Când ar trebui să ne căsătorim?
 

Nu există afirmaţia în Sfânta Scriptură că bărbatul se socoteşte desăvârşit la 30 de ani. Într-adevăr, Mântuitorul a ieşit la propovăduite la 30 de ani, dar nu pentru că atunci era vârsta bărbatului desăvârşit, ci pentru că aşa era rânduiala la evrei, să poţi să ieşi să spui ceva, să ai ucenici, să prezinţi un sistem, la peste 30 de ani. Şi Mântuitorul Hristos s-a supus acestei reguli, El fiind oricum desăvârşit în toate. Iar căsătoria elevilor seminarişti la terminarea seminarului nu este atât de prematură. Este, dimpotrivă, cam târzie, dar n-au încotro, că trebuie să termine şcoala. Sf. Ioan Gură de Aur recomandă căsătoria băieţilor la 14-16 ani. Cam devreme, putem zice pentru zilele noastre, cam prematur. Iar fetele la 12-14 ani. Că nu se ajunge în zilele noastre la căsătorii la aceste vârste, totuşi este bine să fim atenţi ca să ne căsătorim la timp, pentru că în Sfânta Biserică mirele şi mireasa trebuie să intre curaţi prin biruinţa păcatului. Şi este foarte greu să birui păcatul stând aşa necăsătorit până la 26, 29 de ani. Este complicat. Nu este imposibil, dar este complicat. Deci să fim foarte atenţi, că aceasta constituie temelia viitoarei noastre căsnicii şi Sfântul Ioan Gură de Aur merge cu această - ni se pare nouă - exagerare până acolo încât să ne recomande acest lucru. (Părintele Nicolae Tănase, Soţul ideal, soţia ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, p. 33)

Vrei să deprinzi iubirea dumnezeiască? Depărtează-te de orice faptă, cuvânt, cuget, simţire oprită de Evanghelie. Prin vrăjmăşia ta faţă de păcat, care e atât de urât Atotsfântului Dumnezeu, arată-ţi şi dovedeşteţi dragostea către El. Vindecă neîntârziat prin pocăinţă păcatele în care ţi s-ar întâmpla să cazi din neputinţă; cel mai bine e însă ca printr-o neslăbită luare-aminte la sine să nu-ţi îngădui nici aceste greşeli. Vrei să deprinzi iubirea dumnezeiască? Cercetează cu osârdie în Evanghelie poruncile Domnului, sileşte-te a le plini cu fapta, sileşte-te să prefaci virtuţile evanghelice în deprinderi, în însuşiri ale tale. Se cuvine celui ce iubeşte să plinească întocmai voia Celui Iubit.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, p. 135)

Părintele Cleopa: „Dragostea nu știe de osteneală”
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...c249i1hnea.jpg

Ca să rabd o asuprire din partea cuiva, o nedreptate, o durere, la toate trebuie răbdare multă. Dar când a câștigat omul dragostea lui Hristos, nu mai știe ce este aceea osteneală.

Înțelepciunea are două capete, după Sfinții Părinți. La capătul de jos stă frica de Dumnezeu, iar la capătul de sus stă dragostea de Dumnezeu. Toată fapta bună se începe cu frica de Dumnezeu și se termină în dragostea de Dumnezeu, că dragostea este legătura desăvârșirii, treapta cea mai înaltă a virtuții.

În drumul acesta, de la frica la dragostea de Dumnezeu, multe ispite și scârbe avem în lumea aceasta. Dar, având frică de Dumnezeu, ne păzim de păcate și înaintăm lucrând faptele bune. Însă înaintăm cu osteneală.

Ca să postesc, trebuie să mă lupt; ca să dorm puțin, trebuie să mă lupt; ca să rabd un necaz, trebuie să mă lupt; ca să rabd sărăcia, trebuie să mă lupt. Ca să rabd o asuprire din partea cuiva, o nedreptate, o durere, la toate trebuie răbdare multă, cum zice Apostolul Pavel: În lupta aceasta grea și mare, avem nevoie de răbdare.

Câtă vreme ne însoțește frica de Dumnezeu, noi facem fapte bune, dar nu fără osteneală; iar când a câștigat omul dragostea lui Hristos, nu mai știe ce este aceea osteneală, cum zice Apostolul Pavel: Știu și a flămânzi, știu și a mă sătura. Are roadele Duhului Sfânt și pe toate le are ușoare. Și a posti, postește ușor; și a răbda ocara; și a răbda mucenicia; și a răbda chinuri și sărăcie; și a răbda orice greutate în lumea aceasta, lui îi vine ușor, căci dragostea nu știe de osteneală, dragostea niciodată nu cade.

(Extras din „Ne vorbește Părintele Cleopa”, vol. 3, ed. îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 1996, pp. 17-18)

Fii cu luare aminte la laudele umflate, ca şi la defăimările peste măsură, şi socoteşte-te mai mic decât zic cele dintâi şi mai mare decât zic cele din urmă – ca să nu zbori fără aripi şi să nu te pierzi fără nădejde.


(Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, traducere din limba sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu, Editura Predania, București, 2009, p. 22)

Daca doresti libertatea, atunci incearca mai intai sa te eliberezi de tine insuti. Daca pentru stiinta si cunostinta a fost valabila regula “cunoaste-te pe tine insuti”, pentru morala este valabila regula: “dezrobeste-te de tine insuti”.
Daca vrei sa ajungi la libertate prin revolutie, fa mai intai revolutie in tine insuti; si te vei incredinta apoi ca toate celelalte revolutii sunt de prisos.
Daca vrei sa ajungi la libertate prin razboi, porneste mai intai razboi impotriva ta insuti; si daca vei duce acest razboi la bun sfarsit, atunci te vei convinge ca toate celelalte razboaie sunt de prisos.
Spui ca doresti libertatea? Atunci trebuie sa stai alaturi de Dumnezeu impotriva ta insuti si impotriva lumii.
Invinge-te pe tine insuti, si vei fi in afara tuturor inchisorilor si a tuturor coliviilor. [Episcopul Nicolae Velimirovici "Invataturi despre bine si rau"]
Nu exista vrajmas mai mare pentru om decat omul insusi si de nimic nu trebuie sa se teama omul ca de el insusi. Cine isi stapaneste simtamintele, acela isi petrece viata in pace.
Nu e biruitor mai mare pe pamant decat acela care se biruieste pe sine insusi si domneste asupra patimilor sale. [Parintele Arsenie Boca]

Tot celui ce cere de la tine dă-i,porunceşte Domnul (Luca 6, 30). Iată una dintre cele dintâi porunci ale creştinismului, despre care amintesc deseori şi Domnul, şi Sfinţii Apostoli. Ca să ne facă a o păzi cu mai multă râvnă, ei au înconjurat-o cu cele mai mişcătoare îndemnuri şi cu cele mai înspăimântătoare ameninţări. Oricine ştie asta, şi orice om cu conştiinţă se socoate îndatorat să îi ajute pe nevoiaşi după puterea sa. Totuşi, dacă vom cerceta faptele noastre mai cu asprime, poate nu vom afla nici una pe care s-o împlinim cu mai puţină luare-aminte decât ajutorarea celor nevoiaşi, la care suntem îndatoraţi. Ajutăm în silă, numai ca să scăpăm de cel ce ne bate la cap cu cereri, iar câteodată îl refuzăm cu totul (şi asta nu se întâmplă oare nu câteodată, ci cel mai des?).
Ce n-au mai născocit zgârcenia şi lăcomia ca să-şi îndreptăţească răceala faţă de cei aflaţi în nevoie! “Milogeli făţarnice”, “milogi care nu vor să facă treabă”, “n-avem de unde”, “sunt vremuri grele”, “trebuie să punem deoparte pentru zile negre” şi aşa mai departe. Toate aceste gânduri umblă sub chipul lozincilor de mai sus între cei ce nu iau aminte la datoria lor, trec şi la cei cu luare-aminte şi adeseori îi rătăcesc de la calea dreaptă a făptuirii.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 100)

