Dialog între doi gemeni nenăscuţi
 

O schiţă de convorbire între doi fraţi gemeni nenăscuţi.


Se spune că doi copilaşi în burta mamei vorbeau unul cu celălalt.
- Tu crezi în viaţa de după naştere?
- Desigur! După naştere trebuie să urmeze ceva… Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.
- Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?
- Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură…
- Ce ciudat! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical… Însă ia să îţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit noi aici.
- Păi de acolo nu s-a întors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină, pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, într-un întuneric profund.
- Eu nu ştiu exact cum va fi dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe MAMA, iar ea va avea grijă de noi.
- Pe mama? Tu crezi în mama? Şi după tine, unde ar putea ea să fie?
- Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Fără ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, niciun fel de mamă, aşa că e evident că nu există!
- Dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângaie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!
Şi în viaţa de după naştere mulţi cred că nu există viaţă dincolo de moarte, dar ea există. Trupul este muritor, nu însă şi sufletul, care este suflare din suflarea lui Dumnezeu, fiind, deci, nemuritor. Viaţa de după moarte există şi este cea pe care omul şi-o câştigă, trăind pe pământ, prin gândurile, vorbele şi faptele sale bune sau rele, ca de altfel şi prin credinţa sau necredinţa sa în Dumnezeu; viaţă pe care fiecare şi-o va petrece în rai sau în...iad, după dreapta judecată a lui Dumnezeu.

Iartă-mă ca parafrez, dar chiar e minunată "povestioara"
 

"- Pe Tatăl? Pe Dumnezeu? Tu crezi în Tatăl? În Dumnezeu? Şi după tine, unde ar putea El să fie?
- Păi, oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în El şi prin El. Fără El, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, niciun fel de Dumnezeu, aşa că e evident că nu există!
- Dar, uneori, când suntem în linişte, Îl auzim cum ne cheamă, simţim cum ne mângaie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!"

Liniștea, tăcerea și rugăciunea inimii vor arăta și inutilitatea "cordonului ombilical" pentru Viață (să vedem doar posturile sfinților, ei gustă deja parțial ceea ce vor gusta cu "gura duhovnicească"după naștere). Aici, e drept, e doar pregătirea pentru Viață. "viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!" Problema e dacă vrem să renunțăm la cordonul ombilical ("marile noastre averi" folosite spre hrană - aspectul material al vieții, dar și spiritual al vieții noastre) sau vrem să ne legăm de el și să murim la NAȘTERE (întru Domnul) sau să murim la MOARTE (fără Tatăl, fără Dumnezeu).

Frica de războiul duhovnicesc
 

Un frate l-a întrebat pe avva Agathon: „Am primit poruncă, şi unde este poruncă este şi război. Vreau să ascult porunca, dar mă tem de război“. Bătrânul îi zice: „Dacă ar fi fost Agathon în locul tău, îndeplinea porunca şi biruia războiul“.

O frumoasă pildă din care multe se pot învăţa...

Într-o biserică se întâmpla să vină cu regularitate un bătrânel în haine ponosite. Lumea, evident, se îmbrăca frumos la biserică, îşi lua – vorba ceea – hainele de duminică. Bătrânelului în schimb părea să nu-i pese. Haina murdară, prăfuită, pantaloni pătaţi… Aşa că oamenii au început să fie deranjaţi de treaba asta şi i-au spus preotului. Preotul a promis să se ocupe de problemă. Aşa că l-a luat pe bătrânel deoparte şi i-a zis:


“Tu ştii cum ar trebui să vină îmbrăcaţi oamenii la noi la biserică?”

“Nu ştiu părinte.”

“Păi uite, deseară, când îţi faci rugăciunea, întreabă-l pe Dumnezeu cum ar trebui să fie îmbrăcaţi oamenii care intră în biserica asta”

“Bine părinte”

A doua zi, bătrânelul apare la biserică în aceleaşi haine. Preotul îl întreabă:

“L-ai întrebat pe Dumnezeu cum să te îmbraci?”

“L-am întrebat, părinte.”

“Şi ce-a zis Dumnezeu.”

“A zis că habar n-are. El n-a fost niciodată în biserica asta.

Să vedem ce avea acest om ascuns în inima sa!
 

Îi făcură autopsie, îi deschiseră inima și rămaseră uimiți: acolo, în inima sa, erau scrise cuvintele: “Iisus, dulcea mea iubire”

Era odată un pelerin care fusese inițiat în rugăciunea minții. Deoarece avea lepădare de sine, meditație, și lipsa grijilor – deoarece nu era legat de familie, muncă sau orice alte lucruri – spunea rugăciunea neîncetat și simțea o foarte mare dragoste pentru Hristos. Adică, cu adevărat avea dumnezeiasca dragoste în sufletul său. El avea o mare dorință să meargă la mormântul cel preasfânt al lui Hristos: credea că acolo își va împlini preaplinul dragostei sale pentru prea iubitul său Hristos.
Deci, se duce la Ierusalim, la mormântului lui Hristos și întră ca să I se închine. Desigur, trăi sentimente puternice de dragoste duhovnicească înflăcărată. El gândea că aici Cel pe Care Îl adora – Iisus Hristos – fusese înmormântat și că acolo se afla mormântul Său gol ș.a.m.d. În timp ce adora sfântul mormânt, chiar acolo pe mormânt, își dădu sufletul! Când ceilalți văzură acest lucru ziseră: “Să vedem ce avea acest om ascuns în inima sa!” Îi făcură autopsie, îi deschiseră inima și rămaseră uimiți: acolo, în inima sa, erau scrise cuvintele: “Iisus, dulcea mea iubire” (un fenomen asemănător s-a întâmplat cu inima Sfântului Ignatie Teoforul). Vedeți cât de mult îl îmbogățise rugăciunea pe acest om? Cât de mult îl îmbogățise cu dragoste divină? Gândiți-vă doar unde s-a aflat după moartea sa! Cu siguranță că îngerii i-au primit sufletul și l-au dus dinaintea tronului lui Hristos încununat de slavă. Doar prin rugăciunea minții ajunge omul la nepătimire. Nici prin multă lectură, ori psalmodiere sau prin orice alt mijloc nu poate ajunge la nepătimire. Cel ce se roagă în acest mod va învăța din propria expierență să urască grăirea în deșert și îndrăzneala și va încerca să-și găsească vreme spre a fi singur pentru a nu pierde starea dohovnicească pe care o dobândește prin rugăciune. Mă rog ca Dumnezeu să vă dăruiască simțământul acestei rugăciuni. Iar când vine harul, atunci veți descoperi aceste lucruri în practică și veți înțelege ce vă spun eu acum.


(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem)

,,O femeie din China avea doua vase mari pe care le atarna de cele doua capete ale unui bat si le cara dupa gat la izvor pentru a aduce apa.Un vas era crapat dar celalalt era perfect si aducea tot timpul intreaga cantitate de apa.La sfarsitul drumului de la izvor pana acasa vasul crapat aducea doar jumatate din cantitate.Timp de doi ani acest lucru s-a intimplat zi de zi iar vasul perfect era foarte mandru de faptul ca el aducea intreaga cantitate de apa.Bietul vas crapat era atat de rusinat de imperfectiunea lui si de faptul ca nu-si putea face treaba decat pe jumatate.Dupa doi ani i-a spus femeii: ,,Ma simt atat de rusinat pentru ca aceasta crapatura a mea face sa se scurga jumatate din apa pe drum!".Batrina i-a raspuns: ,,Ai observat ca pe partea ta de drum sunt flori si pe cealalta nu?Asta pentru ca stiind defectul tau em am plantat seminte de flori pe partea ta de poteca si in fiecare zi,fara sa stii,tu le udai tot drumul pana acasa.De doi ani impodobesc casa cu aceste frumoase flori pe care tu le-ai udat si daca nu ai fi fost tu,asa cum esti,nici ele nu ar mai fi existat ca sa infrumuseteze casa noastra".

..............)

Sărut-mâna!

(Printre altele, un mic discurs despre miluinţă, făcută de cei păcătoşi şi nevrednici în drumul lor...)

Ha, extraordinar!!
Să ne trăieşti, Cristiane!

