin alţi oameni tot obişnuiţi dacă toţi oamenii sunt mincinoşi. Am înţeles că Sfânta Biserică este infailibilă şi că numai la Ea, fiind Mireasa Ta, Trupul Tău, putem afla adevărul absolut. Dar cum funcţionează acest adevăr în chip concret şi practic ca să putem noi să-l atingem?

Cum află şi cum ne spune adevărul şi numai adevărul ortodoxia 4
 

Fapt.15:1. Şi unii, coborându-se din Iudeea, învăţau pe fraţi că: Dacă nu vă tăiaţi împrejur, după rânduiala lui Moise, nu puteţi să vă mântuiţi.
Fapt.15:2. Şi făcându-se pentru ei împotrivire şi discuţie nu puţină cu Pavel şi Barnaba, au rânduit ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dintre ei să se suie la apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această întrebare.
Fapt.15:3. Deci ei, trimişi fiind de Biserică, au trecut prin Fenicia şi prin Samaria, istorisind despre convertirea neamurilor şi făceau tuturor fraţilor mare bucurie.
Fapt.15:4. Şi sosind ei la Ierusalim , au fost primiţi de Biserică şi de apostoli şi de preoţi şi au vestit câte a făcut Dumnezeu cu ei.
Fapt.15:5. Dar unii din eresul fariseilor, care trecuseră la credinţă, s-au ridicat zicând că trebuie să-i taie împrejur şi să le poruncească a păzi Legea lui Moise.
Fapt.15:6. Şi apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt.
Fapt.15:7. Şi făcându-se multă vorbire, s-a sculat Petru şi le-a zis: Bărbaţi fraţi, voi ştiţi că, din primele zile, Dumnezeu m-a ales între voi, ca prin gura mea neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă.
Fapt.15:8. Şi Dumnezeu, Cel ce cunoaşte inimile, le-a mărturisit, dându-le Duhul Sfânt, ca şi nouă.
Fapt.15:9. Şi nimic n-a deosebit între noi şi ei, curăţind inimile lor prin credinţă.
Fapt.15:10. Acum deci, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi n-am putut să-l purtăm?
Fapt.15:11. Ci prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, credem că ne vom mântui în acelaşi chip ca şi aceia.
Fapt.15:12. Şi a tăcut toată mulţimea şi asculta pe Barnaba şi pe Pavel, care istoriseau câte semne şi minuni a făcut Dumnezeu prin ei între neamuri.
Fapt.15:13. Şi după ce au tăcut ei, a răspuns Iacob, zicând: Bărbaţi fraţi, ascultaţi-mă!
Fapt.15:14. Simon a istorisit cum de la început a avut grijă Dumnezeu să ia dintre neamuri un popor pentru numele Său.
Fapt.15:15. Şi cu aceasta se potrivesc cuvintele proorocilor, precum este scris:
Fapt.15:16. "După acestea Mă voi întoarce şi voi ridica iarăşi cortul cel căzut al lui David şi cele distruse ale lui iarăşi le voi zidi şi-l voi îndrepta,
Fapt.15:17. Ca să-L caute pe Domnul ceilalţi oameni şi toate neamurile peste care s-a chemat numele Meu asupra lor, zice Domnul, Cel ce a făcut acestea".
Fapt.15:18. Lui Dumnezeu Îi sunt cunoscute din veac lucrurile Lui.
Fapt.15:19. De aceea eu socotesc să nu tulburăm pe cei ce, dintre neamuri, se întorc la Dumnezeu,
Fapt.15:20. Ci să le scriem să se ferească de întinările idolilor şi de desfrâu şi de (animale) sugrumate şi de sânge.
Fapt.15:21. Căci Moise are din timpuri vechi prin toate cetăţile propovăduitorii săi, fiind citit în sinagogi în fiecare sâmbătă.
Fapt.15:22. Atunci apostolii şi preoţii, cu toată Biserica, au hotărât să aleagă bărbaţi dintre ei şi să-i trimită la Antiohia, cu Pavel şi cu Barnaba: pe Iuda cel numit Barsaba, şi pe Sila, bărbaţi cu vază între fraţi.
Fapt.15:23. Scriind prin mâinile lor acestea: Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare!
Fapt.15:24. Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi legea,
Fapt.15:25. Noi am hotărât, adunaţi într-un gând, ca să trimitem la voi bărbaţi aleşi, împreună cu iubiţii noştri Barnaba şi Pavel,
Fapt.15:26. Oameni care şi-au pus sufletele lor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Fapt.15:27. Drept aceea, am trimis pe Iuda şi pe Sila, care vă vor vesti şi ei, cu cuvântul, aceleaşi lucruri.
Fapt.15:28. Pentru că, părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare:
Fapt.15:29. Să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi!
Fapt.15:30. Deci cei trimişi au coborât la Antiohia şi, adunând mulţimea, au predat scrisoarea.
Fapt.15:31. Şi citind-o s-au bucurat pentru mângâiere.
Fapt.15:32. Iar Iuda şi cu Sila, fiind şi ei prooroci, au mângâiat prin multe cuvântări pe fraţi şi i-au întărit.


