187. “Fenomenul Pucioasa”: un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (I)

I. “Şfânta trâmbiţă şi proorociţă Virginia” şi cei trei aspiranţi la proorocie din spatele ei: omul, diavolul şi Dumnezeu (VIII)


k) 42% - observă că dispar anumite obiecte din jurul lor
Nu au fost (încă) depistate exemple referitoare la Verginica în Cartea Pucioşilor.

l) 31% - observă că apar, nejustificat, diferite obiecte în jurul lor

Exemplul 1. În care, adeptul pucios Şerban Mihai Viorel povesteşte în “mărturia” sa despre apariţia neaşteptată a unui fir de busuioc verde în timpul unei “lucrări prooroceşti” ale Verginicăi:

“Altă dată, aflându-ne la o vorbire, a zis Domnul: "Iată, vă fac o minune". Şi ne-a dat un fir de busuioc verde, de care ne-am bucurat şi ne-am minunat, căci era iarnă şi nu se găsea busuioc verde prin apropiere.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 64)

Exemplul 2. În care adepta pucioasă Dănciucă Elena povesteşte despre apariţia unei fotografii misterioase, făcută de Sfântul Apostol Luca:

“Sora Verginica se sculase, se dăduse la marginea patului neputincioasă ca întotdeauna. [...] Dar am întrebat-o eu: soră Verginica, ce a fost lumina aceasta? Ea mi-a spus: a fost sfântul apostol Luca cu un aparat de fotografiat în timpul cât eu priveam pe Domnul înaintea mea. Nu a mai trecut mult şi iarăşi Domnul Iisus Hristos a venit şi i-a vorbit depre momentul luminii care s-a văzut. Şi i-a spus: “Verginico, mâine dimineaţă vei găsi ceva pe masă şi voi veni iar şi-ţi voi spune ce să faci”. Dimineaţa când ne-am sculat, era această fotografie pe masă. [...] Ne-am uitat bine la fotografie, ne-am uitat amândouă.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag. 658)


m) 27% - în diferite momente, au scrisuri diferite
Nu au fost (încă) depistate exemple referitoare la Verginica în Cartea Pucioşilor.

Tulburarea de disociere poate alterna cu faze de tulburare prin depersonalizare, episoade în care apare sentimentul detaşării de propria persoană, ca şi cum subiectul ar fi un observator extern al corpului sau şi proceselor sale mentale.
Pe perioada experienţei de depersonalizare se menţine însă contactul cu realitatea externă. Depersonalizarea produce distres de intensitate clinică sau /şi dizabilitate.
Acest sindrom debutează , de regulă, în adolescenţă, şi poate degenera în manifestări schizoide si alte tulburări psihotice în care contactul cu realitatea este alterat – halucinaţii auditive, delir, comunicare între personalităţi diferite (tulburare de identitate disociativă)

Or, din citatele de mai sus reiese clar că Verginica a trecut cam prin toate aceste simţăminte patologice:
– detaşarea de propria persoană,
– distres (stres care depăşeşte o intensitate critică, determinat în mare măsură de procesele mentale prin care trece o persoană atunci când întâmpină situaţii de criză sau situaţii neplăcute în viaţă),
– dizabilităţi ( modificări personale de percepţie şi de comportament cauzate în mod direct de o boală, un accident, ori o altă cauză de sănătate care poate fi tratată sau ameliorată prin intervenţii medicale)
– ruperea tranzitorie a contactului cu realitatea externă,
– manifestări schizoide,
– halucinaţii auditive,
– delir,
– comunicare între personalităţi diferite (tulburare de identitate disociativă).

În concluzie, există argumente solide care, cumulativ, susţin o participaţie personală, dar patologică, a omului Verginica la comunicările zise “cereşti” care stau la baza catehismului pucioşesc, iar punctul de vedere al lui Nicodim Pucioşitul (“Prin Sfânta Virginia nu vorbea omul”) este substanţial eronat.

187. “Fenomenul Pucioasa”: un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (I)

I. “Şfânta trâmbiţă şi proorociţă Virginia” şi cei trei aspiranţi la proorocie din spatele ei: omul, diavolul şi Dumnezeu (IX)



B. Al doilea vector propus spre analiză de către Nicodimul Pucios :

“2. Diavolul nu s-a putut folosi din roadele vorbirii prooroceşti a Sfintei Virginia, deoarece această vorbire purta în sine atributele dumnezeirii:
[...]
Dacă, prin absurd, am admite că diavolul a hrănit creştinătatea timp de cincizeci de ani, cu atâtea învăţături cereşti, de mult împărăţia lui s-ar fi dezbinat întru sine. De aceea:
Prin Sfânta Virginia nu vorbea diavolul.”
(citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 36)

