E o vorbă în popor: ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns....
Tu cântăreşti inclusiv metafizica budhistă cu măsurile lui Aristotel... asta-i ca şi cum m-aş duce pe Marte încercând să-mi organizez timpul cu ajutorul unui ceas de pe Terra.

Dacă îmi permiţi o opinie mai contondentă în ceea ce priveşte.... La tine chiar şi antivirusul e contaminat, deci să nu te miri dacă n-ai deloc impresia că eşti în eroare gravă.

Alte păreri la ce anume?

Persoana - "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine."

Persoana este un fenomen care presupune in mod necesar un "eu".

Problema fundamentala consta in modul cum percepem acest "eu".

"Eul", in mod normal, este conceput in relatie cu diverse circumstante, cum ar fi numele (o semnatura grafica sonora), forma/particularitati fizice, apartenenta la o anumita comunitate, istoricul anumitor experiente, etc.

Toate aceste fenomene prin care concepem eul sunt relative, derivate la randul lor din alte fenomene.

Acest tip de "eu" este un "eu relativ" rezultat printr-un proces de interpretare si asociere.

Nu este eul neconditionat, eul fundamental.

Eul fundamental care nu depinde de fenomene si timp isi are natura in Dumnezeu, realitatea ultima, transcendenta.

Calatoria noastra spirituala este una interioara, de descoperire a eului in forma lui pura, neconditionata, fara asocieri cu cele pieritoare.

Prin contemplatie si rugaciune, eul relativ este lasat in urma fiind gasit in cele din urma eul fundamental.

"Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine."

Renuntari


Renuntarea la diverse patimi poate imbraca multe forme, uneori dramatice, alteori se desfasoara usor, firesc, natural doar prin forta intelegerii relatiilor cauza-efect.

Exemple de renuntari

Stapanul Inelelor-
Leave Now and Never Come Back
https://www.youtube.com/watch?v=fWweqP_ZWbg

sau din filmul Beautiful Mind cand John Nash se desparte de personajele sale inchipuite care ii intretineau si agravau boala:

"Nu voi mai vorbi cu voi niciodata."

Nimic mai fals.Daca era cum spui, Adam n-ar fi cazut niciodata...ar fi identificat contradictia din spusele diavolului...pe baza "unui proces logic".Tu afirmi ca esti ortodox desi te afli sub multe anateme pronuntate de Sf.Parinti...si diavolul a jucat rolul binevoitorului cu Adam dar roadele au aratat ca de fapt era urator si ucigas de oameni.Tu ai impresia ca gandurile tale sunt ale tale,nu sunt ale tale ci ale sarpelui cel vechi.

Nu esti special ci doar unul din milioanele de rataciti si smintitori ale acestor vremuri...dar Domnul a spus ca toate acestea trebuie sa fie.

Din punctul meu de vedere, caderea lui Adam - Geneza - in ansamblul ei trebuie inteleasa prin semnificatie si nu literal.

Inceputul inceputurilor este inconceptibil pentru capacitatile noastre de intelegere actuale.

Intr-o paradigma literala, Geneza prezinta o serie de contradictii - pe care unii le pot ignora, altii insa nu.

De exemplu, imaginarea unui eu cu statut superior (fie prin pozitionarea scaunului deasupra norilor, fie chiar cunoasterea binelui si a raului) este posibila doar acolo unde exista o stare de necunoastere, o ignoranta fundamentala cu privire la ceea ce este "eul".

Literal, Lucifer si Adam au fost, de fapt, victimele propriilor lor naluciri.

O fiinta fara cunostinta nu are liber arbitru, de facto "nu stie ce face".

Daca raul este consecinta unei telepatii iterative, atunci gandurile sarpelui vechi nu erau ale lui, ci ale unui sarpe si mai vechi.

Sarpele cel mai vechi este Necunostinta Adevarului.

Nu, prietene.
Şarpele dintâi e o persoană care a ajuns impersonală.
Ghici, cum!

1. Mai întâi, e un simplu film. Artistic! (deci cu ochii pe nevoile/credinţele/prejudecăţile/cunoştinţele majorităţii oamenilor din public, printre altele, şi cu tot ce decurge de aici...)
2. Apoi, personajul nu se desparte de halucinaţiile sale (asta nu stă în puterea lui, cum nu stă în puterea nimănui care experiază halucinaţia). Ci îşi modifică modul de a interacţiona cu ele /alege să nu le mai răspundă, refuză dialogul, optează pentru a le ignora sau, altfel spus, optează pentru dispreţ). Asta e cu totul altceva decât ai spus! Vrei să fii atent la amănuntul ăsta, te rog?

O persoana irationala (dogmatic incorigibila), pentru care trebuie sa avem compasiune, daca preferam sa privim ad literam.

Dogmatica ta este, într-adevăr, de plâns. Dacă vrem să ne abţinem de la râs. Ad hohotem!

Niciodată. Din atâtea motive...