Patru lumânări
 

Patru lumanari ardeau incetisor, si daca ascultai cu atentie puteai chiar sa le auzi vorbind:
Prima a spus:
-Eu sunt Linistea. In ziua de astazi oamenii au uitat ca pot face parte din viata lor…
Flacara s-a micsorat din ce in ce mai mult si s-a stins.
Apoi a vorbit cea de a doua:
-Eu sunt Credinta. Oamenii spun ca pot sa traiasca foarte bine si fara mine, nu cred ca mai are vreun rost sa ard…
Cand a terminat de vorbit, si aceasta s-a stins.
-Eu sunt Iubirea, a spus cea de a treia. Nu mai am putere sa ard, oamenii ma dau la o parte ca pe un lucru fara valoare, ei uita sa-i iubeasca chiar si pe cei mai apropiati oameni din viata lor…
O adiere blanda care trecea pe langa ea a stins-o fara sa vrea.
Un copil a intrat in incaperea unde mai ardea o singura lumanare, si vazandu-le pe celelalte trei stinse, a inceput sa planga.
-Voi ar trebui sa fiti mereu aprinse…
Cea de a patra lumanare i-a soptit usor:
-Nu-ti fie frica, atat timp cat eu ard, le putem reaprinde pe celelalte. Eu sunt Speranta!
Cu ajutorul ei, copilul le-a reaprins si pe celelalte.

Sătucul de la poalele castelului fu trezit în zori de glasul crainicului castelanului, care dădea citire în piață unei vestiri.
- Preaiubitul nostru stăpân îi cheamă pe toți bunii și credincioșii săi supuși să ia parte la petrecerea prilejuită de sărbătoarea zilei sale de naștere.
Pentru fiecare se va pregăti un dar. Stăpânul cere însă la rându-i tuturora să-i dea o mână de ajutor: să binevoiască aceia care vor veni la petrecere să aducă acolo niște apă ca să umplem puțul castelului, de acum secat…
Crainicul reluă de mai multe ori vestirea, apoi întoarse spatele mulțimii și, însoțit de gărzi, o porni spre castel.
În sat se răspândiră de îndată diverse zvonuri.
- Vai, tot tiran a rămas ! Are destule slugi ca să poată să-i umple puțul… eu voi duce o ulcică de apă: să-i ajungă !
- Ba nu, el a fost mereu bun și milostiv ! De aceea eu voi duce un butoiaș !
- Ba eu doar un… degetar !
- Iar eu un butoi !
În dimineața petrecerii, pe drumul care urcă spre castel se putea vedea un straniu alai.
Unii împingeau din răsputeri butoaie mari sau gâfâiau cărând vedre mari pline cu apă.
Alții, luându-și în râs tovarășii de drum, duceau pe tăvi carafe mici sau ulcele cu apă.
Alaiul intră astfel în curtea castelului. Fiecare goli apa adusă în puțul castelului, lăsând într-un ungher vasul în care o adusese, îndreptându-se apoi plin de bucurie înspre sala unde avea să aibă loc ospățul.
Fripturi și vinuri, dansuri și cântece se înlănțuiau, fără încetare, până când, spre seară, stăpânul castelului le aduse tuturora mulțumire cu vorbe meșteșugite și se retrase în odăile sale.
- Și darul făgăduit ? Mormăiră unii, supărați și dezamăgiți.
Alții vădeau, dimpotrivă, o bucurie deplină. ”Stăpânul nostru ne-a dăruit cea mai minunată petrecere !”
Înainte de a pleca, fiecare trecu să-și ia înapoi vasul în care adusese apa. Atunci izbucniră strigăte ce iute se transformară într-o rumoare, care cuprindea și exclamații de bucurie și urlete de mânie.
Vasele fuseseră umplute până la gură cu bani de aur !
- Ah, dacă aș fi adus mai multă apă..

”Dați și vi se va da… căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura”.

Și nu ne ierta nouă, pentru că nici noi nu iertăm…
 

De ai vreo vrajbă şi pizmă asupra cuiva, atunci să ştii că rugăciunea ta şi jertfa ta nu este primită de Dumnezeu

Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând:
- Oare pentru care păcat nu primeşte Dumnezeu rugăciunea omului?
Răspuns-a lui bătrânul:
- Pentru pizma şi ținerea de minte a răului precum zice Domnul: de vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi apoi venind, adu darul tău. Iar de ai vreo vrajbă şi pizmă asupra cuiva, atunci să ştii că rugăciunea ta şi jertfa ta nu este primită de Dumnezeu, ci mai vârtos scârbești şi mânii pe Dumnezeu în rugăciunea ta.

Sfanta simplitate
 

Un preot de la tara, mergand cu treburi spre satul vecin, a vazut o femeie din parohia sa spalandu-si rufele in rau si, apropiindu-se, a intrebat-o:
-Duminica, la slujba, am vazut ca nu m-au ascultat toti cu atentie. Poate am vorbit lucruri prea savante si ma gandesc, duminica asta, sa vorbesc mai pe intelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai inteles din ce-am spus eu la predica ?
-Parinte, i-a raspuns cu smerenie femeia, eu n-am multa carte, dar as vrea sa va intreb si eu ceva: vedeti panzele ce le spal eu acuma ? Apa trece prin ele si le curata. Credeti ca au ele habar de cum le-a curatat apa ? Si cu toate astea, devin albe si frumoase. Nu inteleg eu, in biserica, tot cuvantul sfintiei tale, dar simt in suflet caldura Duhului Sfant, Care ma curateste de pacat, asa cum apa aceasta curata panzele mele.
Tare multumit a plecat preotul vazand un om care nu e doar cu gandul la cele sfinte, ci si cu sufletul.
"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viata, nu printr-un anume fel de a gandi."

EU ȘI DUMNEZEU: CEA MAI FRUMOASĂ CONVERSAȚIE PURTATĂ VREODATĂ

Eu: Doamne, pot să-ți pun o întrebare?

Dumnezeu: Sigur!

Eu: Promite-mi că nu te vei supăra....

Dumnezeu: Promit!

Eu: De ce ai îngăduit ca astăzi să mi se întâmple atâtea lucruri?

Dumnezeu: Ce vrei să spui?

Eu: Ei bine, astăzi m-am trezit cam târziu…

Dumnezeu: Așa…

Eu: Tocmai astăzi, mi-a luat o veșnicie să pornesc mașina!

Dumnezeu: Bun…

Eu: La prânz, am comandat un sandwich, însă mi-au făcut sandwich-ul greșit și a trebuit să aștept ceva timp până am primit ce am dorit.

Dumnezeu: Hmmm...

Eu: În drum spre casă, telefonul meu a murit chiar atunci când am răspuns apelului pe care-l primisem!

Dumnezeu: În regulă…

Eu: Și una peste alta, când am ajuns acasă nu doream decât să-mi relaxez picioarele în noul meu aparat de masaj și relaxare. Dar nu funcționa! Nimic nu a mers bine azi! De ce ai făcut asta?

Dumnezeu: Păi… ia să vedem! În această dimineață, Îngerul morții a fost la căpătâiul tău și a trebuit să trimit unul dintre îngerii mei să se bată cu el pentru viața ta. Te-am lăsat să dormi până atunci!

Eu (umilit): Oh!

Dumnezeu: Nu am îngăduit ca mașina ta să pornească repede, deoarece pe drumul pe care trebuia să circuli era un șofer beat care te-ar fi lovit și accidentat foarte rău dacă ai fi fost atunci pe drum!

Eu: (rușinat)

Dumnezeu: Prima persoană care ți-a făcut astăzi greșit sandwich-ul avea o boală gravă și nu am vrut să iei boala, deoarece știam că nu-ți poți permite să-ți pierzi locul de muncă.

Eu (jenat): Ok

Dumnezeu: Telefonul tău a murit, deoarece persoana care te-a sunat avea de gând să dea o mărturie falsă despre ceea ce ai vorbit cu ea la telefon, astfel încât nu am îngăduit nici măcar să vorbești cu ea, în așa fel încât să fii acoperit.

Eu (încet): Înțeleg, Doamne…

Dumnezeu: Oh, cât despre acel aparat de masat picioarele… acesta avea un scurtcircuit care ar fi produs o avarie în seara asta, în casa ta. Nu cred că ți-ai fi dorit să stai în întuneric.

Eu: Of! Îmi pare rău, Doamne!

Dumnezeu: Să nu-ți pară rău, învață doar să ai încredere în mine .... în toate lucrurile care ți se întâmplă, fie ele bune sau rele!

Eu: Mă voi încrede în Tine, Doamne!

Dumnezeu: Și nu te îndoi niciodată, deoarece planul Meu pentru ziua ta este întotdeauna mai bun decât planul tău!

Eu: Nu mă voi îndoi, Doamne! Și lasă-mă doar să-ți spun, Doamne, că Îți mulțumesc pentru tot ceea ce ai îngăduit să mi se întâmple astăzi.