Raţionamentul “părintelui Nicodim” este şubred şi incomplet. El pune la îndoială ingeniozitatea diavolului de a se folosi de unele mijloace neortodoxe pentru a simula perfecta ortodoxie. Biblia avertizează însă că diavolul poate lua chip de înger de lumină şi că viclenia lui nu are margini atunci când caută, ca un leu hămesit, pe cine să mai înghită. Până la urmă, criteriul de distincţie este dat tot de Biblie şi el este extrem de simplu: cei vicleni, numai “după roadele lor se vor cunoaşte” (cf. Luca 6,44)
Or, care sunt roadele Noului Ierusalim? Peste cincizeci de ani de propovăduire fără alte rezultate notabile, în afară de câteva care nu-i prea fac cinste:
– un “popor” (poporul Verginicăi) risipit şi dezorientat;
– familii creştine destrămate;
– creştini eretici care sunt rupţi de Biserică şi de Sfintele Taine, dispreţuiesc preoţii, condamnă căsătoria şi se comportă ca nişte sectanţi. Deşi pretind că o iau ca etalon pe “sfânta Virginia”, creştinii pucioşi de astăzi gândesc total diferit de ea. Despre Verginica, prin anul 1995, Bănescu Emilian spunea: “Mămica Verginica nu voia să lipsească de la sfânta biserică nici atunci când nu mai putea merge pe picioare şi ne ruga să facem scăunel din mâinile noastre, şi aşa două persoane o transportam, căci zicea: „Dacă mor, să mor în sfânta biserică“.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 72);
– o “mănăstire” mixtă care nu respectă canoanele, nu face ascultare de episcopul locului, nu stă sub păstorirea unui stareţ (sau unei stareţe) iar vieţuitorii ei nu au tundere în monahism;
– o Biserică nouă, schismatică, numită Biserica Noul Ierusalim. Dacă pe vremea ei Verginica nu voia să se despartă de Biserica strămoşească nici bolnavă fiind, actualii pucioşi care se pretind a fi urmaşii ei nu mai calcă cu piciorul în nici o biserică, numindu-le cu dispreţ “bisericile din lume”, iar faţă de ierarhie şi instituţia Bisericii oficiale au o atitudine duplicitară (prevalând însă dispreţul, desconsiderarea şi duşmănia). De aceea şi-au construit propriul lor lăcaş de biserică, pentru a fi radical separaţi de cea strămoşească, apoi şi-au înfiinţat şi o ierarhie şi o instituţie bisericească paralelă cu cea oficială.
– o învăţătură eretică prin care se promovează o nouă Evanghelie, “ cea după Sfânta Mare Proorociţă Virginia”. Pe parcurs, catehismul lor care iniţial era ortodox, s-a îmbogăţit cu o sumă de erezii, unele ilariante, dar altele destul de grave.
– o ierarhie proprie în care slujitorii bisericeşti nu au hirotonie validă, primită canonic de la episcopii Bisericii.

Simpla promovare cu insistenţă a sintagmei “Cuvântul lui Dumnezeu” nu poate fi nici pe departe o garanţie în sine. Orice îndrăzneţ îmbârligat la minte ar putea lansa un concept similar pe care să-l susţină apoi cu predici ingenioase, şi chiar sunt cunoscute alte persoane în România şi în lumea largă care se dau drept Messia sau Iisus Hristos, în numele Căruia ele inoculează în lume învăţături personale.

Aşadar, la Pucioasa, pe fondul promovării multor îndemnuri bune, diavolul a semănat şi îndemnuri veninoase, care au copleşit prin efectele lor tot binele promovat de faţadă de către Biserica “Noul Ierusalim”.

În concluzie, este plauzibil ca diavolul să se fi folosit la modul instrumental de Verginica, prin dizabilităţile ei psihice, pentru a-i înşela pe cei mai habotnici dintre creştini şi a-i împinge la erezie şi apoi la schismă. Părerea lui Nicodim Pucioşitul (“Prin Sfânta Virginia nu vorbea diavolul”) este contrazisă de realitate.

C. Al treilea vector propus spre analiză de către Nicodimul pucios:

“3. Din proorociile Sfintei Virginia s-au folosit însă doar omul sfânt, şi Dumnezeu. Omul curat a primit o nouă confirmare a existenţei lui Dumnezeu şi a iubirii nemărginite pe care El o nutreşte faţă de creaţia Sa.
Dumnezeu a chemat prin Cuvânt, a primit, şi apoi a pecetluit cu darul credinţei un popor nou, de fii credincioşi, pe care l-a numit Noul Israel. Prin acesta, El Şi-a zidit Biserica-mireasă, Noul Ierusalim, care se pregăteşte asiduu, prin ascultare şi curăţie sfântă, de întâmpinare întru slavă a Împăratului Hristos, la cea de a doua Sa venire pe pământ: „Şi iarăşi va să vină, cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit“ (fragment din Crezul creştin). De aceea:
Prin Sfânta Virginia vorbea Dumnezeu. ” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 36)