1.Un simplu film, o simpla imagine - poate exprima uneori mai limpede decat mii de tratate - poate sintetiza cu usurinta adevaruri fundamentale cu privire la natura/conditia umana.

Din punctul meu de vedere, fiecare aspect al realitatii ne ofera o lectie - nimic nu este de neglijat sau dispretuit.

Chiar si un simplu film artistic.

2.Nu cred ca ignorarea presupune in mod automat si o atitudine de dispret. In acest caz nu cred ca sunt asociate. Dispretul presupune sa percepi o anume doza de realitate in fenomenul dispretuit. John Nash pur si simplu refuza o colaborare cu halucinatiile - pentru ca intelege ca orice forma de comunicare cu acestea le hraneste, le potenteaza, le face sa para din ce in ce mai reale.

La un anumit nivel al dezvoltarii spirituale, fiecare dintre noi va trebui sa facem acest pas, sa ignoram irealitatea - insa nu cu dispret ci inteligibil.

Cu amiciţie, totuşi!...:) De dragul glumei.
 

Creştineşte, dar din dar
Un mesaj umanitar:

Dharma, Karma şi fenşuiul
Ţi-au învârtoşat cucuiul.
Şi de nu retragi ce spui
O să-ţi crească ... alt cucui!

Iar oglinda o să-ţi toarne
Sub privire ... două coarne!
Poţi să crezi sau să nu crezi.
N-ai vrea să te operezi?

Cezar, indubutabil ai talent poetic. Felicitari!

Personal, nu am nicio problema sa port doua coarne (de exemplu, mi-ar fi mai usor sa dau la o parte crengile copacilor cand ma duc la munte) - problema insa poate fi pentru ceilalti.

Functionam pe baza de simboluri, insa nu stiu cat de multi realizeaza acest aspect.

Este elementul cheie care poate face saltul catre urmatorul nivel cognitiv al homo sapiens - constientizarea faptului ca realitatea subiectiva este, de fapt, o realitate integral interpretata.

...deci recunosti ca "procesul logic de gandire" e o unealta limitata care nu poate fi folosita in toate situatiile...ca de exemplu in situatia de mai jos:



"O fiinta fara cunostinta nu are liber arbitru, de facto "nu stie ce face"."
Mai sus afirmi ca inceputurile sunt inconceptibile ca imediat sa le faci "conceptibile" aplicandu-le procesul tau logic de gandire.
Hotaraste-te sunt inconceptibile or nu...daca sunt inconceptibile atunci logica nu poate fi aplicata ci trebuie gasit un alt instrument.O fiinta fara cunostinta are liber arbitru,pentru ca credinta tine loc de cunostinta.Adam ,s-a oprit sa creada in ceea ce i-a spus Dumnezeu( care tinea loc de cunoastere) si a inceput sa creada in ce ii spune un Necunoscut .In lumea aceasta 95% e credinta si 5% cunoastere.Manualele de fizica,matematica,etc. sunt invatate pe baza credintei in autoritatea celor care le-au scris.Ca sa verifici fiecare informatie dintr-un manual ti-ar trebui o viata.

"Inceputul inceputurilor este inconceptibil pentru capacitatile noastre de intelegere actuale."

Inclusiv aceasta observatie este consecinta unui proces logic de gandire -
bazat pe observatie si rationament (in aces caz o investigatie iterativa pe lantul 'cauza - efect' pentru identificarea primei cauze - cea care nu este si un efect).

Procesul logic de gandire este cel mai bun instrument, cel mai valoros pe care il avem la indemana - pentru ca pe baza acestuia putem trage concluzii facand apel la analize, comparatii.

Gandind logic putem discrimina raul de bine - putem identifica ceea ce produce, de fapt, suferinta si ceea ce produce, de fapt, fericire.


Credinta face parte din procesul logic de gandire - nu este un proces disjunct, separat.

Credinta este, de fapt, o ipoteza rezultata in baza unor observatii si analize rationale -fara dovada imediata, tangibila - pe care alegem sa o validam si, ulterior sa experimentam realitatea din punctul ei de vedere.

Credem in Dumnezeu pentru ca observam ca existam, ca exista fenomene guvernate de legi si ca toate acestea ar trebui sa aiba o cauza initiala.

Complexitatea lor sugereaza o cauza superioara - care sa circumscrie inclusiv fiinta - o numim Dumnezeu (in limba romana).

Toate aceste secvente de gandire sunt articulate - fac parte dintr-un proces logic.

Ipoteza (credinta) si evaluarile logice ale experientelor sunt angajate in tandem - se sustin una pe cealalta pana cand ipoteza este confirmata.

Procesul logic de gandire nu poate fi exclus. (dreapta chibzuinta - cea care reactioneaza adecvat la diferite fluctuatii circumstantiale, evenimente).

-------

Adam s-a oprit sa creada in porunca Lui Dumnezeu, nu pentru ca era neascultator/razvratit din fire, ci pentru ca nu i-a inteles rationalitatea, nu s-a inteles pe sine.