Dumnezeu: Cu drag, copile. A fost o zi în care, ca de obicei, am fost Părintele tău, iar Eu ador să am grijă de copilașii mei ...!

Da, asta cam aşa e...:)
Eu unul mă conving cu fiecare zi de acest adevăr. Uneori sunt de-a dreptul uimit de ce NU mi se întâmplă, din câte văd şi eu că mi s-ar fi putut lesne întâmpla.

Mântuirea şi rugăciunea nu stau în vorbe
 

Într-o zi, s-au întâlnit într-o bibliotecă trei creştini. Pătrunşi de frumuseţea cărţilor pe care le citeau, nici nu au observat când s-a făcut seară. Când doar ei mai rămăseseră în bibliotecă, au început să discute aprins despre ceea ce citiseră peste zi.

Deodată, lumina s-a stins şi au rămas cufundaţi în întuneric. Unul dintre ei zise:

- Hai să ne rugăm. Să spunem fiecare “Tatăl nostru” şi poate Dumnezeu se va îndura de cel care se roagă mai frumos şi lumina se va aprinde. Ceilalţi doi au fost imediat de acord.

Primul a început să se roage. Ruga sa a fost atât de frumos spusă, dar camera a rămas în continuare în întuneric. Atunci, s-a rugat şi al doilea. Rugăciunea lui nu putea să nu te impresioneze. Cuvintele veneau din suflet, spuse cu multă evlavie, dar lumina a rămas tot stinsă, în sfârşit, a început şi cel de-al treilea să-şi spună rugăciunea.

Doar că, în timp ce rostea cuvintele cu smerenie, liniştit şi cu grijă, s-a ridicat de la masa unde se aflau cu toţii, a plecat încet, pe bâjbâite spre intrare, a găsit tabloul electric, a schimbat siguranţa şi s-a întors, în timp ce el îşi încheia rugăciunea, spunând “Amin!”, întreaga încăpere fu inundată de lumină. Apropiindu-se de prietenii săi, nedumeriţi, le spuse, arătându-le Biblia de pe masă:

- Mai devreme, citeam din Sfânta Scriptură. Când s-a stins lumina, eram tocmai la versetul care spune: “Mântuirea şi rugăciunea nu stau în vorbe”.

https://fbcdn-sphotos-h-a.akamaihd.n...18721341_n.jpg

Cuget neînţelept
 

Un preot trecea, într-o zi, pe un drum de ţarină.

Un sătean necredincios îşi bătea boii - şi zbiera tot felul de înjurături.

Preotul îi zise:

- De ce te osândeşti la pedeapsa veşnică?"

Omul necredincios îi răspunse:

- "Eu nu pot crede, părinte, în acestea... Căci dacă Dumnezeu a hotărât să mă scape, ori ce-aş face rău, voi fi mântuit. Şi, dimpotrivă, dacă a hotărât să fiu osândit, - orice aş face bun, degeaba este ... "

Atunci preotul îi zise:

- "Dacă este aşa cum zici, - atunci de ce te mai duci la câmp să ari şi să sameni? .. "

Omul rămase în tăcere. Părintele zise:

- "Dacă ar fi adevărat ce ai spus, atunci oricât ai ara, şi ai sămăna, dacă Dumnezeu a hotărât să nu se facă, degeaba-i munca ta, - şi, dimpotrivă, dacă Dumnezeu a hotărât să se facă, atunci nu mai e nevoie să ari şi să sameni".

Omul rămase iar fără răspuns, şi părintele grăi:

- "Nu, prietene... Dumnezeu îţi dă roadă numai dacă tu vei munci pământul - şi tot aşa, El nu-ţi va da mântuirea decât dacă îi ţii în seamă poruncile - şi nu duci o viaţă ticăloasă ... "

De atunci, omul acela s-a înţelepţit...

Cu inima in Biserica
 

Un preot cu viata sfanta si inzestrat cu multe daruri de la Dumnezeu, aflandu-se la rugaciune in biserica, cu mai multi oameni, pe cand tamaia biserica si credinciosii, ajungand in dreptul unei femei, nu a tamaiat, dar mai incolo, unde era un scaun gol a tamaiat de trei ori acel scaun si apoi a continuat cu restul bisericii.

Dupa ce s-a incheiat slujba, bineinteles ca femeia a mers la parinte si l-a intrebat:

- Parinte, am observat ca atunci cand ati tamaiat in biserica, ajungand in dreptul meu, pe mine nu m-ati tamaiat dar mai incolo, ati tamaiat un scaun gol, de ce parinte, v-am gresit cu ceva?

-Fiica mea, i-a spus parintele, eu am vrut sa te tamaiez si pe tine, dar tu nu erai in biserica numai cu trupul, caci inima si mintea ta nu erau acolo, ci departe, dar mai incolo in acel scaun gol sti cine sta de obicei?

-Da, i-a spus femeia, sta sora Maria, care e bolnava si nu a venit.

-Asa este, e bolnava pe pat, dar cu inima si mintea a fost aici cu noi.

Femeia cu lacrimi in ochi si-a cerut iertare, iar preotul a imbratisat-o si a binecuvantat-o spunandu-i sa fie mereu cu luare aminte si cu bagare de seama.

Din categoria "sfaturi cu talc" - apropo de povestea postata de tine Cristi - de ficere data cand treceam prin vreo perioada din aceasta mai departata, in care nu eram in stare sa ma adun sa particip si cu mintea si sufletul la rugaciune, chiar daca ma straduiam, mintea fugea spre griji, probleme, iar eu nu eram in stare decat sa constat momentele de departare de la rugaciune, in care nu as fi putut raspunde "prezent" decat cu trupul (ca in exemplul tau) - daca mergeam la manastire la Sambata cerand sfat ce sa fac sa ies, sa depasesc starea de departare de Dumnezeu, ce sa fac sa ma (re)apropii de El, parintii de acolo imi dadeau, cu un aer care emana cea mai adanca intelegere, mai mult sau mai putin invariabil acelasi sfat: "fa ce poti!"

Aparent este un sfat plin de intelegere si ingaduinta (mai era si spus pe tonul asta de intelegere si ingaduinta fata de framantarea mea). In realitate - si mie mi-au trebuit ani sa inteleg la nivel practic adevaratul lor sens - sfatul inseamna sa FACI TOT ceea ce poti la momentul acela! Este un indemn la actiune, nu o ingaduinta! Este indemnul de a evalua si aplica TOT ce poti tu sa faci la momentul respectiv ca sa te apropii de Dumnezeu, chiar in starea aceea cazuta, si sa le APLICI in practica in viata ta la maxim.

In lumina acestei intelegeri, indemnul parintelui Teofil: roaga-te cum poti ca sa ajungi sa te rogi num trebuie" are cu totul alt inteles... (roaga-te la maxim oricum poti sa te rogi, dar roaga-te si nu lasa rugaciunea...)

Era odată un general care, cu toate că nu avea suflet rău, era însă supus mâniei. Din te-miri-ce îl cuprindea mânia.
Şi cu toate acestea, el o biruia.
De fiecare dată când simţea că se apropie valul acesta rău, el se oprea din vorbă şi încet, îşi băga mâna dreaptă în buzunarul tunicii.
De îndată, ca prin farmec, mânia se potolea - şi el, zâmbind, dojenea părinteşte pe cel care-l supărase.
Pentru aceasta, era foarte iubit şi cinstit de toţi ofiţerii şi soldaţii.
Unul din tinerii ofiţeri de sub comanda lui, care băgase de seamă mişcarea pe care generalul o făcea ori de câte ori vreo pricină de mânie se ivea, fu prins de-o vie curiozitate să afle taina acestei mişcări. Mergând într-o zi la casa generalului spre a-i aduce nişte hârtii, văzu în cuierul din vestibul una din tunicile lui. Dorind cu putere să, afle dezlegarea întrebării, vârî mâna în buzunarul drept al tunicii.
Dădu peste un mic obiect. Îl scoase. Uimit, privi: era o cruciuliţă de abanos. Atunci ofiţerul pricepu de unde venea puterea de stăpânire a generalului.

Frumoasa povestea, mi-a placut, da' io-s mai greu de cap. Poti s-o talcuiesti, Ana Maria?
Bucurii!

