:)
Adevarat, nu e vorba doar de inteligenta.
Ca veni vorba, ai fi surprins (daca nu s-a intamplat deja) sa afli din capitolul dedicat iconomului nedrept (Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste, pag. 171-177) cateva nuantari pe care le face Plesu pe tema asta.

Pentru cei care nu au cartea: „Al doilea mesaj al povestii este reabilitarea inteligentei ca virtute. O traditie confortabila, de un anumit pitoresc folcloric, inclina sa culpabilizeze inteligenta ca fiind „luciferica”, nascatoare de divagatie eretica, de speculativitate abstracta, fara impact asupra vietii duhovnicesti. E adevarat: mintea neadusa in inima si in fapta, poate sminti.

Riscul inteligentei este glacialitatea neangajata, virtuozitatea goala, superbia intelectuala. Pe de alta parte, miza patetica pe simpla emotivitate, pe inflamatia sufleteasca nereflectata, nu e mai putin primejdioasa. Fierbinteala nu e mai putin primejdioasa decat glacialitatea. Asta nu inseamna ca nu se mantuie decat „desteptii”. Dar nici ca recursul la inteligeta trebuie evitat, daca nu direct interzis. Mai mult: lucrarea mintii trebuie cautata, stimulata, intretinuta. (Proverbe 9,6: Lepadati lenea mintii, cautati sa puneti mintea in lucrare si indreptati-va intelegerea prin cunoastere)”...

Parabola pare complicata, pentru ca in acest caz, Isus asociaza o virtute cu o istetime/viclenie lumeasca. Insa interpretarea ei este simpla.

Cine sunt de fapt stapanul, paratorii si administratorul?

Stapanul este Dumnezeu, paratorii sunt duhurile lacomiei si avaritiei (care ne imboldesc sa strangem si sa nu risipim) iar administratorul suntem noi.

A risipi averea iertand de datorii si ajutand pe altii este ceva demn de toata admiratia, pentru care Stapanul ne lauda.

Cu bogatia lumeasca (mamona), practicand generozitatea ne facem prieteni in cei sarmani si stramtorati de datorii si greutati.

Metaforic, ei vor fi cei care ne vor intampina in fata corturilor vesniciei si ne vor invita inlauntru.

Bogatia lumeasca poate avea un sens spiritual doar atunci cand este oferita celor aflati in nevoie.

Aceasta este istetimea pe care o cere Isus de la noi, dupa exemplul istetimii fiilor lumii.

"Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice."

Pe fii luminii ii primesc in corturile vesniciei cei sarmani.
　

Delia,

Îţi mulţumesc mult pentru răspuns, atât pentru conţinut, cât şi pentru atenţia acordată.
Deşi am lansat doar o anumită întrebare, dintr-o perspectivă practică, nu înseamnă că am înţeles perfect tot restul parabolei... deci nu ai motive să mă feliciţi pentru acest lucru :-)
Şi eu mă mir cum ar putea Domnul să laude o "şmecherie"... dar voi reciti cu atenţie explicaţiile/ interpretările exegeţilor.
Poate că întrebarea mea ar fi sunat, mai corect: Domnul l-a lăudat, dar l-a şi iertat? Suntem obişnuiţi, sau nădăjduim în mila şi iertarea Domnului.
În cazul celor 10 fecioare, cele 5 "nebune" nu au mai putut intra în camera Mirelui, au "ratat (?)" întâlnirea - deci există şi pedepse... De-aia mă întrebam, în cazul iconomului nedrept: a fost iertat?

Mulţumesc încă o dată!
Voi reveni când voi avea mai mult timp.

Uite, ca sa fiu in ton cu cartea lui Plesu despre parabole, inainte de a primi raspuns la intrebare, iti propun un ocolis divagatoriu pentru a afla ce fel de intrebare e cea care te framanta.

Exista –dupa un inventar facut de Plesu- cel putin 3 categorii de intrebari:
1. Intrebari la care se poate raspunde prompt si cu precizie. Cele de genul “ce numar porti la pantofi”? “ce este legea gravitatie?” etc.
2. Intrebari ale copilariei. Unle simple, altele suprarealiste, dar al caror raspuns solicita mai curand talentul metafizic ori fantezia: “cum stim daca o râmă care nu se misca doarme sau e treaza”? “cine a inventat somnul?” etc.
3. Intrebari ultimative, carora Plesu le zice “intrebari rusesti” , caci fac substanta multor insomnii dostoievskiene: “care e sensul vietii?” “ce se intampla dincolo de moarte” etc.

Cele din ultima categorie sunt cele carora nu li se poate da un raspuns riguros, gata-fabricat intr-o propozitie.

Intrebarile de felul asta nu traiesc din raspunsurile pe care le suscita, ci din insusi miezul lor interogativ.

Raspunsul poate veni atat ca lamurire a nedumeririi dar si ca suspendare a intrebarii, adica i se refuza monotonia unui raspuns prefabricat, garantat, inchis, case closed.