Bârfa şi cleveteala
 

Nu asculta cu plăcere judecarea altora, bârfa şi cleveteala, pe care unii le răspândesc despre cei apropiaţi ai lor, ci fie curmă-le, dacă poţi, fie îndepărtează-te, ca să nu le auzi. Căci Sfântul Vasile cel Mare îi consideră vrednici de afurisire atât pe osânditori şi pe clevetitori, cât şi pe cei care îi ascultă, neîncercând să-i oprească.


(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Războiul nevăzut, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2013, p. 103)

Mândria este cea mai vătămătoare patimă şi este cu atât mai vătămătoare cu cât este mai curată în exterior. Faptul că bătrânii v-au vorbit despre mândrie încă din copilărie înseamnă că Dumnezeu voieşte să vă smeriţi şi este gata să vă dea smerenia dacă o căutaţi... Mândria este în sentimente, nu în atitudinea exterioară.
Binevoiţi mai mult decât orice să vă păziţi ca nu cumva să ajungeţi pe calea ce duce la mândrie şi să vă împotmoliţi pe ea. Primul pas pe această cale este autoaprecierea, sentimentul ascuns că eu sunt cineva, nu un nimeni; al doilea pas este îngâmfarea - sentimentul că eu nu numai că sunt cineva, dar sunt cineva important şi înaintea oamenilor, şi înaintea lui Dumnezeu. Dintre acestea două se naşte apoi toată grămada de gânduri şi sentimente mândre, care sunt cele mai potrivnice lui Dumnezeu.


(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Cartea Orodoxă, p. 235)

Tot ceea ce dobândiţi în luptele voastre interioare se reflectă în viaţa voastră în Dumnezeu. Luptaţi împotriva oricărei patimi care provoacă în voi gânduri critice cu privire la aproapele! Nu primiţi ceea ce vrăjmaşul vă sugerează împotriva celui care vă nedreptăţeşte. Fie că sunteţi singur în cameră sau cu cineva, orice gând critic, orice mişcare interioară negativă creează o lipsă în cetatea voastră duhovnicească şi în cea a comunităţii voastre. Nici un gând nu se naşte şi nu trece prin minte fără urmări. Având gânduri bune veţi putea vedea în orice persoană pe care o veţi întâlni o fiinţă scumpă. În schimb, având gânduri urâte, faţa voastră, energiile voastre psihice vă vor irosi relaţiile şi vă vor afecta anturajul. Când harul este cu tine, nu mai vezi defectele altora; nu mai vezi decât suferinţele şi dragostea pentru fraţi.
De asemenea, este fals şi iluzoriu să aştepţi desăvârşirea unui grup decât pe cea a unei persoane. Mai întâi, pentru că noi înşine nu avem o idee adevărată şi dreaptă despre ceea ce înseamnă desăvârşirea. Apoi, pentru că desăvârşirea este starea de asemănare totală cu Dumnezeu.


(Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, pp. 51-52)

- Cum putem vindeca sufleteşte pe cei care cârtesc, defaimă, vorbesc de rău pe aproapele şi nu-şi stăpânesc gândurile, limba şi pântecele?


- Cu iubire veşnică te-am iubit pe tine, zice Dumnezeu. Frate dragă, Dumnezeu din iubirete-aales din mulţimea atâtor oameni. Ţi-a dat viaţă şi te-a aşezat în lumea aceasta. Toţi cu care trăieşti sunt aleşii Lui pe care îi iubeşte şi îi apără. Sunt lângă tine, ca laolaltă să vă iubiţi şi prin aceasta se va vedea teama şi iubirea de Dumnezeu. Cerul şi pământul şi toate fiinţele strigă neîncetat că iubesc pe Dumnezeu. Soarele, luna, stelele, munţii, izvoarele, florile şi toată făptura se pare că strigă: “Iubiţi pe Dumnezeu, iubiţi opera lui Dumnezeu!”
Ce zici de toate astea? Crezi şi nu-L iubeşti? Te poţi gândi să iubeşti altceva decât pe Hristos? Şi totuşi, iată, tu vorbeşti de rău pe cei pentru care Domnul S-a jertfit să le dovedească că-i iubeşte şi cine îi loveşte, Îl loveşte şi pe Răscumpărătorul lor.
Gândurile noastre, mai degrabă să se îndrepteze spre facerea lumii, spre blestemata cădere în păcate, spre răscumpărarea noastră veşnică de către Dumnezeu pe Cruce, ca să avem parte străduindu-ne, să iubim pe toată lumea, oricum ar fi, că toţi sunt făcuţi frumoşi numai pentru singur Dumnezeu.
Iubite frate, care eşti stăpânit de iubirea de sine, crezi că nu va veni vremea la o înaripare duhovnicească şi aripile, fiind întinse, nu vor putea zbura din cauza nemiloasei tale lăcomii?
Nu te poate obliga nimeni să duci o viaţă de ascet, care, după unii, pare o nebunie, dar ai putea spune de la câte lucruri bune te-ai lipsit în preocuparea de azi, ca o fiinţă aleasă cu nume mare şi frumos, ţinând cont de subţietatea sufletului în rugăciuni, meditaţii, dăruiri şi multe altele, pentru armonia cu cei cu care trăieşti?
Deci, ori părăseşte plăcerile păcătoase şi vei câştiga viaţa de veci, pe care să ne-o adăugăm în fiecare zi, ori trăieşte îngreunat de patimi, care te duc la nesimţire, spre o moarte veşnică. Alege, iubite frate!
(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Arsenie (Papacioc), vol. I, Ed. Episcopiei Romanului, 1996, pp. 58-59)

Sinuciderea
 

Sinuciderea nu este scurtarea suferinţelor, ci prelungirea lor. Albina care fuge dintr-un stup în altul ajunge să fie dispreţuită şi într-unul, şi în celălalt; dispreţuită în stupul din care a fugit şi dispreţuită în stupul în care a fugit.
Sinuciderea este încercarea de a fugi din împărăţia acestei vieţi. Însă pe un dezertor nicio împărăţie nu-l primeşte cu braţele deschise.
Uciderea este o lovitură piezişă dată vieţii; sinuciderea este o lovitură făţişă dată vieţii. Uciderea înseamnă dispreţul în parte al vieţii; sinuciderea înseamnă dispreţul final şi deplin al vieţii. Uciderea este un atac asupra omului ca om; sinuciderea este însă un atac asupra vieţii ca viață.
Chiar uciderea este prin sine însăşi un fel de sinucidere, deoarece viaţa ta şi viaţa vecinului tău este viaţă. Însă prin ucidere tu vrei să ucizi o parte a vieţii care se poate apăra de tine; pe când prin sinucidere tu vrei să ucizi o parte a vieţii care nu se poate apăra de tine. Iată, viaţa vecinului tău se poate apăra de tine, dar viaţa ta este cu desăvârşire lipsită de apărare faţă de tine. Iar uciderea celui care nu se apără atrage după sine pedeapsă şi chinuri în toate împărăţiile vieţii.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, traducere de Pr. Teofil Petrescu, Editura Sophia, București, 2006, pp. 118-119)