Credinţa fără fapte este moartă, aşa precum o pasare nu poate zbura cu o aripă, aşa şi sufletul nostru are nevoie de credinţă şi fapte bune, spre a putea să se înalte spre Dumnezeu care La creat.
De aceea, să facem fapte bune, care şi pe noi ne mântuiesc, şi celorlalţi le sunt de folos. Iar una din cele mai importante fapte bune este milostenia, care ajută, întăreşte şi dă viaţă rugăciunii, postului şi oricărei altei virtuţi. La ce îţi foloseşte postul dacă eşti un om fără milă? La ce-ţi foloseşte rugăciunea, dacă nu iubeşti? La ce îţi foloseşte să ai trupul curat, dacă inima ta este de piatră? De aceea, nevoinţele noastre sunt primite de Dumnezeu atunci când sunt însoţite de milostenie. Frica de Dumnezeu este paza libertăţii, iar frica de lume este uşa robiei. Credinţa face totul posibil; dragostea face totul mai usor. Păcatul ne urâţeşte, ne murdăreşte sufletul. Şi de fiecare dată ne urâţeşte şi trupul,chiar dacă nu ne dăm seama…Orice păcătos, dacă nu ar păcătui, ar fi şi mai frumos. Pentru că frumuseţea sufletească i s-ar răsfrânge pe chip. Asta o vezi cel mai bine privind oamenii care intră la spovedanie. E adevărat că pentru unii spovedania e o formalitate, care nu îi schimbă. Asta pentru că vin să se spovedească fără să vrea să renunţe la păcat, sau fără să fie conştienţi de păcatele lor. Dar pe toţi cei care se spovedesc cu zdrobire de inimă spovedania îi face mai frumoşi.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne cere ca sufletele noastre să fie îndreptate pururea spre bine tot aşa cum sfintele altare stau pururea spre răsărit. Ne cere să lepădăm răul înapoia noastră, să-l dăm pradă uitării, în umbra şi întunericul trecutului; astfel încât în fiecare clipă şi în fiecare zi să putem să ne întindem mereu cu sufletul şi cu trupul numai spre bine, să dorim numai binele, să vorbim doar despre bine, să facem doar binele.Să ne rugăm toţi Bunului Dumnezeu să ne înveţe pe noi să ne întoarcem de la rău şi să facem binele pentru dragostea Slavei Sale şi a mântuirii noastre.
Viaţa noastra este o luptă. Dacă cazi în înşelaciune, mergi repede la Duhovnicul tău şi spune-i tot, pentru ca parintele să-şi pună epitrahilul pe capul tau. Crede atunci că te-ai vindecat şi că demonul pe care l-ai primit prin greşeala ta s-a îndepartat. Dacă însă nu te căieşti, nu te vei îndrepta până la mormânt. Duhurile rele intra şi ies din trupul nostru. Când omul se mânie, demonul intra în el, dar când se umileţte demonul iese din el.
Ştiţi ce s-ar întâmpla dacă Hristos ar umbla astăzi prin lume?... Probabil că L-ar interna într-un spital de nebuni şi L-ar droga cu tot felul de medicamente. Lumea L-ar răstigni şi acum la fel cum a făcut-o acum două mii de ani... Spunem că trăim într-o societate creştină, dar de fapt nu este adevărat; trăim într-o societate care este mult mai păgână, mai urâtoare de Hristos decât lumea în care a trăit odinioară Hristos.
Iată de ce suntem din ce în ce mai slabi, pe când vrăşmaşul nostru, diavolul, este din ce în ce mai puternic. În loc să lucrăm împreună cu dragoste frăţească împotriva răului, luptăm unul cu celălalt. Să dea bunul Dumnezeu ca prin Harul Său, să alungăm din inimile noastre ura drăcească şi să dobândim dragostea cea binecuvântată. Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 7-8 ). Există firi atât de armonioase, înzestrate de Dumnezeu cu atâta frumuseţe, încât ţi se pare absurd până şi gândul că ar putea vreodată să se schimbe în rău, să se degradeze....
Niciodată să nu părăseşti un prieten vechi. Niciodată nu vei găsi unul care să-l poată înlocui. Prietenia este ca vinul . Devine mai bună pe masură ce vechimea îi este mai mare.
Vreţi să fiţi fericiţi pentru un moment? Răzbunaţi-vă.
Vreţi să fiţi fericiţi pentru totdeauna?
Iertaţi....Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat.....Iertarea este o virtute creştină......Iertarea este mireasma pe care violeta o lasă pe călcâiul care a strivit-o.
Ai curaj pentru marile supărări din viaţă şi răbdare pentru cele mici; după ce ţi-ai terminat cu bine treburile zilnice dormi liniştit. Dumnezeu este treaz.
Cel mai bun mod de a te înveseli este să încerci să înveseleşti pe altcineva.
Unele lucruri sunt mai simple decât par, iar altele, mai complicate decât sunt la prima vedere.
Credinta crestina este darul lui Dumnezeu in puterea caruia primim ca adevaruri sigure tot ce a descoperit Dumnezeu si ne invata Biserica. Credinta este, pe de o parte, lucrarea harului divin, iar, pe de alta parte, este (si) un merit al omului, caci crede numai cine voieste.
Ea este absolut necesara pentru mantuire. De aceea, Domnul Iisus Hristos porunceste ucenicilor, inante de inaltare: "Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura. Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui; iar cel ce nu va crede, se va osandi" (Marcu 16,16).


Dumnezeu să vă Binecuvinteze şi în Rai să vă aşeze!
Cu respect şi dragoste creştinească, al tuturor Rugător către Dumnezeu,
Părintele RAFAEL

"Ştiţi ce s-ar întâmpla dacă Hristos ar umbla astăzi prin lume?... Probabil că L-ar interna într-un spital de nebuni şi L-ar droga cu tot felul de medicamente. Lumea L-ar răstigni şi acum la fel cum a făcut-o acum două mii de ani... Spunem că trăim într-o societate creştină, dar de fapt nu este adevărat; trăim într-o societate care este mult mai păgână, mai urâtoare de Hristos decât lumea în care a trăit odinioară Hristos.
Iată de ce suntem din ce în ce mai slabi, pe când vrăşmaşul nostru, diavolul, este din ce în ce mai puternic. În loc să lucrăm împreună cu dragoste frăţească împotriva răului, luptăm unul cu celălalt. Să dea bunul Dumnezeu ca prin Harul Său, să alungăm din inimile noastre ura drăcească şi să dobândim dragostea cea binecuvântată. Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 7-8 )."

A zis parintele Rafael asta? Hmm, eu sper sa nu fie asa. Dar sa luam aminte.
Bucurii!

Sa luam aminte , chiar daca cuvintele ne par mult prea dure la un moment dat , dar ele exprima o realitate , deci sa luam aminte !
In alta ordine de idei , ma bucur ca mi-ai trimis o "cerere" , semn al iertarii tale , si-ti multumesc pentru asta !
Bine ai revenit !:1:

"Vreţi să fiţi fericiţi pentru un moment? Răzbunaţi-vă.
Vreţi să fiţi fericiţi pentru totdeauna?
Iertaţi....Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat.....Iertarea este o virtute creştină......Iertarea este mireasma pe care violeta o lasă pe călcâiul care a strivit-o."

Multumesc, draga Cristian. N-am fost suparat si nu sunt suparat pe nimeni. Plecarea mea, de fapt tacerea mea, mai bine zis, a tinut de alte conjuncturi.
Bucurii!

Esti finut ca deobicei , si precum zici :Bucurii!

Sf. Liturghie umple Raiul si goleste iadul
 

https://lh6.googleusercontent.com/-n...+de+tamaie.jpg

Odată un pastor protestant s-a întâlnit cu un preot ortodox rus, credincios şi evlavios şi i-a zis:
- Noi facem fapte filantropice, aziluri, cămine, săli, spitale, organizăm spectacole cu muzică pop şi rock şi stadioanele sunt pline de tineri. Facem drumeţii, alpinism, turism, ne implicăm chiar în viaţa politică a locului şi a naţiunilor noastre, suntem plini de viaţă şi activitate! Voi ce faceţi?
Preotul ortodox ar fi putut să-i răspundă că şi Biserica are activităţi filantropice şi sociale, începând cu Vasiliada până la înfăptuirile fiecărei mitropolii în parte, dar n-a făcut-o ci i-a răspuns aşa:
- Ce facem noi? Noi săvârşim Sfânta Liturghie cu Sfânta Jertfă care umple Raiul şi goleşte iadul.
fragment din Explicarea Dumnezeieştii Liturghii – Stefanos Anagnostopoulos