Construcţiile Nicodimului Pucios vis-a vis de dumnezeirea adusă pe pământ de “sfinta Virginia” ar fi remarcabile, dacă ar fi şi adevărate. El face aici propagandă unei biserici ideale, care numai pe hârtie corespunde adulaţiilor lui. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa. Biserica Noul Ierusalim nu se deosebeşte prea mult de celelalte Biserici care stau sub semnul neputinţelor omeneşti, dar aspiră şi ele, mereu, spre mai bine. Oamenii “curaţi” de la Pucioasa s-au dovedit în ultimii 50 de ani şi mai bine a fi: unii iubitori de slavă deşartă, alţii invidioşi, alţii clevetitori, alţii duşmănoşi, alţii avizi de putere, alţii desfrânaţi, alţii lacomi, alţii iubitori de arginţi, alţii (cei mai mulţi dintre ei) mincinoşi. Rând pe rând au fost “epuraţi” de-a valma, şi dintre cei buni, şi dintre cei răi, dar tot au mai rămas destui care nu corespund unei reprezentări ideale de “ascultare şi curăţie sfântă”. Propriile constrângeri s-au dovedit mult prea grele pentru cei mai mulţi dintre ei, iar unele precepte pucioşeşti nu s-au îndeplinit niciodată. În fine, democraţia apostolică, specifică Bisericii primare pe care pucioşii pretind că o copiază, a fost înlocuită cu hegemonia despotică a unor lideri pucioşi fără scrupule, care cu lingura le dau miere supuşilor lor, dar cu coada lingurii le scot ochii.

Ultima alegaţie a lui Nicodim Pucioşitul (“Prin Sfânta Virginia vorbea Dumnezeu”) este o fantezie frumoasă, rezultatul tragic al unui entuziasm de moment.

pt cei care ati fost activi la aceasta discutie, ati pute face un rezumat la ceea ce s-a scris pe aici? sunt f multe pagini si nu am rabdare sa le citesc pe toate.

Rezumat:

Afară-i vopsit gardul
Înăuntru-i leopardul.

citat mariamargareta: (iar sovivi răspunde cu bold italic în paranteze)

187. “Fenomenul Pucioasa”: un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (I)

I. “Şfânta(sick!) trâmbiţă şi proorociţă Virginia” şi cei trei aspiranţi la proorocie din spatele ei: omul, diavolul şi Dumnezeu (III)

Se ştie
(De unde? De la cine? Savanţii au zis? Atunci înseamnă că n-a zis nimeni! iar dacă ziceţi şi voi, atunci e mai mult decât concludent, roboţelele fermecate au trecut direct la noţiuni de pishiatrie şi psiholojie şi au găsit cobaii pe cine să-şi testeze grozăviile, pe fraieri ca mine, ispitind la nesfârşit...)


că tulburarea disociativă

(Adică ştii dumneta ce e aia, asociativ şi disociativ, dar important e că ai băgat insinuarea sigură cu tulburarea, că zici că e e sigur ceva tulburare, adică aşa ca apa tulbure ori ca vinul tulburel, de se ridică de pe fund tot felul de tulburăi dacă-i aplici o turbulenţă prin scuturare, ca să-i aplici apoi rotorul ca să-i şi măsori poborul gură cască.)


este o tehnică de supravieţuire foarte creativă

(adică ai dat-o că inventa, deci ai băgat-o la capitolul creiaţii, deci nu voi ci ea, ea, sfânta, creia de foame şi de frig, visa la fericirea de a nu rămâne singură pe gLume, orfană de ambii părinţi, şi asta se numeşte tehnică de creiaţie, care se înţelege şi se iartă la bolnavii cu tulburări... tulburări pe care le vrei dumneata să le scoţi şi să le socoţi, dar aveţi grijă ce vă doriţi, că uneori ceeia ce vreţi se împlineşte, că cine sapă groapă altuia el o să cază în ea... de la caz.),


care permite indivizilor să suporte sau să păşească peste circumstanţe disperate, aparent fără soluţie, pentru a-şi conserva câteva zone de funcţionare sănătoasă

(fireşte, ai demonstrat că mai avea un neuron sănătos şi restul era coaptă, adică nebună creiativă ce creia ca să treacă peste greutăţi, adică iată călca peste circumstanţe disperate... păi da, călca peste circul vostru dispăerat încă de mică fiindcă era proorociţă).


Atunci când se confruntă cu situaţii traumatice copleşitoare, din care se pare că nu mai există scăpare, un copil poate recurge la o “evadare” în mintea sa.

(Iat-o evadând din puşcărie, infractoarea fugea de cruce, fugea de greu, copleşită, şi se înţelege că doar la copii e orice posibil, păi nu a donat un ochi la schimb? Deci nu a evadat ci a donat un ochi la schimb pentru o viaţă de mamă, şi-a asumat ca oricelovitură la ochiul rămas să o transforme în handicapată, nu ţi se pare periculos şi nu ţi-ar fi frică să nu rămâi orb? Cine îşi dă ochi pentru ochi? Ori dinte pentru dinte? Şi zici că visa? Zici că nu a fost cinstită în crucea ei ci că a fugit, a evadat, a evadat din mintea sa?)