Fiecare păcat, în esenţa lui, este o ofensă adusă lui Dumnezeu. Toate ofensele, toate păcatele pământului se grăbesc să ajungă la Dumnezeu, să se ridice la Dumnezeu. El le primeşte pe toate şi le ţine pe toate. Cine le poate smulge oare de acolo? Cine le poate nimici în afară de El?
Când îţi ofensezi prietenul, el primeşte ofensa şi o duce cu sine. Pentru această ofensă tu poţi să posteşti o sută de ani şi să te cureţi şi să te căieşti şi să te întăreşti în toate virtuţile, nemaiofensând pe nimeni. Dar toate acestea pot fi zadarnice, dacă prietenul tău nu va binevoi să slăbească şi să nimicească ofensa. Tu singur nu poţi, nici prin întreaga veşnicie, să te mântuieşti de acel păcat, deoarece aceasta nu mai este în puterea ta, ci în puterea prietenului tău. Iar postul tău şi curăţirea şi căinţa şi virtuţile pot numai să îndemne pe prietenul tău să slăbească păcatul tău, să-l îndepărteze şi să-l nimicească.
Însă tu nu ai nicio putere asupra păcatului săvârşit. În aceasta constă groaza nemărginită a păcatului. Căci păcatul săvârşit este liber în raport cu tine, pe când tu nu eşti liber în raport cu el.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, traducere de Pr. Teofil Petrescu, Editura Sophia, București, 2006, pp. 156-157)

Roagă-te şi fă ce vrei, şi vei atinge ţelul rugăciunii
 

Rugăciunea este atât de tare şi de puternică, încât poţi să te rogi şi să faci ce vrei, căci rugăciunea te va povăţui spre adevărata şi dreapta lucrare.
Ca să fii plăcut iui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decât să iubeşti. „Iubeşte şi fă ce vrei”, spune Fericitul Augustin, căci cine iubeşte cu adevărat, acela nu poate şi nu vrea să facă ceva ce nu este plăcut ființei iubite... Cum însă rugăciunea nu este decât revărsarea şi lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toată dreptatea despre ea acelaşi lucru: pentru mântuire nu e nevoie de nimic altceva decât de rugăciune neîncetată. Roagă-te şi fă ce vrei, şi vei atinge ţelul rugăciunii, vei dobândi iluminarea prin ea!...
(Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus, Editura Sophia, București, p. 194)

Ce se cade a face cineva când va fi răpit cu ochii?
Iar dacă un fur ca acesta va reuşi să te răpească vreodată, să te nevoieşti ca măcar să nu laşi idolul Afroditei - adică al poftei celei urâte - să se întipărească în sufletul tău. Şi cum asta? Sau să năzuieşti la Dumnezeu prin rugăciune, acest lucru fiind mai puternic, căci: A Domnului este mântuirea (Ps 3, 8), după cuvântătorul de psalmi, sau să-ţi întorci imaginaţia spre un alt gând oarecare. Că idol pe idol şi imaginaţie pe imaginaţie se şterg. Căci, zice înţelepciunea populară, „cui pe cui scoate”.


O astfel de lucrare se vede că făcea şi Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu: „Vederea m-a răpit pe mine, dar m-am ţinut. Idol al păcatului nu mi-am făurit. Idolul a stătut şi am scăpat de încercare.” Auzi, a stat - zice - idolul păcatului şi nu s-a întipărit în imaginaţie, iar omul s-a slobozit imediat de ispită, adică de învoirea şi [drept urmare] de fapta păcatului.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, Editura Egumenița, Galați, p. 124)

Adevărata pocăinţă este schimbarea minţii spre săvârşirea faptelor bune, o schimbare a vieţii morale, o schimbare spre mai bine, o lepădare totală de viaţa trăită până atunci şi de păcat, o dorinţă neclintită de practicare a virtuţilor, o unificare desăvârşită a propriei voinţe cu voia dumnezeiască. De aceea, pocăinţa este renaşterea morală a omului şi punctul de plecare pentru o viaţă nouă şi virtuoasă.


(Sfântul Nectarie din Eghina, Despre pocăinţă şi spovedanie, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 10)

Cand fericirea cladeste un cuib pentru tine si familia ta, nu crede ca ea te va rasfata multa vreme. Caci impotriva oricarei fericiri pamantesti se porneste o rascoala nevazuta.
Abia te-ai asezat bine in cuibul fericirii si mai inainte sa te fi incalzit in el, pe neasteptate patrunde in cuib si se arata capul sarpelui. Pentru ca fericirea pamanteasca este o inselare, nu este altceva decat fericirea pe care sarpele a fagaduit-o Evei.
Nefericirea, careia Dumnezeu ii ingaduie sa vina asupra noastra, este mai buna decat fericirea pe care incercam sa ne-o zidim singuri. Nefericirea vine intotdeauna la timp; ea este ca vocea prietenului care striga la miezul noptii catre cel adormit: “Arde !”.
Omul intelept paraseste casa cuprinsa de flacari si lasand-o sa arda, isi scapa viata. Iar omul nebun se vaita in mijlocul focului si asteapta sa fie ars in flacari odata cu casa sa.
Dumnezeu vegheaza asupra fiecarui om mai cu grija decat oricare gradinar asupra pomilor sai. Gradinarul reteaza pomii ca sa creasca mai repede si mai bine. Insa daca reteaza prea mult din crengi si din tulpina, pomul se usuca.
De aceea, sa nu crezi ca Dumnezeu va ingadui vreodata ca suferinta ta sa intreaca masura. Bine spune Nil Sinaitul: “Daca olarul stie cat timp trebuie sa tina oala in foc ca sa fie arsa fara sa se sparga, cu atat mai mult va sti Dumnezeu masura suferintelor noastre”.
Traista fericirii noastre pamantesti este totdeauna rupta. Cu cat bagi mai multe lucruri in traista, cu atat se varsa mai mult din ea.
Cei care nu inteleg intelepciunea dumnezeiasca poarta traistele cele mai mari; insa inteleptii umbla fara traista.
Dar daca te socotesti fericit ca traista ta nu pare sa fie rupta, atunci socoteste ca odata ajuns in mormant, va apasa asupra ta nu numai pamantul, ci si traista fericirii tale cu mult prea plina, care va spori intunericul si greutatea mormantului.
Cu alt fel de fericire va rasplati Dumnezeu pe credinciosii Sai si anume cu fericirea Sa. El nu va intarzia cu rasplata, dar nici nu o va grabi.
Oare atletul asteapta sa fie declarat invingator in timpul alergarii? Oare agricultorul asteapta sa primeasca rodul graului indata ce-l seamana?
Caci esti trimis in aceasta viata nu sa intri in stapanirea fericirii, ci numai sa te faci vrednic de ea.