Valoarea Sf. Liturghii

https://lh4.googleusercontent.com/-p...ele-Daruri.jpg

Fiecare Sf. Liturghie mijloceşte iertarea păcatelor tale la Dreptatea lui Dumnezeu.
Orice Sf. Liturghie ascultată cu fervoare îţi poate uşura pedepsele vremelnice datorate păcatelor.
La Sf. Liturghie ţi se iartă păcatele lesne iertătoare pe care nu le-ai spovedit şi de care te căieşti.
Prin Sf. Liturghie ascultată cu evlavie este micşorată dominaţia diavolului asupra ta.
Liturghiile ascultate de tine în viaţă, valorează mai mult decât cele oferite de alţii pentru tine după moartea ta.
Prin ascultarea Sf. Liturghii eşti ferit de multe primejdii şi nenorociri neaşteptate.
Cu fiecare Liturghie bine ascultată îţi vei uşura şi scurta suferinţele vremelnice de după moarte.
Sf. Liturghie este Jertfa cea mai puternică, cea mai folositoare, care întrece toate rugăciunile, toate faptele bune, precum şi toate faptele de căinţă şi negreşit îşi face efectul pentru toate sufletele prin puterea sa proprie şi imediată.
Orice Sf. Liturghie ascultată cu evlavie, îţi dobândeşte o mai mare slavă în Cer.
Şi fii atent: prin Sf. Liturghie ascultată cu evlavie îţi vor fi binecuvântate toate afacerile şi interesele chiar pământeşti.
Dacă am cunoaşte valoarea divină a Jertfei Sf. Liturghii, cât zel, câtă râvnă am folosi pentru a o asculta cu cea mai mare evlavie, credinţă şi atenţie.
Sf. Liturghie este fapta cea mai sfântă a credinţei creştine, nu ai putea să faci nimic spre marea slavă a lui Dumnezeu şi ceva mai de folos pentru sufletul tău, decât ascultarea cu credinţă şi evlavie cât mai des a Sf. Liturghii.
Se dobândesc mai multe merite ascultând cu evlavie o singură Sf. Liturghie, decât a împărţi la săraci toată averea proprie sau a merge în pelerinaj în toate locurile de pe faţa pământului.
O Sf. Liturghie aduce mai mare cinste lui Dumnezeu decât toate virtuţile celor drepţi de pe pământ şi mai mult decât atât, decât toate laudele date de sfinţii şi îngerii din Ceruri.
Prin Sf. Liturghie, Domnul ne dă tot ceea ce cerem, chiar şi binele pe care nu ne-am gândit vreodată să-l cerem.
Cine ascultă cu evlavie Sf. Liturghie, Dumnezeu îi va trimite în ultimele clipe ale vieţii sale atâţia din sfinţi pentru a-l mângâia şi ocroti, câte Sf. Liturghii a ascultat cu evlavie în viaţa lui pământească.
Sf. Liturghie fiind o Jertfă dumnezeiască, valorează cât Însuşi Dumnezeu !
Ieromonah Galaction Zelig

Bine ai revenit, MariS!
Era o povestioara gasita intr-o carte cu predici la duminicile de peste an, la Evanghelia despre copilul demonizat, al carui tata vine la Hristos sa ceara vindecarea copilului, moment in care, intrebat fiind despre credinta sa, spune: Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!
Se pare ca povestioara ar fi adevarata, orisicum, era data ca pilda pentru credinta si necredinta noastra in Hristos. Eu am inteles de aici trei lucruri:
1. Credinta nu sta in vorbe sau pareri, ci in fapte. In ciuda "minunilor" vazute si a simpatiei populare, nimeni nu a avut suficienta credinta pentru a se lasa pe mainile circarului.
2. Credinta se cunoaste in imprejurarile grele de viata si de moarte - cata vreme lumea privea de pe margine si era in siguranta, tuturor li se parea ca au credinta.
3. Este vorba despre relatia care se stabileste intre Dumnezeu si credincios. Adeseori il privim pe Dumnezeu ca pe un vrajitor sau ca pe un circar, capabil sa faca lucruri neobisnuite, dar prea putini ne raportam la El ca la un Tata - copilul din istorioara are curajul sa se urce in roaba si sa se lase trecut peste apa nu pentru ca vazuse cu ochii lui abilitatea circarului, ci pentru ca avea incredere in el, se raporta la el ca la un tata, nu ca la un vrajitor.

Hmm, incredere zici, da, frumos spus.. deci incredere, incredere din toata inima .. hei ce frumos ar fi sa avem aceasta incredere din toata inima. Mai ales io, ca am un pietroi mare in loc de inima ..
Multam fain, multam fain, Ana Maria. O sa mai raman pe aici ca sa mai invat din astfel de povestioare si sa mai citesc ce scriu cei la care simt caldura inimii. Poate s-o moie si-a me!
Bucurii!

MariS, special pentru tine, o poveste orientala frumoasa si gingasa - Izbavirea lui Wang-Ho de M. Yourcenar - http://fr.scribd.com/doc/6096495/Mar...tiri-orientale

Multumesc frumos, glykys! Din pacate doar primele trei pagini din povestire m-a lasat situl sa le citesc. Dar povestea, probabil, ca are un talc deosebit. Daca ai bunatatea sa o talcuiesti pentru mine, m-as bucura. Oricum, ai facut un gest frumos si cald. Doar asta si tot mi-a produs o mare bucurie. Conteaza sa atingi inima celuilalt. Noi n-ar trebui sa schimbam idei, sau doar idei, ci sa simtim inima celui de langa noi. Omul, ce are el mai valoros, nu sunt ideile, ci ceea ce se afla, adanc, in inima lui. Continua sa atingi inima celor din jurul tau, Ana Maria, si atunci vei avea
Bucurii!

Draga MariS, ma bucur ca ti-a placut povestea. Vad ca se opreste fix in punctul culminant, cand Dragonul Celest il aresteaza pe batranul pictor, iar acesta il intreaba smerit cu ce l-a putut supara pe marele Dragon Celest, cel vesnic tanar, care are 10.000 de vieti un pictor batran si amarat.
Din ce imi aduc eu aminte, Dragonul ii marturiseste ca a fost un timp cand, copil fiind, a crescut intr-un palat plin de picturile minunate ale batranului, fara niciun contact cu lumea exterioara. Si era fericit, imaginandu-si ca lumea este exact asa cum e infatisata in tablourile sale. Cand a iesit insa in lume, a avut o mare dezamagire, ca nimic nu era ca in picturile din palatul lui. asa ca a hotarat sa il pedepseasca pe pictor pentru marea inselare pe care i-o produsese. Mai intai pune sa ii scoata ochii, iar apoi il condamna la moarte. Pictorul are o ultima dorinta, sa mai picteze inca o data. Ajutat de ucenicul sau credincios, orb fiind, incepe sa picteze o barca pe o mare involburata. Toti sfetnicii dragonului sunt vrajiti de frumusetea tabloului, care, pe masura ce este creat, prinde viata sub ochii lor, pana cand marea desenata de batranul orb scufunda intregul palat al Dragonului celest. Pictorul si ucenicul se salveaza, plecand pe mare cu barca din tablou.

Acuma, eu dupa mintea mea zic ca aceasta povestire orientala trateaza raportul dintre arta si realitate. Dragonul celest sustine ca arta nu este decat o copie imperfecta a realitatii, ca e periculoasa, deoarece creează iluzii si ca trebuie eradicata, iar pictorul demonstreaza ca arta nu imita realitatea, ci o creeaza, ba chiar ii acorda valoare soteriologica.

Dar putem sa ii dam si un talc in nota crestina. Incerci sa i-l dai tu, Maris?

Vai, si daca voi spune prostii si tot trebuie sa raspund la toata munca asta de albinuta pe care tu ai facut-o, draga glykys, adunand toata mierea povestii si, iata, oferind-o cu drag celor din jurul tau! Pai, ce sa mai adaug io .. ce sa mai adaug, a, poate doar faptul ca picturile prindeau viata pentru ca pictorul punea .. suflet in tot ce desena, iar barca aceea din final este exact iubirea, iubirea, cea care invinge toate impotrivirile si adversitatile din lumea aceasta plina de rautati si doar cei lipsiti de ea se ... pierd pe drum!
Tu ai iubire din plin si-ti doresc sa cresti in iubire!
Bucurii!

CREDINŢA

Cine-i mai fericit?

Un necredincios, care îndelungă vreme a fost un asupritor al creştinilor, trimise pe fiul său la unul din preoţi, cu rugămintea să-l înveţe religia creştină, ca apoi să-l boteze.
Preotul, mirat, s-a dus la părintele copilului şi l-a întrebat:
- "Cum, e adevărat că vrei să învăţ pe copilul tău religia lui Hristos?"
- "Da", răspunse necredinciosul.
- "Glumeşti?" îl mai cercă preotul.
Dar el zise cu glas înmuiat de tristeţă:
- "Nu glumesc, ci doresc ca fiul meu să fie mai fericit ca mine”.