Îţi mulţumesc Doamne, acum am înţeles. Data viitoare o să dezleg şi celorlalţi misterul prin cuvintele Pr. Cleopa şi prin Pidalion.

A ta este slava, cinstea şi închinăciunea în Sfânta Ta Biserică! Amin.

PS.

LXV. DEFĂIMAREA 587. -"Defăimarea este un păcat greu, fiindcă prin ea se fură averea spirituală a aproapelui" (I Cor. 6, 10; Ex. 23. 1; Lev. 19,1 6; Prov. n, 13; 20,19). Ea se canoniseşte ca şi furtul, iar dacă duce la complicaţii şi duşmănii, se va osândi după roadele ei. Autoritatea nu trebuie dispreţuită, oricâte lipsuri ar avea ea, fiindcă oricine ar fi pus în locuri de conducere nu poate fi fără greşeală. (F. Ap. 23,5). Persoana conducătorului bisericesc şi lumesc trebuie respectată pentru slujba şi osteneala ei folositoare binelui obştesc (Rom. 13, 1-3; I Petru 2, 17; 1 Tim. 2,1-3). Cel ce îndeamnă pe altul la clevetire, are acelaşi păcat ca şi cel ce defăima. Oricine va cleveti pe altul, sau auzind pe cel ce cleveteşte şi nu-l ceartă, împreună cu acela să se afurisească (Răzb. Nev. p. 63). Vrednic de defăimare este numai păcatul, precum şi omul care este pus în slujba păcatului ca şi diavolul (Matei 23,1-20).
588. -"Dacă vreun cleric ar defăima pe episcop, să se caterisească, fiindcă nu se cade a vorbi de rău pe mai marele tău" (Exod. 22, 28; II Petru 2, 10). -Apost. 55.
589. -"Dacă vreun cleric ar defăima pe prezbiter sau pe diacon, să se afurisească" (F. Ap. 23,3-6; Apost. 56).
590. -"Dacă vreun cleric ar batjocori pe şchiop, surd, orb sau pe cel rănit la picioare, să se afurisească; asemenea şi mireanul". ( Lev. 19,14 -Apost 57.).
591. -"Dacă va defăima cineva, fără dreptate, pe împăratul sau pe dregătorul, să ia pedeapsă şi dacă va fi cleric să se caterisească, iar dacă va fi mirean, să se afurisească". Apost. 84.


Iar voi, fraţii Mei, să mă iertaţi şi să aveţi folos duhovnicesc din Sfântul şi Marele Post.

Triumful Ortodoxiei
 

În săptămâna aceasta, după ce am serbat Biruinţa Sfintelor Icoane, adică a întregii Ortodoxii nu este parcă nimic mai potrivit decât a lăuda toate Sfintele Sinoade Ecumenice care ne-au adus nouă, cu multe suferinţe, acest Triumf.

Postarea de mai sus am făcut-o în stil diatribă, metodă oratorică care se bazează pe dialog; (oratorul adresa întrebări la care el însuşi dădea răspuns si îşi sublinia ideile prin exclamaţii şi apostrofări directe). Un exemplu de diatribă ne oferă Sf. Pavel în Epistola către Romani 3, 1-9.
Am făcut aceasta fiindcă de multe ori se vorbeşte despre adevăr în chip abstract, plictisitor, scolastic, ceea ce duce la omorârea dragostei. Dar Adevărul este Domnul nostru care este Persoana dumnezeiască atât de îndrăgostită de creatura Sa încât S-a făcut pe El însuşi creatură adică: Om. De aceea am pus întrebările copilăreşte, obraznic de multe ori, ca un copil râzgîiat vrând să arăt că toţi ne cam răsfăţăm nepermis, zăcând în păcate şi întrebând pe Dumnezeu, aproape trăgându-L la răspundere, despre adevăr, când de fapt ar trebui să-L iubim cu o smerenie adâncă şi atunci am trăi adevărul fără a mai trebui să filosofăm pe lângă. Dar Dumnezeu este atât de iubitor încât ne îndelung rabdă şi ne şi răspunde în loc să ne certe:


I.Tim.2:4. voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.