Episcopul Nicolae Velimirovici -"Invataturi despre bine si rau"

Care sunt nelămuririle noastre cu privire la Sărbătoarea Naşterii Domnului?
 

sursa:http://orthodoxwayoflife.blogspot.ro

Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o taină care nu poate fi înţeleasă de oricine. Dumnezeu se întrupează, dar în acelaşi timp rămâne întru totul Dumnezeu.
Decoraţiunile, cadourile şi întâlnirile cu familia sau prietenii nu ne pot ajuta să apreciem şi să preţuim mai mult semnificaţia acestei sărbători în istorie. PreaSfânta Fecioară Maria rămâne fecioară şi după naştere, dar acest lucru e doar o mică parte din acest preaslăvit eveniment. Cu siguranţă că, dacă Dumnezeu a creat întregul univers, s-a putut întrupa din Fecioara Maria.
Toate aceste evenimente ne fac să ne minunăm de natura lui Dumnezeu, Mântuitorul şi Creatorul nostru. Sfântul Grigorie Taumaturgul spune următoarele: „Nu aş putea vorbi nici în cuvinte despre firea lui Dumnezeu, nici în gând nu aş îndrăzni să caut să înţeleg natura dumnezeiască pentru că ea nu este subiect de examinare. Este necesar doar să credem în puterea lucrării lui Dumnezeu. Regulile umane sunt clare: o femeie se căsătoreşte, concepe un copil şi îi dă naştere; dar când Preasfânta Fecioară Maria, o fecioară necăsătorită, dă naştere unui Fiu în mod miraculos şi după naştere rămâne fecioară, aici clar nu mai este vorba de ceva lumesc, ci de un lucru dumnezeiesc."
Dumnezeu ne-a reamintit prin această taină că, dacă credem cu adevărat în puterea lucrării Lui, totul e posibil. Cu credinţă totul este posibil şi înţeles. Modul în care a venit în lume Mântuitorul nostru Iisus Hristos este unul foarte semnificativ. Faptul că S-a născut într-un grajd cu animale arată o incredibilă smerenie şi blândeţe. El a ales să Se întrupeze numai pentru a ne fi nouă de ajutor.
Să ne bucurăm cu adevărat de această taină şi să nu mai gândim raţional: cum oare o fecioară să dea naştere şi să rămână fecioară şi după naştere? Să credem cu adevărat că mare e Dumnezeu şi El pe toate le poate săvârşi. Şi Iosif s-a îndoit când a aflat vestea Fecioarei Maria că va naşte un Fiu. Dar Bunul Dumnezeu a trimis un înger care să-l aline şi să-i spună adevărul. „Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1, 20-21). „Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” (Luca 1, 35).
Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască putere în credinţă, pentru a trece peste pragul acestor îndoieli. Dumnezeu S-a întrupat pentru noi oamenii, pentru a noastră mântuire, pentru ca noi să ne bucurăm de El şi să ajungem să fim ca El.
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

Domnul ne iubeşte fără sfârşit pe noi, păcătoşii, şi dă omului pe Duhul Sfânt, şi prin Duhul Sfânt sufletul cunoaşte pe Domnul şi îşi găseşte fericirea în El, îi mulţumeşte şi-L iubeşte, şi în marea lui bucurie îi este milă de întreaga lume şi doreşte cu tărie ca toţi oamenii să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul însuşi doreşte aceasta pentru toţi. Însă, intr-adevăr, aceasta este cu putinţă numai prin har, chiar şi într-o mică măsură. Dar, fară har, sufletul e asemenea unui dobitoc.

Cât îmi e de milă de oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu. Dar noi, creştinii ortodocşi, suntem norocoşi pentru că îl cunoaştem pe Dumnezeu. Ne-a învăţat Duhul Sfânt. El ne învaţă să-i iubim şi pe vrăjmaşi.

(Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 275)

Despre înfrânare
 

Cea mai bună hotărâre şi cel mai bun mod de înfrânare să fie acesta: să nu avem ca scop nici plăcerea, dar nici ostenirea trupului, ci să ne ferim de întrecerea măsurii în amândouă acestea, aşa încât trupul nostru nici să nu se tulbure din prea bună stare, nici să nu poată împlini poruncile din pricina slăbiciunii. Sf. Vasile cel Mare - Cele trei cuvinte ascetice.

Domnul nu ne dojeneşte pentru folosirea bunurilor pământeşti, căci El însuşi spune că, datorită condiţiilor vieţii noastre pământeşti noi avem nevoie de toate aceste lucruri; adică toate lucrurile care ne fac viaţa mai liniştită şi drumul nostru către locuinţa noastră cea cerească mai luminos şi mai uşor. De aceea Sfântul Apostol Pavel spunea că după părerea sa nimic nu e mai bun pe pământ decât evlavia şi îndestularea în toate spre a prisosi către tot lucrul bun (II Corinteni 9, 8; I Timotei 6, 6).


Sfântul Serafim de Sarov

https://fbcdn-sphotos-c-a.akamaihd.n...16379869_n.jpg

Ia aminte, frate, la duhul care aduce omului întristarea, că fără număr sunt cursele lui, pentru a te face neputincios. Întristarea după Dumnezeu e bucurie, dacă te afli în căile Lui. Iar cel ce-ţi zice: "Unde vei merge, că nu este pocăinţă pentru tine?", Acela este de la vrăjmaşul, care îndeamnă pe om să lase înfrânarea. Dimpotrivă, întristarea după Dumnezeu nu-şi pune nădejdea în om, ci zice: "Nu te teme, mergi înainte; Dumnezeu ştie că omul este neputincios, şi-l întăreşte".

(CUVIOSUL ISAIA PUSTNICUL)


Înainte de orice, în fiecare zi, gândeşte-te unde te afli şi unde vei merge la ieşirea din trup şi nu-ţi vei nesocoti nici un ceas sufletului tău; cugetă la slava Sfinţilor şi râvna lor te va îmboldi şi pe tine. Cugetă şi la ruşinea care acoperă pe cei păcătoşi, şi aceasta te va feri întotdeauna de rele.

(CUVIOSUL ISAIA PUSTNICUL)

Seamănă cu smerenie milostenia şi milă vei culege la judecată. Acolo, unde l-ai pierdut, vei afla binele. Eşti dator cu un bănuţ lui Dumnezeu, El nu primeşte de la tine un mărgăritar, în locul acelui bănuţ. Astfel, dacă ţi-ai pierdut curăţenia, nu primeşte Dumnezeu milostenia ta (de la tine) cât timp petreci în curvie. Pentru că sfinţenia trupului voieşte El de la tine. După ce ai călcat porunca şi n-ai vrut să părăseşti lumea, te lupţi pentru altele? Ai lăsat în tine buruiana răutăţii, şi porneşti război cu altele?

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 44)

Ce avem împotriva hipnozei?
 