Altfel, Adam nu putea fi mintit si amagit.

:) Vorbesti de logica si rationament dar...unde e logica in comentariul tau?Lipseste cu desavarsire.Te hotarasti totusi? Poti sa concepi inceputul inceputurilor sau nu?Daca nu de ce te contrazici singur si faci afirmatii la ce a facut si inteles Adam ?
Procesul logic de gandire valoreaza 0 lei 0 bani fara harul Sf.Duh.Nu prea ai inteles despre ce e vorba.Procesul logic e facut sa primeasca Adevarul, nu sa descopere Adevarul.Nu poate asa ceva.


Fals.Adevarul se afla nu prin logica ci prin...smerenie.Smerenia e un fel de nebunie pentru logica.

Aha,fara sa vrei ti-a scapat porumbelu' si ai recunoscut singur .Logica ,ratiunea seaca fara Dumnezeu este o nebunie.Nu ca nu i-a inteles rationalitatea ci ...a parasit smerenia.

1. Viaţa omenească (în speţă viaţa sufletească) e mult prea complexă pentru a o reduce noi la simboluri (deşi eu cred că tu prin simboluri te referi mai degrabă, tehnic vorbind, la re-prezentări). Totodată nu putem ignora rolul simbolului (de ce nu şi al semnului?) în cogniţie - el este evident prioritar pentru unele procesări şi pentru anumite niveluri. Cu asta suntem amândoi în acord, sper.
Totuşi, Florin, dă-mi voie să îţi atrag atenţia că, mai mult chiar decât procesarea în cod semantic (iar aici simbolul este un mijloc şi un conţinut principal), informaţia şi energia minţii omeneşti este imagistică - nu simbolică. În anii 70, un italian pe nume Paivio a scris câteva lucrări remarcabile în această privinţă. De la el a rămas în neuroştiinţe şi ştiinţele cognitive aşanumitul "cod al lui Paivio" despre care, cred, ţi-am mai povestit cândva. Lucru curios, se pare că fiecare informaţie din psihismul nostru este stocată sub forma unui dublet imagistic-semantic. Fiecărei imagini îi asociem deîndată un înţeles şi invers, orice înţeles tinde să se asocieze în mintea noastră cu o imagine. Asta e uşor de constatat, chiar acum, dacă vrei să faci experimentul...:)
Nu merită aşadar să ne lăsăm atât de fascinaţi de cuvântul şi realitatea asta numită simbol. E o chestie printre multe altele la fel de importante în şi pentru om. Nu zic nici să o ignorăm, Doamne fereşte, ci doar să acordăm locul potrivit fiecărui lucru în parte.

2. Ei, cu interpretarea asta e mult mai complicat. Iarăşi, pericolul dintâi ar fi să credem că putem reduce ori cuprinde chestiunea subiectivă a interpretării într-un fel sau altul. Ar fi atâtea de avut în vedere, s-au scris milioane de pagini pe tema asta şi deloc proaste. Ar fi apoi deosebit de naiv să credem că realitatea subiectivă constă, în miezul sau excelenţa ei, doar din interpretare.
Eu aş aminti că interpretarea nu este nicidecum "spuma" cogniţiei (ăsta e reflexul unei gândiri tipic raţionaliste) ci, lucru care poate părea curios, uneori este un efect de urmă al ei. Zarurile au fost demult aruncate, înainte să înceapă vreun proces propriuzis de interpretare. Acest fapt se poate constata mai uşor în procesele decizionale cruciale, care implică riscul vieţii. Deşi noi preţuim în mod deosebit interpretarea, ca fapt subiectiv prin excelenţă, unul foarte personal şi complex (găsim aici componente din toată alcătuirea sufletului omenesc şi în special procese cognitive), totuşi s-a descoperit din vechime că interpretarea ascultă deja de forţe mult mai puternice şi, uneori, mult mai primare/simple. Totuşi, viaţa omului atârnă în mod semnificativ şi de interpretare. Deşi aceasta nu e, adeseori, decât un vârf de iceberg. Unul care atrage mereu atenţia celor pasionaţi de mintea umană.

Dacă vrei totuşi să fiu în acord cu formularea ta - anume că realitatea subiectivă e una integral interpretată - ei bine, sunt, în felul următor: realitatea subiectivă este un proces mereu tainic, de neconştientizat atunci când se desfăşoară şi care, după ce se petrece, poate, dacă sunt motive şi capacităţi mintale, să fie interpretată într-un fel sau altul. Natura fundamentală a realităţii subiective rămâne senzorial-afectivă. Poate nu întâmplător, Hristos ni se oferă ca Pâine şi Vin, suntem îndemnaţi "Gustaţi...!" şi "Bucuraţi-vă!" etc. Hristos este Lumină, este Iubire, lui Toma i-a cerut să Îl pipăie şi să vadă, nouă să auzim de avem urechi de auzit ş.a.m.d. Iar în extaz mintea tace.
Restul sunt toane şi ifose ale veacului acestuia raţionalist şi steril, care codifică şi resemnifică totul. Pentru a-şi face mai apoi de lucru în el însuşi.