Din Sfânta Scriptură am desprins că atunci când erau mai multe păreri despre mântuire Sfânta Biserică se aduna cu toată şi, fiind insuflată de Duhul Sfânt, lua hotărâri de la Dumnezeu, pe care apoi toţi le urmau. Aşa am trecut noi de la ritualul din legea veche (care era o umbră a veşniciei şi o preînchipuire a Evangheliei) la vieţuirea evanghelică (icoana zilei a 8-a adică a împărăţiei cerurilor). Altfel ar fi trebuit şi azi să ne tăiem împrejur, să ţinem sâmbăta, să aducem animale ca jertfă lui Dumnezeu etc. şi noi credem în cele hotărâte atunci ca fiind rodul Sfântului Sinod Apostolic, adică al Bisericii, adică al Trupului lui Hristos cel fără de greşeală.
Atunci s-au rezolvat problemele de atunci dar în istorie au apărut noi şi noi probleme şi Sfânta Biserică a trebuit, iară şi iară, să se adune toată, pentru a le rezolva, fără de greşeală.
Aşa au apărut Sfintele Sinoade Ecumenice ale căror hotărâri infailibile au fost apărate în istorie cu sânge de mucenici.
Dar să lăsăm Pidalionul să ne înveţe:
Pidalion 1844 pag. 17


„Că aceste canoane se osebesc de hotărâri, de legi, de decreturi, şi de poruncitoarele trimiteri, căci canoanele sinoadelor chiar nu cuprind dogmele credinţei (decât rareori), ci pe buna rânduială, pentru aşezarea Bisericii. Iar hotărârile sinoadelor, cuprind chiar pe singure dogmele credinţei. Măcar că unii ori cu abuz (rea întrebuinţare), şi canoanele le numesc hotărâri. Precum aceasta se arată din câteva canoane ale celorlalte sinoade, şi mai ales din cel al 5-lea al sinodului din Cartagina şi din practicalele lui, unde se zice că s-au citit acele 20 de hotărâri ale sinodului din Niceea, adică acele 20 de canoane ale lui. Se osebesc canoanele de legi, căci legi chiar se numesc cele politiceşti şi din afară ale împăraţilor; iară canoanele sunt dinlăuntru şi Bisericeşti, şi mai tari decât legile, precum mai jos vom spune osebit. Se osebesc canoanele de decreturi, precum învaţă Gratian în împărţirea în 3 a canoanelor, ori de particularnic (local) sinod s-au rânduit, ori de ecumenic s-au hotărât, ori s-au adeverit. Iară decretul este acela ce patriarhul cu sinodul său hotărăşte, spre a nimăruia (nimănuia) sfătuire sau răspuns. Se osebesc şi de poruncitoarele trimiteri; căci acestea se rânduiesc, ori de vre-un papă, ori patriarh, ori şi împreună cu sinodul lor spre dogmaticeasca sfătuire (Dositei foaia 600 din Dodicavivlion).[…]
Cum că, canonisirile cele mai multe ce se rânduiesc de canoane fiind de a treia persoană poruncitoare care nu este de faţă, negreşit au trebuinţă de a doua persoană ce este de faţă (care este Sinodul) pentru ca să se lucreze. Şi vezi subînsemnarea canonului al 3-lea apostolesc.
Cum că, canoanele şi legile s-au pus pentru cei îndeobşte, şi nu pentru cei particularnici. Şi pentru cele ce se întâmplă mai de multe ori, şi nu pentru cele ce urmează mai rar.
Cum că canoanele ecumenicelor sinoade, mai multă tărie au decât cele ale celor localnice, iar cele al celor localnice, mai multă tărie au decât cele ale Părinţilor celor din parte. Şi mai ales decât cele neîntărite de vreun sinod ecumenic, şi citeşte zicerea preasfinţiului Fotie despre aceasta.
Cum că unde nu este canon, sau lege în scris, stăpâneşte bunul obicei, care cu drept cuvânt şi în mulţi ani au fost cercat, şi care nu se împotriveşte vreunui canon în scris sau lege, ţinând rânduială de canon şi de lege. Şi vezi subînsemnarea canonului 1 al sinodului din Sardica.”