Zicea părintele şi de înfricoşătoarea putere a hipnozei. E cu adevărat o putere înfricoşătoare. De obicei, aceasta este folosită de vrăjitori, fermecători şi alţi oameni răi pentru înfăptuirea răului. Spre exemplu, poruncesc omului să se sinucidă şi el aşa face. Aproape unica, dacă nu chiar singura putere, împotriva ei este rugăciunea lui Iisus. (Sfântul Varsanufie de la Optina, Filocalia de la Optina, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 119)

Spovedania şi Sfânta Împărtăşanie
 

Spovedania şi Sfânta Împărtăşanie sunt neapărat necesare: una curăţeşte, cealaltă este baia, plasturele şi hrana. Trebuie să ne împărtăşim în toate cele patru posturi. Şi mai putem adăuga, în Postul Mare şi cel al Naşterii Domnului să ne împărtăşim de două ori… Şi mai putem adăuga, dar nu prea mult, ca să nu devenim neglijenţi faţă de împărtăşanie.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura Cartea Ortodoxă si Editura Egumenița, Galaţi, 2006)

Pregătirea pentru Împărtăşire
 

Pregătirea pentru Împărtăşire este la fel cu pregătirea pentru moarte. Cum e pregătirea pentru moarte? Nu te pregăteşti anume pentru moarte, ci trăieşti o viaţă pe care să o binecuvânteze Dumnezeu, trăieşti o viaţă cu care să te poţi prezenta şi înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor, şi înaintea morţii.
(Arhimandrit Teofil Părăian, Din ospăţul credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, pp. 84-85)

Rolul preotului privind Taina Spovedaniei
 

„Preotul și învățătorul țineau educația în sat. Ce mari erau satele noastre! Și vezi cum aproape că se sting. Așteptăm reînvierea lor prin preoți, prin părinții de la sate, pe care eu îi numesc apostolii satelor și cred că, dacă Dumnezeu ne va ajuta, satele vor reînvia. Reînvierea satelor este egală cu reînvierea bisericilor, a mănăstirilor, a spiritualității, a trăirii noastre profunde, ortodoxe, în Hristos. Nu uitați de cuvântul părintelui Stăniloae și să nu vă mirați că procentul de sinucideri a crescut astăzi mult la orașe, dar aproape deloc la țară. Să nu vă pierdeți curajul! Dumnezeu, prin preoți și pentru rugăciunile dumneavoastră, vă va ridica. Aici este rolul preotului. Și la Spovedanie el trebuie să ridice moralul credinciosului, trebuie să le știe pe toate, să-l întrebe pe om, iar omul să vadă că se interesează de el, are milă de el. Uite, mai este un om care are milă de mine! Iată rolul duhovnicului!”



(Părintele Ioanichie Bălan, Spovedania - Taina Împăcării, Editura Doxologia, p. 21)

Simţim plăcerile şi bucuria?
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...01ocj133sa.jpg

Nu ne vom bucura de bunurile veşnice dacă nu vom dispreţui pe cele vremelnice.



Numai dacă am fost încercaţi de supărări simţim plăcerile şi bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi nu mănâncă cu plăcere cel ce n-a flămânzit.



De asemenea, nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot aşa, nu ne vom bucura de bunurile veşnice dacă nu vom dispreţui pe cele vremelnice.



(Sfântul Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a omului şi despre buna purtare în 170 de capete, cap. 104, în Filocalia, vol. I, p. 35-36)

- Gheronda, cum să ajung s-o iubesc pe Maica Domnului?
- Să citeşti în fiecare zi Canoanele ei (Theotokarion - culegere de şaizeci şi două de canoane către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pe care le-a adunat Sfântul Nicodim Aghioritul din manuscrisele aflate în mănăstirile din Sfântul Munte şi pe care le-a editat în 1796). Ele te vor ajuta foarte mult s-o iubeşti pe Maica Domnului. Să vezi după aceea ce va face Maica Domnului! Îţi va da multă mângâiere.
- Gheronda, Maica Staretă mi-a spus că am trebuinţă de trezire. Ce îmi poate aprinde din nou râvna?
- Să citeşti în fiecare zi un canon din Theotokarion şi vei vedea că vei dobândi nobleţe. Fă aceasta ca un canon. Dacă nu poţi să citeşti un canon întreg, să citeşti primul tropar de la fiecare cântare şi podobiile care se află la sfârşitul canonului.
- Gheronda, ca să mă ajut în rugăciune, pot să-mi rânduiesc o perioadă de timp în care să mă rog şi să nu mă opresc până ce nu trece acel timp?
- În această perioadă poţi rosti Rugăciunea lui Iisus, dar să faci între timp şi un Paraclis sau să citeşti Theotokarionul.
- Gheronda, când să citesc Theotokarionul, seara sau dimineata?
- Este mai bine să-l citeşti dimineaţa, astfel încât ceea ce ai citit să-ţi stăruie în minte toată ziua. Şi când eşti la ascultare poţi să întrerupi puţin lucrul şi să citeşti un canon din Theotokarion.
Theotokarionul ajută foarte mult. Încălzeşte inima, mişcă sufleteşte. Îmi aduc aminte de Ieromonahul Chiril, egumenul Mănăstirii Cutlumuş. Acesta, atunci când citea Theotokarionul, nu se putea opri din suspi*ne şi lacrimi. Chiar şi o singură noimă din Theotokarion îţi poate schimba sufletul.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicesti 6 - Despre rugăciune, Editura Evanghelismos, București, 2013, pp. 66-67)

Părţile din care se naşte căinţa inimii sunt patru la număr, după cum şi uşciorii de la casă sunt făcuţi din 4 lemne.
1. Pragul căinţii este cercarea cugetului (adică cercetarea conştiinţei). Fără pragul acesta nimeni nu se pocăieşte.
2. Din cercarea cugetului se naşte întristarea pentru păcate, care alcătuieşte lemnul din dreapta uşciorilor.
3. După aceea ne hotărâm să nu mai lucrăm cele rele. Această hotărâre este latura din stânga a uşciorilor.
4. În sfârşit, se pune şi partea de sus a uşciorilor, care este împăcarea cu toţi pe care i-am supărat ori i-am nedreptăţit, iertând şi pe cei care ne-au greşit nouă. Fără împăcare, căinţa noastră nu este deplină.
După ce facem aceste patru lucruri (adică cercarea, întristarea, hotărârea şi împăcarea) ca pe nişte uşciori ai pocăinţii, pe urmă aşezăm şi uşa, adică facem mărturisirea păcatelor.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș... ca mine, Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 322)

Ochii tăi să fie permanent îndreptaţi în jos, spre pământ, iar cugetarea să se înalţe acolo unde cetele dumnezeieşti de îngeri îl slăvesc pe Hristos împreună cu Tatăl fără de început şi cu preabunul Duh - pe Treimea atotţiitoare, stăpânitoare şi dătătoare de viaţă. Nu primi în urechile tale cuvinte necuviincioase; fugi, cât te ţin puterile, de orice discuţie nelegiuită; ea este mai tăioasă decât orice cuţit căci printr-însa vrăjmaşul, aducându-ţi-o aminte mai apoi, îţi răneşte inima. Aşează mâna pe poruncile evanghelice şi veghează să nu te întorci înapoi. Grăbeşte-te să răspunzi chemării cereşti, uitând întotdeauna nevoinţele împlinite şi îndreptându-te spre cele viitoare până când secera morţii te va tăia din această viaţă. Păşeşte pe drumul strâmt cu toată talpa piciorului ca piciorul tău să se învrednicească să stea în marea patrie cerească. Fereşte întotdeauna gâtlejul tău ca să nu te bage cu forţa în adâncul vârtejului pântecelui care se frământă tot timpul.
(Sfântul Maxim Grecul, Viața și cuvinte de folos, Editura Bunavestire, Galați, 2002, p. 79)

Pe om nu-l pângăresc doar păcatele trupeşti, desfrâul, adulterul şi cele asemenea, dar şi mândria, cu mult mai mult decât altele. Fiindcă fiecare cuget de desfrâu este, desigur, păcat de moarte, şi are ca pricină dorinţa. Când vorbim despre mândrie, dimpotrivă, nu poţi găsi vreo cauză sau fază de început, care s-o îndreptăţească fie şi câtuşi de puţin. Mândria nu e altceva decât pervertirea sufletului şi boală grea, care se naşte din prostie. Da, cel mai lipsit de minte om din lume este cel mândru.

