Măreţia Dumnezeului Pucioasei (VIII)
 

56. Justiţiarul “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa” instituie o justiţie originală: fiecare nu va fi răsplătit după fapta sa (ci a altora):

“ Aţi auzit? Se vor osândi fiii pentru părinţi şi părinţii pentru fii.”(citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 17 noiembrie 1978.)

Biblia condamnă acest obicei. Mai întâi, arată că este un obicei omenesc, nu un aşezământ dumnezeiesc:
"Pentru ce spuneţi voi în ţara lui Israel pilda aceasta şi ziceţi: Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii?” (Iezechiel 18,2)
La rândul lui, proorocul Ieremia face o proorocie despre Mesia, arătând că vremea Lui va aduce şi desfiinţarea acestei tradiţii pur omeneşti:
“În zilele acelea nu vor mai zice: "Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii".”(Ieremia, 31,29)
Iată însă că sectanţii pucioşi reînvie această tradiţie iudaică, punând iniţiativa lor chiar pe seama Celui care o desfiinţase: Hristos.
Justiţia pucioşilor este originală nu numai pe fond, ci şi pe probleme de procedură:
“…La anul pe timpul acesta, Domnul începe judecata cu suprafaţa. Nu aşa cum ştiţi voi judecata. Deosebită este judecata sfântă. O judecată se face prin schimbarea la faţă a unor persoane care fac păcat. Dumnezeu îi judecă şi le dă vreme să se pocăiască. Ţine minte, nu uita aceste cuvinte, că sunt sfinte. Ai auzit? La anul pe timpul acesta, Dumnezeu mai începe curăţirea pământului de viespe şi de viespari, de tăunii aceia mari, că nu mai poate circula populaţia care face voia Mea.” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 20 martie 1979)
Apăi, dacă se are în vedere numai schimbarea la faţă a păcătoşilor, şi nu cea din profunzime, slabe sunt speranţele. Că zice o vorbă: “Lupul părul îşi schimbă, dar năravul, ba!”

57. Îndelung-Iertătorul “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa” este ranchiunos şi nu voieşte să se împace cu cei care i-au greşit, dar s-au pocăit între timp:

“…Adevărat este că mulţi din cei certaţi cu Mine, voiesc să se împace. Dar cine-i primeşte? Nu-i primeşte nimeni, tată.” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 17/30 ianuarie 1979)

Asta nu-i totul. El merge cu ranchiuna mai departe, interzicându-le şi creştinilor pucioşi să-i primească pe cei care au greşit, dar care s-au pocăit:

“ Dacă cineva dintre voi va primi pe cineva dintre aceştia, îşi ia pedeapsă grea.” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 17/30 ianuarie 1979)

Cu cei lipsiţi de milă faţă de gâze, este şi el lipsit de milă. Excepţie fac gâzele otrăvitoare (nu gazele otravitoare! a se citi corect, cu diacritice):

“…Dacă nu ţi-e milă de o gâză, Eu cum să am milă de tine? Dar dacă e gâză otrăvitoare, care-ţi prăpădeşte munca ta, pe aceea ai voie să o omori.” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 22 decembrie 1987/ 4 ianuarie 1988 )

58. Liricul “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa” îşi exersează talentul poetic:

“ O, pământule şi mare
Pentru-a ta neascultare
Vai, vai, şi iar vai!
Că nu vei intra în rai
cu păcatul care-l ai.” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 20 martie 1979)

Aici, pământul şi marea sunt trataţi unitar, ca şi când ar fi o singură fiinţă (...a ta neascultare...) , iar destinul lor este tot unitar: amândoi nu va intra în rai, ci va rămâne pe dinafară. Nu este prea clar în ce a constat neascultarea acestor entităţi neînsufleţite şi cvasi-inerte. Singurul lucru clar e că vor fi pedepsite exemplar. Aviz amatorilor neascultători, care nu ascultă şi dispreţuiesc “proorociile” de la Noul Ierusalim-Pucioasa!

59. Seninul “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa” se supără pe aceia care, bolnavi fiind, se duc la doctori şi îşi înlătură bolile şi suferinţele din trup:

“…Mulţi dintre voi sunt bolnavi, ca să fie mai plăcuţi în faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu are voie să încerce pe poporul Său, crezi? Nu alungaţi suferinţa, că Dumnezeu se supără pe acela.” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 1 august 1979)

60. Integrul “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa” a mai avut încercări de a se infiltra printre creştinii din România, dar toate au eşuat.

Cunoscut prin anii ’60 ca “Dumnezeul de la Maluri” (până ce o alunecare de teren i-a dărâmat casa Verginicăi, încât a fost nevoită să se mute cu familie cu tot la Pucioasa), “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” mărturiseşte că a mai avut încercări de a se infiltra şi stabiliza printre creştinii autohtoni, dar toate au fost zădărnicite. Creştinii s-au entuziasmat la început, apoi i-au abandonat repede pe noii “Dumnezei” care promiteau multe dar nu finalizau nimic. Cea mai tulburătoare problemă era chiar nesiguranţa că l-au ales bine pe "unicul Dumnezeu”, deoarece erau mai mulţi Dumnezei care pretindeau acelaşi titlu, deşi apăreau prin locuri şi timpuri diferite (Maglavit, Vladimireşti, Parepa, Maluri, Pucioasa, Ioneşti, Arad, Tecuci, etc.). Paradoxal este că majoritatea acestor “lucrări” sunt revendicate de către acelaşi “Dumnezeu de la Pucioasa”, care se plânge că a fost nevoit să le abandoneze succesiv, din cauza duşmăniei şi fărădelegilor oamenilor:

“ Copilaşii Mei, băgaţi bine de seamă, că multe lucruri sunt oprite pe loc. Uite mănăstirea Vladimireşti, e oprită pe loc. Cine a oprit slujba sfântă? Tot prin cei de acolo, prin cei ce au lucrat fărădelegea. Şi a intrat duşmănia între ei şi au început să vândă, şi atunci s-a încuiat. Duşmăneau oile pe păstor, îl duşmăneau ca de tâlhărie, că maicile de acolo nu erau mulţumite. Acolo s-a întâmplat cum s-a întâmplat cu îngerii din cer. Aşa se întâmplă când intră duşmănia şi încăpăţânare în popor. Ce s-a întâmplat în locul de la Maglavit? S-a oprit. Prin cine? Prin cei ce au vândut şi au duşmănit din cei de acolo. Aşa şi cu casa noastră, care s-a dărâmat când s-a iscat ura, mişelia şi tâlhăria.
Şi la fecioara de la Parepa, am zidit temelia acelei locuinţe până la jumătate şi s-a oprit pentru că toţi din familia aceea s-au răzvrătit, şi lucrul s-a oprit. Nu se ridică la temelie şi la acoperiş dacă poporul este încăpăţânat. La zidul templului Meu strigă cărămida la Mine!”(citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 13/26 iulie 1973)

“Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” n-a abandonat visurile lui mai vechi, de a prelua sub control şi alte locuri şi mănăstiri:
“…Mănăstirea Vladimireşti, Domnul Iisus se luptă ca să o dezrobească de fiinţele stricate care sunt în ea, şi să se descuie. Dar pentru că Veronica urăşte de moarte pe Verginica, Domnul Iisus a prelungit, că Veronica, lucrarea Mea o urăşte. Lucrarea Mea a lucrat şi prin ea şi nu Verginica i-a luat-o, ci surorile din acea curte. Şi nu surorile, ci monahiile” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 23 feb.1976)

Taina “urii de moarte” dintre cele două “trâmbiţe apocaliptice” (“a patra” şi “a şasea”) fusese despecetluită tot prin Cuvânt, cu doar două săptămâni în urmă, când s-a dezvăluit că “duşmănia pentru profeţie” a Veronicăi i-a adus pedeapsa, căci "darul" ei i-a fost devorat până la ultimul oscior de felinele domestice:

“ Dar Veronica, care este duşmană pe Verginica şi poartă această duşmănie pentru profeţie, s-a scris în cer.” [...] “ Să ştiţi că profeţia de astăzi nu este profeţia lui Veronica, că pe a ei a mâncat-o pisica.” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de11 februarie 1976)


61. Credulul “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa” pretinde că l-a crezut pe Israel cel din vechime a fi “creştin”, dar mai tîrziu a văzut că S-a păcălit, căci Israel nu era creştin:

“ Dar şi lui Israel îi spuneam tot creştin, da, şi l-am scos din pustie şi l-am dus la bine şi pe urmă s-a aflat şi s-a descoperit că nu a fost creştin” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 4 februarie 1966)

Măreţia Dumnezeului Pucioasei (IX)
 

62. Credulul “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa”, după ce s-a păcălit cu poporul lui Israel, apoi cu Nicolae Stoica, s-a păcălit şi cu Gheorghe Chivulescu, pe care l-a preoţit cu superficialitate, fără să realizeze că acesta era un Lucifer!

“ …Iată, tată, ce am binecuvântat Eu: un Lucifer am binecuvântat Eu. Unul la început, şi unul la sfârşit, că iată ce face Gheorghe Chivulescu de la preoţie.”(citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 16/29 august 1979)

63. Iubitorul de oameni “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa” promovează ura în locul iubirii:

“ Cine nu vă ascultă pe voi, pe Mine nu Mă ascultă; şi cine vă urăşte pe voi, pe Mine nu Mă ascultă şi Eu îl urăsc pe el.” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 28 octombrie 1979)

64. Sincerul Torţionar “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa” recunoaşte că o chinuie prea mult pe Verginica:

“…Păstraţi-vă, că e gata să nu mai cobor, că prea mult chinuiesc acest vas…” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 11 noiembrie 1979)

65. Evlaviosul “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa” îi învaţă pe creştini să nu mai meargă la biserică, ci să vină acasă la Verginica, ca să audă Glasul şi să stea de vorbă cu El, căci Glasul Pucios este mai mare decât Biserica:
“ Fiilor, nu vă îndoiţi că am coborât Eu şi n-aţi putut merge la biserică, că Eu sunt mai mare decât biserica şi tot biserică e şi când staţi de vorbă cu Mine…” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 8 decembrie 1985)

66. Dătătorul de Viaţă “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa” e un secerător aducător de moarte: îi seceră pe cei mici cu milioanele:

“Prin nouă ţări am dat moarte peste cei mici. Ştiţi cum secer? Cu miile şi cu milioanele vin la cer. De ce? Ca să nu mai sufere cei mici prăpădul. Credeţi?” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 28 mai 1987)

Nu, nu credem această minciună. Afirmaţia ar fi fost valabilă dacă Prăpădul Planetar “proorocit” la 28 mai 1987 ar fi venit în maxim 2-3-4 ani. Dar aşa, când el încă nu a venit nici după 23 de ani, înseamnă că “cei mici“ au murit degeaba, într-un înfiorător genocid, promiţându-li-se că aşa vor fi scutiţi de suferinţa Prăpădului (care însă n-a mai venit). Dacă trăiau acei prunci care atunci “au fost seceraţi cu milioanele”, ar fi avut acum 23-27 de ani, deci ar fi fost în floarea vârstei. Cine se scuză, se acuză.