De aici vedem că hotarele peste care nu se trece sunt dogmele credinţei, fiind spuse de Sfânta Biserică fără de greşeală. Iar canoanele, care dau armonie vieţii Bisericeşti generale dar şi a fiecăruia, se aplică de duhovnici (preoţi sau arhierei) cu acrivie sau iconomie, după folosul duhovnicesc.
Pidalion pag. 27


„Trebuie să ştim că certările ce le poruncesc canoanele acestea: să caterisească, să se afurisească, şi să se anatematisească, acestea după meşteşugul gramaticii a treia persoană care nu este de faţă, la care spre a se da porunca aceasta de nevoie trebuie a fi a doua persoană, o tâlcuiesc mai bine. Canoanele poruncesc soborului episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi, ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă canoanele. Însă dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii, nici caterisiţi nu sunt cu lucrul nici afurisiţi, ori anatematisiţi. Învinovăţiţi însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo spre dumezeiasca osândă. Precum şi când un împărat va porunci slugii sale să bată pe un altul care i-a greşit, dacă sluga cea poruncită nu va lucra porunca împăratului, acela ce a greşit împăratului a rămas nebătut, învinovăţit însă spre bătaie. Drept aceea tare greşesc cei fără minte care zic cum că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care în afară de canoane s-au hirotonit, sunt cu lucrarea caterisiţi. De cei sfinţi, prihănitoare limbă este aceea ce nebuneşte pe acest fel de cuvinte le bârfeşte, neînţelegând că porunca canoanelor fără de punerea în lucrare a persoanei a doua, adică a soborului, este nesăvârşită, fără mijlocire şi mai înainte de judecată, nelucrând de sineşi. Însuşi dumnezeieştii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sineşi cu al 46-lea canon al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare episcop sau preot care va primi botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind, adică a sta de faţă la judecată, şi de se va dovedi că a făcut acesta atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim.”



Aşadar de aici să înţelegem că, pe deoparte, indiferent cine ne zice să schimbăm credinţa (dogma) să nu o facem, chiar de ar fi Sfântul Sinod (deşi desigur că nu face el aşa ceva) iar dacă este vorba de canoane să nu judecăm pe nimeni din preoţi sau ierarhi dacă, pentru pricini care doar ei le ştiu iar noi nu le înţelegem (eu sunt încredinţat că preoţia este Hristos Domnul pe pământ şi de aceea cred că sunt pricini binecuvântate) nu le pun în actualitate.

Triumful Ortodoxiei 2
 

Pidalion 1844 pag 103-106:

„Patru oarecare însuşiri caracteristice ale sinoadelor celor ecumenice găsesc că se află semănate pe la mulţi, şi mai ales la Dositei (în Dodecabiblion foaia 1018), din care, cele trei sunt departe şi obşteşti, şi oarecare sinoade locale, iar cea una mai de luat aminte este, şi pentru că să zic aşa, fiinţealnica, şi întăritoarea, şi prea osebita deosebire a tuturor sinoadelor celor ecumenice; şi mai întâi însuşirea tuturor celor ecumenice este, a se aduna prin porunci, nu ale papei, sau ale cutărui patriarh, ci prin poruncile împărăteşti. Aceasta şi la localnicul sinod cel în Sardica a urmat, care s-a adunat de Constantin şi Costant, în Antiohia, şi acela cu porunca lui Constantin a fost adunat, deşi pentru altă socoteală a înnoirilor Bisericii celei din Antiohia (Dositei Dodecabiblion foaia 133). Al doilea, pentru a se face întrebare despre credinţă, şi prin urmare a se aşterne hotărâre, şi hotar dogmatic, la fieştecare din cele ecumenice sinoade (Dositei foaia 633 în Dodecabiblion). Dar şi aceasta a urmat la oarecare localnice, precum la cel din Cartagina, care împotriva eresului lui Pelaghie şi a lui Celestin făcând cercetare au aşezat hotare dogmatice. Al treilea a fi toate dogmele cele aşezate de dânşii, şi canoanele, Ortodoxe, binecinstitoare, şi unite, cu dumnezeieştile Scripturi, sau cu sinoadele cele ecumenice de mai înainte, pentru aceasta şi mult vestită este socoteala Sfântului Maxim, cea zisă la o pricină ca aceasta: „Pe sinoadele cele făcute, credinţa binecinstitoare le întăreşte, şi iarăşi, dreptăţimea dogmelor judecă pe sinoade dar, şi această însuşire, este obştească şi la cele mai multe localnice sinoade, afară de oarecare. Iar a patra şi cea mai de pe urmă este, a conglăsui, şi a primi cele rânduite de sinoadele cele ecumenice, şi cele canonisite de toţi patriarhii şi arhiereii cei dreptslăvitori ai soborniceştii Biserici, sau prin însăşi înfăţoşarea lor, sau prin ai lor locţiitori, sau şi aceştia nefiind, prin scrisorile lor. Această conglăsuire a patriarhilor şi a arhiereilor lumeni, este precum am zis, întăritorul, şi desluşitorul caracter, al sinoadelor celor ecumenice. Întăritor adică, pentru că le întăreşte pe ele, şi le face a fi, după numele ce poartă, sinoade ecumenice, iar desluşitori, pentru că nici la un alt localnic sinod socotindu-se, deosebeşte pe singure cele ecumenice, despre cele localnice. Drept aceea pe sinodul cel ce s-a făcut în Vlaherna în vremea lui Copronim, numit de către luptătorii de icoane sinod ecumenic, atât Sfântul Ghermano, şi Damaschin şi noul Ştefan, şi alţii mulţi cât şi cel al 7-lea ecumenic sinod, în a şasea practică a lui, l-a mustrat zicând că: fără de conglăsuirea tuturor celorlalţi patriarhi, sinod ecumenic, nici se face, nici se zice. Că Epifanie din partea sinodului al 7-lea a zis: cum dar mare şi ecumenic ar putea fi acela pe care nici l-au primit, şi la care nici s-au conglăsuit întâi şezătorii ai celorlalte Biserici, ci anatemei pe acestea l-au dat? (Dositei 634, a dodecabiblion) mai cu aceste mustrări a mustrat şi Sfântul Maxim, pe minciuno-sinod a lui Pir monotelitului (adică al celui ce dogmatisea o singură voie întru Hristos Domnul), pentru că pe acesta îl numea Pir, sinod ecumenic. Am zis că conglăsuirea, şi primirea tuturor patriarhilor, întăreşte pe sinoadele cele ecumenice, şi nu numai singură fiinţa lor de faţă, sau cea prin ai loruşi locţiitori. Pentru că întru toate cele 7 ecumenice sinoade, nici un papă a fost de faţă în persoană. Iar întru cel al doilea, sau şi în cel al 5-lea ecumenic sinod, nici în persoană, nici prin locţiitori, au fost de faţă Damas, şi Vighilie papii, dar aceste ecumenice sinoade, iarăşi au rămas ecumenice, pentru că aceiaşi papi, s-au unit la cele hotărâte de către acelea, şi prin scrisorile lor şi prin iscălituri le-au primit pe ele, şi cum că singură înfăţoşarea sa cea în persoană, sau cea prin ai loruşi locţiitori nu întăreşte pe sinoadele cele ecumenice, ci mai vârtos unirea şi conglăsuirea; au arătat cele două sinoade cel din Sardica, şi cel din Florenţa, că cel din Sardica, cu toate că s-a numit la începutul său ecumenic sinod (vezi la 1 cuvântare a lui). Şi au fost de faţă la acesta toţi patriarhii, unii în persoană, iar alţii prin locţiitori. Fiind însă, că s-au despărţit şi nu s-au unit la cele de această hotărâte patriarhii şi arhiereii răsăritului, acest la început numit ecumenic sinod, s-a făcut localnic la isprava şi sfârşitul lui. Asemenea şi cel din Florenţa, de şi ecumenic s-a numit, fiind însă că locţiitorii patriarhului Antiohiei, şi episcopilor răsăritului şi mai întâi, şi al însuşi patriarhului Alexandriei Marcu, zic, preasfântul acel al Efesului, nu s¬au unit cu dânsul, cel ecumenic dar s-a schimbat în localnic. Şi ce zic localnic? Şi în minciuno-numit s-a schimbat după dreptate, pentru că nu avea nici pe a treia însuşire a