(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, p. 34)

Rugăciunea de cerere, pe care o fac cei mai mulți, însuși cuvântul „rugăciune” însemnând cerere; rugăciune de mulțumire, pentru că trebuie să-I mulțumim Domnului. Sfântul Apostol Pavel spune: „Neîncetat vă rugați, pentru toate mulțumiți” (1 Tes 5, 17-18); și rugăciunea de laudă. Aceste trei feluri de rugăciune sunt cuprinse în imnul: „Pe Tine te lăudăm, pe Tine te binecuvântăm, Ție îți mulțumim Doamne și ne rugăm Ție, Dumnezeului noastru”. Și mai este o rugăciune pe care nu o prea scot în evidență mulți și anume rugăciunea de mărturisire. Dacă te angajezi în rugăciunea de cerere, de mulțumire și de laudă, constați de multe ori că nu ești destul de prezent și asta aduce o rugăciune de mărturisire: adică te prezinți lui Dumnezeu cu insuficiențele tale.
(Arhimandritul Teofil Părăian, Pași pe calea duhovnicească – convorbiri realizate de Părintele Sabin Vodă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, p. 60)

Unește rugăciunea cu postul!
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...4iah8q2nea.jpg

Când rugăciunile se fac cu mintea trează atunci mai ales sufletul este mai uşor, pentru că nu-l îngreunează nimic, nici nu-i strivit de povara cea rea a desfătării.



Totdeauna trebuie să fie rugăciunea unită cu postul.
Că acesta e adevărul, ascultă-L pe Hristos că spune:Acest neam de draci nu iese decât cu rugăciune şi post, iar despre apostoli se spune: Rugându-se şi postind i-au încredinţat pe ei Domnului, în care crezuseră.
Și iarăși apostolul spune: Să nu vă lipsiţi unul de altul decât numai pentru rugăciune şi post. Ai văzut că postul are nevoie de ajutorul dat de rugăciune? Când rugăciunile se fac cu mintea trează atunci mai ales sufletul este mai uşor, pentru că nu-l îngreunează nimic, nici nu-i strivit de povara cea rea a desfătării.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere,omilia XXX, V, în col. PSB, vol. 21, p. 389)

Fericirile Cuviosului Paisie Aghioritul


1) Fericiti sunt cei care au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii si traiesc departe de lume si aproape de Dumnezeu împartasindu-se de bucurii paradisiace înca de pe pamânt.
2) Fericiti sunt cei care au izbutit sa traiasca ascunsi si dobândind virtuti mari, n-au dobândit nici macar o faima mica.
3) Fericiti sunt cei care au izbutit sa faca pe nebunii pentru Hristos pazindu-si în felul acesta bogatia lor duhovniceasca.
4) Fericiti sunt cei care nu propovaduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o traiesc si o propovaduiesc prin tacerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi tradeaza.
5) Fericiti sunt cei care se bucura când sunt clevetiti pe nedrept, iar nu atunci când sunt laudati pe drept pentru viata lor virtuoasa. Acesta este semnul sfinteniei si nu nevointa seaca a faptelor trupesti si numarul mare al nevointelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie si cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creeaza numai simtaminte false.
6) Fericiti sunt cei care prefera sa fie nedreptatiti decât sa nedreptateasca si primesc netulburati si în tacere nedreptatile, aratând cu fapta ca ei cred “întru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul” si de Acesta asteapta sa fie îndreptatiti iar nu de oameni, în felul acesta izbavindu-se de desertaciune.
7) Fericiti sunt cei care fie s-au nascut betegi, fie s-au facut din neatentia lor, dar nu murmura, ci slavesc pe Dumnezeu. Acestia vor avea locul cel mai bun în rai împreuna cu marturisitorii si mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos si-au dat mâinile si picioarele lor spre taiere, iar acum, în rai, neîncetat saruta cu evlavie picioarele si mâinile lui Hristos.
8.) Fericiti sunt cei care s-au nascut urâti si sunt dispretuiti aici, pe pamânt, deoarece acestora, daca slavesc pe Dumnezeu si nu cârtesc, li se pastreaza locul cel mai frumos din rai.
9) Fericite sunt vaduvele care au purtat haine negre în aceasta viata, fie si fara voie si au trait o viata duhovniceasca alba slavind pe Dumnezeu fara sa murmure, iar nu cele care poarta haine pestrite si duc o viata pestrita.
10) Fericiti si de trei ori fericiti sunt orfanii care au fost lipsiti de afectiunea parintilor lor, deoarece unii ca acestia au izbutit sa-si faca pe Dumnezeu tata înca din aceasta viata, având în acelasi timp depusa în casieria lui Dumnezeu afectiunea parintilor lor, de care s-au lipsit si care creste cu dobânda.
11) Fericiti sunt parintii care nu folosesc cuvântul “nu” pentru copiii lor, ci îi înfrâneaza de la rau prin viata lor sfânta, pe care copiii o imita si, bucurosi, urmeaza lui Hristos cu noblete duhovniceasca.
12) Fericiti sunt copiii care s-au nascut sfinti “din pântecele maicii lor”, dar mai fericiti sunt aceia care s-au nascut cu tot felul de patimi mostenite, însa s-au nevoit cu sudori si le-au dezradacinat dobândind împaratia lui Dumnezeu “întru sudoarea fetii” lor.
13) Fericiti sunt copiii care de mici au trait într-un mediu duhovnicesc si astfel, fara osteneala, au sporit în viata cea duhovniceasca. Dar de trei ori mai fericiti sunt copiii cei nedreptatiti care nu au fost ajutati deloc, ci dimpotriva, au fost îmbrânciti spre rau, dar care, îndata ce au auzit de Hristos, au tresaltat în inima lor si întorcându-se cu 180 de grade, si-au înaripat sufletul iesind din sfera de atractie a pamântului si miscându-se în orbita duhovniceasca.
14) Mirenii îi numesc norocosi pe astronautii care se misca în spatiu, câteodata în jurul lunii, alteori pe luna. Însa mai fericiti sunt nematerialnicii lui Hristos, zburatorii prin rai, care urca la Dumnezeu si adeseori umbla prin rai, în adevarata lor locuinta, cu mijlocul cel mai rapid si fara mult combustibil, ci doar cu un posmag.
15) Fericiti sunt cei care slavesc pe Dumnezeu pentru luna ce îi lumineaza si îi ajuta sa mearga noaptea, însa mai fericiti sunt cei care au priceput ca nici lumina lunii nu este a lunii si nici lumina lor duhovniceasca nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Caci zidirile, fie ca lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conserva, daca însa nu vor cadea razele soarelui peste ele, nu este cu putinta sa luceasca.
16) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care traiesc în palate de cristal si au toate înlesnirile, însa mai fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata lor si s-au eliberat de lantul acestei evolutii lumesti a multor înlesniri (de fapt a multor greutati) si astfel s-au slobozit de nelinistea înfricosatoare a epocii noastre.
17) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care pot sa dobândeasca bunatatile lumii. Dar mai fericiti sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos si se lipsesc de orice mângâiere omeneasca aflându-se astfel langa Hristos zi si noapte în mângâierea Sa dumnezeiasca, care de multe ori este atât de mare, încât unii îi spun lui Dumnezeu: “Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multa si nu încape în inima mea cea mica”.
18) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care au functiile cele mai înalte si casele cele mai mari, deoarece acestia au toate înlesnirile si duc o viata tihnita. Dar mai fericiti sunt cei care au numai un cuib în care se adapostesc si putina hrana si îmbracaminte, dupa cum spune dumnezeiescul Pavel. În felul acesta ei au izbutit sa se înstraineze de lumea cea desarta folosind pamântul doar ca reazem picioarelor lor, ca niste fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lânga Dumnezeu, Bunul lor Parinte.
19) Norocosi sunt cei care devin generali si ministri, dar si cei care devin si pentru câteva ore, atunci când se îmbata si se bucura pentru aceasta. Dar mai fericiti sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat si au izbutit prin Duhul Sfânt sa devina îngeri pamântesti. Unii ca acestia au aflat caneaua paradisiaca prin care beau si se îmbata mereu de vinul paradisiac.
20) Fericiti cei care s-au nascut nebuni, caci vor fi judecati ca nebuni si astfel vor intra în rai fara pasaport. Dar mai fericiti si de trei ori fericiti sunt cei foarte învatati, care o fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos si îsi bat joc de toata desertaciunea lumii. Aceasta nebunie pentru Hristos pretuieste mai mult decât toata stiinta si întelepciunea înteleptilor întregii lumi.
din “Epistole” , Cuviosul Paisie Aghioritul