Din punctul meu de vedere, smerenia reprezinta concluzia celei mai adanci cugetari, consecinta unui proces logic impecabil.

Smerenia si dreapta cugetare sunt surori bune.

Aroganta este rodul unei logici defectuoase, stricata la miez.

Aroganta este rodul strambei cugetari.

-----

Dreapta cugetare este maica tuturor virtutilor, inclusiv maica smereniei si dragostei - cele doua virtuti de capatai prin care ajungem sa-L cunoastem pe Dumnezeu.

Fara dreapta cugetare cadem cu usurinta in exagerari si ratacim cararea.

Dreapta cugetare este gandirea logica care cumpaneste, evalueaza corect relatiile de cauzalitate,
pentru a directiona efectele actiunilor noastre catre Dumnezeu.

Eu cred ca smerenia este nebunie doar pentru aroganta, nu pentru dreapta cugetare.

Interpretarea - reprezinta sensul, intelegerea, pe care o atribuim stimulilor, indiferent de natura acestora (vizuala, sonora, tactila... - interni/externi).

Fiecare persoana traieste efectiv in propriul ei univers interpretat subiectiv.

Interpretarea este un proces psihologic fundamental, care implica in mod necesar doi factori: fenomenul interpretat si intelesul asociat acestuia.


De exemplu:
o sonoritate interna (internalizata) - "Dumnezeu" cu intelesul de Dumnezeu. Un tandem de doua constientizari relationate.

Modul in care interpretam realitatea se reflecta direct asupra calitatii existentei noastre.

Interpretarea corecta reprezinta cheia catre libertatea autentica.

Toma a pipait ca sa urce din simturi in Ratiunea dincolo simturi - din care izvorasc toate - originea Cuvantului.

Natura ei transcende senzorial-afectivul. Aici suntem chemati sa ne intoarcem cu totii - Acasa.

E drept ca in comentariul meu am folosit acelasi cuvant (logica),atat pentru cea adevarata cat. si pentru cea defecta.In Rai s~au confruntat 2 logici a diavolului si a lui Adam si paradoxal a iesit biruitoare logica stricata.Asa ca e bine sa fim atenti ca sa nu fim de partea logicii viclene,crezand ca suntem de partea celei corecte.

Amuzant lucru, tocmai un psiholog ţi-o spune: ai picat în psihologism. Sau, dacă vrei să formulez altfel, te haleşte reducţionismul psihologic.
Tu înghesui, Florine, în cadrul limitat al psihologiei (prin limitat nu spun derizoriu sau de neglijat sau minor, ci exact ce spune termenul de limită: "de aici mai departe nu se cuvine!"), Necuprinsul.
Dă-ţi seama de eroarea cognitivă şi atitudinală (pe scurt, de natura şi specificul duhului): cuprinsul cuprinde (include, subsumează, explică, limitează) Necuprinsul.... Nu vezi că-i mândrie luciferică?
Frate, caută să experiezi măcar o scintilaţie din Lumina Neînserată, mai întâi. Prin murire.
Apoi mai vorbim. În primul rând despre psihologie (mi-ar plăcea mie), dacă despre Dumnezeu e inutil şi păcătos s-o mai lungim.

Toate cuvintele sunt goale de o esenta proprie - inclusiv "limitatul" si "nelimitatul" - "binele" si "raul".

Indiferent de natura lor, de sensul pe care il exprima, cuvintele nu sunt altceva decat pareri, reflexii, constructii din nimic.

Nu este facila surprinderea aspectului lor relativ.

Ne hranim cu drama pe care o creeaza prin antinomii, pentru ca genereaza un sens, o directie, o traire - dar si acestea nu sunt altceva decat simple pareri.

Ne este sete de bine si fugim de rau - nebagand de seama ca inlauntru nu este nicio miscare, ca totul este perfect dintru inceputuri.

Dpdv stiintifico-metafizic cuvintele sunt entitati-informationale.
Bre n-ai cum sa construiesti ceva din nimic, tu ca om.Dumnezeu poate,
omul nu poate construi ceva din nimic.Si asta din cauza legilor universale
date de Dumnezeu, la care se supun Universul si omul.
Daca omul ar putea construi ceva din nimic, atunci entropia n-ar mai exista.Insa
ea exista.

Dumnezeu, nimic fiind in Adancul Sau, a dat nimicului o forma - nimic mai mult.

Aceasta este Taina.

Noi vazand forma ca fiind mai mult decat nimicul ce este,
nu-L mai putem vedea pe Dumnezeu pretutindeni, in toate si peste toate.

Cum sa fie Dumnezeu nimic ?
Cum poti sa explici o taiana din moment ce o taiana nu se poate explica.

"Nimic" - pentru ca nu poate fi identificat a fi "ceva" - nici fulger, lumina sau intuneric...