sinoadelor celor ecumenice. Că hotărârea cea de dânşii aşezată nu a fost unită cu dumnezeiasca Scriptură, şi cu celelalte sinoade. Vezi că neunirea oarecărora patriarhi, şi pe cele ecumenice le face localnice? Şi dimpotrivă unirea tuturor patriarhilor lumii, şi pe cele localnice le face ecumenice, şi le schimbă în soborniceşti. Fiindcă localnicele sinoade şi canoanele lor cele de ecumenicele sinoade, şi mai ales de cel al 6-lea ecumenic, fiind primite, ecumenică stăpânire, adică: şi axioma (vrednicie) peste tot cuprinzătoare iau. Deci din aceste zise cu lesnire poate a se închipui orismosul (definiţia) Sinodului celui ecumenic întru acest chip: „Ecumenic sinod este cel adunat prin împărătească poruncă, cel ce aşează hotărâre dogmaticească despre credinţă, cel binecinstitor, şi dreptslăvitor, şi unit cu Sfintele Scripturi, sau cele ecumenice de mai-nainte, pe care sinod unirea tuturor patriarhilor şi arhiereilor soborniceşti Biserici l-au primit, sau prin înfăţoşarea a însuşi persoanelor, sau prin locţiitori, sau şi aceştia nefiind, prin scrisorile şi iscăliturile lor. Deci tot sinodul ecumenic care are aceste caracteristice însuşiri, acesta este sfânta şi soborniceasca Biserică, întru care în Simbolul Credinţei mărturisim că credem. De aici cu alte patru însuşiri după teologi se înavuţeşte aceasta: 1. A fi pururea vie şi nelipsită. Că zice: „Şi alt Mângâietor voi da vouă, ca să rămână cu voi veac” (Ioan: 14,16) şi, „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei: 28,20). 2. A fi negreşitoare, şi nesmintitoare, că Biserica a cărei faţă o ţine sinodul ecumenic, „stâlp şi întărire a adevărului” după Pavel (I Timotei: 3,15) şi că ceea ce se socoteşte de sinoadele ecumenice, aceea şi de Sfântul Duh, Duhul Adevărului este socotit, că acela zice că va învăţa pe voi toate, şi vă va aduce aminte de toate (Ioan: 14,26), care lucru mai vârtos la ecumenicele sinoade se arată adevărat. Că dacă canonul al 8-lea al făcătorului de minuni Grigorie zice, despre sinodul localnic cel în Ancira adunat: Că până când se va socoti ceva obşteşte de către sfinţii cei împreună adunaţi, şi mai întâi decât dânşii de către Sfântul Duh, cu cât mai vârtos se socoteşte aceasta că este adevărată, zicându-se pentru sinoadele ecumenice! La care însuşi Duhul Sfânt stăruind asupră-le, le luminează pe ele, şi nu le lasă a se rătăci la hotărârile lor! Că insuflă dreptatea sa Dumnezeu în nenumăraţii ierei cei ce se adună la sinod, după epistolia cea către Celestin a sinodului celui din Cartagina. 3. De a avea vrednicie prea înaltă, şi preaputernică, nu numai întru a întinde dreptăţile şi adevărurile cu sfătuire, ci şi întru a sili spre supunere pe cei ce se împotrivesc, punând asupră-le bisericeştile certări cele cuviincioase lor, şi judecând, şi aspru cercetând şipe papi, şi pe patriarhi, şi pe toţi cei ce se află în toate părţile lumii, arhierei şi clerici şi mireni. 4. A pune hotar, şi mărginire la fiecare cerere ce se iveşte, şi la pricină şi obştească, şi particularnică, şi a dezlega toată gâlceava, şi prigonirea ereticilor şi a schismaticilor. Că sobornicească, zice Chiril al Ierusalimului (în cateheza 18) se numeşte Biserica, că de obşte peste tot învaţă, fără lipsire, şi fără osebire toate dogmele cele ce se întind spre cunoştinţa oamenilor şi despre cele văzute, şi despre cele nevăzute. Drept aceea şi de către toţi, nu dumnezeiasca Scriptură, ci ecumenicul sinod se propovăduieşte, că este cel mai de pe urmă judecător al bisericeştilor pricini, după canonul al 6-lea al sinodului al 2-lea al căruia judecător socoteala şi hotărârea nu se supune apelaţiei altui mai mare judeţ. Că dacă apelarisirea este o jeluire despre oricare judeţ către altul mai mare, după cartea a 9-a a Vasilicalelor titlul 1, hotărârea cea cu îndoială a episcopilor, se supune la apelarisirea judeţului celui mai mare a mitropoliţilor; iar a mitropoliţilor la a exarhului, sau a patriarhului ocârmuirii; şi a patriarhului la sinodul ecumenic, şi aici de aici toată apelarisirea se mărgineşte, şi se sfârşeşte nefiind alt judeţ mai mare decât sinodul ecumenic. Iar deşi judecătoria patriarhilor nu se supune apelaţiei, după Vasilicale, şi după Iustinian, şi după Leon înţeleptul, aceasta însă, se înţelege, pentru că alt patriarh nu poate a se face judecător asupra hotărârii altui patriarh, şi nu pentru sinodul ecumenic, care cercetează şi judecă toate cele judecate de către toţi patriarhii, şi papii, ca şi cum nu s-ar fi judecat cândva, fiindcă hotărârea eparhului, măcar deşi apelaţiei nu se supune: fiindcă nu se mai atinge de către altcineva, cu toate acestea nedumeririle care eparhul nu poate a le hotărî, le cercetează şi le hotărăşte însuşi împăratul. Drept aceea, dreptul ce are monarhul întru cele politiceşti, acelaşi drept îl are şi sinodul ecumenic în Biserică (Dositei în Dodecabiblion foaia 309 şi 384).