Până ce omul nu se smereşte, ajutorul lui Dumnezeu nu vine la el. Harul lui Dumnezeu stă necontenit la o oarecare distanţă de acesta şi se uită la el, mai cu seamă la rugăciune. Iar când începe să se mişte în el un gând de smerenie, se apropie numaidecât de el cu mii de ajutoare.
(Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, Editura Deisis, p.175)

Odată l-a întrebat ucenicul său de chilie:
- Părinte Paisie, ce datorii are un monah?
Iar bătrânul i-a răspuns:
- Are datoria să-şi păzească făgăduinţa pe care a dat-o înaintea lui Hristos şi a Sfântului Altar. Adică, ascultare necondiţionată, sărăcie de bunăvoie şi feciorie. Pe lângă acestea, călugării trebuie să fie smeriţi, să se roage neîncetat pentru ei şi pentru toată lumea şi să aibă sfânta dragoste, de care atârnă toată fapta bună şi care le rabdă pe toate.
De multe ori spunea ucenicilor:
- Tot ce faceţi, să faceţi cu dragoste, ca să aveţi plată pentru toate, că dragostea este coroana tuturor faptelor bune!
Alteori zicea: “Orice faci, să vezi cu ce scop faci şi dacă este bun scopul. Iar dacă faci ceva pentru lauda lumii, nu are nici o valoare!”
Când era necăjit şi bolnav şi nu vedea, plângea singur şi zicea: “Fă Doamne cu mine ce vrei, numai în iad să nu mă dai, că sunt tare păcătos şi mi-i frică să nu cad cu cei păcătoşi în iad!”.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, pp. 106-107)

Părintele Arsenie Papacioc - Despre spovedanie
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...i14be14faa.jpg

Să se știe de la început, că nici un moment nu-i mai important, mai extraordinar pentru toată existența lui aici pe pământ și în veșnica veșnicie ca acest moment al spovedaniei.



După o lungă experiență de duhovnic, îndrăznesc să vă întreb ce metode spirituale folosiți mai mult pentru formarea și creșterea fiilor duhovnicești? Care anume dintre ele au dat cele mai bune rezultate?
- N-am vrea sa displacem lui Dumnezeu, dar am voi să fim și pe placul lumii. Am dorit mult ca toți care cercetează duhovnicul să vină la el liberi, ca la un mare prieten, și să poată vorbi cu el neapărat ca și cum ar vorbi sieși. Trebuie apreciat, și să se știe de la început, că nici un moment nu-i mai important, mai extraordinar pentru toată existența lui aici pe pământ și în veșnica veșnicie ca acest moment al spovedaniei.
Demonstrez, dacă e cazul. O mărturisire buna este să reușești să nu rămână nici un păcat nespus, oricât de mic ar fi, fiind silit să spun încă o dată că nu este lucru mic în viața, nu există răul cel mai mic. Să-i arate duhovnicului multă iubire și prețuire, că se spovedește curat și este mai mult apreciat dacă spune cu inima ruptă și smerită toate păcatele, oricât de mari ar fi. Dezlegarea dată de duhovnic se poate numi har al harurilor, cum spune un mare autor duhovnicesc. Iar credinciosul să fie asigurat cu orice chip de păstrarea secretului tainei. Și dacă îl scapi și scoți un suflet din adânc de ape, nu-l mai mustră nimeni că de ce e ud.
Am văzut că se bucură, pe drept cuvânt, toți când le dovedești că toate păcatele mărturisite, fie chiar grozave, nu se mai au în vedere nici la vămi, nici la marea Judecată de apoi, lucru întărit și de spusele Sfântului Ioan Gură de Aur.
Trebuie convins cu blândețe și cu un ton intim că va fi neapărat silit să se oprească de la ele pe viitor; și să fie înțeles, spun la mulți, că e zadarnică spovedania dacă patima nu cedează în inima lor pe viitor. Am văzut că este cu efect, spunându-le: „Frate, sau sora, știi cum ești frăția ta? La fel cu acela care a furat de nouă ori, dar spune să-i dezleg zece, că fură la noapte iar!"
În fine, nu trebuie scăpate fel de fel de prezentări ale realităților morții și apoi că până atunci vor fi eliberați de duhurile rele și rebele și Harul lui Dumnezeu îi va salva neîntrerupt în lupta vieții lor. Ce nebunie e a se lipi de ceea ce trece atât de repede! Se cade oare să îndurăm atâtea griji pentru a ne pregăti regrete atât de amare?
Trebuie să-i amintim, când este lângă tine, venit cu inima mai pregătită spre ușurare și folosință, că vom muri în curând, adică vom merge la casa veșniciei noastre (Ecles. 12, 5). Să le spunem credincioșilor ce vin la spovedanie, cu iubire și deschis, că timpul, lumea și toate lucrurile vremelnice vor dispare ca o fantomă și nu ne va mai rămâne altceva decât veșnicia: „Onorurile fug, aurul te părăsește, trupul putrezește; singură veșnicia rămâne!" Va fi bună sau va fi îngrozitoare? O, clipă înfricoșată! A mă înfățișa la judecata lui Dumnezeu, singur în prezența Lui, a fi întrebat și examinat din toată viața mea de un Dumnezeu care nu va mai fi Dumnezeul milei, ci al dreptății. Aud din gura Lui asupra sorții mele pe toată veșnicia: Ori Raiul celor buni, ori iadul celor răi și neîngrijiți! Aceasta trebuie să știu: Când și cum voi muri eu!
Dragostea, înțelegerea, blândețea și harul Duhului Sfânt să stăpânească atmosfera de la spovedit; și simți că pleacă cu o inimă de miel, chiar dacă s-a considerat în viața lui un leu neînfricat!