Noi utilizam aceste cuvinte pe post de atribute, pentru a indrepta mintea spre Dumnezeu - dar El nu poate fi cuprins in nicio manifestare.

De aceea este mai potrivit sa-i spunem Adanc, Nemarginire - daca incercam sa-I sondam inteligibil adancimea sau limitele spatio-temporale.

Daca incercam sa-I pipaim substanta nemateriala - nu intalnim nicio esenta pipaibila - de aceea este mai potrivit sa-I spunem, din acest punct de vedere, "nimic".


-----

Este o Taina - pentru ca Dumnezeu nu poate fi descoperit si cuprins in ratiunea cuvintelor.

Aceasta nu inseamna ca uneltele-cuvinte sunt neimportante.

Ele pregatesc cararea epifaniei, o netezesc, pentru ca Dumnezeu sa paseasca si sa-si arate din Vointa Lui adevarata Sa natura celui ce iL cauta.

Ortodoxia spune clar ca avem un Dumnezeu Trinitar, respectiv Sfanta
Treime, trei persoane: Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Sfantul Duh.

Noi ortodocsii pt a comunica cu Dumnezeu folosim rugaciunea, iar la
Sfanta Liturghie, Dumnezeu ne cuprinde pe noi.

Eu cred ca este mai potrivit sa-i spunem pe nume asa cum se prezinta el:
Sfanta Treime, Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Sfantul Duh.

Pai undele radio nu sunt palpabile, nu detectam nici o esenta in eter, si
totusi ele exista .Cum as putea sa-i spun undei radio ca este nimic, cand
ea are amplitudine, frecventa, perioada de oscilatie(adica atribute, propietati)?

Ce inseamna la tine "ratiunea cuvintelor" ?

........:))))
Asta ce struţo-cămilă mai e?

Nu exista nicio diferenta intre o unda radio si o piatra (energie si materie) - la nivelul naturii lor ultime.

Desi ambele exista si par a fi foarte diferite (la nivelul perceptiei), natura lor ultima este neidentificabila, este experimentata inteligibil similar- ca un spatiu fara limite, fara consistenta. Si materia si energia, orice fenomen apare din acest "spatiu". Nu sunt disociate de natura acestui spatiu, ci sunt spatiul insusi. Nu pot fi altceva decat ceea ce este natura lor esentiala. O natura care este impartasita de toate fenomenele, de intreaga realitate.


Aceasta nu poate fi asemuita cu o forma anume - este elementul comun apofatic al principalelor religii - Crestinism, Iudaism, Islam, Taoism (tao/wu), Hinduism (Brahman), Budism (Dharmakaya).

Porunca a 2-a: "Sa nu-ti faci asemanare!"

Aha. Păi la fel stă treaba şi cu omul - dacă încercăm să-i pipăim substanţa nematerială, "esenţa". Nimic!
La fel şi cu pomul şi cu râul şi cu cerul. Nimic domle, nimic peste tot!
Totul e nimic. Bingo!
Când îţi ziceam eu că nihilismul îţi roade oasele....

P.S. Măi Florine, ai pomenit tu vreo esenţă pipăibilă, ca să scrii aici de încercarea de a pipăi nematerialul? Păi te aşteptai să găseşti fibra ultimă cu buricul dejtelor? De când se pipăie, frate, cele care sunt prin natura lor nepipăibile? De când aşteptăm să fie abstractul cognoscibil prin simţuri? Nu, oare, a dat Dumnezeu omului, pentru cunoaştere, organe specializate fiecare în parte unui anumit nivel al existenţei? Cele concrete se cunosc cu simţurile, cele abstracte cu mintea, iar Dumnezeu (care NU există, totuşi! - mă încăpăţânez la nesfârşit să scriu mereu asta, pentru a nu mai confunda Fiinţa cu ex-istenţa) cu duhul inimii, mai întâi. În care Se lasă El Însuşi, revelîndu-Se.

Pai ce inseamna "natura lor ultima " ? Ce spui aici este un fel de
Darwinism invers.Nu se intampla la "facerea lumii" ci la "sfarsitul ei".
In ce sens te referi la energie si materie ? Te referi la sensurile filosofice
sau la cele stiintifice ?

Pai spatiu prin definitie este ceva marginit,ba chiar si masurabil.
Singurul "spatiu nemarginit" este infinitul care nu poate fi masurabil,
de aceea matematica a introdus notiunile de calcule de limite.

Spatiul este materie si energie in acelasi timp ? Ai cumva ecuatii stiintifice
ca sa sprijine o asemenea teorie ?(Articol stiintific, experiment ceva ?)

Chestia asta suna un fel de teorie-ecumenista-moderna.Toate religiile inclusiv
crestinismul vin de acelasi "spatiu".Adica cu alte cuvinte toate religiile
sunt ale lui Dumnezeu, si toate religiile slavesc acelasi Dumnezeu si cu
totii de fapt ne inchinam la acelasi Dumnezeu.