Triumful Ortodoxiei 3
 

Am zis însă că judecătorul cel mai de pe urmă în Biserică nu este Sfânta Scriptură, precum aceasta o zic luterocalvinii, ci sinodul ecumenic, fiindcă dumnezeiasca Scriptură la multe părţi neluminat vorbind, şi fiecare din ereticii către al său eres strâmbând noima Scripturilor cea neluminată, de nevoie trebuieşte tâlcuirea pentru a tâlcui adevărata noima Scripturii, care nu este altul, fără numai ecumenicul sinod. Încă şi alta, pentru că pe lângă cele adevărate, şi soborniceşti cărţi al Scripturii, fiindcă au îndrăznit ereticii a le suprascrie ca pe nişte canoniceşti şi pe cele neadevărate, şi ereticeşti cărţi ale lor, pentru aceasta sinodul ecumenic alege pe cele adevărate, şi leapădă pe cele neadevărate, şi ascunse, precum sinodul al 6-lea a făcut pentru apostoleştile aşezământuri, şi cel întâi însuşi (şi vezi la subînsemnarea apostolescului canon 60). Pentru care şi Sfinţitul Augustin aceasta ştiindu-o luminat a socotit (epistolia 154) zicând: Nu aş fi crezut în Evanghelie, de nu m-ar încredinţa vrednicia de credinţă a Bisericii. Drept aceea din toate cele zise se încheie, că nimenea poate a se împotrivi sinoadelor celor ecumenice, rămânând binecinstitor şi dreptslăvitor; ci de obşte şi fără osebire fiecare este dator a se supune lor. Că cel ce se împotriveşte lor, se împotriveşte Duhului celui Sfânt, celui ce grăieşte prin sinoadele cele ecumenice, şi se face eretic şi anatematesit, fiindcă şi papa Dialogul (cap 1, epis. 24) anatematiseşte pe cei ce nu se supun Sinoadelor ecumenice. Şi însăşi sinoadele acestea pe cei ce nu se supun loruşi îi anatematisesc. Ce zic eretic? Ca un păgân şi necinstitor de Dumnezeu se socoteşte cel ce nu ascultă de Biserică, a cărei faţă poartă sinodul cel ecumenic. Că zice Domnul, „Şi de nu va asculta de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei: 18,17). Fiindcă hotărârea şi judecata cea mai de pe urmă şi mai desăvârşită a Bisericii este sinodul cel ecumenic, după Augustin (epistolia 162). Şi aceasta este ceea ce însuşi Dumnezeu a poruncit a se păzi şi în sinodul prezbiterilor legii vechi. Iar de va fi, zice: vreun grai în judecată, care să nu-l poţi lesne dezlega, între sânge şi sânge, şi între judecată şi judecată… Şi vei merge la prezbiterii şi leviţii, şi la judecătorul, care va fi în zilele acelea şi ei cercetându-l vor spune ţie judecata… Nu te vei abate din cuvântul, care-ţi vor spune ţie, în dreapta sau în stânga. Şi omul care se va semeţi ca să nu asculte de prezbiterul, sau de judecătorul, va muri omul acela, şi vei scoate pe cele rău din Israel (II Lege: 17;2,8). Se cuvine însă pe lângă cele zise să adăugăm şi aceasta, că cu adevărat şi mai cu deosebire singure şapte sinoade ecumenice s-au numit, pentru că toate acestea după legile sinoadelor celor ecumenice s-au adunat; şi pentru că ceea ce a fost de nevoie spre cunoştinţă, întru dânsele s-au rânduit. Drept aceea toate întrebările câte se nasc din cele rânduite de acele şapte, cu lesnire se dezleagă (Dositei în Dodecabiblion foaia 633). Iar după cel al şaptelea sinod, cu toate că altele s-au numit ecumenice precum cel 1 şi 2 şi cel adunat în Biserica Sfintei Sofii; însă cu rea întrebuinţare s-au numit aşa, pentru că nici unul dintru acestea s-au adunat după legile sinoadelor ecumenice. Şi pentru aceea nu au putut a se împreună număra cu cele şapte ecumenice, nici numărul lor al adaoge. Că cel ce de latini s-au numit al 8-lea ecumenic adică, cel ce s-a făcut împotriva lui Fotie, în urmă de către cel ce s-a făcut pentru Fotie s-a surpat, şi cu totul nici a se numi sinod s-a osândit. ”