67. Iubitorul de oameni “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa” îl iubea în 1982 pe Nicolae Ceauşescu “într-un fel” , însă felul i-a fost făcut (cadou) abia de Crăciun, 7 ani mai târziu:

“ O, conducător al României, te iubeşte Domnul într-un fel, că iubeşti munca şi pacea, dar ce faci cu poporul pe care îl conduci fără frică de Dumnezeu şi fără frică de sfârşit şi în marele desfrâu?”(citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 9/22 februarie 1982)

68. Iubitorul de oameni “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa” nu-l avea pe plac pe patriarhul Teoctist, dar şi pe el l-a răbdat într-un fel, aşa neîmblânzit cum era, şi nu i-a făcut felul decât abia 17 ani mai târziu:

“ Până nu va fi la patriarhie conducător pe placul lui Dumnezeu, nu e pace. O, fiilor feriţi-vă de preotul acesta, că în curând, fac Eu ce fac cu el, ori îl îmblânzesc, pe placul Meu, ori îl scot din altarul bisericii..” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 5 martie 1990)

Măreţia Dumnezeului Pucioasei (X)
 

69. Perseverentul “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa” a fost tare bucuros atunci când, după mai mult de un an de căutări sterile, a găsit o înlocuitoare pentru Verginica tocmai în sora ei, Maria:

“O, cât de bucuros este Domnul că a găsit acest mijloc ca să folosească trâmbiţa lui de odinioară, pentru puţină vreme, ca să-şi hrănească şi să-Şi pregătească poporul cel iubit.” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 25 mai/ 7 iunie 1982)

După un an de frământări şi de derută pentru “poporul” de la Pucioasa (rămas fără Verginica, mentorul ei spiritual, care a murit în anul 1980), ”Dumnezeul de la Pucioasa” se bucură ca un copil că a descoperit pe neaşteptate că soluţia salvatoare era la vedere, în aceeaşi ogradă: “trâmbiţa” Verginica ar putea vorbi iarăşi chiar prin sora ei, “lelica” Maria.
Un lucru reprobabil este însă atunci când, peste doar câteva luni, despre acest subiect se minte cu neruşinare. Deşi între decesul “vasului” Virginia Tudorache-Stoica (14 decembrie 1980) şi primul mesaj adus “din ceruri” de “văsuleţul” Maria Tudorache, sora ei (5 februarie 1982) au trecut un an şi două luni de tăcere suspectă, se pretinde că soluţia găsirii unei noi “proorociţe” care să-i păstorească pe creştinii care ,“rămaşi fără mamă…îşi fac de cap”, a fost găsită “la repezeală”:

“ Vede Domnul că acei copii rămaşi fără mamă şi fără învăţăturile cele scumpe, îşi fac de cap, şi a găsit Domnul la repezeală acest văsuleţ crescut dintr-o rădăcină cu mine. Am fost două surori ca două flori într-o rădăcină[…]”(citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 10/23 iunie 1982)

70. Strigătorul “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa” strigă cu disperare strigături la cei ce fug pe căile pierzării (dar fără nici un rost, căci ei nu aud niciodată nimic):

“O, copilaşii Mei, măăăăi copilaşii Mei! Măăăăi copilaşii Mei! Măăăăi copilaşii Mei, măăăăi!
Nu vă strig pe voi. Strig pe unii din copilaşii Mei care fug pe drumul pierzării.
Măi copilaşii Mei, măăăi! Măi copilaşii Mei, măăăi! Măi copilaşii Mei, măăăi! Măi copilaşii Mei, măăăi! Măi copilaşii Mei, măăăi! Fugiţi de Mine, nu vreţi să staţi cu Mine! Vai vouă, vai vouă! Nu veţi mai fi iertaţi! Vai vouă!
Mihaile, îl vezi ce face? Îl vezi pe poporul Meu? Deşi are porunci, deşi are prooroc, deşi are Scriptură, deşi are legea în mână, tot fuge după natură, tot fuge după băutură, tot fuge după Sodoma şi Gomora. Pentru ce mai e bună această Scriptură? Pentru ce mai proorocesc Eu în acest trup?” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 19 septembrie/2 octombrie 1973)

După ce strigă din toţi plămânii, dacă vede că nimeni nu-l aude şi nimeni nu-l ascultă, trece la ameninţări. Se lamentează la un Mihail (arhanghelul?). Se exprimă depreciativ la adresa Sfintei Scripturi: Scriptura nu mai e bună de nimic. Se îndoieşte până şi de eficienţa propriilor “proorocii”, dar nu se grăbeşte să renunţe la ele. Pe scurt, un adevărat circ.

71. Nostalgicul “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa” tânjeşte după jertfele de miei şi de viţei:

“ Atunci se tăiau junci, miei pentru jertfele lui Dumnezeu. Acum nu mai aduce nimeni nici o jertfă, şi nici viaţă plăcută lui Dumnezeu nu se mai aduce şi de aceea nu mai e primită nici o jertfă.” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 2 ianuarie 1989)

Aşadar, nu mai e primită nici o jertfă, dar nu pentru că s-ar fi renunţat de bunăvoie la această practică, ci pentru că acum nu mai aduce nimeni nici o jertfă, de nici un fel. Dacă nu se mai fac jertfe, nici nu se mai are de unde să se primească.