Pai atunci de ce Dumnezeu a mai lasat Sfanta Scriptura, Sfanta Traditie,
ba chiar s-a rastignit pe Cruce, in timp ce in alte religii ar lua forma unui
gras cu trompa de elefant ? Sau balauri , serpi cu N capate, limbi si cercei
in nas ?
Cum sa fie Crestinismul si celelalte religii de la acelasi Dumnezeu, cand
Crestinismul este taman opus celorlalte ?
Vezi ca undeva este o mare greseala.
Nope, asta e porunca a doua:

chip cioplit = statutui cu balauri, serpi, gheare, delfini(Cernea unde esti),
elefanti si hibrizi intre om si asemenea creaturi(grasul cu trompa de elefant si fund de hipopotam, gagica cu 7 bratze fara sutien si cu belciuge
in nas)
"in sus in ceruri " = sunt nu te inchini la pasari sau alte entitati care poseda
tehnologia necesara pt a cobora din ceruri.
"jos pe pamant" = sa nu te inchini oamenilor si nici celor create de oameni.
"apele de mai jos decat pamantul "= sa nu te inchini faunei marine sau
altor entitati care poseda tehnologia necesara pt a trai in adancuri si de
a se inalta la suprafata pamantului.

In mod inexplicabil multi uita de partea a doua celei de-a doua porunci.
Ehe aici se gaseste explicatia pt multele si deosebitele de grave pacate
pe care urmasii nu inteleg de ce trebuie sa le traga.

Bine faci ca te incapatanezi! Subscriu si eu! Cand iti zice un ateu ca Dumnezeu nu exista, tu ce-i zici? Ca fara sa-si dea seama, chiar spune un adevar.

Dumnezeu este singurul care nu "ex-ista"! El "este"! Pur si simplu! Fiinta! Fiinta prin excelenta. "Eu sunt Cel ce este", zice Dumnezeu despre Sine, cand Il intreaba Moise cine e (Iesire 3, 14).

"A ex-ista", dupa cum sugereaza chiar originea etimologica a termenului, e o forma particulara a lui "a fi", specifica doar celor care isi au originea in afara lor. Specifica adica intregului univers, cu exceptia lui Dumnezeu. Toate "ex-ista", isi au adica originea in afara lor.

Termenul "existenta" deriva din latinescul "exsistere", care inseamna "aparitie", "ivire", iar strict in litera, inseamna "iesire la vedere", "a sta (in) afara", fiind alcatuit din prefixul latin "ex" = in afara si verbul latin "sistere" = a face ceva/pe cineva sa stea. A aduce ceva/pe cineva din nefiinta, la vedere, la lumina.

Toate fapturile Cosmosului, fie amoeba, coropisnita, girafa, plante, lucruri, planete, om sau inger , "ex-ista", au ex-istenta, forma aceasta de fiintare specifica doar celor care au un temei extern, din afara lor, pentru propria existenta.
In schimb, Dumnezeu este pur si simplu, El nu "ex-ista", fiindca nu isi are fiintarea din afara Lui.

Dpdv strict terminologic, spre deosebire de majoritatea traducerilor Septuagintei in limbile moderne, varianta ortodoxa in Engleza chiar sugereaza distinctia dintre "a fi "si "a exista", dintre fiinta si existenta, cand traduce versetul din Iesire 3,14: "Ego eimi o On", "I am The Being" ("Eu sunt Fiinta"), in loc de tautologicul "I am who I am" ("Eu sunt cel ce sunt").

Varianta in romana pe care o prefer e cea a mitr. Bartolomeu:"Eu sunt Cel ce este". In sensul ca este de la Sine si prin Sine.

Nu prea imi dau seama la s-or fi gandit traducatorii Bibliei ecumenice (Traduction Oecumenique de la Bible- TOB) cand L-au definit pe Dumnezeu, Cel mai presus de timp, folosind verbul la viitor : "Eu sunt Cel ce voi fi" ("Je suis qui je serai").
La ce cugetari duhovnicesti sa dea oare imbold o asemenea interpretare? Fiindca in registrul metafizic altfel trebuie gandit raportul dintre timpul ontologic si timpul lingvistic.

Delia, Cezar, in aceasta logica, daca si noi suntem fiinte/Fiinte - nu ar trebui sa confundam natura noastra fundamentala cu existenta.

Deci acuzatia de nihilism este proiectata arbitrar.

Daca ne referim la descrierea "Fiintei Lui Dumnezeu" - Ioan Damaschin - ea pare sa nu fie etichetata ca nihilista doar pentru faptul ca a fost acceptata sinodal (in chip minunat, extraordinar) ca parte a sistemului dogmatic ortodox elaborat, dezvoltat si conturat in primele secole crestine.

Dar daca intalnim alta terminologie (wu/tao, absolut, natura ultima, vacuitate, dharmakaya,...) atunci este respinsa reflex ca fiind nihilista - fara o cercetare amanuntita a intregului sistem - pentru o intelegere sistemica, nu una punctiforma.