"E bine aşa"…

Un bogat plin de credinţă avea o nevastă necredincioasă.
Orice i s-ar fi întâmplat, bogatul zicea: "E bine aşa". Într-o zi, amândoi treceau printr-o pădure, având la ei o mare sumă de bani, pe care o duceau drept danie la mănăstire.
Pe drum, o creangă răzleaţă de la un copac, prinse lanţul de mărgele scumpe de la gâtul femeii, risipindu-le. Opriră trăsura. Bărbatul zise: "E bine aşa", dar femeia, cu răbdarea pierdută, se văicărea, căutându-şi mărgelele prin praful drumului.
Pe când stăteau acolo, veni în goană spre ei, pădurarul care păzea pădurea aceea şi le zise:
- "Întoarceţi repede trăsura îndărăt, că chiar acum am primit veste că la capătul pădurii vă aşteaptă nişte tâlhari să vă prade. Dacă nu aţi fi întârziat, aţi fi fost în mâinile lor."
Întoarseră trăsura şi porniră în grabă. Bărbatul zise femeii:
- "Ai văzut că a fost bine aşa?"
Femeia nu mai zise nimic, ci mulţumi lui Dumnezeu care îi ferise de tâlhari.

Se spune ca la un batran avva au venit multi ucenici dornici sa creasca duhovniceste. Batranul le-a spus ca exista doua cai: calea cautarii adevarului si calea invatarii iubirii, si i-a intrebat pe care vor sa o urmeze. Unii au raspuns ca vor sa mearga pe calea cautarii adevarului, altii pe calea invatarii iubirii. Bine, a zis batranul si i-a despartit in doua tabere si celor din prima categorie le-a adus o colectie de carti si le-a spus sa caute acolo adevarul. Apoi le-a adus si celorlalti tot o colectie de carti si le-a zis, la fel, sa invete din ele iubirea. Dupa un an de zile a venit sa vada rezultatul: pe cei din tabara adevarului i-a gasit certandu-se intre ei, etichetandu-se unii pe altii, fiecare crezand ca el a inteles "corect" adevarul absolut, iar pe ceilalti considerandu-i in greseala sau chiar mai rau, in erezie. Pe cand ceilalti, cei ce au cautat iubirea, i-a gasit linistiti si cooperanti, ajutandu-se intre ei sa inteleaga mai bine textele, lucrau cu totii si se respectau intr-o atmosfera calda si cu multa pace. Batranul i-a intrebat atunci: de ce cautarea Adevarului aduce multa cearta si de ce cautarea iubirii aduce buna pace si respect reciproc? S-au gandit unii ca poate cartile au fost de vina, dar au constatat ca aceleasi carti au fost date si la unii si la ceilalti. Atunci batranul le-a zis: adevarul l-ati cautat cu mintea, cu ratiunea, pe cand iubirea ati invatat-o cu inima. Mintea devine orgoliasa, trufasa, cand crede ca detine adevarul, pe cand inima devine mai buna atunci cand invata iubirea.
Bucurii!

Despre dragoste-"Fara Dumnezeu, orice iubire moare"-
 

Despre dragoste, cu Parintele Pantelimon, de la Manastirea Oasa


As spune ca noi, monahii, cunoastem mult mai bine lumea decat se cunoaste ea insasi, pentru ca noi n-o vedem din exterior, ci din interior. In sensul acesta, parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real. Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea asta de iubire exista in toti.

- De ce avem atata nevoie sa ne implinim intr-o dragoste mare?

- Cautand iubirea, il cauti, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fara sa-ti dai seama. Chiar daca nu esti un bun crestin, simti cumva, straniu, de fiecare data cand iubesti si esti iubit, ca acolo, in iubire, e adevarul. Cauti iubirea toata viata, ai nevoie de ea chiar si atunci cand te prefaci ca nu mai ai, o traiesti gresit, o traiesti stramb, dar o iei de la capat. Gravitezi in jurul ei, te straduiesti mereu sa o intelegi, pentru ca simti ca acolo e implinirea si fericirea. Noi, oamenii, nu putem sa nu iubim, sa nu vrem sa fim iubiti. Pentru ca asta e fundamentul fiintei noastre. Dumnezeu este iubire si tot ceea ce este in lumea asta tanjeste dupa iubire. Dumnezeu a creat totul dupa chipul si dupa asemanarea Lui, dupa tiparul Lui, al relatiei treimii. Dumnezeu e o relatie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creati ca oameni sa participam la bucuria relatiei din Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa traim iubirea. Sa fim impreuna. De aceea se spune ca raiul e comuniunea cu toti, iar iadul e neputinta de a mai iubi.

- Desi il avem pe Dumnezeu, simtim totusi ca fara celalalt nu suntem completi. E nevoie de un altul, ca sa fim fericiti?

- Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleti, tocmai ca sa aiba nevoie unul de altul. Daca ne-ar fi facut perfecti, ne-am fi fost suficienti singuri. Sigur, exista oameni care daruiesc mai mult, oameni care dau mai putin, dar nu trebuie sa ne oprim la relatia cu un singur om, trebuie sa invatam sa iubim pe toata lumea, sa castigam un rod din relatia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viata. Orice om e un dar potential pentru noi, cu care ne putem imbogati.

- Visam, aproape toti, la o iubire mare, care sa ne tina toata viata. Si totusi, realitatea ne arata ca iubirile mor, si ele, mai des decat am vrea sa credem. De ce se stinge dragostea?

- Moare pentru ca nu exista si Dumnezeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca orice realitate netransfigurata degenereaza. Se consuma. Fara har, omul e in stare cazuta. La fel si cu iubirea. Ea se stinge daca nu exista raspuns. Daca o intorci catre Dumnezeu si catre oameni, ea primeste raspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Daca o intorci catre tine, catre trup, catre materie, ea se cheltuie, se epuizeaza, pentru ca lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.

- Din pacate, simplul fapt ca te cununi in biserica nu garanteaza mereu fericirea...

- Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat. Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire. Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita. Multi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru ca nu au fost iubiti, la randul lor, ca sa inceapa sa infloreasca. Dar toate astea nu sunt posibile fara Dumnezeu. Si fara efortul fiecaruia de a activa in celalalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie sa iubesti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celalalt.

- Cum ar trebui sa iubim, parinte? Unde gresim, de tot ajungem sa o luam de la capat?

- Nu stim sa ne daruim. Nu avem exercitiul daruirii de sine. Societatea actuala ii educa pe oameni in directia propriilor dorinte, ii invata sa se iubeasca intai de toate pe ei, sa-si urmareasca propria implinire. Si dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveste fericirii proprii. Am o cariera, am o casa, am si o iubita! Dar nu iubim cu adevarat decat atunci cand facem acest exercitiu al iesirii din sine si cand incepem sa ne exersam in daruire, sa ne antrenam puterea de iubire. Sa iubesti inseamna sa gravitezi in jurul implinirii celuilalt. Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti pe celalalt, cum poti sa-i vii in intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l scutesti de un efort, cum sa-i faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna, cand e obosit. Trebuie sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt. Iubirea inseamna foarte multe gesturi. Intentiile, gandurile in sine nu au nici o valoare in absenta lor. E plina lumea de ele. Facand gesturi te si verifici pe tine, daca poti cu adevarat sa iubesti. Am citit de curand intr-o carte cum un detinut politic taran, inchis la batranete, primea de la babuta lui scrisori, in care ea punea si cate o floare presata. Asta inseamna iubirea. Si chiar mai mult. Sa daruiesti atunci cand esti epuizat, cand nu mai ai nici o forta. Nu exista scuza sa nu daruiesti. Daca dai din prisos, cand ti-e bine si-ti vine usor, nu are valoare. Atunci cand nu mai poti si vrei totusi sa faci ceva pentru celalalt, izbucnesc in tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primesti forta de la Dumnezeu si ajungi sa faci mai mult decat credeai ca esti capabil. Sa te daruiesti atunci cand nu mai poti te leaga cu adevarat de celalalt si-l face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem. Si atunci, ca in Evanghelie, nimicul se transforma, si painea si pestii ajung tuturor.

Despre dragoste-"Fara Dumnezeu, orice iubire moare"-

Despre dragoste, cu Parintele Pantelimon, de la Manastirea Oasa

- Pana unde te poti darui pe tine, fara ca asta sa te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine sa te opresti, daca celalalt nu-ti raspunde la fel...

- Daruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenta fata de celalalt, nu e sclavie. Nu ti se cere s-o faci. Prin daruire nu ma anulez, ci ma regasesc pe mine si ma imbogatesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, ma anulez. Unora le convine sa se lase stapaniti de altii. E cazul multor femei de azi, care ajung sa se inrobeasca. Le bat barbatii, sunt chinuite, dar le e frica sa-si asume un drum, de dragul sigurantei. Au parte de o suferinta absurda, care nici macar nu e mantuitoare. E o forma de lene. Refuza responsabilitatea propriilor decizii si atunci prefera doar sa execute. Dar asa nu vor evolua niciodata.

"Cand Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da
de-a gata si o mare iubire"

- Nu toata lumea are parte in viata aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastra? Tine de noi sa traim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

- Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu exista coincidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia Domnului. Dar felul in care reactionam noi la intalnirea respectiva tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fiecare data, de ce a randuit Dumnezeu sa intalnesc omul ala. Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam indragostirea cu iubirea. Daca Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu nu e trup si totusi se defineste pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, si componenta asta trupeasca intra in iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Spun eliberata, pentru ca cel mai adesea ne iubim pe noi insine, si atunci iubirea este inchisa in noi, se invarte in cerc. Este o iubire egoista, intoarsa catre sine, in loc sa fie libera si sa nu ceara nimic in schimb.

- Iubirea adevarata e intotdeauna libera?

- Da, iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, indrazneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseamna sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi, adoptand felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati si poti transforma iubirea in cale de cunoastere. Daca ramai in tine insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te trezesti ca toti iti intorc spatele. Te trezesti singur.

- Ar trebui atunci sa cultivam toleranta in dragoste?

- Ar trebui sa facem exercitiul alteritatii, nu al tolerantei. Toleranta e un fel de ingaduinta fata de ceva ce tie nu-ti convine, presupui ca celalalt are niste defecte pe care tu, din marinimie, le treci cu vederea. Adica toleranta presupune mandria. Or, intr-o relatie de iubire tu nu ai dreptul sa consideri felul tau de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie sa ceri celuilalt sa se schimbe, trebuie sa-ti ceri tie sa-l suporti pe celalalt. In iubire, nu trebuie sa te preocupe binele tau, ci trebuie sa te pui pe tine in slujba celuilalt, preocuparea ta sa fie devenirea lui. Scopul lui nu e sa te infrumuseteze pe tine, sa te faca sa te simti mai frumos si mai bun. Iubirea traita drept schimba oricum lucrurile in bine. Faptul ca ma daruiesc total, ca ma arat jertfitor il face si pe celalalt sa se corecteze, sa se simta, il schimba in bine. Parintele Teofil Paraian spunea ca dragostea niciodata nu calculeaza si dragostea totdeauna calculeaza. Cum vine asta? Pai, niciodata nu calculeaza ce daruieste, ca sa-i atraga atentia celuilalt uite, cate am facut pentru tine, acum da-mi si tu la fel. Si in acelasi timp calculeaza mereu cat primeste, ca sa poata da mai mult. Asta e iubirea adevarata.


- Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?

- In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie pastrat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu care sa ai in primul rand o potrivire sufleteasca, nu trupeasca. Apoi, un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.
"Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie"

- Si atunci care e rostul casniciei?

-Relatia, casnicia sunt doar un cadru in care noi ne manifestam, ne desavarsim. Ne exersam iubirea, aceasta capacitate de a iesi din noi insine, de a deveni transparenti, ca Dumnezeu sa se poata manifesta deplin in noi, iar noi sa ajungem la acea patrundere reciproca intre oameni, sa putem iubi tot mai mult. Numai daca ne exersam deschiderea, devenim niste vase largi care pot primi mult mai mult decat pe celalalt. Si atunci pot iubi, prin intermediul lui, pe toti oamenii, intreaga natura si toate animalele, pot cuprinde in inima mea toata creatia lui Dumnezeu. Exersand comuniunea in doi ne pregatim pentru comuniunea cu toti, care va fi in Imparatia Cerurilor.

Despre dragoste-"Fara Dumnezeu, orice iubire moare"-


- Exista suflete pereche? Oameni alaturi de care totul devine mult mai usor?

- Exista, dar mai multe. Nu exista un singur om cu care sa-ti fie scris sa fii impreuna. Exista insa mai multe persoane in lumea asta cu care relationezi foarte bine. Faptul ca ai intalnit una si, din nestiinta, iubirea s-a cheltuit, nu inseamna ca vei ramane toata viata singur. Asa cum faptul ca ai intalnit un suflet pereche nu garanteaza ca iubirea va dura, daca nu lucrezi virtutile ei. Fara potrivire, nu e posibila dragostea. Dar potrivirea e doar o scanteie. Ea nu garanteaza vesnicia sentimentului. Nu meriti ceva pentru care n-ai muncit! (rade). Din contra, se intampla des ca tocmai aceste iubiri sa se cheltuie mai repede, pentru ca totul e perfect si nimeni nu depune nici un efort. Se ajunge la un fel de suficienta, pentru ca celalalt corespunde perfect nevoilor mele si eu nevoilor lui, si atunci fiecare se iubeste pe sine, prin intermediul celuilalt.

- Asa se nasc gelozia si posesivitatea?

- Gelozia e iubirea de sine prin celalalt. Daca esti gelos, nu-l iubesti pe celalalt cu adevarat, ci consideri ca celalalt e dreptul tau si cineva atenteaza la el. Ti-e frica sa nu vina cineva sa ti-l fure. Dar nici un om nu are dreptul sa il confiste pe celalalt. Iubirile astea contorsionate, cu gelozii si suferinte care-ti fura ochii si-ti intuneca mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante in felul lor, sunt foarte simtuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multa suferinta, te desfiinteaza ca persoana. Tu crezi ca te-ai jertfit suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevarata, dumnezeiasca, afirma, nu distruge. E ca un cer senin. N-are tulburare si n-are ceata.

- Astazi, tot mai multi oameni aleg o forma libera de iubire. Nu se mai casatoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc impreuna, dar cu toate acestea, se iubesc si traiesc in armonie. E gresit ca procedeaza asa?

- Iubirea care nu implica responsabilitate si sacrificiu nu e iubire adevarata. E iubire conjuncturala, care nu ajunge la maturitate. De fapt, in cazul lor nici nu se ajunge cu adevarat la iubire, ei raman in faza de indragostire. Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie. Si fara harul dumnezeiesc, omul e finit si dragostea lui tine doar o vreme. Cei care aleg calea aceasta vor o iubire in care sa nu aiba nimic de pierdut, ci doar de castigat. Vor sa ia ceva ce se obtine usor si sa se pastreze mereu liberi, in cazul ca apare ceva mai ofertant.

- Cand traiesti o iubire nefericita, te gandesti adesea ca ar putea exista cineva care sa te iubeasca mai mult, sa te inteleaga mai bine...

- Modul asta de a vedea lucrurile e o consecinta a gandirii tehniciste. Un produs se uzeaza moral, in momentul in care apare o versiune imbunatatita a lui. (rade) Adica iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu. Trebuie sa aprofundam, sa sapam in relatia respectiva, pentru a ajunge la noi si noi adancimi, chiar daca apar oportunitati de relatii mai bune, chiar daca cunoastem persoane care ni se par mai potrivite. N-avem voie sa schimbam persoana. N-avem voie sa incepem mii de drumuri, pentru ca nu mai ajungem niciodata la capat. Nu poti sa te remodelezi la infinit dupa alte tipare de femei sau barbati, pentru ca te tocesti ca piesa, ajungi sa nu mai ai nici un profil. Tu crezi ca ai capatat experienta, ca ti-ai imbogatit modul de a fi, avand foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai stii cine esti cu adevarat. In iubire, ca si in profesie, e foarte important sa fii statornic. Nu te poti face trei ani medic, apoi inca trei actor si dupa alti trei sa te pregatesti sa devii fotbalist. Trebuie sa mergi mai departe. Pentru ca impasul la care ajungi intr-o relatie e al tau, in primul rand, nu al celuilalt. Dumnezeu ti l-a randuit tie, ca sa te depasesti, ca sa evoluezi. Schimband persoana, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub alta forma, oricine ar fi langa tine.


"Nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii"

- De ce e atat de importanta fidelitatea? Cunosc persoane care spun ca-si iubesc partenerii, desi ii mai insala din cand in cand, si ca asta nu are nici o importanta, atata timp cat nu sunt sentimente la mijloc.