72. Încăpătorul “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa” s-a umplut de venin până la refuz:

“ V-am spus că M-am umplut de venin până la refuz.” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 24 decembrie 1989 )

73. Liniştitul “Dumnezeu de la Noul Ierusalim-Pucioasa” e neastâmpărat şi are toate şansele să rămână veşnic aşa:

“ Nu Mă voi astâmpăra până nu voi aduce pe conducătorul României, iar el să fie pe voia lui Dumnezeu şi să-Mi scoată poporul român la lumină şi mântuire.”(citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 26 februarie 1990)
“ Şi până nu va veni acela care va lucra pe voia lui Dumnezeu şi va aduce pe România la lumină, nu mă voi astâmpăra…”(citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", mesajul din data de 25 februarie 1992)

Neastâmpărul “Dumnezeului de la Noul Ierusalim-Pucioasa” are ca subiect dorinţa arzătoare de a-l re-instala pe tronul ţării pe regele Mihai I. Or, acest lucru nu s-a realizat de atunci şi până astăzi, iar şansele de a se realiza în viitor sunt practic nule. Există perspectiva ca “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” să rămână veşnic neliniştit şi nemulţumit de această neîmplinire şi, după cum singur promite în mod repetat, să nu-şi mai regăsească niciodată astâmpărul.

161 ?????
 

161 (una sută şi şaizecişi unu) de pagini a ajuns să aibă acest megatopic ! Cred că e cel mai lung de pe forum ! Fraţilor, nu e cam multă risipă de timp şi vorbe pentru o simplă idioţie care mai şi sună la mişto: "Noul Ierusalim de la Pucioasa"!

Citat (după Mihnea Dragomir):

“161 (una sută şi şaizecişi unu) de pagini a ajuns să aibă acest megatopic ! Cred că e cel mai lung de pe forum ! Fraţilor, nu e cam multă risipă de timp şi vorbe pentru o simplă idioţie care mai şi sună la mişto: "Noul Ierusalim de la Pucioasa"!”

Şi un posibil răspuns:

Nu te pronunţi oare prea uşor? Poate că n-ar strica să iei în calcul un aspect aparent neînsemnat: faptul că toate textele pucioşeşti (analizate în aceste 161 de pagini postate până acum pe Forum) au fost alese după un singur criteriu: acela de a scoate în evidenţă orice amănunt, cât de mic, care ar putea submina în vreun fel imaginea pucioşilor, pe considerentul presupus că sunt o sectă periculoasă.

Dar dacă s-ar fi procedat invers? Dacă cineva ar fi scos în evidenţă doar acele texte care ies în evidenţă ca fiind puternic moralizatoare şi în armonie (aproape) perfectă cu catehismul ortodox? Atunci ai fi reacţionat în acelaşi mod şi la fel de sigur pe tine?

Ca exerciţiu de imagine, îţi propun să parcurgi următorul text, cel mai nou de până acum care a apărut pe situl oficial al Noului Ierusalim de la Pucioasa. Apoi să-ţi răspunzi singur la o întrebare: Ţi se pare la fel de concludent acest text ca şi cele de până acum?
Şi dacă da, de ce?
Şi dacă nu, în ce constă “risipa de timp” de până acum? Cine a păgubit şi câte ceasuri cu rubine a pierdut?

Iată textul:

“Iar ţie, neam român, îţi doresc înţelepciune de sus, tată, ca să nu te desparţi de Mine prin înţelepciunea ta, că pe cel ce îl ajută mintea se semeţeşte prin ea şi nu poate sta întru Mine unul ca acela. O, de Mi-ai auzi tu glasul Meu care zice: "Să nu vă învârtoşaţi inimile la glasul Meu ca în timpul cercetării şi ca în ziua ispitirii în pustie, unde M-a ispitit Israel, care a văzut lucrările Mele, iar Eu am urât neamul acesta patruzeci de ani că n-a voit să cunoască el căile Mele şi a rătăcit pururea cu inima, şi n-au intrat întru odihna Mea, căci M-au mâniat".
O, deşteaptă-ţi urechea, neam român! Am sădit în tine taina patriei cereşti pe pământ. Nu-ţi învârtoşa auzul şi inima la glasul Meu ca Israelul cel necredincios, care până azi a rămas aşa, iar Eu l-am urât şi l-am lepădat, şi te-am ales de atunci pe tine de neam al Meu şi ţi-am trimis de la Mine ţie botezător ca să fii tu neam nou-născut înaintea Mea, iar Eu Îmi aduc aminte de tine şi grăiesc peste tine cuvântul Meu cel de azi şi te îndemn la post şi la rugăciune, căci diavolii de azi au putere mare în oameni şi ascultă oamenii de ei, şi voiesc să-i vestesc pe oameni să se deştepte şi să asculte de Dumnezeu, căci Eu sunt Mântuitorul omului, iar diavolul va fi legat pentru vecii şi va fi aruncat în iezerul unde arde foc şi pucioasă, şi cu el îngerii lui. Amin.
Îţi dau învierea din necunoştinţă, o, neam român. Te hrănesc cu Duhul Meu, tată. O, primeşte chemarea ta la Mine şi ia-Mă de Mântuitor, ia-Mă cu adevărat, că vreau să te slăvesc cu slava Mea înaintea neamurilor de pe pământ, o, ţară a strălucirilor, din pricina darului Meu din mijlocul tău, care străluceşte în cer şi pe pământ! O, ia din gura Mea, ia din mâna Mea darul Meu cel pentru tine şi caută cu izvorul Meu din mijlocul tău, căci râu de viaţă veşnică M-am făcut în tine din partea Tatălui Savaot!
Har, har peste tine, ţara Mea de azi, casa Mea de venire acum, la sfârşit de timp, şi te fă fecioară, tată, şi aşteaptă-Mă în prag, căci Eu nu te mint, şi iată, îţi dau ţie, îţi dau venirea Mea, ţi-o dau ca să Mă ai şi ca să te am, dar fă-te tu dragoste pentru Mine, căci Eu sunt Mântuitorul tău, Eu sunt Cel ce sunt, o, ţara Mea cea de azi! Amin, amin, amin." (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu din 14-03-2010)