Parabolele lui Iisus sunt genul acesta de raspunsuri la intrebari ultimative. La intrebarile care I se puneau, Hristos nu raspundea savant ceva de genul: “ uite cum sta treaba”, ci “hai sa va zic o poveste”: “Era odata un om care….”

Nu propunea asadar un raspuns geometric, ci o analogie, o metafora, un “ocolis” transfigurator. “Hermeneutica parabolelor se vrea asadar infinita. Nu astampara intrebarea, ci o intretine, amplificand-o prin surpriza, paradox si mister”.

Parabolele spun intotdeauna mai mult decat spun si, de multe ori, altceva decat par sa spuna.

Povestea cu iconomul nedrept, sau cea cu cele zece fecioare, sau celelalte, aparent simple, se pot complica hermeneutic la nesfarsit. Sunt in miscare, finalul lor e deschis imprevizibilului. Nu ofera toate raspunsurile, ci incita , stimuleaza cautarea.

Cu alte cuvinte, parabola spune nespunand, invaluie ca sa dezvaluie, ascunde ca sa incurajeze cautarea. Parabolele sunt simultan si aratare si ascundere, si raspuns si neliniste, si stiut si nestiut.

‘Asadar, in teritoriul unor asemenea intrebari nu se poate intra direct, prin usa din fata, ci prin Duhul Sfant, care da tarcoale. Prin ocolire si adieri”.
Strategia lui Hristos de a raspunde la acest gen de intrebari –zice Plesu- e sa suspende raspunsul gata-facut, gata-gandit si sa dea material de reflectie.

Pe scurt, pentru a afla mai mult, ne invita in acel “ dincolo de cuvinte” pentru a ajunge in launtrul Cuvantului.

Frumos spus. Noi, cei de azi, suntem invatati cu definitiile, dar ele nu surprind decat "suprafata" adevarului. Ori, adevarul are miez, are adancime, are sens.
Ma bucura, ca intotdeauna, ceea ce scrii, caci simt dincolo de cuvinte vibratia inimii. Am recitit de curand Fratii Karamazov. DA, acolo adancime, intr-adevar.
Bucurii!

Marca Plesu. Sigur ca e frumos spus. Contributia mea o reprezinta mai degraba ghilimelele si cate o refrazare pe ici, pe colo. Multumesc oricum.
Raspunsul prefabricat, gata-gandit, “de-finitia”, dupa cum ii spune si numele, finalizeaza, inchide, delimiteaza, stabileste un contur in interiorul caruia adancimea si inaltimea si largimea sensurilor ultime ale zicerilor lui Hristos nu pot fi nicidecum ingradite. Tin de ceea ce scapa oricarei “de-finitii”, fiindca Dumnezeu nu poate fi “finit” ori “de-finit”.

Annyta, la plecarea ta de pe acest forum as dori sa-ti spun ca regret profund ca ai plecat, la fel cum regret profund plecarea altor numerosi membrii de pe acest forum,in ultimii doi sau trei ani.Indiferent de motivele tale as dori sa-ti spun ca acest loc,desi probabil va disparea si el intr-o zi,este mai sarac cu fiecare plecare a unui membru al sau care s-a remarcat prin bunatate, discretie, prietenie si credinta.Cine stie,poate intr-o zi ne vom auzi iar, sau vei mai deschide rubrici precum acesta,pe care nu am ales-o intimplator.Iti las un dar de plecare din partea lui Andrei Plesu :)

“Puneti-va, un pic – daca nu vi se pare complicat – in situatia lui Iisus: El vorbeste in fata unui public enorm, are de-a face cu o diversitate umana extraordinara. Pentru ca nu poate sa vorbeasca pe grupe – El vorbeste la toata lumea deodata -, trebuie sa produca un discurs, trebuie sa gaseasca un procedeu, un dispozitiv care sa fie auzit de toata lumea, dar care sa provoace in fiecare sectiune a publicului o reactie adecvata: pe cei disponibili sa-i atraga si mai mult, pe cei indisponibili ori sa-i provoace si sa le deschida gustul ori sa-i lase in pace, pe euforici sa-i potoleasca, pe nesimtiti sa-i evite, toate astea cu un singur discurs. Si Lui I S-a parut ca formula optima pentru a ataca aceasta diversitate de audienta este parabola.

Pentru ca parabola este o poveste care pe unii ii lasa indiferenti, intr-unii produce iluminare, pe altii ii lasa nedumeriti si-i arunca pe ganduri… si fiecare dintre reactiile astea sunt posibile in interiorul comunicarii parabolei. Parabola este un dispozitiv paradoxal care in acelasi timp spune si nu spune, provoaca si lasa rece, mascheaza si dezvaluie, comunica si nu comunica, este de o inventie extraordinara. Sa manevrezi un asemenea dispozitiv trebuie sa ai oarecare talente si cel mai bine este sa fii chiar Fiul lui Dumnezeu”.

Și eu constat, cu tristețe, că forumul este tot mai sărac.