-----------
Sa reflectam impreuna:

Este mult mai potrivit să vorbim despre Dumnezeu facand abstractie de toate existentele, căci Dumnezeu nu face parte din existente.

Toate cate le spunem in chip afirmativ cu privire la Dumnezeu nu indica natura acestuia.

Mulţumesc frumos, Delia!...:)
Cam pe aici mă situam şi eu cu (ne)înţelegerea.
Cât priveşte formularea din urmă...:)) Ce să zic, uite că inventez o scuză: dinamica verbelor franţuzeşti lasă loc mereu unui joc în care se regăseşte fiecare... Asta poate să însemne şi că, în pragul sau speranţa cugetărilor duhovniceşti, unii oameni au nevoie să creadă că Dumnezeu va fi şi pentru ei, mereu, în viitor... Nu cred că omul obişnuit poate sări în Veşnicie fără să-şi lege bine, mai întâi, şireturile viitorului. Chit că tocmai acestea i-ar putea fi, la o adică, bune ca ştreang.
Ce să zic: franţuzisme... Rafineţuri de care ne-am putea dispensa fără prea mari pierderi - cred eu, behăind mioritic.

Şi care e, Florine, "natura noastră fundamentală", dacă nu trup şi suflet?
Nu suntem natură (dublă) creată?
Sufletul omului este creat sau, poate, o fi emanat din Dumnezeire (Doamne, iartă-mă!)? Eu cred că omul e creat.
Iar dacă sufletul se întoarce la Dumnezeu, asta înseamnă că intră în alcătuirea, ca să zic aşa, Fiinţei???? Nu mai degrabă că rămâne în legătură cu Dumnezeu şi cu lumea spirituală?
Asta înseamnă pentru mine că suntem existenţă, nu Fiinţa lui Dumnezeu. Noi nu suntem Dumnezeire (în sensul de Fiinţă), deşi suntem hărăziţi îndumnezeirii (existenţă îmbunătăţită prin nevoinţă şi har).
Lucrul minunat e că, prin Hristos, existenţa noastră se poate împărtăşi cu adierile Fiinţei, în limitele făpturii noastre. Devenind o existenţă îndumnezeită.
Dar a deveni (neîncetat) "dumnezei prin har" nu e acelaşi lucru cu a fi Fiinţa. Doamne, iartă-mă!...
E suficient pentru om, cred/înţeleg, a fi bineplăcut Fiinţei (adică Domnului) şi nimic mai mult. Transfigurarea omului prin har eu nu o pot înţelege ca fiind similară cu pierderea naturii create. Ci doar cu îmbunătăţirea acesteia, până la deplinătatea fiecăruia - care, însă, o cuget ca rămânînd doar tendinţă asimptotică în raport cu Dumnezeirea.

Iar sufletul omului trăieşte prin împărtăşirea de viaţă (spunem la rugăciune "Dătătorule de viaţă"), iar nu prin el însuşi, ca Fiinţa Dumnezeiască! Deci existenţa e posibilă prin participare la Dumnezeire, prin dar de la Dumnezeu Care voieşte ca omul să rămână veşnic în relaţie de armonie (iar nu în confundare) cu El.

Eu aşa cred, să fiu iertat pentru incursiunea prea îndrăzneaţă a gândului în aşa lucruri tainice.

Poate mă ajută colegii să înţeleg mai bine (dacă aşa ceva o fi posibil şi pentru mine, în halul în care mă aflu...).

Din aceasta perspectiva, viul pare a fi dezbracat de miezul "fiinta" si inlocuit cu "existenta" / "creatura"/ un "suflet nefiinta".

Incercand sa descrie natura Lui Dumnezeu, dogmatismul ortodox face apel la cuvantul "fiinta" - un cuvant - care este de fapt o conceptualizare a ceea ce simtim, a modului cum percepem "fiintele" care ne inconjoara.

----


Natura noastra fundamentala este Dumnezeu.

Tocmai de aceea percepem "fiinta".

Nu poate fi altfel.

Nu exista niciun hiatus intre Sursa si ceea ce este format din Ea Insasi.

Problema este ca nu vedem Sursa dinlauntrul nostru - care este Peste Tot, oriunde am privi, in toate directiile.


----

Spunem ca absorbtia in Dumnezeu este "asimptotica" - nu pentru ca exista o diferenta de natura ultima, ci pentru ca natura ultima este intangibila, nu poate fi atins "ceva", de fapt.

Intangibila nu in sensul de inaccesibila ci in sensul ca ii lipseste cu desavarsire orice forma si proprietate - ceea ce l-a determinat pe Sf. Ioan Damaschin sa scrie: "Dumnezeu nu face parte din existente."

Aceasta intelegere este necesara in procesul de maturare al rugaciunii, este ceea ce se numeste teologie negativa - apofatism.

In mod firesc ar trebui sa fie suportul, miezul, oricarei intelegeri catafatice.

----

Modelul dogmatic Creator - Creatie/Creatura, cu disocierea esentiala ai celor doi poli - factori existentiali - nu este gresit.