Copiii folosesc fuga de realitate sau îşi construiesc mental experienţe senzoriale care transcend lumea materială palpabilă, ca un mod de apărare extrem de eficace împotriva durerii fizice şi/sau emoţionale acute sau contra anticipării îngrijorătoare a suferinţei.

(Păi cine îi învaţă aşa pe copii, nu părinţii? Care le pun înainte tot felul de jucărele şi cărticele de poveşti şi filme animate? Dar ea nu avea nimic din toate jucărelele astea ca să aibă unde şi cu ce să evadeze, era copleşită de crudul adevăr şi nu de ficţiuni, iar crudul adevăr nu te îndeamnă la revererii cu ochii deschişi ca să te ascunzi printre poveşti, că povestea ei era tristă cu o nesfârşită boala de mică şi cu un părinte care a părăsit-o la 4 ani şi cu o mamă ce urma s-o părăsească la 9 ani... Să vedem cine ar fi capabil să născocească poveşti vânătoreşti, să creieze gLumi paralele dacă ar trăi astfel de zile de coşmar, când ştii că rămâi pe drumuri şi că o să mori de foame în curând după câteva zile de suferinţă căci ai rămas singur pe gLume... să vedem cine are atunci chef de creaţii şi poveşti... Cine? Sau nu o băteau copiii fiindcă era săracă? Nu o loveau cu pietre şi o alungau de mică? La cine să viseze?)

Prin acest proces disociativ, gândurile, sentimentele, amintirile şi percepţiile experienţei traumatizante pot fi separate psihologic, iar trauma îşi găseşte o soluţie: fie ea este exteriorizată, ca şi când nici nu s-a întâmplat, fie este soluţionată de o persoană-surogat, exterioară eului, dar percepută ca un “alter-ego”. Două sau mai multe “entităţi” preiau controlul asupra comportamentului persoanei la un moment dat. Aceste entităţi, denumite uneori “personalităţi alternative”, “alter-ego-uri”, “părţi”, “stări de conştiinţă”, “stări al ego-ului” sau “identităţi”, despovărează pe individ de angoasa produsă de abuzul fizic sau emoţional.

(Iată şi explicaţia savantă, că cică ea creia în mintea ei persoane false, închipuiri, deci e clar că nu poate exista altă explicaţie decât născocirea, minciuna, personajele fictive, inchipuirile băgate într-o explicaţie savantă, dar atunci cum se mai explică faptul că Persoanele himerice, născute doar în mintea ei, din închipuirile şi reveriile suferinţei, iată, ele apar şi negociază cu ea şi mai mult îi vindecă şi mama ce urma să moara căci nu se mai putea ridica din pat, o femeie cu doi copii care nu se mai putea ridica din pat? De lene nu se putea ridica ea din pat? Probabil că o să explici savant că s-a întâmplat un fenomen inexplicabil, paradoxal şi că însănătoşirea mamei şi apoi pierderea vederii la un ochi în cazul Sfiintei au fost întâmplări ale hazardului, căci închipuirile se jucau cu mintea ei de copil care delira de foame, şi care, ca şi orice copil fabuleză din joacă ori ca să evadeze de frică din închisoarea păcatelor... şi iată minunea născocită şi iluzorie şi de neexplicat care ca orice întâmplare venită din pură întâmplare întâmplătoare a însănătoşit o mamă bolnavă la pat şi a lăsat fără un ochi un copil, exact aşa ca legea compensaţiei naturale... un fel de dreptate apărută din senin, pe nepusă masă.)

continuarea mai jos

Gradul de disociere la un individ este evaluat de medicii psihiatri folosind Scala Experienţelor Disociative. Aplicând această scală, s-a constatat şi care este gradul de incidenţă procentuală pentru anumite manifestări tipice la pacienţii diagnosticaţi cu tulburare de identitate disociativă:

(E clar, iată tulburarea de identitate, iată tulburarea şi gradul, aşa ca la alcoolişti, gradul de alcoolemie prin care poliţiştii psihiatrii te evaluează ei în mod savant ca să-ţi întocmească ei cazierul juridic sau medical sau bancar... şi fireşte, cum era să uit, cazierul lingvistic... deci e vorba de cazierul experienţelor disociative şi asociative puse pe o scală, aşa ca la cutremurmure, richter sau mercali sau ce ştiu eu ce scări logaritmice... deci e clar că dacă cineva s-a ocupat de caz şi de dosar atunci e sigur undeva pe scala asta... e sigur pe termometrul ăsta cu alcool şi ca atare nu putem trage decât o singură concluzie: a fost bolnavă şi atunci se înţelege că nu trebuie crezut nimic... Păi nu e Crucea o nebunie pentru toţi savanţii gLumii? Şi cu cât e dusă ea mai din dragoste şi iubire şi sfinţenie cu atât e mai lipsită de temei purtarea ei în ochii savanţilor şi deci savanţii o plasează cât mai sus pe scala alcoolemiei, pe scala absurdului, pe scala experienţelor şi fenomenelor inexplicabile disociative rezultând: 100% nebunie, schizofrenie, tulburare... că doar în ibricul uriaş al cărţilor savanţilor se poate băga la învârtit orişicine, doar să existe un minim minteres... să iasă măcar o cafia din afacerea asta :44::57: că altfel spre ce lingvisvism să întindă limbuţa cei ce se încumetă ca să te trezească?)