- Se mint singuri. Infidelitatea e o forma de consum. E foarte urat sa-i consumi pe ceilalti, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. Fara fidelitate, nu poti ajunge la nivele mai profunde. Numai asa poti evolua. Or, daca iti permiti alternative, inseamna ca nu esti dispus sa infrunti blocajul, ca vrei sa il ocolesti. Daca iti refuzi alternativa, atunci nu mai eziti, depasesti criza si vezi si ce potential zace in tine si in celalalt. Si esti mai castigat si mai bogat ca inainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinata si foarte profunda, care nu mai sta doar in indragostirea trupeasca. Efortul putin inseamna devenire putina, inseamna sa fugi de implinirea de sine. Vedeti, nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Inviere. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca in creatie toate se cer dupa cruce. Asa se manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Pentru ca asta e conditia noastra cazuta, consecinta caderii in pacat. Nu ni se da nimic, daca nu jertfim ceva. Si iubirea e o jertfa. Jertfesti sinele tau, ca sa-ti apropii sinele celuilalt. E o renuntare la tine. Sacrificiul da profunzime oricarei relatii. E cel care fixeaza iubirea. Sa te indragostesti e usor, dar sa iubesti e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de inviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevarata! Nu se poate fara. Fara cruce, e calea usoara, comoda. Nestiind sa suferim cu bucurie, sa umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viata. Si tot ce primim e de mana a doua. Toate bucuriile si iubirile sunt diluate. Tot ce traim e searbad.

- De ce suferintele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?

- Pentru ca omul, iubind, se deschide si devine profund. Si atunci incaseaza loviturile direct in profunzimea fiintei. Daca iubirea a fost cu Dumnezeu si celalalt pleaca totusi, Dumnezeu nu ramane dator. Vine El si umple golul, pentru ca tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci si pe Dumnezeu din el. Poti fi destramat cu adevarat dupa o despartire, doar daca nu-L ai pe Dumnezeu. Daca ai iubit stramb, daca ai fost posedat de celalalt.

- Uneori, dupa o mare iubire, nu mai avem curaj sa mergem mai departe, sa ne mai deschidem sufletul inca o data. Cum putem vindeca ranile lasate de o suferinta din dragoste?

- Parintele Teofil Paraian spunea ca suferinta e o mare taina. Degeaba ti-o explici teoretic, inima continua sa doara. Si orice sfat din afara ramane tot in afara. Numai Dumnezeu poate vindeca astfel de rani, daca considera. Dar unele dintre ele nici nu trebuie sa se vindece. Se intampla uneori ca inima ta sa poata purta infinit de multe rani deschise. Capacitatea de suferinta a omului e foarte mare. Dar nici nu trebuie sa devenim atat de obsedati sa se inchida rana, sa uitam tot. Un esec in dragoste nu trebuie sa ne infirmizeze afectiv. Poti sa duci o alta relatie si cu o rana in inima. Si cu mai multe rani in inima. Dumnezeu iti da oricum puterea de a iubi din nou. Trebuie sa mergi inainte, sa ai curajul sa te deschizi din nou, sa incasezi din nou. N-ai voie sa te opresti.

"Fericirea se munceste in fiecare zi"

- Unora parca le sunt date numai suferinte, toata viata...

- Trebuie sa intelegi ca e ca un joc intre tine si Dumnezeu. In suferinta se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu fata de tine. Si atunci incepi sa gasesti un rost fiecarei suferinte. Fara Dumnezeu, totul sfarseste intr-un mare absurd. Si cea mai mica suferinta te doboara. Nu mai intelegi nimic si ajungi sa-ti pui capat zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinta e umpluta de sens si e mereu urmata de bucurie. Trebuie sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu te iubeste si te pune la incercare. Te incearca, pentru ca vrea sa-ti dea ceva. Dar cu un pret! Trebuie sa meriti darul, sa te ridici spiritual la nivelul la care il poti primi. Nivelul urmator al jocului. Oricum, darul e intotdeauna cu mult mai mare decat suferinta pe care o treci ca sa ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate darui liber, ca atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinta, nu ne-ar mai lasa sa inflorim liber. Dumnezeu, cand ne iubeste, ne pune la incercare, ca pe argint in topitoare. Pentru ca vrea sa scoata din noi esenta cea mai pura.

- Ce ar trebui sa facem ca sa fim fericiti?

- Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii, cu toate fortele noastre. Sa nu ne angajam steril, de suprafata, ci sa ne daruim total, tuturor oamenilor si, prin ei, lui Dumnezeu. Si sa o facem pe viata. Fericirea adevarata exista. Si exista aici, pe pamant. Ea nu e decat o cale pe care inaintam. Doar in masura in care stim sa daruim, o sa si primim. Pentru ca Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne si rasplateste cu asupra de masura. Se joaca cu noi, ne face sa vrem mai mult, sa ne dorim mai mult, sa devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleasca, o incremenire care pica pe tine. O fericire statica ne-ar strivi sub o plictiseala cumplita. Fericirea se munceste, se castiga in fiecare zi. E un urcus continuu, o dinamica ce se adapteaza permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

Multumesc, frate Cristian, pentru postarile tale de mai sus, cu interviul Parintelui Pantelimon de la manastirea Oasa. A fost o mare bucurie pentru mine sa le citesc. Asta este teologia care imi sta mie la inima, teologia aproapelui, asa ii zic eu dar, de fapt, e teologia iubirii. "Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii", spune atat de frumos parintele Pantelimon, si sunt total de acord cu el.
Astfel de texte nu trebuie doar citite, ci musai sa fie si exersate si aplicate practic, pe cat ne sta in putinta, ca sa nu ramanem doar la teorie.
Acesta este si miezul inestimabil al Ortodoxiei si ai mii de multumiri de la mine pentru ca te straduiesti ca sa-l scoti la iveala ca pe aurul cel mai pur, cel mai de pret al crestinismului, descoperit si daruit noua de Dumnezeu.

Bucurii!

În iad nu sunt creştini
 

Se spune că diavolul a stat odată de vorbă cu bătrân pustnic. Avva l-a întrebat dacă sunt mulţi creştini în iad.
- Creştini?! Nu sunt, răspunse diavolul.
- Cum aşa?, se miră avva, doar creştini nevrednici au fost şi sunt încă.
- Nu-i nici un creştin acolo, spuse din nou diavolul.
- Poate că sunt şi nu-i ştii tu, stărui avva.
- Pe toţi îi ştiu, căci pe toţi îi am pe "inventar", nu poate fi vreunul despre care să nu fiu auzit!
Avva se tot mira şi se minuna.
- Aha! strigă deodată diavolul, ştiu la ce te gândeşti: cred că la oamenii aceia care merg din când în când duminica la biserică, de ochii lumii, pe la 9-10, tot timpul plictisiţi, cu ochii pe ceas, cu o faţă obosită de la internet sau televizor, cu gândul la treburile lor, care îl slăvesc pe Dumnezeu numai cu gura, dar nu şi cu inima, fără faptele credinţei…
Da, din ăia, avem o grămadă. De astfel de oameni nu ducem lipsă, dar creştini, să ştii că nu avem nici unul.

Pescarul fericit
 

Un industriaş foarte bogat era deranjat de un pescar care stătea pe malul râului, aproape de locul în care îşi avea ancorat iahtul său. Pescarul îşi adunase instrumentele de pescuit şi privea îndelung luciul apei.
- De ce nu ieşi cu barca în larg la pescuit?, îl întrebă industriaşul cu reproş în glas.
- Pentru că am prins suficient peşte pentru ziua de astăzi, răspunse pescarul.
- Dar de ce nu prinzi mai mult decât ai nevoie?, îl întrebă omul bogat.
- Şi ce să fac cu el?, îl întrebă pescarul cel sărac.
- Ai putea câştiga mai mulţi bani! Apoi ai putea să-ţi cumperi o barcă mai mare, ca să prinzi mai mult peşte. E logic! Mai mult peşte înseamnă mai mulţi bani! Ai putea să-ţi faci o flotă de pescuit şi ai deveni un om bogat, aşa ca mine.
- Interesant! Şi după aceea ce aş face?, întrebă pescarul.
- Ai sta, te-ai odihni şi te-ai bucura de viaţă, răspunse industriaşul.
Pescarul privind liniştit spre ţărmul celălalt al râului mai spuse doar atât.
- Apoi ce crezi dumneata că fac eu acuma? Nu vezi că stau, mă odihnesc şi mă bucur de viaţă?!