Mihnea dragă, se pare că v-a convins sultana roşie sedomitămintă aşa cum le-a convins şi pe lingviste, aruncând după Noul Ierusalim un râu de mocircirlă ca să-L ia apa, sau un râu de murmurdărie ca să-L ia murmurdăria, şi voi, în loc să căutaţi Adevărul şi dreptatea, mila lui Dumnezeu pentru oameni, voi iată că după 161 de pagini sunteţi la fel: revoltaţi, tari la cerbice şi ceriad, inimi risipite şi îngâmfate, pline de deochi, unelte ademenitoare ridicate şi răzvrătite şi nemulţumite, pentru că voi n-aveţi atâta minte ca să citiţi ci luaţi de bun minciuna şi fariseul, BUN DE TOT, şi n-aveţi ochi, şi n-aţi luat vedere de la Dumnezeu, fiindcă nu vi-i spălaţi ci vă distraţi cu cinism, cinsimul sadic, sadismul bucuriei de răul altuia, deci dacă n-aveţi cu ce să vedeţi măreţia lui Dumnezeu Carele pe toate le rabdă... pentru ce vă tot prefaceţi atunci că o mai căutaţi?

Mai bine faceţi-vă curăţenia de Paşte, că o să vă vină musafiri, duhuri sfinte de sus, măturaţi bine dar să aveţi grijă să nu se ridice praf, acel ceva din voi care se crede el ceva, că el e ceva, că vânturile ce şi le-au dat astea două lingvisvistiutiuţe vrednicuţcuţe, vor să pară prin mulţimea citatelor că iată ce mare furtună au stârnit ele, furtuna curăţeniei, că ele pare că au citit totul şi pare că s-au convins că e minciună, că nu se împlineşte, că nu e Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu... deci lăsaţi-le că or să se îndulcească ele singure în suc propriu, în vânturile, în aerele pe care şi le-au dat şi o să li se răstoarne bărcuţa lor, şi atunci dracul va râde, iar eu nu, că mi-a fost milă de ele pentru că au citit atâtea din Sfintele Cărţi, dar nu le pot opri ca să nu se ducă pe pustii fiindcă ele cu tot dinadinsul ispitesc pe Dumnezeu ca să se taie în săbiile Lui... deşi iată pe câte pagini am încercat să le mustru cu duhul blândeţii, ca să le reântorc la Credinţă... dar nu m-au ascultat, aşa că le las să-şi ia ele ceea ce vor ele să-şi primească... nu e ameninţare ci trebuie să ascult de Domnul care a zis aşa ceva, că nu îmi amintesc prea clar: ''Dacă nu vă primesc pe voi, lăsaţi-i, nu ziceţi ca să se coboare foc din cer peste ei, căci voi sunteţi ai altui Duh, şi dacă nu vă primesc pe voi, pe Mine nu mă primesc, şi nu pe Fiul Omului, ci pe Tatăl Carele L-a trimis pe El, ci voi scuturaţi-vă praful de pe tălpile picioarelor ca să le fie lor mărturie, pentru ziua aceea, căci atunci mai uşor va fi pământului sodomei şi gomorei căci dacă ar fi avut ei darul acesta s-ar fi pocăit, sau mai uşor le va fi sectanţilor şi ereticilor că mândria lor e apă de ploaie faţă de mândria acestor fii nerecunoscători îmbrăcaţi în roşu ca toţi sedomiţii, până şi poporul răzvrătit care a murit în pustie va fi deasupra multora în ziua aceea căci ei sufereau de foame şi sete şi frig şi căldură şi frică pentru obligaţia de a muri luptând pentru Israel cu sabia în mână, dar fiii aceştia nerecunoscători au primit toate bunătăţile şi cu toate astea au lovit mereu în ţepuşă, deci lăsaţi-i, nu-i osândiţi că iată şi-au luat răsplata lor''... deci iată că ascult şi îmi scutur şi eu covoarele, îmi scutur tastatura, îmi scutur stiloul, pixul, pana, şi vă las să vă continuaţi ciuda şi cerbiciada inqqqizitorială... cât poftiţi împreună fiind voi cu duhul rău şi pofticios cu care omul rău şi necredincios s-a unit pe la cinci palme, acoperind ochii şi zicând mereu în băşcău: Prooroceşte cine te-a pleznit! '' Burtă mălai se urcă-n tranmvaivai, tranmvaiul galben fără cai porneşte, burtă mălai plezneşte.''