Să reluăm aceste criterii unul câte unul şi să căutăm pentru fiecare din ele în ce măsură vom regăsi în scrierile oficioase ale pucioşilor texte de unde să rezulte care dintre aceste experienţe disociative nu îi erau străine Verginicăi.

(De ce să nu aplicăm criteriile astea absurde pe mintea ta? să vedem cât de savantă e savanta sau Samanta aia care dădea din nas şi apărea explicaţia, rezulta din texte şi se explica firesc tot restul, bine că a învârtit ia din nasuc. De ce să nu experimentăm psihiatria şi psihologia direct pe voi că doar voi îi credeţi pe toţi psihologii şi psihiatrii şi vă place, deci pentru ce mi le aduceţi mie pe cap teoriile şi tezele şi toate ideile şi visele savanţilor? N-aveţi de lucru altceva decât să mă puneţi să învârt la rotiţă aşa ca toţi şoriceii căzuţi în ispită? Deci de ce să nu vă măsuraţi voi singure pe voi însele cu ţianul: deciţianul, centiţianul, miliţianul să vedem la cât la sută vă plasaţi pe scală?)

Dacă te încadrezi şi tu aici, la litera m), nu-i niciun bai, că aşa barem sunteţi mai mulţi şi vă mai încurajaţi unii pe alţii. Şi nu-i nici de mirare, până acum te-ai tot străduit din răsputeri să ne convingi de propriile tale experienţe disociative, şi cred că ai reuşit.

Tovarăşe Vsovi! Tovarăşi! Staţi liniştitiţi! Aşezaţi-vă la locurile voastre şi scrieţi ce poftiţi! Nu vă arestează nimeni doar pentru atâta lucru.
Criptografii.

Ce m-am străduit eu? Să vă conving să vă disociaţi? Păi voi amândouă, tovarăşele pârofesoare de lingvisvism, sunteţi gata asociate cu necuratul aşa că oricât m-am străduit să vă decodific printr-o decriptografiere clarificantă şi să vă explic cum e situaţia, voi tot la psihiatrie şi psihologie fugiţi ca sub fusta lui mămica dar aia nu-i mămică ci e baborniţa cloanţă cotoroanţă ce vă dă turte dulci aşa cum le-a dat la Hansel şi Gretel, dar apoi vă bagă în soba lui nenia, ca să vă coaceţi, când vă distraţi voi mai bine, aşa că aţi presărat firmituri de pâine pe drum? sau ce aţi lăsat ca urme pentru întoarcere ca să nu le pape păsările sau vulpile între timp?

Dar iată cu ce ispită aţi ieşit zicând acuma voi că eu sunt cel ce vreau să vă conving pe voi de ceva şi că eu sunt tovarăş bun cu tovarăşii... ca să fac eu adepţi... păi adepţii... să ce... să ce să facă ei? Să zică şi ei ca mine? Păi ce trebuie să zică cineva ca mine? Vreau eu ca să mai zică cineva ce zic eu, să facă? Păi dacă vrea să se mântuiască cineva trebuie să trăiască ce e scris şi dăruit de sus şi nu de jos de la mine păcătosul mirean păcătos, că dacă ei doar citesc doar atunci tot nimic n-au realizat... deci eu vă încurajez de jos ca să trăiţi nu psihiatria şi psihologia ci lingvismul Acela care s-a dat de sus, adică mai degrabă conţinutul că voi până o să credeţi o să ajungeţi la senectute... şi o să ziceţi cu durere : dacă am fi ştiut... păi de ce nu ştiţi de acuma?