Vedeţi că nu Sfânta Scriptură este infailibilă ci Sfânta Biserică, Cea care a şi scris-o şi a şi hotărât-o ca fiind Sfântă? Ereticii au furat Sfânta Scriptură şi au deformat-o ca să lupte cu ea împotriva autorului ei!!! Căci Sfânta Scriptură a Vechiului Testament a fost scrisă de Biserica Vechiului Testament, tot Ortodoxă, căci drept Îl slăvea pe Dumnezeu, şi care s-a continuat după pogorârea Duhului Sfânt în Biserica Una Sfântă Sobornicească şi Apostolească iar azi numită Ortodoxă de Răsărit, căci aici s-a păstrat neştirbit Adevărul cel descoperit de Dumnezeu, înainte de Marea Schismă, la Biserica Ortodoxă din toată lumea (Ecumenică).
Aşadar Adevărul ni l-a dat nouă Dumnezeu (pentru a nu ne pune nădejdea în om, în creatură) prin Sfânta Biserică Trupul Dumnezeu-Omului care pe de o parte este Dumnezeu, deci fără de greşeală, iar pe de alta Om, deci poate comunica omeneşte cu noi, ca să putem înţelege şi să nu murim văzând nepregătiţi şi necuraţi direct pe Dumnezeu faţă către faţă. (Ieş.33:20. Apoi a adăugat: “Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască”)


Aşa se înţelege ce a zis Domnul Hristos:


Matei 28:20 Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.


Vă doresc din toată inima să vă bucuraţi de Duminica, rugăciunile şi mai ales dragostea Sfântului Grigorie Palama.

Va urma cu:
Aplicaţii practice ale Adevărului privit din prisma infailibilităţii Bisericii în ceea ce priveşte medicina demonică.

Cat de mici sunt oamenii mari si cat de la fel numele scrise cu majuscule, ale micilor crezuti mari....(un gand)....

Alexandru, multumim pentru postarile intotdeauna folositoare. Pentru unii, cel putin.

Subscriu.

Le gasesc utile si sunt scrise cu dragoste.

Foarte interesant.Conform IPS Anania(RIP) ,,Întregul text al Pentateuhului îl atestă pe Moise drept autor, iar Biserica, în deplină concordanţă cu tradiţia şi şcolile rabinice, a omologat această atestare încă din era apostolică."

De aici rezulta ca Moise a scris si Biserica a confirmat.Nu invers.Apoi biserica a tinut cont de traditia rabinica,acea care a pastrat in realitate scrierile Vechiului Testament.Crestinii au luat scrierile VT de la iudei,nu invers.Daca le spuneti baietilor din Ierusalim ca TORA este produsul tot al BO atunci aveti sanse sa le provocati un infarct.De o istorie intreaga ei stiu altceva.Saracii naivi. De existenta BO in VT nici nu ma mai incumet sa discut :)

Se referea la faptul ca si aceea era tot dreapta credinta, credinta lasata de Dumnezeu. La fel cum Avraam avea tot dreapta credinta.

Si Biserica VT era....