Dar măreţia lui Dumnezeu este, măi Israele din creştini, din români... Şi nu se poate astupa sau pune sub obroc, oricâte ghilimele aţi pune la unele cuvinte învârtoşând sensurile şi oricât aţi ''constata'' voi, în mod stupstupid de viesiespicid, că lucrurile parcă ar sta viceversa:

DECI:

Dacă şi cu parcă se plimbau pe barcă, barca era plină de mickiduţi, dănţuiau, se veseleau, se măritau şi se însurau, îşi făceau daruri unii altora, dar valul a venit, barca a trosnit cu trosnet mare, proorociţele s-au scufundat, dracul s-a distrat şi nu eu m-am bucurat, iar nenia fariseul cărturar şi făţarnic, ăla cu eretele pe umărul drept şi-a luat pisikaa în lesă şi s-a dus la furat cinstea şi smerenia copiilor prin alte părţi ca să-i dea pe toţi la tantanti grijania... ce ea mergea şi ea clătorind călărind pe dihăni... aşa ca o călăuză căldicea ce bea, bea, bea, din cupa aia aristocratică plină cu spurcăciuni. Şi apoi, la sfârşit, dacă dacă nu era, parcă parcă se-nneca. Cam aşa se va sfârşi dragă Maria Magdalena şi povestea ta, asemenea. Că alt final eu nu pricep că ar rezulta din strădania ta.

Căci:

''Cine seamănă vânt va culege furfurtună'' pentru ziua cea bună !!!

Mulţumesc Doamne, Iisuse Hristoase şi Cuvinte al lui Dumnezeu, că ne-ai răbdat atâtea hule pe atâtea pagini. Mai iartă-ne încă odată, pentru rugăciunile Vasului Tău. (la sf. Verginica mă refer şi la toţi copiii ei)

“Minunile” Verginicăi
 

“Minunile” Verginicăi

Despre Verginica s-au lansat nenumărate fabulaţii, care au ajuns treptat, prin transmisia din gură în gură (“telefonul fără fir”) în zona miracolului. Când minunile s-au adunat, tentaţia de a o considera pe Verginica “sfântă” a devenit un act responsabil, reparator. Verginica fusese chinuită pentru credinţă de către torţionarii securişti, care i-au pus bile înroşite în foc la subţiori dar ea n-a avut nimic (o, minune!), au injectat-o cu otravă în inimă dar n-a murit (o, minune!), deşi acul s-a rupt în ea în timp ce era înţepată în inimă (o, minune!), au ţinut-o o noapte întreagă legată de mâini şi de picioare într-un butoi plin cu apă dar Verginica nu s-a înecat (o, minune!), nici nu s-a îmbolnăvit (o, minune!), iar apa n-a îngheţat (o, minune!) deşi afară erau exact -11 grade Celsius (o, minune!). Deşi securiştii îi puseseră căluş la gură ca să nu mai vorbească, ea tot a vorbit prin căluş (o, minunea minunilor!)
Păi dacă toate acestea erau adevărate minuni, de ce liderii pucioşi au făcut modificări în ediţia a doua a Cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu”, atenuând latura fantastică a povestirilor, cu scopul nemărturisit de a da credibilitate mărturiilor care vorbeau limpede despre “minuni”?
Iată mai jos câteva exemple. Cu aldine au fost evidenţiate modificările apărute de la o ediţie la alta:

1. Acul nu s-a rupt în inima Verginicăi, atunci când era înţepată în inimă, ci s-a rupt “în ea”:


Mărturia lui Costache Cristea:
“ S-a încercat să fie arsă cu fier înroşit, i s-au introdus în gură lucruri necurate, a fost aruncată în timp ce vorbea într-un butoi cu apă, dar nu s-a înecat, a fost injectată cu otravă în inimă dar s-a rupt acul, din care cauză a suferit toată viaţa. ” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", Ediţia 1995, pag.22)
“ S-a încercat să fie arsă cu fier înroşit; i s-au introdus în gură lucruri necurate; a fost aruncată, în timp ce vorbea, într-un butoi cu apă, dar nu s-a înecat; a fost injectată cu otravă în inimă dar s-a rupt acul în ea, din care cauză a suferit toată viaţa. ” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", Ediţia 2006, pag.55)

Aceste fabulaţii sunt specifice unor spirite credule şi habotnice, rupte de simţul realităţii. “S-a încercat să fie arsă cu fier înroşit”, dar se pare că n-au reuşit, altminteri n-ar fi rămas doar la stadiul de “încercare”. Şi de ce n-au reuşit? Ar fi fost extrem de simplu, dacă ar fi vrut. Dar mai degrabă n-au vrut, şi mai probabil că nici n-au încercat, pentru că, altminteri, sigur ar fi reuşit. Aşa cum au reuşit – când au vrut – să o ardă cu ţigara (după cum spun alte mărturii). “Otrava” este descrisă de către alţi “martori” ca fiind “ser stricat” (în timp ce alte mărturii pretind că era doar “expirat”). În orice caz, dacă se ajungea cu acul în inimă ar fi fost fatal pentru ea. Noroc că s-a rupt acul, iar ca să nu se înţeleagă greşit, că s-ar fi rupt în inimă, ediţia din anul 2006 aduce o “precizare” suplimentară, la modul absolut vag, că s-a rupt acul “în ea”. Iar culmea naivităţii este să crezi că de la acul rupt “în ea”, Virginia “a suferit toată viaţa”, în principal tot de inimă, căci o serie de “martori” dau ca semne clinice premergătoare morţii: insuficienţa cardiacă, hipertofia inimii, retenţie hidrică, etc. semne care dovedesc existenţa unei îmbolnăviri cronice a inimii.