Dar pe voi eu, deşi mă strădui, nu ştiu cum să vă disociez de cel rău ca să nu vă mai încurcaţi cu savanţii... Asta e problema cia spinoasă... Şi nu ştiţi voi oare că ei au tot minteresul mitoman de a se distra de fraierii care le cred lor toate născocelile şi explicaţiile savante? Că zic ei că Savant vine de la Savaot, dar nu-i aşa nici pe departe, ci Savant vine de la antiSav scris Savant... Deci eu asta am încercat, să vă disociez de prostiile lor absurde care vă târăsc în păcate, dar voi mereu aţi dorit să vă asociaţi cu ei şi să rămâneţi asociate la răutăţile lor, şi atunci am zis că vă las în plata Domnului că decât să cad tot eu mereu în ispită discutând cu voi, mai bine îmi văd de treaba mea şi nu mă iau în gură cu nimeni, că voi şi aşa tot nu pricepeţi oricât v-am explicat... că cu nenia savantul şi tanti grijania nu e de joacă, fiindcă o să te trezeşti asociat cu bucurâia de răul altuia vopsită cu miere albinoasă şi atunci să vezi cum o să dai fuga la mine să te învăţ să te disociezi de năravurile dobândite de lipitorile ochilor tăi... Şi atunci cum o să te înveţi să te dezveţi dacă te-ai obijnuit atâta amar ca să nu mai asculţi nici de mine păcătosul darmite de Domnul? Crezi că e suficient ca să te închipui antisavant şi gata? Păi savanţii nu-i vezi că numai tâmpenii au inventat şi descoperit toată vremea? Şi la ce vă trebuie vouă savantologia asta lingvistico-fantastică pe teme psiholojico-psihiatrice? Ce vreţi să demonstraţi? Că voi nu sunteţi sărite de pe fix? Ci numai noi creştinii, adică numai eu păcătosul că acuma cu mine discuţi? Păi cum să nu fi sărit de pe fix dacă toată ziua te flatează mâţele cu cozile lor cu capete savante la capetele lor? Deci dacă ai orbit de un ochi şi pe celălalt ai albeaţă, să vezi dumneata cum o să dănţuieşti cu mâţele pe acopăerişul gLumii... aşa ca între savanţi.

Să-mi fie cu iertare, dar acum ai ajuns să mă faci dumneata că eu am încercat să te conving, când eu defapt am încercat mereu să mă conving pe mine că mai aveţi totuşi o speranţă, şi aşa am să mă conving mereu, că până la ultima suflare trebuie să crezi că mai ai o şansă dacă nu ţi-o risipeşti singur cu tot dinadinsul... Dar voi parcă în ciuda propriilor voastre ultime şanse vă distraţi cu distraţii... Şi dacă vă distraţi pe seama mea nu-i bai dar voi vă distraţi în absurd şi la pătrat cu un cinsim de notificat... Şi credeţi voi că nu-i păcat? Deci cum se poate că iar v-a apucat analiza de aţi analizat... Până când credeţi că sunteţi de tolerat şi de suportat? Nu v-am zis că mai bine va dădeaţi pe voi la măsurat? Să vedem şi să ne mirăm cam câţi ţieni vă face pielea? Deciţieni, centiţieni ori miliţieni... să vă pot şi eu plasa pe scala experienţelor asociative... funcţie de traume şi baiuri... procentual.

Dar ce o să vă faceţi voi după ce treceţi puntea? Cum mai scăpaţi de necuratul? Sau probabil că o să negaţi lucrurile pe care o să le vedeţi şi o să le auziţi de la el? Nu o să vă lăsaţi impresionate că doar ştiţi că la început e doar reclama: mâncare bună, femei, băutură, privilegii... dar pe urmă vine şi marfa de calitate: smoală, putoareoare, deznădejde, depresii, fobii, ispite, goliciuni şi suferinţe... abea apoi se arată negreala... şi petele de păcură odată aprinse, te trezeşti fără lacrimi şi atunci să vezi cum îţi arde toată hinuţa şi cămăşuţa... şi suferi şi o să strigi după sfânta Verginica dar ea nu te mai aude căci dacă ai socotit-o nebună atunci o se te socotească şi pe tine Domnul aşa cum eşti, şi o să te audă doar lupii când o să strigi de frică sau de frig ca de mama focului... şi să-i vezi cum o să-şi vâre apoi colţii în pielea şi în carnea ta moale... Crezi că va fi frumos? Nimeni nu scapă dacă huleşte... Voi însă vă disociaţi crezând că la voi nu se pune... Şi dacă se pune totuşi şi la savanţi? Cine vă scapă de analizele voastre halucinante? Ceilalţi savanţi? Eleganţii o să se distreze cel mai tare de voi... Şi până la urmă poate tot la sfânta Verginica o să mai găsiţi o lacrimă şi pentru voi... dar tot degeaba că voi nu vreţi să credeţi... deci pentru ce s-o mai tot lungim? Povestea asta... E simplu, unii cred şi alţii nu vor să creadă, dar se socoteşte după cât ai trăit şi nu după cât te-ai lăudat că crezi sau că nu crezi... Deci dacă nu ai trăit ce este scris atunci tot degeaba.

Dar bine ca scriem mult, şi contra. Adică numai bine nu e, dar atât a priceput omul... că poate vota contra... dar sărmanul nu pricepe că votează mereu contra lui însuşi... Dar e liber. Să fie sănătos ca să poată alege. Şi Domnul îi iubeşte pe toţi... doar că unii vor locui până la urmă ceva mai sus.