Polarizarea este inteleasa mai usor, defineste facil o directie, un sens.

Insa, la un moment dat in procesul devenirii noastre, hiatusul este transcens - cei doi poli se unesc fara unire si Dumnezeu apare in toate si peste toate.

Pare sa existe/fiinteze doar Dumnezeu.

Viata spirituala

Viata spirituala presupune trei aspecte:

1. intelegerea principiilor spirituale (aprofundarea lor intelectuala prin studiu si experienta)

2. constientizarea aspectelor/interactiunilor vietii personale de zi cu zi

3. efortul de aliniere a tuturor componentelor vietii proprii - in conformitate cu principiile spirituale

Cand cele lumesti ne ametesc

Cand lumea incepe sa ne inghita fie cu problemele ei, fie cu minunile ei,
cand ne temem/ingrijoram sau suntem fascinati/exaltati de ceea ce apare,
este bine sa ne intoarcem la cugetarea fundamentala - moartea este atat de aproape.

Ce sunt problemele lumii sau minunile ei privite din perspectiva secundei dinaintea trecerii in nefiinta?

Sunt doua perspective care ne readuc pe un teren spiritual solid:
-aducerea aminte de moarte,
-lucrarea celor spirituale ca si cum am murit deja (Avva Ioan - Patericul Egiptean).

Nu este gand mai bun ca cel al mortii - care curata duhul si il face usor, care ne agoniseste 'saracia duhului celor fericiti'.

Perceptia si conceptia eronata

Budismul afirma ca realitatea nu este ceea ce pare a fi.

Atunci cum este realitatea de fapt?

Aceasta este intrebarea cheie.

---------------

Realitatea pe care o experimentam in prezent este una in care suferinta este atotprezenta, intr-o multitudine de forme si expresii.

Daca in Sutra (curiculum de baza al budismului) ni se descopera cauza suferintei ca fiind ignoranta, adica necunoasterea naturii fundamentale a fenomenelor in general si a eului in particular, in Tantra (curiculum avansat), toate suferintele, indiferent de felul lor, sunt alimentate de perceptii si conceptii eronate.

Insa, nu exista nicio contradictie de principii intre Sutra si Tantra, avand in vedere ca perceptiile si conceptiile eronate sunt ambele rodul ignorantei (necunoasterii -€“ pacatul radacina).

Tantra doar particularizeaza si exemplifica mecanismul psihologic intr-un mod mai detaliat.

==========

Pentru intelegerea diferentei dintre o perceptie eronata si o conceptie eronata, pedagogic, budismul apeleaza la mai multe tipuri de analogii, cea mai celebra fiind analogia sarpe-sfoara (alta fiind de exemplu lumina lunii si reflexia ei in apa).

O perceptie eronata este acea perceptie care in loc de sfoara care se afla pe drum vede un sarpe.

Conceptia eronata este parerea ca sarpele perceput este real. Sfoara este conceputa ca fiind sarpe.

Cineva poate avea o perceptie eronata, dar apeland la rationamente corecte, perceptia eronata nu va fi consolidata de o conceptie eronata.

Adica, desi sfoara ne apare ca sarpe, sa realizam inteligibil ca nu este decat o sfoara.
--------------

Raportat la acest exemplu accesibil, cum ne apare eronat realitatea inconjuratoare?

Realitatea inconjuratoare ne apare -€œmai reala-€ decat este de fapt – aceasta este perceptia eronata.

Excesul de realitate -opacizeaza fenomenele-, cand de fapt toate fenomenele sunt stravezii, perfect transparente.

Considerand modul cum ne apar fenomenele valid reprezinta conceptia eronata cu privire la modul lor de existenta.

Tot continutul realitatii, inclusiv eurile fiintelor, par mai reale decat sunt de fapt.

---------------------

Instrumentul cu care se identifica -excesul de existenta- este contemplatia apofatica a naturii fenomenelor.

Initial se demonstreaza caracterul non-inerent, transparent al fenomenelor prin mai multe forme de rationament apofatic. Trezvia, privegherea persistenta cu privire la aceasta descoperire inlatura progresiv conceptia eronata privind modul de existenta al fenomenelor.

In acest stadiu de evolutie a mintii, desi fenomenele ne apar tot asa, foarte vii/excesiv de reale - nu mai dam crezare acestei aparitii, nu o mai consideram valida.

Ulterior, prin patrundere contemplativa, realitatea incepe sa ne apara asa cum este ea de fapt, perfect clara si transparenta, fiind astfel inlaturata si perceptia eronata.

==============

O astfel de persoana cunoaste adevarul, iar adevarul o elibereaza.

Este denumita in multe feluri, cum ar fi Nobila (arya - ariana), Sfanta (Arhat), Eliberata (mukti, moksha), Buddha (trezit).....

======

Excesul de existenta ne separa de Adevar, ne impiedica sa-L vedem.

Astfel ca se impune o mica moarte, o mica crucificare corectiva.