2. Bilele de fier “înroşite în foc”, cu care era torturată Virginia, de fapt nu erau decât încălzite, cel mult “fierbinţi”:

Mărturia lui Dănciucă Gheorghe:
“ …o frigeau cu ţigara pe mâini şi pe picioare, i-au pus bile de fier înroşite sub subţiori, chinuri pe care ea nu le simţea atunci când vorbea, dar le simţea după ce se trezea, i-au pus zăbală în gură ca să nu mai poată vorbi şi tot a vorbit. În luna ianuarie, au băgat-o într-un butoi cu apă, legată de mâini şi de picioare. Afară erau -11 grade, iar dimineaţa când au venit au găsit-o vie, iar apa din butoi nu îngheţase.” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", Ediţia 1995, pag.40)
“ …o frigeau cu ţigara pe mâini şi pe picioare, îi puneau bile fierbinţi sub subţiori, chinuri pe care ea nu le simţea atunci când vorbea, dar le simţea după ce se trezea. I-au pus zăbală în gură ca să nu mai poată vorbi, şi tot a vorbit. În luna ianuarie au băgat-o într-un butoi cu apă, legată de mâini şi de picioare. Afară erau - unsprezece grade, iar dimineaţa când au venit, au găsit-o vie, iar apa din butoi nu îngheţase.” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", Ediţia 2006, pag.70)

Butoiul în care a fost aruncată ori era pe jumătate gol, ori era pe jumătate plin, ori chinuitorii nu şi-au dat seama şi au aruncat-o în el invers, adică (deşi legată de mâini şi de picioare) cu picioarele în jos şi cu capul în sus, şi aşa a scăpat ea de înec. Dănciucă Gheorghe precizează aici că era iarnă şi că butoiul în care a stat o noapte întreagă nu a îngheţat, deşi afară erau exact, dar exact –11 grade Celsius! Să fi fost şi Dănciucă pe afară, prin apropiere, cu termometrul după el? Acest lucru este exclus, şi iată de ce. Stoica Gheorghe pretinde că (cităm) “ În anul 1957, securitatea de la Sibiu a băgat-o, în luna ianuarie, într-un butoi cu apă şi a legat-o de mâini şi de picioare”(Ediţia 1995, pag.26). Pe de altă parte, “martorul” Dănciucă Gheorghe a cunoscut-o pentru prima dată pe Virginia Tudorache abia în octombrie 1959! Mai degrabă e vorba aici nu de o mărturie autentică, ci de propria sa fabulaţie.
De altfel, “mărturiile” “martorilor” sunt pline de contradicţii. Dănciucă Gheorghe pretinde că Virginia Tudorache a fost arestată în 1956, iar Gheorghiu Dej a a eliberat-o în 1957, în timp ce Stoica Gheorghe pretinde că “…în anul 1957 a fost arestată de securitate şi în 1958 a fost pusă în libertate direct de Gh.Gheorghiu Dej…”.

Mărturia lui Ioniţă Valeriu:
“ Altădată i-au pus la subţiori bile de metal înroşite, dar…” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", Ediţia 1995, pag.45)
“ Altădată i-au pus la subţiori bile de metal fierbinţi, dar…” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", Ediţia 2006, pag.74)

Mărturia lui Stoica Gheorghe:
“ I s-a administrat sub subţiori fiare în formă de ou, încălzite la 90-100 de grade, ca să vadă dacă simte.” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", Ediţia 1995, pag.26)
“ I s-au administrat sub subţiori fiare fierbinţi în formă de ou, ca să vadă dacă simte.” (citat din cartea "Cuvântul lui Dumnezeu", Ediţia 2006, pag.58 )
Schimbarea de mai sus era obligatorie, ca să se ascundă ridicolul variantei iniţiale. Acest “martor” Stoica Gheorghe este mai aproape de realitate, povestind că “fierul înroşit” era de fapt o bilă (sau mai multe) încinse în foc, care i se puneau la subţiori. Dar şi aici varianta povestită capătă forme ridicole, precizându-se până şi temperatura exactă a bilelor (90-100 grade Celsius).


În istoria Bisericii se arată că au fost şi sfinţi care au fost torturaţi cu metale topite. De ce oare liderii pucioşi au căutat cu orice preţ să “îndulcească” poveştile despre suferinţele Virginiei, înlocuind bilele înroşite în foc cu alte bile, ceva mai puţin încinse? Doar din goană după credibilitate? În acest caz, “minunile” Verginicăi rămân doar simple fabulaţii populare ale unor spirite exaltate.

Poate ar fi interesant să vedem ce păţeşti în mod normal ca să realizezi că defapt a păzit-o Tatăl Ceresc pe sfânta Verginica de ''minunile'' securităţii lui Ghiorghiu Dej, care cică a eliberat-o personal tovarăşu', adică probabil că pentru asta o fi chiar bun tovarăşul, bun de tot... că a eliberat-o, în cele din urmă, poi au eliberat-o fiindcă n-au putut nici cum s-o omoare prin toate testele şi batjocurile lor mizerabile... şi pline de sadizm... cinic.

Hmm, vsovi scrie cu diacritice si punctuatie corecta, da linkuri cum trebuie si in genereal formuleaza paragrafe ingrijite. Ce minune sa se fi intamplat? Sau e doar o noua stare trecatoare, la fel ca si cea de dinainte? Unele mistere nu le vom dezlega niciodata :)

183. Maniheismul pucios
 

Cei care se miră de acuzaţiile de eretici care li se aduc pucioşilor pe acest Forum ar trebui să ştie că ereziile nu sunt neapărat gălăgioase şi stridente, aşa încât oricine să le bage de seamă cu uşurinţă şi apoi să concluzioneze că “aici e ceva necurat”. Nu odată ele se insinuează printre texte care par a fi de o religiozitate ortodoxă ireproşabilă.
Un asemenea exemplu apare într-un text pucioşesc din martie 1994. Aici se reactivează o teorie mai veche, susţinută cu aplomb de către maniheişti, care spuneau că omul este degradat în profunzimea fiinţei lui într-atât încât nu mai este în stare să facă nimic bun. Această concepţie a fost contrazisă de viaţa însăşi, căci drepţii care au trăit în sfinţenie, unii ajungând chiar la mucenicie, eu demonstrat exact contrariul.
Dar iată textul cu pricina, aşa cum apare el în cele două ediţii successive ale cărţii pucioşeşti “Cuvântul lui Dumnezeu”:

“Omul din puterea sa, nu poate scoate ceva bun, ci numai Domnul are această lucrare în om. Şi această aşezare s-a stricat în om încă de când Adam, cel dintâi a dat să se ridice peste puterea care-l crease pe el.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” - ediţia 1995, din data de 6 martie 1994)
“Omul din puterea sa nu poate scoate ceva bun, ci numai Domnul are această lucrare în om, şi această aşezare s-a stricat în om încă de când Adam a dat să se ridice peste puterea care-l crease pe el.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” - ediţia 2006, din data de 21 februarie/6 martie 1994)

Pucioşii lansează aşadar în catehismul lor o nouă erezie, exacerbând concepţia maniheistă conform căreia trupul omului este rău prin natura sa. În acest sens, ei extind teoria corupţiei fiinţei umane la întreaga ei alcătuire: trup şi suflet. Nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul, omul nu mai e în stare de nimic bun. Biblia afirmă că, dimpotrivă, omul poate face orice lucru bun prin credinţa lui sinceră şi fermă în Dumnezeu, şi aceasta este puterea lui: credinţa. Cu această putere omul ar putea muta şi muntele în mare, dacă ar voi, fără ca aceasta să fie neapărat şi voia lui Dumnezeu, ci doar îngăduinţa Lui. De asemenea, sfinţii părinţi ai Bisericii s-au străduit - întotdeauna cu tact şi cu îndelungă rabdare, şi nu arareori cu uimitoare adâncime - să arate că materia, lumea materială, nu numai că nu este rea, dar pentru om ea constituie o condiţie fundamentală a binelui în viaţa pământească.
Cităm un text după Pr. Prof. D. I. Belu, care valorifică gândirea sfinţilor părinţi pe această temă:

"Scrie Sfantul Serapion: "Maniheii zic: am purtat un corp al satanei, dar sufletul e al lui Dumnezeu. Corpul a fost facut rau, prin insasi natura sa, ca unul ce provine din materia cea rea; sufletul insa a fost facut bun, avandu-si inceputul in izvorul binelui. Exista deci, doua principii si doua substante, ambele fiind cauze: una a trupului rau, cealalta, a sufletului bun. Asadar, sufletul e bun si corpul rau. Dar intrebam noi: Cum se face ca trupul da dovada de infranare, iar sufletul adesea, de lipsa de cumpatare? Cum se face ca nici unul nici altul nu raman in randuiala lor, cand ceea ce e al diavolului trece de partea lui Dumnezeu, iar ceea ce e al lui Dumnezeu trece de partea diavolului?". Daca trupul ar fi rau prin natura, cum zic Maniheii, logic ar fi ca el sa se arate ca atare in toate actiunile lui. Tot asa sufletul, daca ar fi bun in mod absolut, n-ar trebui sa incline in nici un chip spre cele ale diavolului. Experienta ne arata insa ca "trupul slujeste adesea lui Dumnezeu, prin aceea ca se infraneaza, iar sufletul ajunge sa slujeasca diavolului prin aceea ca isi pierde credinta si rosteste blasfemii".
Trupul care-si infraneaza pornirile e un trup al virtutii, si trupul virtuos poate fi templu al Duhului Sfant. Numai in cazul ca n-ar exista decat trupuri desfranate si n-ai intalni nici macar unul singur cumpatat, stapan pe el insusi, numai "in acest caz am putea atribui trupurilor un rau ontologic". Dar cand atatea trupuri au dat si dau dovada de infranare, ca au devenit si devin locuinta a Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant, "cum n-ar fi absurd si ridicol ceea ce spun aceia (maniheii)?".
Sfantul Serapion valorifica contra tezei maniheice si faptul ca prin unele trupuri omenesti s-au operat lucruri neobisnuite. In aceasta privinta mentioneaza episodul cu mortul aruncat peste oasele lui Elisei (II, R. 13, 21). Numai admitand ca trupurile nu sunt prin natura lor rele, ne putem explica faptul ca cel putin unele din ele ajung la o atat de inalta virtute incat sunt venerate ca instrumente ale puterii dumnezeiesti."

În acest moment putem descifra şi motivul pentru care pucioşii îl “corectează” pe Dumnezeul lor imaginar, eliminând cuvintele incomode “cel dintâi” (aici fiind vorba de Adam). Aşadar, acum este limpede că nu au fost mai multe “căderi” ale omului, dintre care cea a lui Adam a fost “cea dintâi”. A fost doar “una şi bună”, cea a lui Adam, care a adus schimbarea catastrofală în rău a fiinţei omului, făcându-l în mod deplin şi definitiv “rău în sine”.
Scopul ascuns al pucioşilor este acela de a demonstra că nicăieri nu mai este vreun om bun decât acolo unde este Dumnezeu, iar Dumnezeu care lucrează în om este acum (după concepţia lor) numai la Pucioasa. Aşadar, Noul Ierusalim de la Pucioasa este singura trambulină ideologică disponibilă pentru relansarea mântuirii omului, iar mântuirea adusă omenirii acum 2000 de ani prin jertfa pe cruce a Mântuitorului devine superfluă.