Io-s leiopardul şi MM a vopsit gardul... ca să nu vedeţi pe nenia savanticul cu pisikaa lui etalată în lesă şi eretele lui purtat pe umărul drept şi pe tanti grijania... care stau la pândă ca să te pună să stai şi tu de 6... până servesc ei cafiaua de la ora cinci şi-unsfert. :44::57::43:

Rezumatul e tot degeaba dacă te-a luat graba fiindcă graba strică treaba... şi câştigă ali-baba.

188. “Fenomenul Pucioasa” : un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (II)
 

II. “Şfânta lelică şi proorociţă Maria” : o “trâmbiţă” retrogradată la rangul de “punte de trecere” (I)

“Părintele Nicodim” se fereşte să facă o analiză similară, detaliată, asupra credibilităţii “textelor sacre” provenite de la lelica Maria, sora Verginicăi. El lasă să se înţeleagă că demonstraţia matematică pe care a făcut-o pentru Verginica, prin care a concluzionat fără echivoc că “Prin Sfânta Virginia vorbea Dumnezeu” , este în mod firesc valabilă şi pentru proorociţele care au urmat-o pe ea: şi prin lelica Maria a vorbit Dumnezeu.
Lelica a început să “trâmbiţeze” timid, la mai bine de un an de când Verginica părăsise lumea aceasta. Liderii pucioşi de astăzi plasează destul de ambiguu locul lelicăi în “lucrarea de proorocie” de la Pucioasa. Pe de o parte, admit că prin lelica s-a făcut o lucrare întru totul asemenea cu ce a Verginicăi:

“ Nu a existat niciodată vreo îndoială pentru cei ce cred, că prin sora sfintei Virginia (lelica Maria) Dumnezeu Şi-a continuat în acelaşi fel lucrarea Sa, dar din păcate nu toţi creştinii au crezut aşa” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 271)
“Am pus apoi pe surioara ei să-Mi audă cuvântul, căci pe ea o luasem din trupul suferinţei ei, şi mult cuvânt Mi-a scris şi surioara ei, căreia Eu, Domnul, îi dictam cuvântul Meu, căci Mi-am pregătit-o frumos şi pe aceasta, şi apoi intram şi în trupul ei, şi Îmi scriau cuvântul cei ce îl auzeau de la gura ei.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 12 decembrie 2007)


Pe de altă parte, primii care “nu au crezut aşa” se dovedesc a fi chiar actualii lideri pucioşi. În primul rând, pentru ei lelica nu a fost o “sfântă”, aşa cum a fost Virginia. Lelica n-a fost nici “trâmbiţă”, căci atunci ar fi fost nevoiţi să o coteze ca trâmbiţa a şaptea, cu care Apocalipsa se încheie. Or, lelica a murit (în anul 1997) şi Apocalipsa nici măcar n-a venit. Atunci liderii pucioşi au inventat ceva ingenios: lelica a fost... o punte de trecere. Pe această punte se trece în pas grăbit de la şfânta proorociţă Virginia la şfânta proorociţă Mihaela, ultimul prooroc (şi cel din urmă – se pare):

“ Unii, care au simţit ca o constrângere îndemnul de a trece la o viaţă creştinească mai sinceră şi mai curată, au preferat autosugestia, mulţumindu-se a-şi imagina că vorbirea Domnului a încetat odată cu plecarea la cer a sfintei Virginia, în anul 1980. Ei au respins de atunci posibilitatea unui fir continuator de coborâre cerească. Mulţi dintre ei au găsit prilej de poticnire în “pregătirea mai puţină a vasului” prin care se continua vorbirea din cer, spunând că “lelica n-a avut postul cel de patruzeci de zile”. [...] S-a îngrijit deci, Domnul, ca să poată să nu fie ei zdruncinaţi şi să creadă că lucrarea a continuat şi merge înainte. A fost nevoie însă de o “punte de trecere”, pentru că trupul sfinteiVirginia devenise neputincios în a mai fi folosit pentru o aşa de mare lucrare.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 271)

Acest text tendenţios este semnat anonim “Ucenicii”, fiindcă a fost scris de 1-2 adepţi mai docili la comanda directă şi sub supervizarea liderilor pucioşi în anul 2006, odată cu lansarea ediţiei a doaua a cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu”. După ce inventează sintagma salvatoare “punte de trecere”, ei păşesc hotărât mărşăluind cu bocancii pe această punte şi declarând că “lucrarea” se reia nu în 1982 (când a început lelica să vorbească “de la Dumnezeu” până în anul 1994), ci în 1990, când a început Mihaela să scrie texte ca de la Dumnezeu. Adică, cei 10 ani dintre anul morţii Verginicăi şi anul lansării Mihaelei ca “proorociţă a ultimei trâmbiţe, care este Domnul”, sunt trecuţi (nu sub tăcere, că asta nu se putea) în derizoriu, ca zece ani de necredinţă, în care “drepţii”, credincioşii, acoliţii noilor lideri au tot aşteptat să reînceapă lucrarea, aşteptare care li s-a părut a fi ... doar zece zile! :