Așa am dorit și așa am căutat să procedez și am avut multe bucurii și nădejdi și roadele le las în voia Dreptului Judecător.



(Extras din Ne vorbește părintele Arsenie)

Incercari si ispite
 

Link
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p2221.htm

1. La intrebarea:"De ce ingaduie Dumnezeu ca oamenii drepti si virtuosi sa sufere boli grele?", Batranul Epifanie raspundea:"Pentru a se curati de micile radacini ale patimilor si pentru a primi o coroana mai mare in Cer.Daca Dumnezeu a ingaduit ca Fiul Sau prea-iubit sa sufere si sa moara pe Cruce, ce-am putea zice noi oamenii care, oricat de sfinti am fi, avem povara si intinaciunea pacatelor?"Batranul adauga cateva lucruri importante si utile pentru toti:"Suferintele ne purifica.Omul este cu adevarat el insusi in suferinta;in bucurie se schimba, devine altul.Dar in suferinta, el devine realmente el insusi:se apropie de Dumnezeu, isi resimte slabiciunea sa.In glorie si bucurie el se crede buricul lumii, centrul universului, daca vreti.Eu si nu altul!In mijlocul suferintelor si chinurilor, dimpotriva, isi da seama ca este o furnica neinsemnata in univers, ca depinde absolut de Creator si Ii cere ajutorul si ocrotirea.Noi toti care am trecut prin suferinte sufletesti si trupesti, stim bine ca nu ne-am rugat niciodata asa bine ca atunci cand zaceam in patul suferintelor sau cand eram incercati in sufletul nostru.Dimpotriva, cand totul merge bine, uitam de rugaciune, de post si de multe alte lucruri .Iata de ce ingaduie Dumnezeu suferinta".

2. Batranul Ioil din Kalamata definea astfel sensul suferintelor:"Necazurile ingaduite de Dumnezeu au ca tinta curatirea celor drepti de pe pamant si rasplatirea lor in cer.In actuala viata, curatirea omului prin necazuri este evidenta:fara suferinte omul nu se poate curati.Necazurile smeresc, detaseaza de lucrurile lumesti;intaresc caracterul, purifica gandurile si ofera o adevarata slava celor ce le suporta.Cand cel drept este bolnav, el se ridica cu usurinta spre cer;daca este calomniat, el se detaseaza foarte usor de creature si-L cauta pe Hristos, Mantuitorul sau.Cand are probleme banesti, devine foarte smerit si se roaga lui Dumnezeu cu mai multa fervoare.Omul este asemenea unei marmore frumoase, care are nevoie de a fi ciolplita cu dalta necazurilor trimise de Dumnezeu".

3. Batranul Eusebiu zicea:"Toti ar trebui sa stie ca Dumnezeu nu ingaduie incercari mai mari decat pot fi suportate si gandul acesta le va da curaj.Aceasta certitudine le va da putere, indurand cu curaj necazurile, caci ea le va inspira convingerea ca Dumnezeu ingaduie incercarile din dragoste, ca El ii va izbavi si-i va face sa se foloseasca mult de ele".

4. Batranul Ieronim spunea despre suferinta:"Ii multumesc lui Hristos cand imi da ocazia sa sufar.Atunci imi aduc aminte de suferintele pe care El le-a indurat pentru noi si uit de ale mele.Suferintele si chinuruile sunt lucruri minunate si profitabile.Eu consider ca un dar al lui Dumnezeu.Multi L-au cunoscut pe Dumnezeu trecand prin suferinte".

5. Suferinta cere rabdare pentru a produce roade duhovnicesti.Batranul Porfirie sublinia:"Bolile ne sunt folositoare cand le suportam fara cartire, rugandu-L pe Dumnezeu sa ne ierte pacatele si preamarindu-I numele".

6. Batranul Iosif ii sfatuia astfel pe fii sai duhovnicesti:"Nu va temeti de boli, chiar daca veti suferi toata viata!Daca Dumnezeu este prezent peste tot, de ce va tulburati?<<in El traim si ne miscam si suntem>>(Fapte 17, 28).Noi suferim in bratele Sale.Noi respiram in Dumnezeu, ne imbracam in Dumnezeu.Ori incotro ne-am intoarce, oriunde am privi.Dumnezeu este acolo: in Cer, pe pamant, in adancimi, in paduri, in pietre, in sufletul si inima noastra.Oare nu vede El ca sunteti bolnavi, ca suferiti?Incredintati-I Lui suferintele si veti gasi mangaierea si tamaduirea sufletului si trupului".

7. Batranul Eusebiu, scriindu-le fratilor sai duhovnicesti, ii invata cum sa infrunte ispitele:"Eu stiu ca suferintele si ispitele nu va vor lipsi niciodata.Ispitele, chinurile, suferintele, bolile si saracia contribuie la reinnoirea si imbunatatirea duhovniceasca a celor ce vor sa-I placa lui Dumnezeu.Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, suportati-le cu rabdare si curaj".(din Cuvintele Batranilor, de Parintele Dionysios Tatsis).

Din ziua de astăzi începe Triodul
 

Din ziua de astăzi începe Triodul. Iată, începe să adie a post! Trebuie să ne pregătim de întâmpinarea lui - şi nu doar de întâmpinare, ci mai ales pentru scopul în vederea căruia a fost rânduit Postul: pentru pocăinţă şi îndreptarea vieţii celei neîndreptate. Şi iată că auziţi cântarea umilicioasă: „uşile pocăinţei deschide-mi, Dătătorule de viaţă!”
Uşile pocăinţei deschide-mi mie! - Dar cine le-a închis? Ele au fost deschise prin cruce: stau şi vor sta deschise pentru toţi oamenii, atâta vreme cât va dăinui lumea, şi pentru fiecare dintre noi, atâta vreme cât mai este suflare de viaţă în nările noastre.
Bun; uşile milostivirii lui Dumnezeu sunt deschise - şi cine le-a închis? Să ştiţi că la aceste uşi se ajunge prin altele - uşile îndurerării şi frângerii inimii. Trebuie să trecem mai întâi prin acestea ca să ajungem la uşile milostivirii. Îndurerează-te şi frânge-ţi inima, şi Domnul te va primi!
„Frânge-ti inima”- iar inima nu se frânge: „îndurerează-te”- dar ea nu vrea să se îndurereze. Şi iată că omul este zăvorât în sine prin împietrirea inimii - şi neavând putere să se biruie pe sine, strigă către Milostivul Dumnezeu: „uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă!” Uşa ta este întotdeauna deschisă, Doamne; a mea, însă, este închisă, şi nu am pe unde să ies! Deschide-mi mie, prin această frângere, uşa inimii mele împietrite, ca să ies la Tine şi să intru prin ușile milostivirii Tale!
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Predici la Triod, Editura Sophia, 2002, p. 11)