“ Privind la poporul rămas opintit pe cale, sfânta Virginia spunea din cer cu durere: “Pentru cei pentru care eu n-am murit, aceşti zece ani au fost parcă zece zile, iar pentru cei care nu m-au aşteptat, au fost zece ani. Iată că şi poporul meu a rătăcit prin pustiul necredinţei zece ani”( citat din Cuvântul lui Dumnezeu, vorbirea sfintei Virginia, 1/14 decembrie 1990)” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 271)

Aşadar, după cele zece zile de vorbire fără nici un rost a lelicăi Maria, apare soarele pe cer: Mihaela preia hăţurile “proorociei”. Altă gâscă, în altă traistă! Mesajele Mihaelei erau bogate şi lungi şi late, ticluite cu măiestrie şi cu substanţă, se cunoştea că ea a făcut liceul, în comparaţie cu lelica Maria care avea doar câteva clase de şcoală elementară. Se cunoştea! Ucenicii se grăbesc şi ei cu adulările la adresa noii lideriţe pucioase:

“ După anul 1990 chemarea Domnului şi-a deschis larg ecourile spre cei din lume mai mult decât până atunci [...] În anul 1990 Dumnezeu reuşise să-Şi pună temelia unui nou început al Bisericii Sale dreptmăritoare pe pământul român. [...]” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 272)

Trebuie că tare greu i-a venit, dar bine că a reuşit, în sfârşit, după zece ani de chin, în care “poporul Lui a rătăcit prin pustiul necredinţei”, să-Şi deschidă ecourile. Şi să-Şi pună şi temelia. Mai pusese El o temelie în 1955, dar şi aceea s-a surpat. Pentru cei care au uitat de la mână până la gură, “ucenicii” repetă imediat precizarea de maximă importanţă, ca să fie clar pentru toată lumea, odată pentru totdeauna:

“Sora sfintei Virginia, lelica Maria, a fost puntea de trecere de la o generaţie de creştini la alta” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 272)

Dar ce rost a mai avut această “punte”, dacă în plan prozelitist n-a făcut mai nimic? Ei bine, liderii pucioşi i-au găsi unul tocmai potrivit: să-i legitimeze pe ei, pe liderii pucioşi, “noua generaţie” care vine tare din urmă şi preia hăţurile din mers de la “ăi bătrâni”, că “şi ei sunt de la Dumnezeu”. Să-i legitimeze că ei sunt “cei ce rămăseseră credincioşi lângă El”. Să-i întărească pe ei că sunt “cei aleşi dintre cei chemaţi”. Să-i certifice pe noii lideri pucioşi (leliţa Mihaela şi nenica Nicuşor) că “ei sunt temelia tainică şi trainică a noii lucrări de la Pucioasa; ei sunt noul început al Bisericii Sale dreptmăritoare; ei sunt fiii Lui cei iubiţi, şi pe ei să-i ascultaţi ! Ei sunt cei care de atunci încoace aud şi scriu “Cuvântul lui Dumnezeu” (spre deosebire de lelica Maria, care “auzea şi rostea Cuvântul”). Aşadar este vorba acum de o deosebire epocală, un salt calitativ uriaş: apare în istorie, la Pucioasa, un fir nou de Cuvânt Dumnezeiesc”, firul scris, faţă de firul cel vechi, firul vorbit)”:

“ În anul 1990 Dumnezeu reuşise să-Şi pună temelia unui nou început al Bisericii Sale dreptmăritoare pe pământul român. Atunci El i-a ales dintre cei chemaţi pe cei ce rămăseseră credincioşi lângă El şi i-a aşezat pe pământul ales de la Glodeni-Pucioasa, pe care în anul 1991 urma să fie ridicată Sfânta Sfintelor Noului Ierusalim, după legea creştin-ortodoxă. Odată cu această temelie văzută, care împlinea în duh profeţia Apocalipsei, de cer nou şi pământ nou, şi în paralel cu lucrarea de coborâre a cuvântului Său prin sora sfintei Virginia, Dumnezeu a pus în aceste locuri şi o temelie tainică şi trainică. El i-a ales pe acei creştini care de atunci încoace aud şi scriu cuvântul lui Dumnezeu, acest nou fir de coborâre cerească, lucru pe care Domnul îl profeţise demult prin sfânta Virginia, iar acum îl întărea şi îl certifica prin sora ei, lelica Maria, adeverindu-i împlinirea.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 272)

Acum, că lucrurile sunt clare cu lelica, leliţa şi nenica, şi cu raporturile de certificare dintre ei, să trecm la oile noastre. Cine vorbea prin lelica Maria?
Preluând raţionamentul Nicodimului Pucios, făcut pentru “Sfânta Virginia”, rezultă că şi în cazul lelicăi ne stau în faţă aceiaşi trei vectori de transmisie a mesajului ceresc prin lelica: omul, diavolul sau Bunul Dumnezeu. Care să fie cel mai plauzibil dintre ei? Îi vom lua pe rând.